Opiul

1. Istoric

Din cele mai vechi timpuri oamenii au cunoscut proprietățile drogurilor. Acestea erau
folosite în cadrul ceremoniilor religioase, al ritualurilor mistice, în scopuri terapeutice, dar
și pentru a induce o stare de plăcere, având în vedere tocmai efectele pe care drogurile le
produc asupra organismului uman. Astfel, în urmă cu circa 7.000 de ani, macul, din care
se producea opiul și derivatele sale, era menționat în tăblițele sumerienilor din
Mesopotamia. Iar în anii 3400 î.Hr., în zonele inferioare ale Mesopotamiei erau cultivate
lanuri de maci pentru producerea de opiu. Sumerienii îl numeau Hul Gil, care se traduce
prin „planta fericirii”. Știinţa cultivării macilor a trecut de la sumerieni la asirieni,
babiloniei şi, în cele din urmă, la egipteni.

La 1300 î.Hr., și egiptenii cultivau opium thebaicum, numit după capitala lor, Teba. Din
Teba, egiptenii făceau negoţ cu opiu în tot Orientul Mijlociu şi în Europa. În această
perioadă, efectele opiului erau considerate magice sau mistice – cum se întâmpla, de
altfel, cu majoritatea substanţelor care alterează gândirea lucidă.

Abia după 800 de ani, cel mai vestit medic al Greciei antice, Hippocrate, a dat verdictul
care spulbera credinţele mistice:opiumul nu este „magic”. În schimb, îi observa calităţile
de anestezic şi stiptic (medicament folosit pentru a opri sângerările).

Cuvântul opium provine din limba greacă – opos, care înseamnă suc. Prin intermediul
babilonienilor, proprietățile terapeutice ale macului sunt cunoscute apoi în Persia și în
Egipt. Grecii și arabii utilizau opiul în scopuri terapeutice și ca analgezic pentru a calma
durerea, tusea și diareea.

Theofrastus (373-287 î.Hr.) menționează o otravă preparată din cucută și suc de mac, care
ucide ușor și fără dureri.

În secolul al II-lea î.Hr., medicul grec Heraclide din Tarent recomanda, contra
mușcăturilor de șerpi veninoși, administrarea unor doze masive de opiu, iar în secolul I
î.Hr., farmacologul roman Pendaru Dioscrone din Anazarbe recomanda un sirop de mac
denumit „diacodion”

Odissea lui Homer, amintește despre o băutură capabilă „să ducă la uitarea durerii și a
necazurilor”. O legendă din antichitate spune că Elena din Troia punea opiu în vinul pe
care îl dădea apărătorilor cetății pentru a le împrăștia tristețea. De asemenea, și romanii
cunoșteau macul și opiul. Virgiliu amintește despre acest lucru în scrierile sale Eneida și
Georgice, iar Pliniu, autorul unei vaste enciclopedii a timpului, explica cum se poate
obține opiul din mac.

Ca preparat medicinal, opiumul a fost menționat de Scribonius Largus, în anul 46 î.Hr.,

Izvoare istorice, menționează că opiul a pătruns în famacopeea chinezească în timpul
dinastiei Tang (618-906), însă unii autori apreciază că acest lucru s-a petrecut chiar cu trei
secole în urmă. Alchimiștii de la sfârșitul dinastiei Han (secolele II–IV) posedau „pudra
celor cinci pietre”, drog ce era în totalitate de origine minerală, însă în combinație cu
canabisul s-a răspândit masiv în China. Avântul pe care știința și artele l-au luat în timpul
dinastiei Ming (1386-1644) a dus la o puternică răspândire a opiului, iar odată cu
acostarea primului vas portughez la Canton, viciul savurării opiului s-a răspândit foarte
mult.

De asemenea la răspândirea folosirii opiumului a contribuit în mod deosebit medicul și

alchimistul elvețian Paracelsus, care denumea opiul „piatra nemuririi” și care era
împotriva ideii de panaceu și considera că fiecărei boli îi corespunde un tratament. De
altfel, opiul era singurul mod de calmare a durerii și era folosit și considerat un panaceu.

La începutul secolului al XVI-lea, Paracelsus a creat Laudanumul, folosit pentru durerile

intestinale și care reprezenta o poțiune din opiu pulbere. Primul preparat opiaceu puternic
și ieftin a fost pulberea Dover care, cu concentrația de 10% opiu în conținutul său, putea
fi folosită la calmarea unor anumite simptome.

