Lizuca la 13 ani

Oare cum ar fi Lizuca în zilele noastre la vârsta de 13 ani? S-ar comporta la fel, ar gândi
la fel, ar avea tot atâtea peripeţii? Aceasta este încercarea mea de a o transpune pe Lizuca în
timpurile noastre.
Trăiau odată, într-un apartament de lux din centrul Bucureştiului, o fată de 13 ani numită
Lizuca, mama sa vitregă, tatăl fetei şi o bătrânică care făcea mâncare şi curat prin casă. Lizuca
mergea la o şcoală particulară pentru elevi cu performanţe speciale. Mama sa vitregă dorea ca
fata să îşi construiască pe viitor o carieră de foto-model. Sinceritatea, creativitatea şi
încăpăţânarea erau principalele caracteristici ale Lizucăi. Dar mama sa vitregă dorea să le
distrugă şi să le înlocuiască cu făţărnicia, viclenia şi supunerea. Pentru a-i dezvolta de mică
calităţile de model, ea a înscris-o pe Lizuca la diverse concursuri de frumuseţe. Premiile
numeroase şi bănoase câştigate de Lizuca la aceste concursuri erau luate şi cheltuite de către
mama vitregă pe rochii pretenţioase, cosmetice diverse, bijuterii, reviste de modă educative, pe
CD-uri cu muzică de societate, pe şedinţe de yoga, antrenamente la sală, cursuri de dans şi
şedinţe nenumărate la saloane cosmetice.
În acest fel se scurgeau zilele din existenţa Lizucăi, irosite pe aceste lucruri care nu o
reprezintă. Restul banilor din premii şi necheltuiţi de către mama vitregă era unul sumar, care nu
valora nici măcar jumătate din câştigul iniţial şi care îi revenea Lizucăi. Lizuca nu dorea să
comenteze sau să se răzvrătească, ea îndura şi plănuia în continuare o cale de scăpare. Banii
Lizucăi de multe ori era confiscat de către mama vitregă, dar ea a început să-şi ascundă banii în
interiorul ursului său de pluş, Momo. Însă picătura care a umplut paharul a fost momentul în care
mama vitregă şi-a exprimat dorinţa de a angaja un pedagog special, cu care Lizuca să facă
cursuri la ea acasă.
Simţind lipsa prietenilor de la şcoală, lipsa unui umăr pe care să plângă, ea decise să fugă
din Bucureşti la adevărata sa casă, la bunici, locul binecuvântat în care a copilărit alături de ei,
locul în care a descoperit pentru prima dată Dumbrava Minunată. Îi era dor de Patrocle pe care ea
l-a părăsit fără voia sa la o vârstă fragedă, cât şi de bunicii săi iubitori. În Suceava, pe tărâmul
Moldovei, în oraşul Dumbravei, în liniştitul Fălticeni avea să-şi descopere adevărata
personalitate, să îşi îndeplinească dorinţa sa ascunsă şi ferecată în ea de atâţia ani, care era să
scrie poveşti şi să citească din nou basmele copilăriei sale.
Într-o duminică, părinţii săi, mai puţin slujnica, erau plecaţi de-acasă la un simpozion. În
mare taină, ca să n-o audă slujnica care avea o inimă de piatră şi rol de poliţist şi de gardian al
Lizucăi, fata îşi împachetă câteva lucruri în vechiul său ghiozdan. L-a pus pe ursul Momo în
rucsac, a cotrobăit în mini-frigiderul din camera sa plin cu iaurturile dietetice care constituiau
unica sa hrană servită de 3 ori pe zi şi în final a umplut trăistuţa de drum cu toate cele
trebuincioase pentru călătorie. După ce s-a echipat pentru drum, a ieşit din camera sa şi a
înfruntat-o pe slujnică.
- Unde crezi că pleci? începu bătrâna după ce o văzu pe Lizuca ieşind din camera sa.
- Dumneata eşti aici ca să faci curat... nu te interesează unde plec, n-o să-ţi fie dor de
mine crede-mă, zise Lizuca cu un ton calm şi cât mai inocent cu putinţă.
- Madame Maria mi-a zis să am grijă de tine, unde te duci? continuă slujnica hotărâtă.
- Mă duc la simpozion, acesta are loc la Fălticeni, dumneata nu ştiai asta, Madame
Papazuglu şi domnul Vasilian mi-au zis numai mie că trebuie să mă întâlnesc cu ei la gară... La
gara Bucureşti Nord, minţi Lizuca în cel mai plauzibil mod cu putinţă.
