SERBAREA DUMINICII

Biserica a hotarit, dintru inceput, de pe timpul Sfintilor Apostoli, ca ziua intii din saptamina sa
fie sarbatorita prin cult public si sa fie socotita ca zi de odihna pentru crestini. Aceasta este
Duminica - ziua Domnului (Apocalipsa I, 10), ea apartine Domnului Hristos si a fost ridicata la
aceasta cinstire pentru ca in aceasta zi - de duminica - s-a intimplat cel mai mare eveniment al
crestinitatii, invierea Domnului Hristos.
Ca zi de odihna in Vechiul Testament a fost sarbatorita ziua simbetei. Pentru crestini
insemnatatea acelei zile dispare si locul ei il preia Duminica, cu noul ei sens. In adevar, in
Vechiul Testament, evreii conform poruncii a IV-a din Decalog sarbatoreau ca zi de odihna sub
numele de sabat, simbata, sarbatorea instituita de Moise: <<Adu-ti aminte de ziua odihnei
(simbetei) ca sa o sfintesti. Lucreaza sase zile, si fa in acelea toate treburile tale, iar ziua a saptea
este odihna Domnului Dumnezeului tau; sa nu face in acea zi nici un lucru... caci in sase zile a
facut Dumnezeu cerul si pamintul ... iar in ziua a saptea s-a odihinit. De aceea a binecuvintat
Domnul ziua a saptea si a sfintit-o>> (Iesire XX, 8-11).
Sarbatorirea simbetei la evrei se efectua bazata pe doua fapte: a) datorita faptului ca insusi
Dumnezeu s-a odihnit in ziua a saptea si a sfintit-o. <<Si a binecuvintat Dumnezeu ziua a saptea
si a sfintit-o, pentru ca intr-insa s-a odihnit de toate lucrurile Sale>> (Facere I, 3; cf. Iesire XX,
11). b) ea se mai serba ca amintire a iesirii, a eliberarii poporului evreu din Egipt. <<Adu-ti
aminte ca ai fost rob in pamintul Egiptului si Domnul le-a scos de acolo... si de aceea ti-a
poruncit Domnul Dumnezeul tau sa pazesti ziua odihnei si sa o tii cu sfintenie>> (Deuteronom V,
15).
In Vechiul Testament s-a orinduit prima data, s-a instituit deci serbarea simbetei, cu ocazia
stringerii manei din pustie, data de Dumnezeu evreilor. Ei stringeau mana in fiecare zi pentru
ziua respectiva iar in preziua simbetei stringeau pentru doua zile, caci a doua zi simbata nu era,
fiind zi de odihna (Iesire XVI, 23-30). Serbarea simbetei s-a consfintit prin porunca a patra din
Decalog fapt amintit la inceput (Iesire XX, 8-11).
Serbarea simbetei a fost numai pentru Vechiul Testament. In Noul Testament s-a hotarit a se
serba Duminica ca amintire a Invierii Domnului. Caci desi simbata era denumita <<legamint
vesnic>>, <<sa pazeasca deci fiii lui Israel ziua odihnei, praznuind ziua odihnei din neam in
neam ca un legamint vesnic>> (Iesire XXXI, 16), totusi pentru epoca mesinaica s-a prezis o alta
zi. Profetul Zaharia spune: <<In ziua aceea, zice Domnul, fiecare din voi va pofti pe aproapele
sau sub vita si smochinul sau>> (Zaharia III, 10). Ziua aceea, e ziua invierii, precum spune
Psalmistul: <<Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul sa ne bucuram>> (CXVII, 24).
Domnul Hristos a calcat simbata prin: vindecarea omului cu mina uscata (Matei XII, 10-13);
vindecarea slabanogului de la lacul Viteza (Ioan V, 1-13); vindecarea orbului din nastere (Ioan
IX, 1-14). Mintuitorul nerespectind simbata, a spus ca El este mai mare decit simbata, este domn
al simbetei (Matei XII, 8; Marcu II, 28).
La sinodul din Ierusalim, printre cele patru dispozitiuni, pe care trebuiau sa le respecte cei care
intrau in crestinism, simbata nu exista (Fapte XV, 29). Sfintul Pavel mustra pe galatenii si
colosenii care vor sa se intoarca la sarbatorile iudaice. <<Nimeni sa nu va judece pentru mincare
sau bautura, sau cu privire la vreo sarbatore, sau luna noua sau simbete, care sint umbra celor
viitoare, iar trupul (este) al lui Hristos>> (Coloseni II, 16; cf. Galateni IV, 9-11. Porunca a patra
din Decalog, nu e amintita nicaieri in Noul Testament spre a fi respectata.