Doctorul german Sydenham von Helmont, supranumit și „doctor Opiatus” scria în anul
1680 că „printre remediile pe care a voit natura atotputernică să le dea omului pentru a-și
alina suferințele, nu există niciunul atât de universal și eficient ca opiul”. La sfârșitul
secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, opiul era produs pe scară largă în
India și exportat în China, astfel consumul de opiu ajunsese un adevărat pericol pentru
sănătatea maselor populare. Consumul acestui stupefiant căpătând proporții, autoritățile
chineze au luat măsuri pentru a-l combate, interzicând importul opiului din India și
Anglia. Ca să înlăture piedicile puse de chinezi în comerțul cu opiu, în anii 1840-1842
Anglia și între anii 1856- 1860 Anglia și Franța au purtat războaie împotriva Chinei
(cunoscute sub numele de cele două războaie ale opiului), care a fost obligată să accepte
importul unor cantități imense de opiu. Numai în anul 1860 s-au introdus și consumat în
China 4.840.000 kg de opiu, consumul acestui stupefiant ajungând la 4.972.000 kg în anul
1890.

Opiumul a pătruns şi în Europa, astfel că, la jumătatea secolului al XIX-lea, au apărut

centre semiclandestine unde se fuma opiu, atât în Paris, cât şi în marile porturi franceze.
În anul 1804, chimistul J. Sequine, ofițer în armata lui Napoleon Bonaparte, și farmacistul
F. Serturner, în 1805, au reușit să izoleze din opiu morfina.

În 1817, R.J. Robiquet va izola narcotina și tot el va fi cel care a reușit să extragă codeina.
Începând cu anul 1928, firma Mercks, cu sediul la Darmstad, trece la fabricarea morfinei,
iar în 1948, G.Fr. Merck izolează papaverina. În anul 1897, chimistul german H. Dreser,
pornind de la morfină, a sintetizat un nou produs mult mai puternic, heroina, care în anul
1898 se comercializa ca medicament. Anderi Oișteanu menționează că Dimitrie
Cantemir, a descris modul în care se preparau și se administrau diverse narcotice, în
special opiu. Astfel, el spunea „la turci nu e poet mai ales, savant desăvârșit care să nu
întrebuințeze suc de mac”. Cronicarul Miron Costin supunea despre domnitorul
 moldovean că era invitat des „la ospețele lor cele turcești”, astfel se presupune că acesta
consuma narcotice. În țara noastră cei care au introdus consumul de narcotice, în special
de opiu, , au fost boierii fanarioți. Miron Costin spunea despre domnitorul Constantin
Racoviță Cehan „de atâta era strașnic că mânca afion și opiuț dimineața și peste toată ziua
se afla tot vesel”. Grigore II Ghica Vodă a murit din cauza unei supradoze de opiu în anul
1752.

2. Ce este opiul?

Opiul este latexul uscat obținut din capsulele de semințe ale macului Papaverum
somniferum. Aproximativ 12% din opiu este alcătuit din morfina, un alcaloid cu efect
analgezic, care este prelucrată chimic pentru a produce heroină și alte opioide sintetice pentru
uz medicinal și pentru comerțul ilegal cu droguri.
Latexul conține, de asemenea, codeina și tebaina strâns legate intre ele și alcaloizi ne-
analgezici, cum ar fi papaverina și noscapina. (Paul L. Schiff Jr.1,2002)

2. Papaverum somiferum

Papaverum somniferum (Papaveraceae), este una dintre cele mai vechi plante
medicinale din istoria înregistrată. Se crede că planta își are originea în Asia Mică, dar nu se
cunosc ora exactă și locul descoperirii. Cultura a înflorit între râurile Tigru și Eufrat din sudul
Irakului între 4000-3000 î.Hr., iar prima mențiune a macului se găsește pe tablele sumeriene
înscrise în scriptul cuneiform în aproximativ 3000 î.Hr. (Paul L. Schiff Jr.1,2002)
Macul de opiu este o plantă anuală cu tulpină erectă, având o floare solitară, albă,
roșie sau purpurie, în funcție de cultivare. Toate părțile plantei emană un latex alb la incizie.
(Bruneton J, 1995)
Acest mac este cultivat ca o cultură agricolă la scară largă, pentru unul dintre cele
doua scopuri primare. Primul este acela de a produce semințe care sunt consumate de oameni,
cunoscute în mod obișnuit sub numele de semințe de mac. Al doilea este producerea de opiu
pentru utilizare în principal de industria farmaceutică, alaturi de alti alcaloizi, în principal
tebaină și oripavină, care sunt prelucrați de industria farmaceutică în medicamente precum
hidrocodonă și oxicodonă. (https://www.nytimes.com)