- Dacă zici tu... continuă slujnica în derâdere, întorcându-se la treburile sale.
Lizuca ieşi hotărâtă pe uşa din apartament, coborând grăbită scările până ajunse în stradă.
Pierzându-se în aglomeraţia gălăgioasă de pe străzile Bucureştiului şi după numeroase întrebări
de ghidaj puse trecătorilor, Lizuca ajunse în inima Gării de Nord. Citi plăcuţele cu destinaţii,
ascultă robotul cu atenţie şi se interesă la ghişeul de bilete de trenul cu destinaţia Suceava. După
ce-şi achiziţionă biletul, aceasta se sui în tren în compartimentul cu numărul 5. Fiind singura
persoană din compartiment se întinse pe scaunele de tren incomode şi se lipi cu nasul de geamul
trenului. Era încă zi, cam pe la amiază, aşa că Lizuca se uita pe geam la lanurile şi la gările prin
care trecea. Dintr-odată a zărit un lan plin de floarea soarelui, şi i se părea că o floare se
desprinde din lan, se urcă în tren şi se strecoară pe fereastra deschisă.
- Tu eşti Sora Soarelui! exclamă Lizuca ţinând în mână floarea cu chip de fetiţă.
- Tuturor ne este dor de tine, mai ai puţin Lizuca, vei ajunge în sfârşit acasă! Nu-ţi pierde
speranţa, în Suceava vei găsi o cale de a ajunge până la bunici, trebuie doar să crezi. Mâine va fi
o zi caldă şi însorită, păstrează-mă în buzunarul tău şi când ajungi în Fălticeni, du-mă şi pe mine
la suratele mele din Dumbravă.
Lizuca nu se îndura să pună floarea în buzunar, de aceea a început să o ţină strâns în
mână până găsi o soluţie. Mâncă un iaurt iar recipientul gol îl spălă şi îl umplu cu apă, unde
aşeză floarea soarelui.
După câteva ore bune trenul se opri pe peronul gării Burdujeni. Nimeni nu a comentat cu
toate că multe priviri au fost atrase de fata ciudată care se plimba de colo până colo cu un pahar
de iaurt în care se afla o floare. După ce părăsi gara, în faţa sa stătea stoic un bursuc îmbrăcat la
costum. Lizuca vru să fugă dar bursucul se ridică în două picioare şi o apucă simplu de mână.
Acesta nu o privi şi nu îi vorbi ci doar o conducea pe jos până la ieşirea din Suceava. Şi de
această dată mulţimea a privit-o contrariată pe fetiţa care se plimba de mână cu un bursuc
îmbrăcat la patru ace. Au mers, şi-au mers până au ieşit din localitate.
- Nu-ţi fie teamă Lizuca, întotdeauna voi fi alături de tine, nu ţi-am vrut niciodată răul.
Împreună cu locuitorii Dumbravei vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a te duce acasă, grăi
Bursucul.
Bursucului îi dispărură hainele şi se micşoră ajungând de mărimea palmei Lizucăi.
Aceasta l-a pus în buzunar şi a mers mai departe pe jos până a dat de o fântână. Lizuca s-a oprit
pentru a bea apă şi pentru a se odihni. După o duşcă de apă proaspătă, o fiinţă incredibilă ieşi din
fântână, aceasta era nimeni alta decât Zâna cu Părul de Aur.
- Îmi este greu să te văd sleită de puteri, te voi ajuta să ajungi cât mai repede acasă la
bunicii tăi, grăi Zâna cu glas de rândunică.
Zâna avea înălţimea Lizucăi, o faţă blândă încadrată de cosiţe aurii care-i cădeau în valuri
până-n tălpi, aceasta privind-o cu ochii verzi de nestemate. Aceasta întinse mâna albă ca zăpada
către Lizuca iar fetiţa îi luă mâna în palma sa. Zâna începu să fâlfâie din aripile sale multicolore
ca de fluture iar ea împreună cu Lizuca s-au ridicat în zbor mângâiate de briza şi de soarele cald
de început de toamnă. Oamenii, florile şi casele, toate erau furnici sau punctuleţe de culoare, în
timp ce Lizuca se lăsa purtată de aripile Zânei, pe culmile albastre ale nemărginitului văzduh.