Serbarea simbetei din Vechiul Testament a fost inlocuita prin serbarea Dumincii, precum s-a
amintit, zi in care a inviat Domnul Hristos. <<Dupa ce a trecut simbata, cind se lumina de ziua
intii a saptaminii (duminca) au venit Maria Magdalena si cealalta Marie, ca sa vada mormintul>>
(Matei XXVIII, 1). <<Si dupa ce a inviat dimineata, in ziua cea dintii a saptaminii (duminca), El
s-a aratat Mariei Magdalena>> (Marcu XVI, 9; Luca XXIV, 1).
In ziua invierii Sale, Domnul Hristos s-a aratat viu femeilor mironosite (Matei XXVIII, 9) lui
Petru (Luca XXIV, 34), celor doi ucenici in drum spre Emaus (Luca XXIV, 13-15); Apostolilor
fara Toma. Si fiind seara, in ziua aceea, intiia a saptaminii (duminica) si usile fiind incuiate, unde
erau adunati ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus (Ioan XX, 19), dupa opt zile impreuna cu
Toma (Ioan XX, 26).
De asemene, in ziua Cincizecimii - tot in zi de duminica - s-a pogorit Duhul Sfint (Fapte II, 1-5),
in ziua duminicii a primit Sfintul Ioan descoperirea (Apocalipsa I, 10). Apostolii savirseau sfinta
Euharistie (Fapte XX, 7); primii crestini stringeau ajutoare tot cu ocazia sarbatoririi duminicii.
<<In ziua intii a saptaminii (duminica) fiecare dintre voi sa-si puna deoparte, stringind cit
poate...>> (I Corinteni XVI, 2).
Deci, incepind de la Apostoli si de la primii crestini Biserica a sarbatorit ca zi de odihna,
Duminica.
Totusi sint unii crestini care afirma si sustin ca simbata este o datorie obligatorie pentru toti si
pentru totdeauna, este o lege universala, pentru ca Dumnezeu a binecuvintat-o si a sfintit-o
(Facere II, 2-3). Deci avem datoria s-o respectam toti.
In adevar, Dumnezeu s-a odihnit si a binecuvintat ziua a saptea. Dar, El n-a poruncit omului s-o
tina ca zi de odihna si sarbatoare. De altfel, nici nu era nevoie. Omul era in rai si munca era
usoara, el nu avea nevoie de odihna. Dupa caderea in pacat, munca a devenit mai grea. Insa,
chiar atunci omul n-a serbat ziua a saptea. Nu se spune nicaieri ca Noe, Avraam sau Iacov ar fi
serbat simbata. Moise a instituit sabatul, spre a curma nemultumirile poporului din pustie, care
murmura din cauza greutatilor, facindu-I sa-si aminteasca de Dumnezeu care-l scosese din robie.
Cit despre odihna Domnului din ziua a saptea aceasta insemna sfirsitul creatiei. Caci nu ni se mai
spune ca <<s-a facut seara si s-a facut dimineata>>; n-a mai urmat o alta zi, ci ziua a saptea
insemneza epoca de dupa creatie, pina la sfirsitul lumii, in care Dumnezeu nu mai creeaza, dar
desigur El are grija de lume. De aceea aceasta epoca se numeste sabat, odihna. Ea priveste pe
Dumnezeu. Insa ziua de odihna pentru om, vine printr-o porunca, prin porunca lui Moise (Iesire
XVI, 23-30 si Iesire XX, 8-11) (cf. Deheleanu).
Se mai afirma aceiasi crestini ca totusi serbarea simbetei este obligatori si pentru toti crestinii
pentru ca Domnul Hristos n-s desfiintat poruncile legii vechi. Astfel, El spune: <<Sa nu socotiti
ca am venit sa stric legea sau proorocii; n-am venit sa stric, ci sa plinesc>> (Matei V, 17).
Insa, adevarul spuselor Mintuitorului este urmatorul: in Domnul Hristos s-au implinit profetiile
mesianice. El admite in esenta Sa legea morala a Vechiului Testament, dar o desavirseste, o
adinceste si o completeaza cu noi sfaturi si porunci. De aceea, El spune: <<Ati auzit ca s-a zis
celor de demult... Eu insa va spun voua>> (Matei V, 21-22). Multe lucruri din legea veche erau
umbre, simboale, prefigurati ale Noului Testament care trebuiau sa dispara si au disparut. Mai
mult, El a infiintat o lege noua. Astfel, la infiintarea Sfintei Euharistii El spune: <<Acesta este
singele Meu, al legii celei noi...>> (Matei XXVI, 28; Luca XXII, 20). Deci printre institutiile din
legea veche care s-au desfiintat ca nemaiavind nici un rost este si serbarea simbetei.
Se mai afirma de crestinii atit de iubitori ai Vechiului Testament si ai sabatului, ca acesta totusi
trebuie tinut pentru ca era si inainte de Moise. Caci in Decalog se spune <<Adu-ti aminte de ziua
odihnei...>> (Iesire XX, 8).