3. Recoltarea si prelucrarea opiului

 În subcontinentul indian, Afganistan, Asia Centrală și Iran, atunci când este cultivată
pentru producția de opiu, pielea păstăilor de maturare a acestor maci este marcată de o lamă
ascuțită astfel încât ploaia, vântul și roua să nu poată strica exsudarea latexului alb, lăptos.
Inciziile se fac în timp ce păstăile sunt încă crude, de trei sau patru ori la intervale de două
până la trei zile și de fiecare dată se adună „lacrimile de mac”, care se usucă ca o rășină
maronie lipicioasă. O acre recoltată în acest fel poate produce între trei și cinci kilograme de
opiu brut. (Anil Aggrawal,1995).

Opiul brut poate fi vândut unui comerciant sau unui broker de pe piața neagră,
dar de obicei nu se deplasează departe de câmp înainte de a fi rafinat în baza
morfinelor, deoarece opiumul crud, asemănător cu jeleu, este mai greu de
contrabandat. Laboratoarele din domeniu sunt capabile să rafineze opiul în morfină
printr-o simplă extracție acid-bază. O pastă lipicioasă, maro, morfina este presată în
cărămizi și uscată la soare și poate fi afumată, preparată în alte forme sau prelucrată în
heroină. (PBS Frontline 1997)
Alte metode de preparare, includ prelucrarea în tinctură obișnuită de opiu, vin
din plante , pulbere de opiu, opiu sirop și extract de opiu.
Vinul de opiu se face prin combinarea zahărului, a vinului alb, a scorțișoarei și
a cuiusoarelor. Siropul de opiu se face prin combinarea siropului de zahăr de 97,5
părți cu 2,5 părți extract de opiu. Extractul de opiu în cele din urmă poate fi obținut
prin macerarea opiului brut cu apă. Pentru a face extract de opiu, 20 de părți de apă
sunt combinate cu 1 parte brută de opiu care a fost fiert timp de 5 minute . (Belgische
Farmacopee, 1966)

4. Proprietati chimice

Opiul sub formă de pulbere este opiu uscat la o temperatură care nu depășește 70 ° C
și redus la o pulbere foarte fină. Opium sub formă de pulbere produce nu mai puțin de 10% și
nu mai mult de 10,5 % de morfină anhidră, utilizata in scop farmaceutic. (Paul L. Schiff
Jr.1,2002)
Opiul conține două grupe principale de alcaloizi:
-fenantrenele, cum ar fi morfina, codeina și tebaina- constituenții psihoactivi
principali;
- Isoquinoline precum papaverina și noscapina- nu au efecte semnificative asupra
sistemului nervos central.
 Morfina este un opioid exogen clasic (opioid xenobiotic) care produce un puternic
efect analgezic, precum și alte acțiuni farmacologice, ca urmare a afinității sale de a se lega
de receptorii care acționează în mod normal de opioizi endogeni. (Gutstein, H.B. and Akil,
H,2001)
Acționează direct asupra sistemului nervos central (SNC) pentru a reduce senzația de
durere. Poate fi luat atât pentru dureri acute, cât și pentru dureri cronice. Este frecvent utilizat
pentru dureri din infarctul miocardic și în timpul travaliului. Poate fi administrat pe cale
orală, prin injecție într-un mușchi, prin injecție sub piele, intravenos, injecție în spațiul din
jurul măduvei spinării sau pe cale rectală. Efectul maxim este atins după aproximativ 20 de
minute când se administrează intravenos și după 60 de minute când se administrează pe cale
orală, în timp ce efectul este de 3–7 ore.( Rockwood, Charles A. 2009)

Structura chimica a morfinei

Structura pentaciclică rigidă constând dintr-un inel benzenic (A), două inele
ciclohexan parțial nesaturate (B și C), un inel piperidin (D) și un inel tetrahidrofuran (E).
Inelele A, B și C sunt sistemul inelelor de fenantren. Acest sistem de inele are o flexibilitate
conformațională redusă.

