De vorbă cu Alex Mihai Stoenescu – prima parte

La apariția capodoperei Patimile Sfântului Tommaso D´ Aquino, în 1995, Gabriel

Liiceanu scria că această carte „poartă în ea acel principiu activ al nebuniei care face
ca o creație să-și fie suficientă sieși”. Mai vorbea filosoful despre „risipa de
erudiție”, ca și despre „forța vertiginoasă a cuvântului”, convins că ne aflăm într-un
moment astral al culturii noastre. De altfel, doi ani mai târziu, autorul romanului va
primi Premiul pentru literatură al Academiei Române.

După ceva timp, sub aceeași semnătură, apăreau Istoria loviturilor de stat în
România, Din culisele luptei pentru putere, 1989-1990, Istoria Olteniei, Istoria
Masoneriei moderne, Țiganii din Europa și din România – studiu imagologic și Tratat de
istoriografie generală, în prefața căruia academicianul Florin Constantiniu spunea că
„Alex Mihai Stoenescu rămâne singular în istoriografia română de astăzi”.

Scriitorii îl consideră pe acest autor prolific istoric, istoricii, dimpotrivă, cică ar fi

scriitor, însă nici unii, nici alții nu au dreptate. Alex Mihai Stoenescu, fiindcă el este
personajul cu pricina, trece în ochii mei drept un renascentist, un spirit universal și
complet. A învățat latina și greaca veche, alături de alte șase limbi moderne pe care
le vorbește fluent.

– Cum de ai reușit să pătrunzi tainele atâtor domenii, Alex ? Pari coborât dintr-o
lume cu guvernante și profesori particulari, o lume cu parfum burghez. M-am
întrebat mereu din ce lume vii și n-am reușit să-mi răspund.

– M-am născut ca proscris în 1953. Părinții mei locuiau într-o garsonieră de pe

strada Pitagora, din cartierul Văcărești, stradă pe care toate casele de pe dreapta, cum
urcai dinspre Podul Mărășești, erau de români, iar toate casele de pe stânga erau de
evrei. Destinul a făcut să mă nasc pe dreapta. Tatăl meu, fiu de ofițer-erou în Primul
Război și nepot de general, fugise în ’41 la Mediaș pentru școala de ofițeri de aviație.
Dintr-un ordin al lui Antonescu, promoția a fost trimisă la Școala Superioară de
Inginerie de Aviațe de la Charlottenburg – Berlin, unde l-a prins 23 august 1944. Din
aproximativ 120 de studenți români, 8 au refuzat înrolarea în armata germană și au
fost trimiși în lagăre. A fost printre ei, a ajuns în lagărul de prizonieri Luckenwalde
Stalag III B (exista și Stalag A, unde erau exterminați evrei, și Stalag C, unde erau
prizonieri americani și britanici, cu pachete și vizite de acasă). A fost mutat în lagărul de
muncă de la Vehlingen, de unde a evadat în Olanda cu ajutorul Rezistenței olandeze.
După eliberare, americanii i-au oferit emigrarea în SUA, dar a refuzat. Văzând că
autoritățile militare aliate nu-l declară autorităților române, pentru a-l obliga să
emigreze (din cauza pregătirii lui de specialitate: tehnologia construcției de avioane),
hotărăște să plece împreună cu un prieten sârb pe jos spre țară. Era începutul lui 1947.
Se despart în Ungaria, și el se prezintă la graniță. Este bătut de grănicerii unguri și
aruncat într-un tren de marfă, se trezește în Austria, revine clandestin în Ungaria, de
unde trece la Belgrad, în căutarea prietenului său. Acesta îl ajută să treacă Dunărea în
țară, lipit de coca unui șlep. Din această poveste a tatălui meu eu am învățat încă din
copilărie patriotismul.

– Și aici se sfârșea ciuleandra în care fusese prins tatăl tău, sau stalinismul avea
să-l sfâșie ca un tigru siberian ? Ce i-a întărit pe oamenii aceia de au rezistat unei
istorii atât de potrivnice ?

– Nu s-a sfârșit, din păcate, așa că tatăl meu își va trăi mult timp destinul cu ei în
spate, cu urmăritorii adică. Acuzat că a făcut o facultate „nazistă”, tata nu s-a putut
angaja decât cu slujbe minore. Abia prin 1960 a fost descoperit într-un atelier de
inginerul Radu Manicatide și a devenit tehnologul lui pentru primele avioane românești
de după război (IAR 818, IAR 836). Până atunci, am copilărit singur în acea garsonieră
(părinții au divorțat), fără jucării, dar cu o bibliotecă a bunicului meu. Mă jucam cu
cărți, eram hrănit de o vecină o dată pe zi printr-un oberlicht, tata ajungea acasă pe la
șase seara. Între ’58 și ’60 am trăit într-un orfelinat din cartierul Rahova. Tata era
urmărit, a fost salvat de la arestare de doctorul Chiliman (tatăl lui Andrei), apoi s-a
căsătorit cu o femeie simplă pentru ca eu să pot fi crescut normal și dus la școală. În
toată copilăria, tata ne-a citit, mie și fratelui meu vitreg, din biblioteca bunicului în
fiecare seară opere fundamentale de literatură și istorie, iar cu mine vorbea, pe ascuns,
numai în germană.

– La ce visa în orfelinat copilul Alex Mihai Stoenescu ? Mai avea el vise în

vremurile alea atât de tulburi ? Și ce e cu patriotismul ăsta, atât de hulit acum, în
zodia corectitudinii politice ?

– Tata avea voie să mă ia sâmbăta și duminica. Mă plimba prin București, cu barca

în Cișmigiu, la dughenele de lemn din Piața Unirii, unde este acum magazinul, în
Herăstrău, unde era statuia lui Stalin, în Parcul Libertății, unde nu mai era grupul
statuar al lui Paciurea, Legenda Urlandei, dar am apucat momentul în care s-a dat jos
statuia lui Stalin și s-a transportat cu macaraua Urlanda pe iarba din Herăstrău, unde
este și acum. Monumentul ăla al comuniștilor din Parcul Libertății trebuie dinamitat, și
în locul lui refăcut monumentul lui Paciurea. Din orfelinat nu-mi aduc aminte decât
ordinea, pedepsele de stat cu mânile ridicate o oră (mi se părea o veșnicie) și dulăpiorul
meu cu nr. 7 și cu un desen reprezentând o rândunică. Când a venit epidemia de
poliomielită, tot orfelinatul a fost refugiat în satul Stâlpeni din Argeș, în casa parohială a
bisericii. Acolo s-a întâmplat un lucru ciudat: dincolo de învățat cântece „patriotice”, un
institutor ne povestea în fiecare seară Miturile și legendele Greciei Antice. Eram
fascinat.

– Povestea tatălui tău pare desprinsă dintr-un film, are ceva din A 25 oră,
romanul lui Virgil Gheorghiu. Dar, din nefericire, ea este nu doar reală, ci și
simbolică pentru drama prin care România a fost silită să treacă atunci… Și, totuși,
de unde apropierea ta de limbile străine ?

– De când mă știu am avut înclinație („ureche”) pentru limbile străine. Probabil că

înțelegerea de mic a unei limbi străine a dezvoltat un mecanism aparte al percepției.
La vârsta de nouă ani, am avut șansa ca tatăl meu să o reîntâlnească pe prietena lui din
copilărie Elvira Dumitrescu (familiile erau prietene, generalul Sachelarie, unchiul lui tata,
și juristul Nicolae Dumitrescu erau vecini de case). Amândoi m-au dus la sora ei, Zoe
Dumitrescu Bușulenga, profesor care a devenit mentorul meu: în timp ce tata mă învăța
să nu dezvălui cunoașterea limbilor străine, doamna Bușulenga îmi făcea program
lunar de lecturi tematice, curente literare și istoriografice, pe ani. Îmi dădea cărți din
biblioteca ei – din ce mi-aduc aminte, cred că locuia în Blocul Nestor -, la care făceam
referate. În timp, mi-am dat seama că ținea la mine foarte mult, cu toată asprimea ei –
îmi făcea câte o dată un rechizitoriu în germană de parcă era Schopenhauer – și
momentul de culme al relației noastre maieutice a fost în decembrie 1997, când a venit
de la Văratec să asiste la primirea de către mine a Premiului Academiei pentru
romanul Patimile sfântului Tommaso d’Aquino. Tot ea mi-a „poruncit” în 1967 să dau
examen la Liceul „Ion Creangă”, unde se înființase Secția clasică (latină, greaca veche,
Istoria artei, Istoria literaturii, arheologie), o școală foarte serioasă, cu profesori de
dinainte de 1948. Am intrat al doilea. Când aud ce se întâmplă acum în programa de
învățământ, mi se face părul măciucă. Aveam patru ore de latină (cu doamna Antipa,
fiica lui Grigore Antipa) și patru de greaca veche (doamna Manolescu, soția generalului
Manolescu), istoria literaturii o făceam cu doamna Cristina Ionescu, asistenta lui Emil
Gârleanu. Am mers pe șantiere arheologice, am vizitat mănăstiri cu clasa. La
Mănăstirea Zamfira, maica stareță era o Bălăceanu, care ne-a povestit altceva decât
scria în cărți. La Mănăstirea Dealu ni s-a povestit despre regina Maria și cum a salvat ea
capul lui Mihai Viteazul, în casa parohială încă se puteau vedea fotografiile cu racla.
Veneau în clasă și ne predau lecții speciale academicianul Emil Condurachi, profesorii
Hadrian Daicoviciu, Dumitru Almaș, Dumitru Berciu și un profesor al cărui nume nu-l
mai rețin care preda sanscrita. Și mediul era extraordinar: Dealul Radu Vodă, cu
biserica lui în centru și turnul Bibliotecii, unde încă se afla biblioteca personală a lui
Alexandru Odobescu. Știu că o să mă crezi un romantic, la fel cum intuiesc și eu despre
tine din Jurnalul banalității, pe care îl citesc acum, dar într-o noapte din primăvara
anului 1968 m-au închis din greșeală în bibliotecă (avea o scară de lemn în spirală,
bibliotecara se grăbea, n-a văzut că este cineva sus) și așa am dormit eu cu capul pe
ediția princeps din Le trésor de Pietroasa. Nu pentru că o îndrăgeam (iubeam mult
mai mult Istoria Archeologiei pentru stilul ei italienist), ci pentru că învelitoarea ei
bombată de piele verde de Cordoba a fost cea mai bună pernă. Nu cred că a fost ceva
romantic: a doua zi, după ce am fost căutat toată noaptea cu Miliția, am primit o bătaie
soră cu moartea de la tata. O țin minte perfect, pentru că a fost ultima. La terminarea
liceului am câștigat Olimpiada de istorie pe țară, dar premiul, o excursie în tabăra de
la Soci, a fost dat unui fiu de nomenclaturist, care nu participase la examenul final (cred
că s-a ținut la Liceul „N. Bălcescu”). Inspectorul de la Ministerul Învățământului ne-a
spus, mie și tatei, să ne ținem gura. Doamna Bușulenga era la ONU, dacă nu mă înșel.

– Cum era Zoe Dumitrescu Bușulenga ? Să-ți fac o mărturisire. În adolescență și

nu numai, am admirat două femei: pe ea și pe Ecaterina Oproiu. Mi se păreau
ireale, mă fascinau, intram într-un fel de vrajă când le ascultam.