Insa s-a amintit ca simbata nu s-a instituit de Moise prin proclamarea Decalogului, ci citva timp
mai inainte, cu ocazia stringerii manei din pustie, fapt amintit in capitolul XVI, 23-30. Deci,
<<adu-ti aminte>> din Iesire XX, 8, se refera la acest moment si nu la o perioada de timp mai
veche.
Se mai aminteste si un alt argument in sprijinul respectarii simbetei. Astfel se spune ca simbata
nu se poate inlocui caci a fost data de Dumnezeu ca <<legamint vesnic>>. <<Sa pazeasca deci
fiii lui Israel ziua odihnei, praznuind ziua odihnei din neam in neam, ca un legamint vesnic>>
(Iesire XXXI, 160. Insa, sub numele de semn sau legamint vesnic se intelege timpul Vechiului
Testament, pina la venirea Mintuitorului. Crestinii nu mai sint sub lege, ci sub har: <<Caci
pacatul nu va avea stapinire asupra noastra, fiindca nu sinteti sub lege, ci sub har>> (Iesire XII,
14) si totusi nimeni n-o mai serbeaza.
In continuarea sustinerii simbetei se afirma ca si Mintuitorul ca si Apostolii Sai serbau simbata,
pentru ca se simbata, pentru ca se duceau simbata la sinagoga (Luca IV, 16), dupa cum procedau
si Apostolii Sai (Fapte XVI, 13).
In adevar, atit Domnul Hristos, cit si Apostolii Sai frecventau simbata sinagogile, dar nu pentru
ca respectau simbata, ci pentru ca in acea zi erau adunati iudeii acolo si puteau sa le
propovaduiasca Legea cea noua.
Se mai spune de sustinatorii simbetei, ca ea se serba si in timpul Noului Testament, aducindu-se
drept dovada faptul ca si femeile mironosite care urmau pe Mintuitorul o servau. Astfel, se spune
in Evanghelia Luca: <<Femeile care au venit cu El din Galileea (femeile mironosite) au privit
mormintul si cum a fost pus trupul Lui. Si, intorcindu-se au pregatit miresme si miruri, iar
simbata s-au odihnit, dupa Lege>> (Luca XXIII, 55-56).
In adevar, femeile mironosite s-au odihnit simbata <<dupa lege>> caci, la moartea Mintuitorului
ele erau inca sub imperiul legii vechi. Legea noua a inceput dupa invierea Mintuitorului. Chiar
Mintuitorul a aratat - sustin partizanii simbetei - ca serbarea acesteia va fi in vigoare pina la
sfirsitul lumii. <<Rugati-va spune El, sa nu fie fuga voastra iarna, nici simbata>> (Matei XXIV,
20).
Insa, in versertul respectiv, nu este vorba de sfirsitul lumii, ci de sfirsitul Ierusalismului. La
Ierusalim, simbata se inchideau portile cetatii si nici nu era permis evreilor sa faca decit un
anumit numar de mile. Desigur ca daca acel flagel ar surveni simbata, locuitorii Ierusalimului ar
fi mult stingheriti, in fuga lor.
Tot pentru serbarea simbatei, se mai invoca si spusele Sf. Pavel din epistola catre Evrei (IV, 4-
11), unde este vorba despre <<odihna>> din ziua a saptea a lui Dumnezeu, pe care El a promis-o
si poporului Sau. Ori, cum poporul sau in ultima instanta sint crestinii, ei trebuie sa tina odihna
simbetei.
Or, aici in locul respectiv, care este mai dificil de interpretat, nu este vorba de odihna simbetei, ci
de odihna imparatiei cerurilor, aici avem trei feluri de odihna: a) tara odihnei din Canaan; b)
Odihna lui Dumnezeu din ziua creatiei si c) Odihna sau fericirea din imparatia cerurilor. Primele
doua odihne simbolizeaza odihna din imparatia cerurilor de care crestinii se vor invrednici daca
vor asculta cuvintului lui Dumnezeu (cf. dr. P. Deheleanu). In sfirsit, se mai sustine de partizanii
serbarii simbetei ca la inceput toti crestinii au serbat simbata, pina la Constantin cel Mare, care a
introdus serbarea duminicii in crestinism.
Insa din scrisoarea lui Pliniul cel Tinar catre Traian (111), ca si din marturiile Sf, Iustin Martirul,
Clement al Alexandriei si alte marturii din sec. I si II se constata ca Duminica a fost serbata din
primele veacuri ale crestinismului, chiar de la Sf. Apostoli ai Mintuitorului. Constantin cel Mare
a oficializat serbarea Duminicii, pentru ca ea era deja existenta, se sarbatorea de crestini. El nu
avea nici un interes sa schimbe religia crestina.