Alcaloizi

Alcaloizii sunt substanţe organice heterociclice cu azot, de origine vegetală, cu

caracter bazic, rezultate în urma metabolismului secundar al plantelor, care dau reacţii
caracteristice şi au acţiune asupra organismelor animale, de cele mai multe ori de natură
toxică. În funcţie de provenienţa atomului de azot şi de calea biosintetică se pot clasifica
în:

 alcaloizi propriu-zişi
 pseudoalcaloizi
 protoalcaloizi
 N-oxizi ai alcaloizilor

Noţiunea de alcaloid s-a stabilit la începutul secolului al XIX-lea, (Meissner, 1818).

Prin alcaloizi se înţelegea în trecut toate substanţele azotate cu caracter bazic, care aveau
acţiune fiziologică asupra organismelor animale. În grupa alcaloizilor se găseau astfel
unele amine, amide, aminoalcooli, aminoacizi, purine etc.

Plantaţie de tutun (Nicotiana tabacum), sursa nicotinei. Nicotina este cel mai consumat alcaloid din lume,
pentru scopuri nemedicale, alături de cofeină.
 Istoric
Acţiunea toxică sau curativă a plantelor medicinale a fost cunoscută din cele mai
vechi timpuri, încă din vremurile preistorice, dupa cum consideră arheologii Arlette Leroi
Gourhan şi Ralph Salecki. Aceştia au descoperit într-o zonă situată la nord de Bagdad,
alături de rămaşiţe umane, de tipul celor din Neanderthal, urme de plante cunoscute
pentru proprietăţile lor medicinale. Or, după cum se ştie omul din Neanderthal a trăit
acum cel putin 60000 ani. Omul primitiv a separat produsele toxice, de cele folositoare
pentru alimentaţie, el întîlnindu-se la fiecare pas cu diferite acţiuni şi a căutat în jurul lor
tot ceea ce îi putea alina durerile cînd era bolnav. Cucuta se cunoştea din vremea lui
Socrate şi grecii administrau o băutură cu extract de cucută condamnaţilor la moarte.
Efectul stimulant al frunzelor de coca (Erytroxylon coca) era cunoscut de poporul incaş,
care foloseşte aceste frunze pentru mărirea rezistenţei fizice. Amerindienii cunoşteau de
multă vreme rolul excitant şi defatigant al frunzelor mestecate de coca, dar şi efectele
dezastruoase asupra organismului în momentul cînd era introdusă în organism în doze
prea mari. Din acest motiv ei mestecau aceste frunze , în maniera indicată de practicile
tradiţionale, spre a infrînge foamea şi în special oboseala dată de distanţele imense.
Poetul Abraham Cowley compune la vremea sa chiar un poem, dedicat virtuţilor acestei
plante, care se încheie cu următoarele trei versuri:

Trei frunze ajung pentru 6 zile de mars

Omul din Quito înzestrat cu această provizie
Poate străbate întinşii Anzi, scăldaţi în nori.

Tot ei cunoşteau proprietăţile antimalarice ale scoarţei de Cinchona succirubra,

după cum semnalează un călugar augustin, Calaugha, care în 1639 publică într-o carte
religioasă apărută în Spania următorul fragment:

In regiunea Loxa creşte un arbore pe care locuitorii îl numesc arborele de friguri,

şi a cărui coajă, de culoarea scorţişoarei, transformată in pulbere şi administrată într-o
cantitate echivalentă cu greutatea a două monede mici de argint şi dizolvată într-o
băutură, vindecă febra şi accesele ei ; ea a dat rezultate miraculoase în Lima .