– Cu ochiul matur de acum, o văd cum iradia autoritate. Îi plăcea să domine,

probabil din conștientizarea superiorității intelectuale și a enciclopedismului. Mai târziu
am aflat că așa se purta și cu studenții ei. Nu-mi aduc aminte clar decât trei-patru
întâlniri din adolescență. Nu erau vizite regulate și nici apropieri familiare. Tata o
respecta foarte mult, dar nu știu ce provoca vizitele (probabil sora Elvira). Avea oroare
de subcultura americană și o admirație pentru Călinescu și Eliade. Dimensiunea ei
culturală nu-mi părea românească, pentru că nu semăna cu nimic de la noi. În timp ce
vorbea, îmi imaginam teritorii. Legam însă această impresie de alte elemente de
cultură paralelă, pe care le observam în societate despre lumea românească dinainte de
comunism. În al doilea rând era exigența. Cred că ceea ce a permis interesul ei pentru
educația mea a fost plăcerea de a discuta cu tatăl meu despre cultura germană. Ea m-a
pus să învăț și să recit Der Erlkönig și Lorelei, cărora le dădeam o interpretare
biografică: Wer reitet so spät durch Nacht und Wind?/ Es ist der Vater mit seinem
Kind, eram eu cu tata.

– Vasăzică, ai fost un elev olimpic, adică un premiant. Asta mă face să cred că

examenul de intrare la facultate nu ți-a ridicat nicio problemă…
 – Premiant în limitele unor școli de cartier. În clasa a 8-a am avut 7 la Istorie, pentru
că profesorul era îndrăgostit de prietena mea. În plus, erau informații și interpretări din
lectura separată care nu arătau la fel în manuale. Apariția mea în finala Olimpiadei a
fost un mister, însă adevăratul secret era la profesorii din juriu, care au văzut în textele
mele un elev informat dincolo de manualele oficiale. Am avut ghinionul să dau
examenul la Facultatea de Istorie în 1971 – 1972, odată cu „revoluția culturală”. Tata
mi-a spus atunci că o să mor de foame cu „istoria” – se desființaseră toate secțiile, iar
academicianul Condurachi mi-a declarat sincer că nu mă mai poate ajuta cu înscrierea
la secția lui, ea fiind dispărută – și că trebuie, în condițiile noastre de proscriși, să urmez
o carieră tehnică pentru a mă putea întreține. Mi-aduc aminte că la examen mi-a căzut
un subiect inexistent: „Lupta partidului comunist în ilegalitate împotriva pătrunderii
capitalului german în România”. Nu existase așa ceva. Am vorbit despre aterizarea lui
Carol Caraiman pe aeroportul Băneasa în seara de 6 iunie 1930. Profesorul, care era un
om în vârstă, a rămas uimit. Mi-a dat 10. Șeful de promoție din acel an a prins cea mai
bună repartizare: județul Dâmbovița. M-am retras și m-am angajat muncitor necalificat.
După un an de meditații la matematică și fizică (noaptea, după lucru), având ca
pregătitor pe profesorul Perju, am intrat la Institutul de construcții.

– O clipă, am citit pe Wikipedia, enciclopedia liberă, că la 19 ani ai absolvit, în

mod cu totul și cu totul excepțional, Facultatea de Istorie, iar tu îmi spui altceva.
Cum de circulă o astfel de informație, de unde până unde ?

– Biografia este în Who is Who și pe coperțile cărților. Textele de pe Wikipedia sunt

false, unele stupide, iar altele menite să decredibilizeze opera mea profesionistă prin
decredibilizarea persoanei. Nu am avut niciodată bani să deschid un proces de
calomnie și de difuzare de informații false. A prezenta biografia, oricât de controversată,
a unui istoric în locul operei sale arată și o intenție de a-l denigra pentru a-i face pe
cititori (și Procuratura, în cazul crimelor din decembrie 1989) să nu creadă informația
istorică bine documentată și care acum a intrat ca probe în Dosarul revoluției. În
momentul în care un text biografic de pe Wikipedia începe cu: „Zoe Dumitrescu
Bușulenga a fost membră PCR…” îți dai seama de intenții și de manipulare. Păi, asta
înseamnă Bușulenga pentru cultura română? Pe un anume Shafir trebuia de mult să-l
dau în judecată, dar n-am avut bani, iar un prieten evreu, foarte cunoscut, de altfel, mi-
a spus, literar: „E o scursură, o urdoare de om, nu te mânji!” Se încearcă proiectarea
imaginii mele ca „istoric al Securității”, „securist”, „turnător” și, bineînțeles, „antisemit”,
pentru că Armata, mareșalul și evreii rămâne operă de referință în Istoriografia
română și a ajuns la al șaptelea tiraj, iar Academia Română îmi recunoaște calitatea de
istoric profesionist. Anul acesta am fost propus la premiul pentru istorie, dar, cum
premiile Academiei se dau o singură dată în viață, și eu îl am deja, s-a amânat decizia
pentru anul viitor, când se va analiza posibilitatea de a lua premiul în domenii diferite.
Informațiile despre „istoricii lui Becali” sunt complet false, n-am fost nici membru al
partidului său (m-a rugat să-i fac doctrina, mi-a atribuit o funcție onorifică, a respins
doctrina, preferând-o pe cea de 34 de pagini a lui Dan Pavel și am plecat cu „bună
ziua”). Dar dacă vrei să afli detaliile semnificative ale acelui moment, când George Becali
a sponsorizat Centrul de Istorie „Constantin C. Giurescu”, condus de Dinu C. Giurescu,
Gheorghe Buzatu, Ioan Chiper, Ion Bulei, Mihai Retegan și subsemnatul (plus profesorul
asociat Florin Constantiniu), te asigur că amănuntele sunt pagini de istorie
contemporană a României, tipice cărților tale despre Românica. M-am lămurit cu
oamenii de afaceri români patrioți.

– Mizeriile maidanelor virtuale, de multe ori haznale virtuale… Dar hai să ne

întoarcem la povestea ta seducătoare.

– Ei bine, în toți acei ani, până în 1979, când nu am mai frecventat-o pe doamna
Bușulenga, am făcut zilnic lectură organizată și am început să strâng biblioteca
personală. Atunci am învățat italiană și franceză, astfel încât să pot citi cărțile ei. Din
puținul pe care îl avea, tata a plătit meditații. Țin minte că anul 1979 a fost
dedicat Istoriei religiilor (ea mi-a dat ediția Renan Histoire des origines du
Christianisme, ediția Taurisano San Tommaso d’Aquino, venerabilul Beda și altele).
Cred că în discuțiile ei cu tatăl meu a existat la un moment dat perspectiva unei
emigrări. A refuzat. Pot spune că am fost tot timpul un adolescent și un tânăr retras,
foarte puțin comunicativ și sociabil, iar după căsătorie (1980), când am început să ies în
societate (colegi, prieteni, familie), soția mi-a atras atenția că vorbesc doar eu – în 1998
un ziarist a scris despre mine că „nu pot fi contrazis” – și stric petrecerile. Am tăcut din
nou.

– Dar nu oricine știe să tacă, Alex, mai ales azi, când guralivii ne asurzesc continuu !
Un intelectual trebuie să vorbească puțin și să asculte vocile dimprejur, Doamne, și
câte sunt ! Vocea pământului, vocea cetății, vocea vântului, vocea suferinței, vocea
iubirii, vocea dorului… Din ceea ce îmi spui, devenirea ta a stat în puterea de a te
retrage în bibliotecă, de a-ți căuta singur calea, mă înșel ?

– Nu te înșeli deloc, Marian ! Se poate spune că sunt un autodidact. Dar am depășit cu

mult munca de cercetare în arhive și biblioteci, făcută sau nefăcută de unii absolvenți cu
diplome în regulă, fără operă sau cu niște însăilări care te strâmbă de râs. Vei vedea
când voi publica Istoriografia română post-totalitară (aprox. 2000 de pagini) și vei
observa distanța uriașă între cei câțiva istorici autentici și grămada de nulități, între
care unii au ajuns, politic, decani, profesori universitari, conferențiari. Frecventez de 33
de ani Biblioteca Academiei, unde am un loc rezervat în sala 1, între Ion Cristoiu și
Răzvan Theodorescu. Felul meu studios, aplicat și metodic, precum și traiul într-un
univers propriu a creat această operă. Asta a însemnat și un mare handicap atunci, în
perioada comunistă. Am fost complet nepregătit pentru înțelegerea regimului comunist.
Tata m-a învățat să nu citesc ziare, doamna Bușulenga mi-a interzis să citesc cărți din
librării, iar la televizor nu aveam voie să văd decât emisiuni culturale. Mi-aduc aminte
primul incident politic: în școala generală nu eram făcut pionier, din cauza dosarului,
dar în ziua de 1 octombrie a venit o delegație chineză, cu ocazia sărbătorii naționale a
Chinei. M-am ridicat și am spus că sunt născut de ziua lor. Entuziasm, felicitări, am
primit un mic clasor de timbre, iar a doua zi… am fost făcut pionier! Nu am fost o
victimă a politicii vremii, ci doar un om rupt de ea. Asta mi-a creat o vulnerabilitate care
m-a costat în ultimii ani ai regimului, când trăiam foarte greu și am hotărât împreună
cu soția că nu ne putem permite un copil. Am continuat să citesc și am început să scriu
în 1984. În 1987 am trimis la Editura Dacia din Cluj-Napoca romanul Câinii răgușiți, o
parabolă despre comunism. A fost recenzată de Nicoale Manolescu după 1989.
Bineînțeles că nu a apărut în ‘87, iar la București am fost chemat la Securitate să dau
explicații; îi interesa să vadă dacă voi protesta și dacă mă transform în „disident”. În
noiembrie 1989 mi-au făcut o percheziție secretă, interzisă de lege, căutând valută și
manuscrise. După ani, sectoristul mi-a dezvăluit că aveau un mandat de arestare în alb
emis de o procuroare. N-au găsit nimic, iar eu mi-am dat seama că au fost în casă în
lipsa mea prin două elemente „criminalistice”: 1. Aveam o pisică foarte sensibilă, care a
stat ascunsă până am ajuns acasă și apoi a mirosit toată ziua urmele pașilor lor pe
covor, în dreptul biroului și bibliotecii, 2. Biblioteca unui istoric are o anumită ordine și
structură; dacă umblă în ea un străin, nu va reuși niciodată să pună cărțile la loc în
poziția și cu înclinația pe care istoricul o cunoaște foarte bine. Tu, ca fost procuror,
înțelegi foarte bine „câmpul infracțional”. Când ai biroul în dreptul bibliotecii, întinzi
mâna dreaptă sau mâna stângă să iei cărți din bibliotecă, și tot așa le pui la loc, astfel
că ele stau cu înclinații diferite pe raft. După 1989, am dat romanul Patimile Sfântului
Tommaso d’Aquino, pe care Gabriel Liiceanu l-a înțeles foarte bine de la început și
pentru care și-a asumat riscul publicării. A fost omul cu care am putut comunica, timp
de doi ani de zile, în dimensiunea culturală pe care o aveam și o am. După ce am căutat
ca Diogene somități prin cultura română și găsind doar fantome – care se multiplică
astăzi prin doctorate -, după ce mi s-a oferit o diplomă falsă de absolvent al unei
facultăți de istorie, pe care, sigur, am refuzat-o, după ce m-am lămurit cum e cu istoricii
români acoperiți cu cartoane de masteri și doctori, am avut norocul să-l întâlnesc pe
Florin Constantiniu, alt savant, care mi-a deschis calea cercetării și a
scrierii Istoriografiei.
Toate cărțile mele sunt scrise cu o infinită plăcere, iar tu ești unul dintre puținii pe care îi
primesc în universul meu, deoarece îți citesc cărțile cu aceeași plăcere.

– Apropo, știi că mulți se întreabă dacă chiar tu ai scris Patimile Sfântului Tommaso
d’Aquino ? Că prea nu seamănă cu celelalte lucrări, că prea e, scuză-mi expresia,
capodoperă, bla–bla… Bănuiesc că nu-ți spun ceva nou, probabil ai auzit și tu astfel
de bârfe.