Puţin a durat până ce Lizuca îşi zări tărâmul de poveste. Gardul roşu şi portiţa ca de castel a casei
bunicilor, căsuţa dalbă încadrată de flori nenumărate ca un covor persan, acoperişul cu şindrilă
roşie şi ferestrele pline de lumină îngerească. Zâna o lăsă să cadă şi să aterizeze în flori.
- Uite, a venit Lizuca noastră, a căzut din cer, parcă era un curcubeu! grăi bunicul uimit şi
încă fermecat de miracolul la care asistă.
- E Lizuca, mă duc să fac mâncare, prăjituri şi trebuie musai să scot borcanele cu dulceaţă
la vedere, zise bunica încântată.
Lizuca îşi îmbrăţişă bunicii mult-iubiţi, mâncă o mămăligă-ntreagă cu brânză şi
smântână, şi se înfruptă din toate borcanele cu dulceaţă. De undeva dintr-un ungher, un bulgăre
arămiu-roşcat precum ciocolata, cu urechi lungi şi clăpăuge, cu un bot scurt împodobit de limba
roşie şi de nasul negru şi bombat ca un pumn de coacăze negre, începu a lătra asurzitor, sărind
mai s-o dărâme pe Lizuca şi aşezându-se în poala sa. Fetiţa îl mângâie şi-l alintă pe Patrocle până
adormiră amândoi pe canapeaua din bucătăria de vară a bunicilor.
A doua zi dimineaţa Lizuca luă un mic dejun săţios şi porni împreună cu Patrocle în
Dumbravă. Fata aflase chiar în acea dimineaţă de la bunicii săi faptul că părinţii săi se află pe
drum şi că vor ajunge după masa de amiază. Bursucul, Sora Soarelui şi Zâna cu Părul de Aur au
început o cuvântare:
 - Treziţi-vă cu toţii, a venit Lizuca! strigă Bursucul.
- Suntem în alertă, părinţii săi vor ajunge şi ne-o vor lua în curând! continuă alarmant
floarea soarelui.
- Noi suntem singurii care o putem salva! încheie Zâna.
Sfânta Miercuri, domniţa înţeleaptă a Dumbravei, chemă toate creaturile şi le împărţi
fiecăreia sarcini. Când vor ajunge părinţii Sora Soarelui îi va bombarda cu seminţe împreună cu
suratele sale, Sfânta Miercuri le va aţâţa pe albine pentru a-i ataca, Bursucul o va speria pe
Madame Maria, Statu Palmă îi va ciupi de picioare, Domniţa Prichindeilor va arunca în ei cu
conuri şi ace de brad împreună cu piticii, Strâmbă Lemne le va pune piedică, Bătrânelul şi
Bătrânica le va slăbi din puteri, Zâna îi va împroşca cu polen şi Făt Frumos îi va trage de păr.
Toate aceste atacuri vor avea loc în acelaşi timp. Lizuca îi camuflă peste tot prin grădină, iar
până sosiră, ea se delectă cu o carte bună. Când au auzit cu toţii bătăile insistente ale părinţilor în
poartă, toate făpturile Dumbravei au tăbărât pe cei doi, punându-i pe fugă şi speriindu-i îndeajuns
încât să se întoarcă la Bucureşti.
- Întotdeauna mi-am dorit să fiu apreciată şi preţuită pentru ceea ce ştiu şi pentru ceea ce
îmi place să fac. Mi-am dorit întotdeauna părinţi înţelegători nu nişte oameni necunoscuţi care să
mă oblige să fac lucruri care nu mă reprezintă. Vreau să fiu alături de voi, de bunicii mei care
sunteţi singurele persoane pe care le preţuiesc cu adevărat în viaţă. Şi desigur alături de toate
creaturile, jucăriile şi nebuniile cu care am copilărit, mărturisi Lizuca în faţa bunicilor săi.
- Lizuca, ce-ţi putem spune mai mult şi mai frumos decât că te iubim şi vrem de asemeni
să fii alături de noi, răspunseră bunicii emoţionaţi.
Lizuca a trăit fericită la bunici, mergând la o şcoală normală, făcându-şi prieteni şi fiind
iubită şi admirată de cei care o iubeau cu adevărat.

POPESCU ANDREEA
ŞCOALA NR.1, „AL. I. CUZA”, FĂLTICENI