Opiul, un produs răşinos obţinut din capsulele macului, era folosit din cele mai
vechi timpuri.În antichitate Teofrast, şi Nicandros fac referinţe la otrăvirea cu opiu,
Nicandros fiind primul care ne lasă o descriere sumară a intoxicaţiei: cel care bea o
băutură în care intră şi suc de mac, cade într-un somn profund; membrele i se răcesc,
ochii devin ficşi, o sudoare abundentă apare pe corp, faţa devine palidă, buzele i se
umflă, ligamentele maxilarului inferior se relaxează , unghiile devin livide, ochii îi cad in
orbite. Cu toate acestea, nu trebuie să te sperii de acest aspect, însă trebuie să îi
admistrezi repede bolnavului o băutură caldă, preparată din vin amestecat cu miere şi să
i se scuture corpul cu energie, astfel ca bolnavul să vomite.Dioscorides, în secolul I e.n.,
cunoştea perfect metoda de colectare şi preparare a opiului, iar recomandările sale pentru
prepararea siropului de mac, numit diacodion, sînt în esentă nemodificate în farmacopeile
moderne. Celebra băutură a zeilor din Olimp, cunoscută şi sub denumirea de ambrozie,
este mai mult ca sigur că nu a fost altceva decât un obişnuit decoct de haşiş.
 Aceeaşi băutură investită cu aceleaşi virtuţi de imortalitate o găsim şi în mitologia
hindusă sub denumirea de amrita. O altă băutură celebră a mitologiei elene –nephentes-
şi care mult timp a fost considerată ca fiind un produs al imaginaţiei prodigioase a lui
Homer, există ca atare. Această băutură dând uitare durerii şi necazurilor, după cum se
precizează în Odiseea, nu este decât un produs pe bază de opiu. Tot in Odiseea se
precizează că această băutură intră în Grecia prin Elena, celebra soţie a regelui spartan
Menelaos, care la rîndul ei o primeşte de la egipteanca Polydamna, sotia lui Thomis, căci
în Egipt în special pămintul roditor produce un mare număr de plante, unele salutare
altele mortale. Graţie papirusului descoperit in 1873 de Georg Moritz Ebers şi care
datează din anul 1550 î.e.n., respectiv din cea de a XVIII-a dinastie găsim dovezi
incontestabile despre cunoaşterea de către urmaşii lui Amenophis I a virtuţilor
halucinogene şi sedative ale opiului. Acest papirus care pe bună dreptate poate fi
considerat cel mai vechi tratat de medicină al omenirii, menţionează existenţa a circa 700
de remedii, între care intră cele pe baza de opiu, toate consemnate in papirusul Ebers.
Vechii cretani adorau pe o aşa numită zeiţă a macilor, care era Mnemosyne şi care în
acelaşi timp era şi mama Muzelor, iar macul, respectiv Papaver somniferum, este după
cum ştim depozitarul a numeroase principii halucinogene. Plinius cel Bătrîn descrie în
celebra sa carte Istoria naturală efectele seminţelor de mac, planta pe care o aşează în
categoria ierburilor care aduc înaintea ochilor fantome şi iluzii distractive şi agreabile.

Fruct de Atropa belladona

Otrăvitorii de profesie din Evul Mediu întrebuinţau adesea plante otrăvitoare ca

belladona, pentru a produce un tip de intoxicaţie adeseori cu acţiune prelungită. Acest
fapt l-a determinat pe Linné să numească planta Atropa belladona, după Atropos, una
dintre cele 3 ursitoare, cea care taie firul vieţii. În anul 1817 farmacistul Sertürner, din
Hanovra, atrage atenţia asupra pricipului extras din opiu, pe care îl denumeşte morphium
dupa Morfeu, zeul nopţii şi al somnului, care subliniază efectul de bază al morfinei.
Odată cu această descoperire, putem spune că începe cu adevărat studiul alcaloizilor, iar
de aceşti compuşi azotaţi îşi leagă numele numeroşi oameni de ştiinţă: chimiştii şi
farmaciştii Pelletier şi Caventou, Woskressenski, Dumas, Robiquet, Laurent, Gerhardt,
Lassaigne, Roussin, Tanret. În 1818 Caventou şi Pelletier descoperă stricnina, pe care o
izolează din nuca vomică (Nux vomica). În 1820 Runge găseşte chinina în scoarţa de
quinquina (Cinchona succirubra) şi cafeina în cafea (Coffea arabica). În 1827 Gieseke
reuşeşte să extragă coniina din cucută (Conium maculatum), Passell şi Reinmann separă
nicotina (1828) din frunzele de tutun (Nicotiana tabacum), iar în 1831 Mein obţine
atropina prin tratarea beladonei.

Răspândire
În majoritatea cazurilor, alcaloizii au fost izolaţi din Angiospermae, 10-15% din
aceste plante putând sintetiza alcaloizii, unele familii având chiar o tendinţă pronunţată
de biosinteză: Annonaceae, Apocynaceae, Asteraceae (subfamilia Senecioneae),
Berberidaceae, Boraginaceae, Convolvulaceae, Erytroxylaceae, Loganiaceae,
Magnoliaceae, Papaveraceae, Solanaceae, (Dicotiledonate), Amarylidaceae şi Liliaceae
(Monocotiledonate).

Cantităţile în care se găsesc alcaloizii variază în limite foarte largi, de obicei în

plante se găsesc amestecuri de alcaloizi în care un alcaloid este majoritar. Alcaloizii au o
răspândire inegală în organele plantelor:

atropina - 0,30% în frunze, 0,45% în rădăcini;

chinina - prezentă numai în scoarţă, lipseşte în frunze.