– Prostii ! Romanul a fost citit de Kleininger și Liiceanu în manuscris, Liiceanu a dus

manuscrisul și Monicăi Lovinescu (mi-a trimis o scrisoare), au existat observații ale lui
Liiceanu, ale redactorului cărții, am scris pagini noi și am eliminat altele. Cartea avea
trei finaluri, am ales unul înaintea publicării. Profesorul Papadima a fost acasă la mine
și a văzut caietele pe care am scris romanul etc. Prostii! Iar celelalte cărți, care fac parte
din Trilogia creștină, au fost și ele apreciate la fel de elogios. Noaptea incendiului a
fost recenzată de Laurențiu Ulici, președintele Uniunii Scriitorilor, a ajuns în finală la
Premiul Uniunii Scriitorilor, dar i s-a acordat (după ce mi s-au prezentat scuze, fiindcă
tocmai luasem Premiul Academiei și nu voiau să mă facă geniu) prietenului
Cușnarencu. N-am auzit de bârfele astea, nu citesc presă. Dacă există într-adevăr
afirmații de acest gen, te rog să mi le semnalezi, căci o să te rog să te ocupi de
proces. Patimile… i-au plăcut lui Andrei Pleșu. M-am întâlnit odată cu el pe stradă, mi-a
făcut unele elogii, dar și o observație: prezența unor fraze care conțin trivialități
nepotrivite temei. Am încercat să contraargumentez prin diglosie și prin contradicția
teologală carne – spirit. Totuși, m-am dus repede acasă, am recitit cartea și am ținut
cont de observația lui la ediția a doua.

– Apropo, de ce tocmai Toma d´ Aquino, ce trebuie să învețe maimuța cu

smartphone, adică omul modern, de la acest sfânt ?

– În anii ’90, cei care știau la noi cine a fost Toma D’Aquino – se citește „dachino”; au
fost personalități care mă sunau și mă întrebau cum se citește numele -, erau foarte
puțini. Mi-aduc aminte că domnul Liiceanu mi-a făcut cunoștință cu filozoful Mircea
Flonta, cu care am schimbat câteva cuvinte despre sursele istorice pe care le-am folosit,
și în felul ăsta s-a lămurit asupra mea. Nu înțelegeau cum poate ieși (suspect) un astfel
de autor din afara sistemului oficial de învățământ. Povestea întâlnirii mele cu Toma
D’Aquino trebuie spusă: citeam alternativ lucrări de teologie și istorie a religiei apărute
în Occident și cărți atee și antireligioase publicate la noi, în Franța și în URSS. La un
moment dat, găsesc într-o carte amănuntul că Toma D’Aquino a fost fiert de viu de către
călugării mănăstirii Fossanuova pentru a-l transforma în moaște sfinte și a le vinde. Am
fost șocat. De aici a început cercetarea mea, iar ea s-a desfășurat biografic retroactiv,
până la nașterea lui. Mai ales studiile de la Universitatea din Utrecht și lucrările
excepționale ale lui Frederick Copleston m-au condus spre concluzia că a fost geniul
care a pus sămânța civilizației moderne în Europa, prin folosirea bazei filozofice
aristoteliene pentru o cultură medievală strălucitoare, prin Renaștere și prin enunțarea
celei dintâi soluții politice viabile: monarhia constituțională (De regimine principum).
Neotomismul și toate studiile teologice recente încearcă să prezinte opera lui din
perspectiva realității moderne: adoptarea ei ca doctrină oficială a Bisericii romano-
catolice, fiind viabilă pentru că Biserica este încă viabilă, dar ocolind aspectele epocale
grave, din care Inchiziția a desprins dreptul de a executa evrei, prin echivalarea ereziei
cu infracțiunea de falsificare a monedei, condamnată cu arderea pe rug (Secunda
Secundae). Bertrand Russell a explicat, în opinia mea, exemplar „cazul “ Toma
D’Aquino: a deschis drumul criticii prin apelul la rațiune, fără a fi neapărat un vizionar,
dar în mod cert un inițiator al gândirii moderne, alături de întreg grupul de savanți de la
Universitatea din Paris din secolul al XIII-lea și de dominicani, în care putem vedea
prima clasă socială a intelectualilor. Când textele Uniunii Europene vorbesc despre
bazele istorice și culturale ale continentului nostru, ele vorbesc despre opera câtorva
personalități epocale, între care este și Toma D’Aquino. Răscoale, revolte urbane,
revoluții, doctrine materialiste, laicizări forțate și consumism, toate sunt la alt capitol.

– Chiar, cum se scrie o capodoperă, există o rețetă ? Vargas Llosa zicea, pare-mi-se,
că scriitorul trebuie să fie asemenea soldatului, să-și impună zilnic un program pe
care să-l respecte cu sfințenie, altminteri te mulțumești cu opere minore. Are
dreptate sud-americanul ?

– Da, totală, în ce mă privește. Mă scol în fiecare zi la 05:30 – 06:00, îmi fac o cafea, iau
micul-dejun și mă așez la lucru în bibliotecă. Lucrez la calculator până la ora 13:00,
când cobor la masă. Dorm o oră și zece minute, după care citesc și mă documentez
pentru munca de a doua zi până la ora 18:00. Mă uit la televizor numai la
programele Discovery, Viasat History, Nat.Geo, uneori vizionez filme de artă din
colecția proprie sau mă uit la meciurile din campionatul spaniol. Fac asta zi-de-zi,
inclusiv în week-end-uri. Este un mod de viață asumat. La un moment dat a venit un
prieten la mine și mi-a vorbit de Antonia. Nu știam cine este. La alegerile din 2014 m-am
dus să-l votez pe Antonescu și am aflat că pe candidat îl cheamă Iohannis. Cel mai bun
timp liber îl petrec cu fiul meu, student la Drept, care mă stimulează cu cele mai grele
întrebări. Primăvara mănânc cireșe din livadă, toamna culeg merele. Îmi place să
vorbesc cu oamenii de rând, mai ales când sunt recunoscut pe stradă (orgoliul,
orgoliul!). Nu știu de ce, sunt orașe unde se întâmplă treaba asta: Iași, Ploiești, dar, mai
ales, Brașov. S-ar putea să fie o chestie de distribuție a cărții. În munca de istoric, este
vorba și de pasiune, în sensul de starea cu care te așezi la masa de lucru. Pentru cărțile
de istorie, lupta internă este exact invers decât la literatură: reprimarea oricărei fantezii
și analiza riguroasă a oricărui detaliu, paragraf, capitol, având mereu în minte
principiile, criteriile și regulile Metodologiei istorice. Opere de un asemenea calibru nu
se pot realiza fără erudiție. Probabil de aceea sunt foarte bun prieten cu Răzvan
Theodorescu. Adică, la fiecare cuvânt știm despre ce vorbim. Am studiat, nu vizitat, toate
marile muzee (de câte două-trei ori), știu bine ce obiecte conțin; limbile străine stăpânite
îmi dau accesul la orice informație. Când am scris Istoria Masoneriei moderne, m-am
dus la Londra și am studiat Old English și engleza de secol al XIV-lea pentru a înțelege
dacă primele texte masonice europene conțineau cuvinte cu sensuri arhaice (le-am și
citat în original în carte). Am avut probleme la cuvântul clerk, care însemna și savant,
învățat. Franceza veche m-a chinuit cel mai mult, mai ales cuvântul serjan dintr-un
manuscris despre Toma d’Aquino, găsit la Universitatea din Utrecht, care era dat în
toate dicționarele ca „o îmbrăcăminte”, „o țesătură”, dar era vorba pur și simplu de
originea medievală a cuvântului sergent (unul dintre martorii oculari ai experienței de
levitație a lui Toma în fața bisericii Saint Jacques din Paris). Îți dai seama ce lume
minunată este asta? Ar trebui cât mai mulți români să aibă acces la ea.

– Stai, că n-am uitat ! M-ai făcut curios, spune-mi detaliile acelei sponsorizări făcute
de George Becali !

– În februarie 2006 eram la Paris cu Mihai Retegan pentru cercetări în Arhiva

„Mitterrand”, care tocmai se deschisese. Noua Bibliotecă națională, impresionantă cu
zgârie-norii ei în formă de carte deschisă, avea săli imense de lectură. La sala de Istorie,
erau spații largi cu rafturi dedicate numai istoriilor naționale. Nu găseam România…
Erau rafturi lungi cu Istoria Ungariei, Bulgariei, Rusiei, Poloniei… În ordine alfabetică.
Nu găseam Istoria României!!! Ne-am adresat responsabilei de sală, care a început și
ea să caute, apoi a găsit trei cărți într-unul din cele patru rafturi lungi de vreo 10 – 12 m
de la Istoria Rusiei. Atât, trei cărți la Istoria Rusiei: o istorie pe scurt a României de Ion
Bulei, o carte mizerabilă a lui Boia și o carte discutabilă de „istoria românilor”, un
pretext pentru problema evreiască, a Catherinei Durandin. Am fost revoltați. Când ne-
am întors, ne-am dus la Florin Constantiniu: „Uite ce se întâmplă la Biblioteca
națională a Franței!” Constantiniu ne-a spus atunci că statul român și Academia nu vor
face nimic, ne pierdem timpul, și că avem nevoie de două lucruri: un institut privat,
sponsorizat de oameni de afaceri, și un tratat de Istoriografie Generală care să pună
bazele Științei istoriei în România. Mihai a explicat că el nu este istoriograf, dar că va
acoperi cercetarea pentru Istoria contemporană. Așa am hotărât împreună cu Florin
Constantiniu să încep sub coordonarea lui cercetarea și scrierea Tratatului de
Istoriografie Generală. Pe banii mei. Mi-am vândut și mașina. Pentru prima chestiune
ne-am întâlnit academicianul Dinu C. Giurescu, profesorii Buzatu, Chiper, Bulei, Retegan
și cu mine și ne-am sfătuit. Am hotărât să facem un demers la oameni de afaceri, bănci
private, firme mari. Scopul era scrierea Tratatului de Istoriografie și a Istoriei
moderne și contemporane a României, din care lipseau și continuă să lipsească
pagini importante, fără de care istoria noastră este de neînțeles sau foarte vulnerabilă
la politizare. Lucrările urmau să fie traduse în limbi de circulație mondială și trimise
marilor biblioteci. Domnul academician Giurescu a hotărât să acorde dreptul legal de
folosire a numelui tatălui său pentru institut. Sumele necesare erau foarte mari, motiv
pentru care am obținut întâlniri cu 12 oameni de afaceri români (din lista publicată
de Forbes). Toți s-au arătat entuziasmați de proiect, au făcut declarații patriotice, ne-au
felicitat și ne-au promis un sprijin generos, urmând ca, în momentul în care avem actele
de înființare a Institutului și un cont în bancă, să înceapă să transfere banii necesari.
Dinu Patriciu mi-a spus că vrea să preia întregul proiect, Nicu Dumitru-Niro ne-a promis
un sediu în centrul Bucureștilor și plata chiriei, alții că vor da sume de zeci de mii de
dolari. Sorin Ovidiu Vântu a vrut să întâlnească tot Consiliul Director, ne-am întâlnit, a
fost exuberant și ne-a promis 1 milion de dolari în patru tranșe, pe 3 ani, cu condiția să
nu mai cerem de la ceilalți, să fie finanțatorul unic.