 Două grupe funcționale hidroxil: un OH fenolic C3 (pKa 9.9) și un OH alilic

C6,
 legătură de eter între C4 și C5,
 Nesaturarea dintre C7 și C8,
 funcție amină de bază, terțiară, la poziția 17,
 5 centre de chiralitate (C5, C6, C9, C13 și C14), cu morfină care prezintă un
grad ridicat de stereoselectivitate a acțiunii analgezice (DeRuiter, 2000).

Cea mai mare parte a morfinei legale produse este utilizată pentru a face codeină prin
metilare. Este, de asemenea, un precursor pentru multe medicamente, inclusiv heroină (3,6-
diacetilmorfină), hidromorfon (dihidromorfinona) și oximorfon (14-hidroxidhidromorfinona);
mulți derivați de morfină pot fi, de asemenea, fabricați folosind tebaină sau codeină ca
materie primă. Înlocuirea grupei N-metil a morfinei cu o grupare N-feniletil care are drept
rezultat un produs care este de 18 ori mai puternic decât morfina.
Majoritatea opioidelor semisintetice, atât ale subgrupurilor morfinei, cât și ale
codeinei, sunt create modificând unul sau mai multe dintre următoarele:

 Halogenarea sau efectuarea altor modificări la pozițiile 1 sau 2 pe scheletul de carbon

morfină.
 Gruparea metil care transformă morfină în codeină poate fi îndepărtată sau adăugată
înapoi, sau înlocuită cu o altă grupare funcțională, cum ar fi etilul și altele, pentru a
face analogi codeine ale medicamentelor derivate din morfină și invers. Analogii
codeinei ai medicamentelor pe bază de morfină servesc adesea drept prodroguri ale
medicamentului mai puternic, ca în codeină și morfină, hidrocodonă și hidromorfon,
oxicodonă și oximorfon, nicocodeină și nicomorfină, dihidrocodeină și
dihidromorfină etc.
 Atașarea, îndepărtarea sau modificarea grupurilor funcționale la pozițiile 3 sau 6
(dihidrocodeină și conexe, hidrocodonă, nicomorfină); în cazul deplasării grupului
funcțional metil de la poziția 3 la 6, codeina devine heterocodeină, care este de 72 de
ori mai puternică și, de aceea, de șase ori mai puternică decât morfina
 Atașarea grupurilor funcționale sau alte modificări la poziția 14 (oximorfon,
oxicodonă, naloxonă). (LaurenHill Academy,2005)

Morfina poate fi sintetizata și eliberata de diferite celule umane, inclusiv

celule albe din sânge. (Stefano GB, Ptáček R, Kuželová H, Kream RM 2012)
Morfina este tratată în mod obișnuit cu anhidridă acetică și se aprinde pentru a
produce heroină. (Small LF, Lutz RE,1932)
Farmacologia heroinei și morfinei este identică, cu excepția celor două grupări
acetil care cresc solubilitatea lipidică a moleculei de heroină, determinând heroina să
treacă de bariera sânge-creier și să intre mai rapid în creier. Odată ajunse în creier,
aceste grupări acetil sunt îndepărtate pentru a produce morfină, ceea ce provoacă
efectele subiective ale heroinei. Astfel, heroina poate fi considerată o formă de
morfină cu acțiune mai rapidă. (Klous MG, Van den Brink W, Van Ree JM, Beijnen
JH ,2005)
 5. Consumul de opiu

Termenul "efecte acute" este folosit pentru a desemna acele efecte produse printr-o
singură doză sau o perioadă scurtă de administrare continuă a medicamentului. În cazul
opiumului, efectele sunt în esență cele ale morfinei și sunt practic identice cu cele produse de
toate celelalte medicamente opiacee sau opioide, inclusiv heroina. Efectele majore pot fi
rezumate printr-un sistem, după cum urmează:

a. Sistem nervos- analgezie (blocarea senzatiei de durere), somnolență, euforie,

tulburări mentale; greață și depresie respiratorie originare din trunchiul creierului;
temperatura corpului redusă; scăderea secreției diferitelor neurohormone, inclusiv ACTH,
hormon luteotrop și hormon tirotrop; creșterea secreției de prolactină

b. Sistemul cardiovascular. Scăderea tonusului vaselor de sânge periferice, ceea ce

duce la o scădere a tensiunii arteriale atunci când persoana stă în picioare.