Deşi majoritatea alcaloizilor sunt izolaţi din regnul vegetal, s-a confirmat
existenţa lor şi în regnul animal: ordinul Urodales (salamandre), sau Anourales (broaşte)
genurile Buffo, Phyllobates ( potenţial neurotoxic), Arthropode, Coleoptere, Neuroptere,
Myriapode, Spongieri.

Localizare
Alcaloizii se găsesc în vacuolele plantelor, sub forma de săruri cu diferiţi acizi
(acid benzoic, citric, meconic, tartric. etc), sau în combinaţii tanice, însă se mai pot găsi şi
sub formă de baze cuaternare sau terţiare .

Acizii organici care formează cel mai frecvent săruri cu alcaloizii sunt:

Acid cafeic Acid chelidonic Acid chinic

Acid aconitic
 Acid meconic
Acid citric Acid fumaric
Acid malic

Acid tartric Acid veratric

Proprietăţi fizice
Proprietăţile diferă în funcţie de prezenţa sau absenţa oxigenului în structura lor ,
dar şi de forma în care se găsesc. Alcaloizii oxigenaţi sunt cristalizaţi, incolori, cu
excepţia berberinei (colorată in galben) sanguinarinei (culoare roşie). Au gust puternic
amar şi sunt optic active. Sunt solubili în solvenţi apolari (eter, benzen, cloroform), sunt
insolubili sau parţial solubili in apă. Alcaloizii cuaternari şi pseudoalcaloizii sînt solubili
în apă şi în alcool, insolubili în solvenţi organici apolari. Alcaloizii sub formă de săruri
sînt substanţe solide, cristalizate, fără miros, cu gust foarte amar si puncte de topire nete,
solubile în apă şi în alcool.

Proprietăţi chimice
Însuşi denumirea lor de alcaloizi, care derivă din arabul al-kaly (sodă), arată
principala lor proprietate, bazicitatea. Aceasta variază în limite foarte largi şi este
imprimată de perechea de electroni ai atomului de azot, de sistemul heterociclic, de
prezenţa unor duble legături şi de grupele electrofile adiacente azotului. Dacă în jurul
atomului sunt grupe alchil (grupe respingătoare de electroni) bazicitatea creşte. Grupările
atrăgătoare de electroni (carboxil) reduc disponibiltatea electronilor de la atomul de azot,
implicit reducînd bazicitatea sau chiar anulând-o. Datorită bazicităţii, soluţiile apoase de
alcaloizi sunt instabile, fapt de care trebuie ţinut cont la extracţia lor. Pentru extracţia,
purificarea şi conservarea lor, se utilizează acizi minerali (azotic, clorhidric, sulfuric), iar
din aceste soluţii sunt deplasaţi prin intermediul unor baze (amoniac, sau hidroxizi
alcalini).
 Acţiune farmacotoxicologică
Unii cercetatori consideră că alcaloizii, datorită toxicităţii lor sunt substanţe de
apărare ale plantelor împotriva dăunatorilor, ei fiind toxici pentru majoritatea animalelor
(exceptie iepurii care pot consuma frunze de Atropa belladonna, fără a suferi intoxicaţii
datorita prezentei unei enzime numita tropanon esteraza). Alţii consideră alcaloizii ca
depozitare a azotului organic, există şi ipoteza că ar avea un anumit rol în transformarile
biosintetice ale unor substanţe, sau mai nou că asigură protecţia plantelor împotriva
acţiunii nocive a oxigenului singlet 1O2. Datorită faptului că structura alcaloizilor este
extrem de variată, şi acţiunea lor este complexă:

 SNC : alcaloizii stimulanţi (cafeină, stricnină), depresoare (morfină)

 SNV : alcaloizi simpatomimetici (cocaină efedrină), simpatolitici (yohimbină),
anticolinergici (atropină), ganglioplegici (nicotină, sparteină)
 receptori adrenergici, dopaminergici sau serotoninergici (alcaloizii din Secale
cornutum)
 Celulele maligne unde pot prezenta acţiune citostatică : vinblastina, vincristina)
 Paraziţi ( chinină)

Toxicitatea alcaloizilor

Sunt substanţe foarte toxice, în doze relativ mici. Ei pot acţiona asupra diferitelor
sisteme:

 Vincristina are efecte neurotoxice centrale.

 Vinblastina (alcaloid antimitotic) este un puternic leucopeniant şi determină
tulburări gastrointestinale şi neurologice
 Aconitina este toxic al centrilor bulbari
 Chinina şi morfina determină depresie respiratorie.
 Cocaina şi morfina determină farmacodependenţă