Când am fost gata cu Institutul, m-am întors la el. Tăcere, nu mai răspundea la
telefoane, dacă răspundea, mă amâna, a început să ne evite, să treacă lunile. Se făcuse
deja noiembrie. Consiliul a hotărât să-i contactăm pe ceilalți. Cel care și-a ținut cuvântul
a fost Nicu Dumitru-Niro, care a repartizat un sediu (era în renovare). Patriciu s-a
eschivat încă vreo două luni de zile, după care ne-am săturat să alergăm după el. A mai
existat un singur gest, foarte modest, dar prezent, al BCR (era acolo un funcționar
sufletist). Atunci, profesorul Buzatu a propus să-l contactăm pe George Becali. Mă
cunoșteam cu el de la Steaua. I-am telefonat pe la ora 16:00, ne-am întâlnit la palat la
ora 17:30, am vorbit 20 de minute… A doua zi, la ora 12:00, intraseră în contul
Institutului 300.000 de dolari. Ăsta este Becali! Am avut apoi lungi discuții cu el despre
religie și politică. Nu are fondul necesar înțelegerii fenomenelor culturale, este însă un
tip pragmatic, dotat cu inteligență nativă și care a riscat prea mult în zone unde
sentimentele și profesionalismul n-au nicio valoare. Convingerea lui că-și poate controla
imaginea și că generozitatea oferă protecție era o iluzie (cum s-a văzut). I-am atras
atenția din timp să fie prudent în anumite chestiuni, dar nu m-a ascultat.

Ne-am apucat de lucru la Institut, principala problemă fiind cercetarea fundamentală în

arhivele străine pentru informație nouă. Asta presupune luni de zile de stat acolo (hotel,
masă, diurnă, cumpărarea de cărți, copierea de documente), nu cum se întâmpla
înainte, când istoricul român își putea permite o săptămână sau două. Dinu C. Giurescu
s-a dus de două ori câte trei luni în Statele Unite și a intrat în arhiva CIA, Buzatu și
Chiper s-au dus la Moscova și au lucrat luni de zile în arhivele sovietice, inclusiv a KGB.
Eu am fost la Viena și Roma, Ion Bulei la Roma, Mihai Retegan în Anglia. Ca să înțelegi
complexitatea, o să-ți dau un exemplu: după prima sesiune de cercetare la Moscova,
timp de o lună, profesorul Buzatu s-a întors fără…nimic. Consiliul l-a întrebat, jenat, ce
s-a întâmplat, iar răspunsul a fost: „În luna asta am aflat doar unde se află cele 18
arhive de la Moscova și ce fond anume să caut în Arhiva KGB”.

Într-un an de zile erau pregătite vreo 6 volume. Am căutat o editură și am semnat

contractele. A apărut însă o problemă de imagine: domnul Becali a început să
mediatizeze că „are niște istorici”, care vor „scrie istoria adevărată” a României și vor fi
găzduiți la palatul său, exploatând de fapt drepturile sale de imagine, ca sponsor. Nu s-
a pus problema instalării Institutului la palat, având alt sediu la dispozițe. Domnul
Becali nu a fost niciodată altceva decât unul dintre sponsori, alături de Dumitru și BCR,
dar, sigur, incomparabil cu ceilalți. În momentul ăla, presa lui Vântu s-a năpustit asupra
noastră cu furie, slugile lui cunoscute de acolo inventând „o istorie naționalistă”,
„legionară”, „istoria lui Becali”, „istoricii lui Becali” și alte prostii, iar precizările mele,
care au corectat toate astea, nu erau publicate sau apăreau pe undeva în pagini de
publicitate. L-au adus la televizor și pe nefericitul de Djuvara, complet fantast, pe care
proștii îl cred istoric, dar nu este decât un eseist al unor teorii absurde. Am luat în plin
toată campania, protejându-i pe colegii mei, mai ales că, între timp, George Becali a
hotărât să facă un partid de Dreapta, democratic, după modelul Partidului Conservator
din Marea Britanie și Partidului Republican din SUA. Acolo era Dan Pavel, care vedea,
probabil mai realist, un fel de partid de Centru-Dreapta, cam în genul PNȚ-CD-ului, o
formațiune care, de fapt, să intre în Parlament prin popularitatea lui Becali și, mai ales,
să adune sub control electoratul lui Vadim. M-a chemat și m-a rugat să-i scriu doctrina
și să-i organizez noul partid. Am acceptat – cu precizarea expresă că nu mă înscriu în
partid și nu candidez pe nicăieri – și mărturisesc că m-am simțit obligat pentru reacția
lui rapidă și generoasă la cererile Institutului. Am început să umblu prin țară, unde
filialele erau un mozaic, de genul fostei filiale PNȚ-cd de la Galați, cu oameni
excepționali, sau o aripă desprinsă din PRM la Ploiești și Câmpina de oameni simpatici,
dar care așteptau banii de la Becali. Am scris pe patru pagini și jumătate doctrina unui
partid de Dreapta românesc, democratic și integrat procesului politico-economic prin
care trecea România în anii 2007- 2008. Noaptea, pe la 02:00, înainte de adunarea în
care urma să prezinte doctrina partidului, m-a sunat domnul Becali, spunându-mi că
citește doctrina mea și plânge, că este fenomenală, dar să nu mă supăr că alege
doctrina scrisă de Dan Pavel, pe vreo 30 de pagini, o combinație de J.J.Rousseau
– Contractul social și idei luate din Contractul pentru România al Convenției. Nu m-a
deranjat, fiindcă nu aveam ambiții politice. În scurt timp ne-am despărțit amiabil. Să fie
clar: nu m-a plătit domnul Becali. Toate sumele mărunte pe care le-am cerut, au fost
date filialelor (chirii, sedii, banere etc.). Lucrurile astea pot fi confirmate oricând de
oamenii cinstiți de acolo.

Am publicat 6 volume fundamentale pentru Istoriografia română și am prezentat

domnului Becali tot bilanțul contabil, la ultimul dolar (cel mai mult am pierdut cu taxele
și impozitele la stat, un jaf). Am plătit cu vârf și îndesat prețul de imagine pentru
generozitatea domnului Becali, dar am reușit să-i trimit pe cei mai mari istorici români
la cercetare de lungă durată în arhivele Europei și Americi și să lămurim câteva
chestiuni-cheie ale Istoriei noastre. Ulterior am aflat că domnul Becali a fost amenințat
cu distrugerea afacerilor lui dacă ne mai sprijină. Mi-a confirmat. Totodată, am rămas
cu gustul amar al patriotismului de paradă al celorlalți și cu fireasca revoltă pentru
sutele de milioane furate prin corupție, împotriva națiunii și a statului român, în timp ce
cărțile valoroase ale istoricilor români nu sunt traduse și nu ajung în marile biblioteci.
Un istoric american prieten mi-a și spus: „Ce vrei să citez, când în bibliotecile noastre nu
găsesc decât Tismăneanu și Boia?”

– Alex, mă simt nevoit să te întrerup fiindcă ai adus vorba și despre Sorin Ovidu
Vîntu. Omul acesta, pe care mulți îl hulesc azi, a făcut pentru mine un gest de o
rară noblețe. În urmă cu vreo zece ani, am avut o severă hernie de disc la coloana
vertebrală, în zona cervicală, iar medicii de la noi mi-au recomandat fără echivoc să
merg afară. Urgent ! Ei bine, Sorin s-a ocupat de toate și așa am ajuns să mă operez
la Viena, un gest pe care n-am să-l uit în veci. Un gest ce mi-a dat posibilitatea să
am mai apoi o viață normală. Altminteri, nu știu ce se întâmpla cu mine. Oricum,
știu că erați prieteni și la el te-am cunoscut, îți mai amintești ?

– Sorin Ovidiu Vîntu este un personaj istoric. Din punctul de vedere al istoriografiei,
analiză și sinteză de istorie, a fost exponentul principal al economiei de tranziție și al
părții de capitalism sălbatic al regimului Iliescu. A fost cel mai inteligent afacerist al
momentului „cum împărțim avuția națională”, a cărui istorie nu a fost încă spusă, din
care știu câteva episoade, dar și în măsura în care înțelegi cât de mult se lasă purtat de
fantezii. Imaginația omului țintuit în fotoliu este multiplu al imaginației omului care
câștigă Maratonul și vede 42 de kilometri de lume. Pe de altă parte, personajul este
fascinant. Mi-a povestit viața lui, care merită un roman. Nu are importanță cât
improvizează. Am stat cu el multe ore de vorbă, însă, la fel ca în bancul lui Brejnev cu
Hrusciov, dădea din cap și făcea invers. Obișnuia să mă cheme în fiecare an înainte de
definitivarea grilelor de programe și îmi cerea analiza posturilor lui de televiziune și a
ziarelor. Mă străduiam să fiu cât mai obiectiv, dar i-am atras întotdeauna atenția că
folosește scursuri jurnalistice și intelectuale, cu care va construi o presă de șanț. I-am
mai spus că politica lui de a cumpăra valori, pentru a le pune pe ecran alături de
scursuri, va compromite valorile, nu va face din scursuri izvoare limpezi. Îmi spunea: „Eu
am nevoie de ăștia pentru interesele mele de afaceri”, „ăștia” fiind și un anume
măscărici care venea dimineața, la sculare, și se strâmba, îi spunea bancuri, îl gâdila la
tălpi, îi făcea ziua veselă, după care îi cerea bani. A făcut o avere. I-am reproșat. Mi-a
spus că atâta bucurie are și el să vadă intelectuali prostituându-se. Mulți s-au lăsat
furați de laudele lui și de felul condescendent cu care îi trata; îi disprețuia. Admira opera
mea, dar mă desconsidera ca om, fiind inutil afacerilor lui. A fost o mare diferență între
Sorin Ovidiu Vîntu și Dan Voiculescu. Vîntu folosea politicieni pentru a-și dezvolta
afacerile, în timp ce Voiculescu folosea afacerile pentru scopuri politice. Concluzii
serioase ale lui Vîntu au fost: „Clasa politică românească este periculos de vulnerabilă
prin incultură” și „Ceea ce mișcă viața politică din România nu este vreo doctrină, ci
lăcomia”. A avut toată complicitatea instituțională, toată!, deși unii se fac acum că nu-l
cunosc sau n-au știut. A fost perfect lucid, poate chiar mai lucid decât politicienii care au
condus țara, el fiind de aceea, pentru mine, omul epocii, nu Iliescu.

– Hai să zăbovim nițel pe întâmplarea cu bătaia încasată de la tatăl tău. Să fie ruptă
din Rai bătaia, să aibă dreptate și Nikos Kazantzakis când zice că fără nuielușa
dascălului său nimeni nu ajunge om mare ? Pielea fiului meu e a ta, învățătorule, iar
oasele sunt ale mele ! Cam așa a sunat înțelegerea deloc didactică dintre
Kazantzakis-senior și dascălul micuțului Nikos. Astăzi, cei doi s-ar alege cu dosar
penal pentru rele tratamente aplicate minorului…

– Corecția fizică încă era un obicei pe vremea aceea. Astăzi, în libertate, nu rezolvă
nimic creator, pentru că este un act violent de autoritate împotriva personalității. Dar în
cazul meu a fost și altceva. A fost o negare a teoriilor freudiene. Am stat odată cu tata,
înainte să moară (2007), și am rememorat episoadele. Am încercat să aflu dacă a avut
rațiuni sau accese de furie. Din punctul de vedere moral și al situației noastre precare, a
avut întotdeauna dreptate. I-am reproșat că, la nivelul de cunoaștere pe care îl aveam
de adolescent și la necesitatea aclimatizării cu regimul, nu mi-a explicat motivațiile lui și
consecințele actelor mele, în locul fricii. Fratele meu (care a murit de cancer în ziua în
care fiul lui, Dan Stoenescu, a fost numit ministru în Guvernul Cioloș) a scris într-o teză
la Istorie, în timpul liceului: „rebeliunea legionară de la 23 august 1944”, tata a fost
chemat, acuzat că „asta se vorbește în casă la voi”, iar fratele, sub un pretext disciplinar,
a fost exmatriculat. Nu pot să uit vocea lui deja „de dincolo”, cu câteva ore înainte de
moarte: „Frate-miu, ai văzut? Am dat și un ministru țării!”