c. Sistemul respirator- căderea adâncimii și frecvenței respirației, datorită acțiunii

asupra centrelor respiratorii din creier; scăderea reflexului de tuse.

d.Sistemul gastrointestinal- scăderea motilității stomacului și intestinului, ducând la

constipație temporară; creșterea tonusului mușchiului canalului biliar și a sfincterelor
(valvelor) la ieșirile stomacului și ale intestinului subțire, care pot provoca de fapt dureri
biliare sau intestinale; pierderea poftei de mâncare, adică parțial de origine gastrică și parțial
de origine a sistemului nervos.

e.Sistem urinar:- spasmul ureterelor și sfincterului vezicii urinare, ceea ce duce la

retenție urinară.

f. Sistemul endocrin- scăderea secreției hormonilor suprarenali, tiroidieni și sexuali.

Dintre aceste numeroase efecte, ameliorarea durerii, reprimarea tusei și controlul

diareei sunt efectele majore utilizate medical, în timp ce ridicarea stării de spirit sau a euforiei
este principalul efect căutat de utilizatori d.p.d.v non-medical. Toate celelalte efecte sunt
considerate în general ca efecte secundare sau toxice în cazul consumatorilor cronici, efectele
majore produse sunt:

 pierdere în greutate, datorată reprimării cronice a poftei de mancare

 constipatie cronica.
  oboseală cronică și letargie
 boala pulmonară obstructivă cronică, atât cu insuficiență funcțională
respiratorie, cât și afectare histologică a bronhiilor și plămânilor, care
nu pare a fi atribuită niciunui consumator de tutun
 scăderea secreției de hormoni gonadotrofici hipotalamici și, prin
urmare, a hormonilor sexuali, tinde să provoace suprimarea ovulației și
a menstruației la femei și scăderea formării spermei la bărbați, astfel
încât fertilitatea este redusă
 deteriorarea memoriei, încetinirea mintală și reducerea motivației
pentru activități specifice, altele decât cele legate de consumul de
droguri, sunt simptome comune la consumatorii cronici . (H.
Kalant,1997)

Cel mai mult se utilizează injecția intravenoasă de opiacee: prin comparație cu

injecția, „alungarea dragonului” (încălzirea heroinei pe o bucată de folie), iar madak și „ack
ack” (fumatul țigărilor care conțin tutun amestecat cu pulbere de heroină) sunt doar 40%,
respectiv 20% eficiente. (Benjamin Pui-Nin Mo & E. Leong Way, 1966)

6. Stiati ca…?

A. Cercetatorii din China au reusit sa identifice aproximativ 400 de gene care ii pot
face pe oameni mai vulnerabili in fata drogurilor, descoperirea deschizand noi cai pentru
terapii mai eficace impotriva acestei dependente, informeaza Reuters. Cercetatorii cred ca
factorii genetici influenteaza in proportie de 60% vulnerabilitatea fata de droguri. Factorii de
mediu conteaza in proportie de 40% in instalarea dependentei de substante interzise.

Cercetatorii s-au axat pe patru substante care provoaca dependenta - cocaina, opiu,
alcool si nicotina - si au cartografiat cinci rute principale sau "cai moleculare" care conduc
spre dependenta, potrivit studiului publicat in PLoS Computational Biology. Aceste cai
moleculare sunt importante in studierea maladiilor complexe, pentru ca micsoreaza numarul
genelor si proteinelor implicate. In maladii precum cancerul, aceste cai moleculare ajuta
medicii sa puna diagnostice si sa prevada evolutia bolii cu o mai mare acuratete.
In ceea ce priveste dependenta de droguri, cercetatorii chinezi au afirmat: "Aceste cai
comune pot sta la baza mecanismelor de recompensare si reactie si ar putea constitui tinte
pentru tratamente mai eficace pentru o gama mai larga de tulburari legate de dependenta".
 Cercetatorii au analizat peste 1.000 de studii, publicate in ultimii 30 de ani, care au
asociat gene si cromozomi cu dependenta de droguri si au realizat o lista de aproximativ
1.500 de gene care ar putea fi implicate in proces. Unele dintre aceste gene s-au dovedit a
aparea mai des pe caile moleculare, astfel incat cercetatorii au redus lista la 396 de "vinovati".