– Deși ai locuit în vecinătatea evreilor (sau tocmai d-aia?) ai devenit, dacă e să-l luăm
în serios pe Michael Shafir, un „antisemit notoriu”. Cât adevăr este în eticheta asta?
Sunt românii antisemiți ? Te întreb, fiindcă și eu am fost acționat în judecată pentru
o astfel de acuză, iar speța mea apare și într-o culegere de decizii 1 în materie. De
altfel, întâmplarea e povestită și în Jurnalul banalității.

– Mă interesează speța, vreau s-o studiez. Eu am cunoscut viața evreilor încă de mic, iar
tata mi-a povestit Holocaustul din lagărul de la Luckenwalde. Când eram la Tel Aviv cu
prietenul meu, poetul Shaul Carmel (Dumnezeu să-l odihnească!), i-am povestit
următoarea întâmplare: „Pe la 5 ani mă jucam pe strada mea, unde trecea o mașină o
dată pe an și era Volga Miliției, cu un băiețel evreu de aceeași vârstă, pe nume Moni.
Era mai mic de înălțime decât mine și nu depășea niciodată jumătatea străzii, de parcă
acolo era un zid („zidul” dintre evrei și români). Am insistat să vină în casă ca să-i arăt
timbre. A refuzat, apoi s-a ridicat pe vârfurile sandalelor rupte, de copil sărac, și în
pustiul ăla a pus mâinile la urechea mea și mi-a șoptit: „Eu sunt evreu !” Am rămas
mirat, crezând că „evreu” este o boală. Seara, l-am întrebat pe tatăl meu și mi-a
povestit. Shaul Carmel – n-am să uit niciodată scena asta, eram la
restaurantul Gospodina din Tel-Aviv și mâncam mici, – s-a uitat la mine lung și mi-a
răspuns cu o privire în care am văzut atunci toată drama: „Nu te-ai înșelat, Alex. Este o
boală ! ”.

Nu am avut dubii, de asta am avut și curajul să fiu primul istoric român care a
recunoscut existența Holocaustului în România, dar în limitele sale determinabile prin
cercetarea istorică. Indivizi ca acest Shafir trebuie trimiși în judecată pentru calomnie,
dar mai ales pentru propagandă sovietică antiromânească, pentru că de fapt tezele lui
au fost lansate și aplicate în România de Uniunea Sovietică după ocupare. Ar trebui
completat paragraful din lege, alături de xenofobie, antisemitism, propagandă
legionară, comunistă etc. Curentul de exagerări (mai ales la cifre) și de afirmații fără
acoperire, propagandistice, este creat în 1990 și întreținut de evreii staliniști și de rudele
lor, care au rămas în țara unde au fost repartizați să comunizeze, unde au avut privilegii
și vor să le păstreze și astăzi. S-au speriat de campania antisemită a lui Vadim și, mai
ales, de faptul că au fost nevoiți să se îngrămădească în cabinele de vot să-l voteze pe
Iliescu în 2000. Spaima lor nu a fost curentul antisemit, ci dezvăluirea originilor lor
politice pe care o practica Vadim din amintirile ofițerilor de Securitate. Ar trebui să
se publice biografiile acestor indivizi și ale părinților lor, ca să-i găsim în Cominform,
Securitate, rezidența sovietică. Sutele de mii de evrei care au scăpat în România cu viață
(afirmația lui Alexandru Șafran, întărită de Simon Peres) au plecat imediat ce au putut
în Israel. România a fost pentru ei doar un refugiu istoric provizoriu; pentru staliniști a
fost locul de muncă. Eu am trăit și momentul din 1961, când strada noastră s-a golit de
evrei cu camioane în două zile. Au refuzat să plece doar trei evrei: un fotograf al
Ministerului de Interne, un comandor de marină și un ofițer de Securitate care
răspundea de o tipografie din București (cred că se numea „30 Decembrie 1947”). Copiii
lor mi-au fost colegi de școală generală. Unul mi-a fost coleg de bancă în acel an, îl
chema Bembasat, și am râs amândoi când ne-au scos la trecerea cortegiului mortuar al
lui Sadoveanu, primind împreună o corecție de la învățător (un soldat din gardă s-a
împiedicat în bolovanii străzii Șerban Vodă și s-a sprijinit în sabia de paradă, care s-a
îndoit). Garantez că n-a fost atitudine anticomunistă și că nu voi cere certificat de
revoluționar. Actorul Ștefan Radoff mi-a povestit în 1990 cum a ajuns disident: a văzut
pe holul liceului un portret al lui Stalin fără pipă. A luat un scaun și a desenat cam
stângaci pipa pe tablou. A fost prins, dus la Miliție și acuzat, literalmente, că „a pus o p…
în gura tovarășului Stalin”, milițianul care a scris procesul verbal neînțelegând cuvântul
pipă. În momentul de față există patru tratate de istorie profesionistă (alături de mine,
C. Turliuc, F.C.Stan, P. Țurlea) despre problema evreiască, prin care sunt lămurite
profesionist condițiile și faptele problemei evreiești.

Acuzațiile de antisemitism trebuie combătute cu procese de calomnie. În aceste procese

vei descoperi pe ce lucruri se sprijină astfel de acuzații, cum este reluată astăzi
propaganda sovietică de după război și se autoreproduc circular tot felul de invenții, de
falsuri, care de fapt compromit necesitatea cunoașterii dramei reale trăite de evrei în
România, asumarea de către români a agresiunii și persecuției, demonstrate de mine
punct cu punct în carte. Totul este prelucrat grav ca presiune politică, în loc să fie
lămurit istoric. Ei nu citează articolele din ziarele lui Vadim despre mine și carte: „evreu”,
„agent Mosad”, „cumpărat de evrei”, „sifilitic” etc. Raportul Holocaustului, după ce
citează și admite opera mea, reproduce inepțiile „negaționiste” ale acestui Shafir.
Concluzia mea este că indivizii ăștia provoacă și întrețin antisemitismul în România, în
absența evreilor, pentru scopuri personale și de grup.

– Crezi că poporul român este antisemit?

– Nu în sensul urii rasiale. Pe de altă parte, dă-mi voie să aduc un alt episod din
memorie, pentru că este un episod de Românie profundă în anii comunismului. Pe
strada Pitagora, în anii ’60, trecea din când în când o femeie în vârstă, româncă get-
beget, dar care nu pășea decât pe trotuarul șirului de case ale evreilor. De câte ori
apărea, românii de pe partea cealaltă a străzii o huiduiau, o înjurau, odată au aruncat
și cu pietre. I se spunea „Comunista”. Eram și speriat și derutat de situație (s-a repetat în
prezența mea de vreo 5 – 6 ori). La întrebarea mea nedumerită pusă într-o zi, chiar în
timpul unui astfel de episod, un vecin a strigat spre ea, să audă toată lumea,
reactualizând tema reală a ostilității: „Comunisto, ai pus nisip în obuzele noastre!” Am
rămas, vorba cronicarului, stâlpit. Femeia lucrase în timpul războiului la Arsenal, iar
după instalarea comuniștilor s-a dus la partid și a revendicat o casă de la capătul
străzii, o dărăpănătură, sub pretextul că a fost ilegalistă, punând nisip în loc de
explozibil în obuzele de tun cu care se trăgea pe frontul din URSS, sabotând astfel
Armata română „fascistă”. S-a aflat tocmai de la partid (cu scârbă) și n-a fost iertată
niciodată. La un moment dat a murit și a fost descoperită în casă după o săptămână.
Duba morgii cu care au luat-o a trebuit să intre pe stradă cu echipaj de miliție. Iar, ca
povestea să fie completă și cu atât mai semnificativă, voi preciza că vecinul agresiv era
muncitor la tramvaie. În toată copilăria mea nu a existat vreun conflict, cât de mic, cu
evreii de pe partea cealaltă a străzii. Nu existau nici familiarități, ci se desfășura în
spațiu doar o distanță etnică fictivă infinit mai mare decât cei câțiva metri de stradă
pietruită care ne despărțeau.

– Ai scris volume întregi despre evenimentele din decembrie 1989, ai stârnit dispute
ireconciliabile, ai răsturnat mitul Revoluției și al eroilor emanați, ți-ai creat dușmani
de moarte. În definitiv, în câteva cuvinte, ce s-a întîmplat atunci, a fost o lovitură de
stat, o revoluție sau un amestec grosolan al străinătății în treburile noastre
interne ?

– Demonstrația cauzelor, faptelor și consecințelor evenimentelor din decembrie 1989 a

fost făcută de mine în 1632 de pagini. Trebuie citite. Astăzi, după un deceniu în care
afirmațiile mele nu au fost infirmate de nimeni, nici măcar de „Institutul revoluției lui
Iliescu”, și după ce alți istorici români și străini (Gheorghe Buzatu, Florin Cosntantiniu,
Adrian Pop, Alesandru Duțu, Zoe Petre, Siani-Dvies, Catherine Durandin, Larry Watts) s-
au pronunțat în cărți de specialitate la fel ca și mine, concluzia istoriografică este
următoarea: am avut de a face în mod categoric și categorial (istoric) cu un proces
revoluționar (pe scurt, dar imprecis istoriografic, revoluție), desfășurat între 14
decembrie 1989 – tentativa de revoltă de la Iași (cu partid în ilegalitate, program politic,
arestări și condamnări politice) – și 20 mai/19 iunie 1990 (alegerile libere), perioadă în
care, din punct de vedere al Dreptului constituțional și instituțiile politice, România a
ieșit din legitimitatea juridică (constituțională) a vechiului regim, a intrat într-o perioadă
de legitimitate populară (vezi lucrările profesorilor Cristian Ionescu, Ioan Muraru,
Simina Theodorescu) și a reintrat în legitimitatea juridică după alegerile din 20 mai
1990/19 iunie 1990.

Ceea ce trebuie să înțeleagă și cel mai simplu om este că o revoluție nu se confundă

cu ieșirea oamenilor în stradă sau cu violențele, nu se limitează doar la revolta
populară (Timișoara, 16-20 decembrie și București, 21-22 decembrie), ci s-a compus
dintr-o serie de alte fapte majore (deciziile lui Ceaușescu, ordinele ministrului Milea,
sinuciderea lui, acțiunea șefului Securității, acțiunea generalului Stănculescu, guvernul
revoluționar Verdeț, fenomenul terorist, bătălia politică, haosul economic ș.a.), toate
determinate de revolta inițială și apoi petrecute pe fondul ei, ceea ce nu înseamnă că
revolta l-a răsturnat efectiv pe Ceaușescu de la putere și, mai ales, că ea a determinat
succesiunea. Bolșevicii au lansat teoria revoluției ca „luare cu asalt” a sediului puterii,
când în realitate asta a acoperit lovitura de stat din octombrie 1917.

Formulări de genul „revoluția de la Timișoara”, în loc de revolta de la Timișoara,

„revoluție sau lovitură de stat”, în loc de revoltă și lovitură de stat, sunt complet greșite.
În interiorul procesului revoluționar a avut loc și o lovitură militară, începută cu
derobarea Securității (din motive instituționale și personale, nu din patriotism, cum au
acreditat ei) încă de la Timișoara – adevăratul motiv pentru care Ceaușescu a scos
Armata acolo și apoi i-a amenințat cu plutonul de execuție pe Milea, Postelnicu și Vlad
-, continuată cu ordinul generalului Iulian Vlad de la ora 08:35 din dimineața de 22
decembrie, de destructurare a Dispozitivului militar de apărare a sediului CC al PCR
(prevăzut de anexa secretă a Legii apărării naționale), trimițând toate trupele de
Securitate în cazărmi și permițând astfel pătrunderea manifestanților pe străzile Onești
și Câmpineanu (păzite până atunci de ei) în Piața Palatului, luarea cu asalt a clădirii și
cucerirea ei, după ce securiștii le-au deschis ușile. La ora 10:07, generalul Stănculescu a
anulat ordinul de foc dat de generalul Milea, la ora 07:35, și a trimis trupele blindate în
cazărmi: urcări pe tancuri, flori, bucurie mare, „du-ne și pe noi la televiziune” ș.a.m.d.
La ora 13:30, generalul Stănculescu a emis un ordin general pe Armată prin care l-a
deposedat oficial pe Ceaușescu de putere în stat, apoi s-a înțeles cu generalul Rus să
doboare elicopterul plecat de la Snagov (de asta a aterizat Maluțan pe câmp) și a dat
ordin ca soții Ceaușescu să fie trecuți sub pază înarmată în unitatea militară de la
Târgoviște.

Momentul cheie în care lovitura militară ia o altă direcție decât revolta populară s-a
petrecut la sediul Ministerului Apărării Naționale, între orele 16:00 și 16:30, când Ion
Iliescu a fost recunoscut ca succesor al lui Ceaușescu de către toate ministerele de forță:
Ministerul Apărării Naționale, Marele Stat Major, Ministerul de Interne, Securitatea,
Ministerul Justiției, Procuratura generală. La ora 16:30, Ministerul Apărării Naționale a
anunțat internațional, prin telefon și telex, că „Armata română este condusă de
generalul Stănculescu, iar puterea politică a fost preluată de Frontul de Salvare
Națională”. Repet, 22 decembrie 1989, ora 16:30! La ora 15:00 generalul Stănculescu a
emis un ordin general de ocupare de către forțele Armatei a tuturor sediilor Comitetelor
județene de partid și a obiectivelor strategice (de ex. Banca Națională, Palatul
Telefoanelor, Televiziunea, Radioul, stațiile principale de captare și difuzare a apei etc. –
am publicat ordinul, nu există dubii, iar Stănculescu a făcut la B1TV, de față cu Ion
Cristoiu, o declarație explicită: „La ora 13:30 întreaga țară era sub control”). La un sfert
de oră după ce adunarea populară din Piața Palatului s-a transformat în mișcare
anticomunistă (orele 17:30 – 17:45), s-a declanșat fenomenul terorist. Scopul lui inițial a
fost să sperie lumea și să o trimită acasă („apa otrăvită”, „elicoptere sunt pe
autostradă”, „atacarea uzinelor nucelare” etc., a cerut-o și generalul Gușă), dar după
sosirea generalului Militaru la sediul MApN s-au organizat din ordinul acestuia toate
înscenările de luptă cu „forțele fidele ale lui Ceaușescu”, la Sibiu, Buzău – triaj, Otopeni,
cimitirul Ghencea, Piața Sfatului din Brașov, cazul Trosca. Au existat și implicații străine,
nu mai insist. Acuzațiile că „nu recunosc revoluția”, că „a fost acțiune KGB” etc. sunt
baliverne; n-am afirmat niciodată așa ceva.

Atacurile la adresa mea, încercările de denigrare și decredibilizare au pornit în

momentul în care Ion Iliescu a fost chemat la Procuratură să dea declarații în Dosarul
revoluției (2010). Atunci a cerut oamenilor lui într-o adunare să facă ceva să anuleze
probele de natură penală – nu uita că, în aceeași perioadă, grupul Iliescu a solicitat o
intervenție militară sovietică (Art.155, Cod Penal) ! – din cărțile mele. Au scos din dosarul
de la CNSAS niște povești brodate de ofițerul de Securitate pe seama unor întâmplări
reale, dar petrecute cu totul altfel, cu un scop pe care nu pot să-l comentez, fiind o
problemă de familie. Am vrut la un moment dat să spun toată povestea, dar un prieten
(marele grafician Eugen Mihăescu, a cărui operă o admir infinit) mi-a interzis cu
fermitatea lui cunoscută: „Nu te coborî la porcii ăștia!”. Prin firea mea retrasă, am
renunțat.

Eu voi fi corect și voi rămâne în limitele asumate de istoric și afirm că o confirmare sau
infirmare oficială argumentată a rezultatelor cercetărilor mele va fi aceea din sentința
ce sper că se va pronunța în procesul Dosarului revoluției. Pe aia o voi comenta
public.

– Istoricul Robert D. Kaplan spune că până la începutul anului 1946, Armata Roșie
adusese în România între 600.000 și 900.000 de soldați 1, iar în decembrie 1989,
preluând datele de la Emil Bărbulescu (șeful Securității Olt la acel moment), nepotul
lui Nicolae Ceaușescu, rușii și-ar fi trimis aici vreo 30.000 de agenți pentru a-l
răsturna pe „dictator”. Cât adevăr există în aceste date, Alex, mai ales că ele au fost
vehiculate și de alți istorici ? Câți dintre muscalii ăștia or fi rămas la noi ?

– Aceeași confuzie, insistent răspândită de presa globalistă: Robert D. Kaplan este

jurnalist și scriitor, nu este istoric. El produce opinii personale și, eventual, mărturii.
Unele sunt observații de mare plasticitate, cea din Bucureștii lui decembrie 1989, de
pildă, când i s-a părut că retrăiește secvențe din al Doilea Război Mondial de la bătălia
pentru Stalingrad. Altele, de exemplu cele despre legionari din Fantomele Balcanilor,
sunt pur și simplu bazaconii: „Pentru a intra într-un cuib, fiecare nou-venit trebuia să
bea sângele celorlalţi membri ai cuibului din răni pe care aceştia şi le făceau singuri, şi
apoi scria un jurământ cu propriul sânge, angajându-se să omoare pe oricine dacă i se
poruncea asta” (p. 104), generalul Antonescu era „înalt şi roşcovan”, Corneliu Zelea
Codreanu era „vândut evreilor” (p. 105) ş.a.m.d. Și eu l-am citat pentru atmosfera din
’89, dar atât.

În privința aducerii a sute de mii de soldați sovietici în România până în 1946,

observația dezvăluie tocmai distanța care îl separă de istoric. La 23 august 1944,
România a capitulat necondiționat în fața Aliaților, iar aceștia au hotărât ca autoritatea
de ocupație să aparțină Uniunii Sovietice. Armata Roșie a afluit – este termenul militar –
prin România milioanele de soldați care au trecut spre Vest, iar în țară au staționat doar
trupele de ocupație, care au impus guvernul Petru Groza, au intervenit în manifestația
regalistă de la 8 noiembrie 1945 etc. și au plecat în 1958. Ce rămâne important ca fapt
de istorie este realitatea oficială și juridică, de drept internațional, că până la tratatele
de pace din 1946, documentele oficiale sovietice nu menționează statul România, ci
„teritoriul de operațiuni al Frontului Sud-Ucrainean”, fără identitate statală, astfel încât
URSS să poată decide configurația statului român la negocierile de pace cu partenerii
occidentali de la sfârșitul războiului. Astfel am rămas cu Transilvania întreagă, dar fără
Basarabia și nordul Bucovinei. Documentele Ministerului de Externe francez,
desecretizate acum câțiva ani, arată că, în decembrie 1944, când generalul De Gaulle a
fost la Moscova, Stalin i-a declarat că mareșalii lui i-au cerut stabilirea frontierei URSS
pe Carpații Orientali2. De Gaulle a insistat pentru păstrarea statalității României, iar
după 25 de ani, când a venit la București în 1968, i-a făcut mărturia asta lui
Ceaușescu. Acesta i-a răspuns că România s-a eliberat singură și că este un stat
independent, după care a menționat un lucru extrem de important istoricește și care ne
ajută să înțelegem limitele deschiderii lui spre Occident, începută cu acea vizită a lui De
Gaulle: „Nu putem învinge geografia. Suntem vecinii lor, iar extinderea politicii noastre
externe depinde de asta!”3

Eu am mai scris în cărțile mele despre politica regională a Franței, aducând probe din
corespondența secretă a lui Titulescu, și de aceea nu am fost surprins de faptul că
soarta lui Ceaușescu a fost decisă la întâlnirea Mitterrand – Gorbaciov din 6 decembrie
1989 de la Kiev și că NATO a repartizat Franței, în 1989, problemele României. În
decembrie 1989, Franța a trimis un comando încartiruit într-o unitate militară ungară
de la granița cu România și a oferit grupului Iliescu, prin ambasadă, protecția fizică. Au
vorbit la telefon cu Petre Roman și Sergiu Nicolaescu, dar Iliescu a refuzat protecția
comandoului francez. Îi avea pe sovietici deja, plus că ceruse și intervenția cu trupe.
Forțele sovietice intrate în țară sub acoperirea de turiști în tranzit aveau rolul de a
interveni dacă lucrurile nu se înscriu pe linia dorită de Moscova, pe linia preluării
controlului politic, și sunt încadrate categoriei militare a „forțelor neconvenționale”.
Securitatea le atribuie primii morți împușcați inexplicabil balistic la Timișoara,
București, Sibiu, Brașov, dar nu am văzut nicio probă până acum. În decembrie 1989,
din punct de vedere militar și de alianță – URSS neavând trupe staționate, ca în
Cehoslovacia sau Bulgaria, unde au reprezentat forța de susținere a loviturilor de stat -,
acțiunile neconvenționale ale forțelor sovietice pătrunse în România (instigări la revoltă,
sabotaj comunicațional și stradal, focul izolat și dirijat, simulări de atacuri, războiul
electronic aerian și probabil altele) a asigurat operațiunea numită militar „surprindere”.
I-am și spus la un moment dat generalului Iulian Vlad: „Afirmați că Securitatea apăra
țara împotriva oricărui agresor, indiferent de regimul politic. În planul militar, al
apărării țării, cum scria în legislația dumneavoastră, ați pierdut războiul !” Toate
structurile de apărare ale țării au fost date peste cap. Forțele neconvenționale au fost
evacuate în octombrie 1990, când a cerut-o premierul Petre Roman Ambasadei URSS la
București și regimul prosovietic a dat garanții de stabilitate. Rămânerea în Tratatul de la
Varșovia, proiectul tratatului cu URSS și blocarea unirii cu Basarabia erau asigurate.

– Recent, procurorii Secției Parchetelor Militare au extins urmărirea penală în

„Dosarul Revoluției” și pentru infracțiuni contra umanității. În ordonanța cu pricina
se arată că „Pentru păstrarea puterii, noua conducere politică și militară instaurată pe
22 decembrie 1989 a determinat uciderea, rănirea prin împușcare, vătămarea
integrității fizice și psihice, respectiv lipsirea de libertate a unui număr mare de
persoane. (…) Din modul în care s-a produs acest atac reiese existența unui plan după
care s-a acționat, plan care a urmărit crearea unei stări de confuzie în rândul
forțelor armate, prin divizarea conducerii Ministerului Apărării Naționale şi difuzarea
unor ordine, rapoarte şi informații false, scoaterea în stradă şi înarmarea populației,
respectiv crearea aparenței unui război civil”.

Ce părere ai despre această întorsătură judiciară, cum vezi, ca istoric, demersul

procurorilor ?