B. Conform legendei, regina egipteana s-a sinucis in anul 30 i.Hr., lasandu-se muscata
de un sarpe veninos. Un specialist german propune insa - pe baza unor cercetari recente – o
versiune diferita in ceea ce priveste cauza mortii Cleopatrei.
Studiind scrieri medicale stravechi si consultandu-se cu biologi specializati in
cercetari asupra serpilor, Christoph Schaefer, profesor la Universitatea din Trier, a ajuns la
concluzia ca moartea Cleopatrei nu s-a datorat veninului, ci unui cocteil de substante toxice
extrase din plante.
Specialistul crede ca regina s-ar fi sinucis band un amestec de opiu, extract de omag si
de cucuta - o combinatie utilizata in acele vremuri pentru a provoca o moarte nedureroasa, in
cateva ore.
Christoph Schaefer e de parere ca regina Cleopatra, vestita pentru farmecul ei, ar fi
dorit sa-si pastreze frumusetea chiar si in ultimele ceasuri ale vietii; de aceea, e greu de crezut
ca ar fi ales moartea prin muscatura de sarpe; o astfel de moarte e precedata de o agonie care
poate dura mai multe zile si desfigureaza pe cel muribund.
Cleopatra a domnit in Egipt intre anii 51-30 i. Hr.; dupa moartea imparatului roman
Cezar, ea s-a aliat cu Marc Antoniu in lupta impotriva mostenitorului lui Cezar, Octavian.
Invins de Octavian in batalia de la Actium, Marc Antoniu s-a sinucis; Cleopatra a
facut si ea acelasi lucru, la scurt timp dupa moartea lui, la 12 august 30 i. Hr.
Cleopatra a fost ultimul monarh al Egiptului; dupa moartea ei, tara a devenit o
provincie romana.

7. Bibliografie

1. Sawynok J (January 1986). "The therapeutic use of heroin: a review of the

pharmacological literature". Canadian Journal of Physiology and Pharmacolog
10. Small LF, Lutz RE (1932). Chemistry of the Opium Alkaloids. Washington,
 11. Klous MG, Van den Brink W, Van Ree JM, Beijnen JH (December 2005).
"Development of pharmaceutical heroin preparations for medical co-prescription to opioid
dependent patients". Drug Alcohol Depend
12. Anil Aggrawal (1995). "CHAPTER 2: THE STORY OF OPIUM"
13. PBS Frontline (1997). "The Opium Kings"
14. Belgische Farmacopee, 1966; part 3
15. Opium revisited: a brief review of its nature,composition, non-medical use and
relative risks^ , H. KALANT, Department of Pharmacology, University of Toronto and
Addiction Research Foundation of Ontario, Canada, 1997
16. Benjamin Pui-Nin Mo & E. Leong Way (October 1, 1966). "An Assessment
Of Inhalation As A Mode Of Administration Of Heroin By Addicts". Journal of
Pharmacology and Experimental Therapeutics.
2. Opium and Its Alkaloids, Paul L. Schiff Jr.1 ,School of Pharmacy, University
of Pittsburgh, American Journal of Pharmaceutical Education Vol. 66, Summer 2002
3. Bruneton, J., Pharmacognosy, Phytochemistry, Medicinal Plants,Technique &
Documentation - Lavoisier, Paris (1995)
4. https://www.nytimes.com/2014/07/20/business/international/tasmania-big-
supplier-to-drug-companies-faces-changes.html
5. Gutstein, H.B. and Akil, H, “Opioid analgesics,” in The
Pharmacological,Basis of Therapeutics, 10th ed., (edit., Hardman, J.G., Limbird, L.E.
and,Gilman, A.G.), McGraw-Hill, New York NY (2001
6. Rockwood, Charles A. (2009). Rockwood and Wilkins' fractures in children
(7th ed.). Philadelphia
7. DeRuiter J (Fall 2000). "Narcotic analgesics: morphine and "peripherally
modified" morphine analogs" . Principles of Drug Action 2. Auburn University.
8. "Morphine". LHA Science Page. LaurenHill Academy,2005
https://www.emsb.qc.ca/laurenhill/science/morphine.html
9. Stefano GB, Ptáček R, Kuželová H, Kream RM (2012). "Endogenous
morphine: up-to-date review 2011"
https://www.colegfarm.ro/docu/curs-4-2017