– Pentru mine nu este o surpriză, în măsura în care încă mai cred că „dosarul
revoluției” va ajunge la un lucru esențial: adevărul juridic. Adevărul istoric este
cunoscut, l-am prezentat eu și apoi alți istorici. Așa cum îți spuneam, în astfel de situații
de istorie recentă cu aspecte infracționale multiple, istoricul riscă să fie infirmat de
Justiție. Dar sunt două lucruri diferite: adevărul istoric, stabilit de istorici, și adevărul
juridic, rezultat dintr-o sentință judecătorească. Rezultatul poate fi divers: 1. Justiția
confirmă prin adevăr juridic adevărul istoric stabilit de istorici, 2. Justiția infirmă
prin adevăr juridic opera istoricului, situație în care acesta se face de râs, 3. Justiția
infirmă prin mușamalizări, influențe politice, ocoliri și ignorări de informații
istorice/probe și atunci se face ea de râs. În această ultimă situație, istoricul și opinia
publică (mai ales presa, alți istorici, comentatori) vor reacționa prin înfățișarea unui
verdict fals. Această situație există în istoria Dreptului, de la falsurile din Procesul
Templierilor până la procesele naziste și comuniste și la unele eșecuri recente ale unor
tribunale internaționale. Prin urmare, aștept cu interes verdictul, mai ales că Parchetul
are la dispoziție mult mai multe informații/probe decât am avut eu. În toți acești ani
trecuți de la apariția cărților mele, peste un deceniu, probele în favoarea interpretării
mele istorice s-au adăugat, nu s-au diminuat sau contrapus. Istoricul de Istorie recentă
trebuie să se confrunte cu adevărul juridic în temeiul aceleiași obiectivități pe care o
invocă pentru metoda sa de lucru.

– Mă tem că nu se va putea stabili decât un adevăr judiciar, care, la urma urmei,

este un surogat de adevăr, o convenție negociată pe bază de probe, într-un proces
penal, în fine… Alex, eu m-am întrebat de multe ori dacă un alt președinte decât
Ion Iliescu ar fi însemnat o altă Românie acum ? Tu ce crezi ?

––––––––––––

1
În umbra Europei – Două războaie reci și trei decenii de călătorie prin România și
dincolo de ea, Ed. Humanitas, 2016, pag.149.

2
Trésors et secrets du Quai d’Orsay, Ed. JC Lattes, Paris, 2001, p. 859 (Raportul secret
al întâlnirii De Gaulle-Stalin la Kremlin, 2 decembrie 1944, ora 21.00).

3
Ibidem, p. 1053, (Stenograma întrevederii tete-à- tete de Gaulle-Ceauşescu la
Bucureşti, 14 mai 1968).

– Mă tem că nu se va putea stabili decât un adevăr judiciar, care, la urma urmei,

este un surogat de adevăr, o convenție negociată pe bază de probe, într-un proces
penal, în fine… Alex, eu m-am întrebat de multe ori dacă un alt președinte decât
Ion Iliescu ar fi însemnat o altă Românie acum ? Tu ce crezi ?

– Mai întâi o completare: atât Walesa, cât și Havel au avut puterea de a recunoaște,
din calitatea oficială de președinți, implicarea KGB în răsturnarea regimurilor comuniste
din țările lor. Cauza acestei recunoașteri nu a fost curajul, ci legitimitatea. Ion Iliescu
nu a putut face asta, din același motiv, dar al antagonicului. Istoria este reconstituirea
evenimentelor care s-au petrecut. Proiectarea unei istorii posibile, care să se fi petrecut
altfel dacă nu intervenea x sau y, se numește uchronie. Întrebarea ta este foarte bună
și pentru că este prima dată când se pune după 27 de ani. În primul rand, trebuie
înțeles contextul: destinderea a venit de la Moscova (perestroika), iar Occidentul a
considerat de la început, cu excepția Poloniei, că problema aparține Moscovei, urmând
să o sprijine. Mai ales atunci când procesul a evoluat (1987 – 1988), Occidentul a dat
garanții explicite lui Gorbaciov că nu va pătrunde în Est cu „valorile democrației și
economiei de piață” (Mitterrand, Bush). Atenție, este punctul de la care pleacă astăzi
politica lui Vladimir Putin, care consideră că Occidentul nu și-a respectat angajamentul
și a intrat în sfera sa de influență, avansând cu NATO și EU spre granițele Rusiei ! Prin
urmare, schimbarea regimului de la București, ca și din celelalte capitale, a fost în ochii
Occidentului o treabă sovietică. Gorbaciov i-a dat semnale, apoi garanții lui Ceaușescu –
am aflat că și în seara de 21 decembrie 1989, reprezentantul Ambasadei URSS la
București i-a transmis mesajul lui Gorbaciov: „Retrage-te și vei avea toată protecția” – că
nu va păți nimic dacă demisionează. N-o lungesc cu răspunsul lui Ceaușescu. Proiectul
sovietic, vizibil în toate celelalte țări din lagăr, era reformarea partidului comunist cu
lideri noi, perestroikiști, și transformarea treptată în partide socialiste sau social-
democrate, după modelul eurocomunismului occidental, care participa la viața politică
într-un regim democratic și capitalist. Gorbaciov și analiștii lui din comisiile paralele pe
care le-a creat în afara Partidul Comunist din Uniunea Sovietică au fost convinși că
legăturile ideologice și mai ales economice (dependența de resursele sovietice) vor fi atât
de puternice încât să nu permită desprinderea, deoarece alternativa era prăbușirea
economică și socială. Ceea ce nu se înțelege la noi este faptul că rolul pregătit lui Ion
Iliescu era acela de a prelua conducerea aripii reformiste din partid și încadrarea în
proiectul gorbaciovist, după îndepărtarea lui Ceaușescu de la putere. Asta ar fi asigurat
un element esențial al puterii: legitimitatea. Prin urmare, el nu trebuia implicat
neapărat în succesiune, care se putea face, cum s-a întâmplat în celelalte țări, printr-un
lider comunist intermediar. Dar în România, Ceaușescu s-a împotrivit total proiectului și
a provocat o represiune sângeroasă, pentru a rămâne la putere. Când revolta – n-are
importanță dacă a fost provocată sau spontană – s-a dezlănțuit, a fost nevoie ca
influența sovietică să recupereze controlul și, mai ales, să împiedice evadarea imediată,
previzibilă, a unei Românii eliberate de comunism spre Occident (mai ales Franța). Adică
să împiedice apariția și dezvoltarea mișcării anticomuniste, dincolo de revolta
anticeaușistă. Principala preocupare a lui Ion Iliescu în primele ore a fost partidul și
modalitatea de a se impune la conducerea lui. Brucan i-a spus încă de la TVR că
partidul nu mai poate fi recuperat și că trebuie altceva. Atunci s-a întors la soluția
sovietică din anii ’80 – Frontul de Salvare Națională.
Ca să-ți răspund acum direct la întrebare, România ar fi avut o șansă de a face repede
și pașnic tranziția după modelul pereistroikist cu un lider de tip Ștefan Andrei, numit
lucid de Ceaușescu. În plan istoric, al analizei complexe de caz politic, acest lucru era
imposibil. Deci, ceea ce s-a întâmplat, a fost o revoltă – estimată de Moscova ca
izbucnind spontan, și de aceea incontrolabilă, în primăvara anului 1990 – și o acțiune
de înlăturare violentă a regimului, în care nevoia Armatei de a recupera imaginea
ruinată și de a anula responsabilitatea criminală ca urmare a represiunii – aici trebuie
să vedem niște generali, nu ofițerii și soldații – s-a aliat cu interesul sovietic de a
recupera controlul, într-o revoltă populară ce se îndrepta rapid spre ruptură de sistem.
Am văzut documentele sovietice: cea mai mare spaimă era să ajungă la conducerea
României un grup prooccidental care să scoată țara unilateral din Tratatul de la
Varșovia. Așa se explică de ce în Comunicatul CFSN din 22 decembrie, noaptea, se
preciza clar rămânerea României în Tratatul de la Varșovia (pasaj impus și scris de
Brucan), de ce, în dimineața de 27 decembrie 1990, Ion Iliescu îi dă ambasadorului
sovietic garanții că vor împiedica „ajungerea forțelor de Dreapta la putere”
(Stenograma Ministerului Afacerilor Externe a întâlnirii Iliescu – Tiajelnikov) și de ce
toată mișcarea proocidentală a fost zdrobită în mineriade. În faptul evenimentelor de
după îndepărtarea lui Ceaușescu prin lovitură militară și al evoluției revoltei spre
mișcare anticomunistă, Ion Iliescu a fost plasat, mai ales prin efectele fenomenului
terorist, într-o situație de putere în care nu avea legitimitate revoluționară – deși o
pretinde cu disperare -, ci numai sprijinul, dar decisiv, al traseului loviturii de stat. Cei
care au înțeles perfect situația au fost Corneliu Coposu și Radu Câmpeanu. Câmpeanu a
hotărât să colaboreze cu regimul, pe care nu avea cum să-l răstoarne prin doctrina
liberală, în timp ce Coposu a hotărât lupta de stradă, știind bine că, într-o perioadă de
legitimitate revoluționară, o lovitură de stat nu poate fi anulată decât de o nouă revoltă
populară. A fost învins de sistem, pentru că ceea ce a inițiat și condus Ion Iliescu în
România a fost și este un tip de regim politic adaptat sistemului democratic, dar
construit în afara lui. Pe de altă parte, îți răspund: am avut și alți președinți decât Ion
Iliescu !

– Mai încolo despre ei… Și mă mai întreb dacă noi, românii avem vocația
capitalismului, eu unul mă cam îndoiesc, dezgustat teribil de acești 26 de ani. Îmi
împărtășești scepticismul sau de vină e precaritatea informațiilor mele istorice ?

– Povestea relației românilor cu capitalismul este neașteptat de veche. Când pregăteam

cartea Istoria Olteniei, am studiat perioada ocupației austriece a Provinciei și, cred
eu, am descifrat – exisă o carte de referință a academicianul Papacostea – un patent al
acestei relații: să fie capitalism, dar să beneficieze toți de pe urma lui; să fie industrie și
orașe, dar să fie reprezentări ale satelor; să se îmbogățească unii mai deștepți, dar să
ne dea și nouă; statul să rămână principalul capitalist, pentru că asta garantează
repartizare a tot ce se produce și se fură; străinii să dea bani mulți, dar să nu conteze.
Unii pun psihologia asta pe seama fanarioților. Nu. Este poporul de 83% țărani și 0,22%
muncitori din anul 1944, pe care regimurile comuniste l-au emancipat social, l-au
educat comunist și apoi pseudonaționalist, l-au purtat prin lume, inclusiv în trăsura
reginei Angliei și în limuzinele președinților americani, prin Ceaușescu, l-au transportat
cu trenurile navetiștilor și l-au mutat la oraș în blocuri. Este poporul care a fumat
țigările aduse de Vîntu în țară, a băut cafeaua de la el, a îmbrăcat blugii din
consignațiile lui și a înjurat comunismul în ziarele lui, făcându-i o imensă avere. Cum?
Simplu: cineva, pe post de șef al statului, i-a dat încă din ianuarie 1990 câteva decrete:
desființarea infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei (bucuria contrabandei !),
desființarea legii ilicitului, decretarea valorii dolarului la fix 21 de lei, când era 60 și în
câteva luni a devenit 120. Cu averea asta, Sorin Vîntu – impecabil observator al naturii
umane – a putut cumpăra pe cine a vrut. Majoritatea poporului român era la prima
generație ridicată din mahalaua lui din fundul Romanului. Cred că am mai povestit
scena asta: eu am avut o colegă de școală generală venită dintr-un cătun, care se
descălța când se urca în troleibuz și își lăsa pantofii în stație. Vorbesc destui prostește
despre democrația de dinainte… Păi înainte de dictatura comunistă nu a fost
democrație, ci dictatură militară, iar înainte de ea tot dictatură, regală. Pe astea nu le-
au mai făcut comuniștii, nici tancurile sovietice. Iar înainte de dictaturi am avut 86%
cetățeni cu patru clase și 7% studenți care terminau facultatea din 100% înscriși.
Poporul ăsta, care nu a primit stalinismul, dar a primit cu entuziasm ceaușismul, la care
se adaugă generațiile noi, ale tomberonului Wikipedia, vor primi cu drag orice formă
de economie din care pică ceva. Inclusiv cu prețul deznaționalizării. Pentru că, vezi tu,
putem râde de fata care se descălța în stație, dar în fondul adânc al gestului era vorba
de un bun-simț.

– Crezi, asemenea lui Silviu Brucan, că România se va face bine atunci când va
dispărea și ultimul ins din generația participantă la „revoluția” din 1989 ?

– Există această teorie a României profunde, care se referă de fapt la comportamentul

„nostalgic” al unei părți a populației, mai ales de la țară, care s-a emancipat în
comunism și votează de două decenii și jumătate Stânga. Teoretic, poporul născut în
perioada cea mai grea a comunismului (1984 – 1989) și după 1989 nu are nicio
„ancoră” psihologică în procesul alfabetizării, electrificării, industrializării, urbanizării,
anunțurilor periodice de scădere a prețului obiectelor de consum, abundenței
alimentare petrecute în perioada comunistă anterioară crizei. Dar realimentează
exagerat și de aceea fictiv o stare de echilibru social, care a fost de fapt o nivelare
forțată a societății – sigur, favorabilă, percepută ca atare, marii majorități subdezvoltate
-, iar în planul politico-economic general al statului a fost o gestionare aparent egală a
sărăciei. Că tot a murit recent Fidel Castro, care asta a făcut în Cuba. Pe fondul
guvernărilor proaste, al corupției și al îmbogățirii unora fără efect în social („să ne dea
și nouă”) – baza popularității lui Gigi Becali -, sigur că mulți cred că era mai bine înainte.
Pe de altă parte, presupunând că vom rezista noi doi ca ultimi supraviețuitori ai
generațiilor dinainte de 1990, ceea ce vom observa la cel puțin două generații
postdecembriste este analfabetismul în toate domeniile. Timp de douăzeci de ani școala
și-a bătut joc de ei, iar ei și-au bătut joc de școală. Nu îmi ascund opinia: în următorii 15
– 25 de ani va fi un dezastru al competenței. Ideea că ne vor conduce tinerii școlarizați
în Vest este și mai catastrofală, fiind îndoctrinați cu un Globalism care deja a eșuat
acolo.

– De ce intelectualii au decepționat în politica postdecembristă, de unde acest eșec

răsunător ? Să ne amintim totuși că până în 1945 ei asigurau osatura statului
român, puterile executivă și legislativă nu-i ocoleau deloc, pe când azi…

– Fenomenul este extrem de complex, iar ceea ce se întâmplă la noi este doar un
simptom local. Globalismul încurajează mediul de consum, mediocritatea care cumpără
orice, chiar dacă, și asta mă sperie, consistența lui principală este E-ul chimic. La noi,
revoluția a adus la putere, în politică și în cultură, o mediocritate agresivă, în bună
parte conținând și submediocritate, nebăgată în seamă sau marginalizată de partid și
de Securitate, în primul rând din cauza mediocrității ei și abia în al doilea rând politic.
Pe de altă parte, generalul Vlad mi-a spus că în 1989 erau aproximativ 2000 de
intelectuali, inclusiv studenți, colaboratori ai Securității. Suntem vreo doi-trei care am
recunoscut colaborarea (eu, I.Ghișe, C. Turturică, nu mai știu alții). După decembrie
1989, această mediocritate, împopoțonată cu tot felul de nume „mari”, dar fără operă
sau cu câte o mărgică scremută ca în Punguța cu doi bani sau furată de la autori
occidentali necunoscuți în România, a preluat agresiv ideea anticomunismului
postcomunist, favorizat tocmai de instalarea ilegitimă la putere a grupului prosovietic.
Apoi, o gașcă foarte lucidă de indivizi fără niciun sentiment patriotic, dimpotrivă, au
găsit o altă sursă de bani decât statul român și au îmbrățișat curentul negativist
antinaționalist. Nulitatea lor culturală nu se vede, pentru că presa care îi cultivă și îi
promovează ca valori este la fel de nulă. De aceea, a doua trăsătură a acestei
mediocrități agresive este unitatea ei împotriva valorilor autentice. În ce privește
binomul democrație – economie de piață, profesorul A.G.Hopkins de la Cambridge a
rostit două lucruri esențiale: 1. Comerț liber nu înseamnă și comerț cinstit, 2. Efortul
occidental pentru democrație și economie de piață în Est nu are niciun scop de
dezvoltare națională, ci doar de organizare a mediului necesar pentru ca acele state să
funcționeze ca piață sigură, neconflictuală și complet deschisă, pentru marile puteri
economice (Globalization in World History, 2002).

– În anii tulburi ai decomunizării, în nebunia declanșată după 1989, în 1990 a

existat un moment crucial – Târgu Mureș. Ce a fost acolo ?

– Am arătat pe larg în cartea mea, România postcomunistă, toate detaliile. Cauza a

fost versiunea particulară a implicării Ungariei în schimbarea regimului Ceaușescu
organizată de URSS și puteri occidentale, Budapesta știind foarte bine din istorie ce se
întâmplă în astfel de cotituri și înțelegând imediat din direcția de unificare a Germaniei
că status-quo-ul teritorial în Europa va fi anulat și vor urma reconfigurări. Au încercat
și în Slovacia și în Serbia. A fost încercarea ei de a redeschide internațional subiectul
revizionist, de a izola etnic părți din Transilvania și de a stimula campania de acuze la
adresa guvernelor române, „centralismului”, „discriminării”, de a condiționa orice
apropiere a României de Occident cu șantajul minoritar, pentru obținerea de privilegii
care să conducă în timp la separatism. Sunt ajutați, contra unor sume care au evoluat
de la 1 miliard la 2 miliarde în ultimii 20 de ani, de lobby-ul din Occident. În februarie
1995, când eram în delegație oficială a Parteneriatului pentru Pace la Londra, am
vizitat redacția televiziunii ITN. L-am întrebat pe directorul general de ce a dezinformat
cu secvențele de la Târgu-Mureș și dacă a fost informat că victima era român (Cofariu).
Răspunsul a fost: „Politica postului nostru era promaghiară și chiar dacă am primit
foarte repede informația că victima din imagine este român, nu ne-a interesat
corectarea știrii. Am introdus în text, pe la 01:00 noaptea o propoziție <<este posibil să
fie român>>”. Întrebat imediat de colegul meu bulgar care sunt principalele criterii de
funcționare ale postului de televiziune, directorul a spus sec: „Banul! Restul nu
contează, sunt povești”. Colegul slovac a avut atunci o replică: „Banul cumpără orice
moralitate”, ne-am sculat și am plecat. În România pot exista liber maghiari sau secui
cărora să nu le convină statul național unitar și Constituția. Marele avantaj al Uniunii
Europene este că permite oricui să se mute unde vrea în spațiul comunitar. Oricare
cetățean aparținător unei minorități naționale poate refuza statutul de minoritar într-o
națiune formată de alt popor și se poate duce în națiunea lui, unde este majoritar, unde
este parte din poporul lui. Extremiștii maghiari și secui vor aici teritoriu, nu drepturi.
Ideea europeană că lucrurile astea sunt depășite și nu mai contează este total contrară
acțiunii lor separatiste.
– Alt moment dramatic a fost mai apoi venirea minerilor în capitală, și nu o dată, ci
de câteva ori. Cum au fost posibile aceste barbarii ?

– Am explicat înainte de ce. Cauzele adevărate au fost economice, înțelese de ambele

părți foarte bine, încă de la prima întâlnire dintre mineri și Guvern (ministrul Economiei,
generalul Stănculescu). Încă din februarie 1990, Stănculescu, persoană care cunoștea
perfect situația din Valea Jiului, le-a spus liderilor mineri două lucruri: statul nu va mai
plăti cantitatea de cărbune declarată, în care 60% era steril (adică nu va mai plăti
pământul escavat ca fiind cărbune) și îndreptarea inevitabilă spre închiderea minelor
care scot, în condiții primitive și periculoase, cărbune de slabă calitate și puțin. Ei atunci,
împreună cu Regia, au gândit o formă de rezistență (stimulată inclusiv de povestea din
’77), care mai întâi a fost izolarea Văii Jiului de țară și o formă de autarhie locală.
Stănculescu mi-a povestit în detaliu toate astea. Ulterior, în focul bătăliei politice și în
contextul soluției de implicare a unor forțe civile fidele în manifestații, cerute personal
de Ion Iliescu, conducerea FSN a luat legătura, prin foștii ofițeri de Securitate care
răspundeau de sector, cu minerii și i-au cooptat ca forță de intervenție a partidului.
Sigur, le-au promis avantaje. A intervenit acolo și vechea componentă pseudo-
naționalistă, motiv pentru care, la venirea în București din septembrie 1991, domnul
Miron Cosma a dat o declarație elocventă la TVR2: „Am venit să dăm jos guvernul de
jidani!” Secvența este cenzurată în continuare, dar cred că reporterul (Goanță) o mai
ține minte. În cartea mea de interviuri cu Virgil Măgureanu sunt descrieri amănunțite ale
relației FSN cu minerii, cine i-a chemat și cum s-a decis răsturnarea guvernului Roman,
cu argumentul decisiv al domnului Cosma: „Eu l-am pus în 1990, eu îl dau jos în 1991 !”.
Mineriadele și acțiunile din 14 – 15 iunie 1990 se înscriu în categoria războiului civil,
care nu știu dacă este prevăzut în Codul Penal. Incitarea la violență, da. Aștept sentința
tribunalului în Dosarul mineriadei.

– Și episodul Stoenești ? A fost atunci o trădare a autorităților represive ale

statului ?

– Nu, a fost mai întâi consecința unei enorme erori politice făcute de putere începând
din 1997. Procesele împotriva militarilor și condamnarea oficială a instituției Armatei,
precum și campaniile organizațiilor revoluționare pe care președintele Constantinescu
le-a îmbrățișat, au creat o stare defensivă amormală în Armată, de fapt o ieșire din
misiune. În 1999 a mai fost ceva foarte important: procurorii au atras atenția
comandanților militari că riscă procese, aidoma celor pentru represiunea din decembrie
1989, deoarece nimeni nu poate interpreta ca infracțiune venirea unor persoane, chiar
și în coloană, de la Petroșani la București. Și la Ministerul de Interne a fost la fel. Mesajul
era: „Ăștia ne pun să-i oprim pe mineri și să tragem, după care vine alt guvern și ne
judecă”. A fost elaborat un decret pentru Starea de necesitate, care să asigure
legalitatea, dar militarii erau neîncrezători. Pericolul pentru mineri a fost foarte mare,
pentru că în zona de la Olt au fost introduse trupe combatante venite din Afganistan.
Aștia nu glumeau. După aducerea generalul Mureșan la MI, decizia de a organiza
„punga” de la Stoenești a fost militară, luată de generalii care au avut un schimb dur cu
ministrul Babiuc în avionul cu care se întorceau dintr-o delegație și au decis să sprijine
acțiunile legale ale președintelui, deși nu-l agreau. Din „fericire” coloana minerilor a
făcut pe drum câteva infracțiuni, a existat și o sentință anunțată atunci împotriva lui
Miron Cosma, și astfel forțele MI au rezolvat cazul.

– Dacă tot am vorbit despre mineriade, haide să ne oprim și în Piața Universității,

kilometrul 0 al democrației, mai ții minte ? Ce a fost acolo, în 1990 ? Cumva o
regrupare a forțelor, mai mult sau mai puțin oculte, nemulțumite
de împărțeala rezultată din revoluție ? Ori o manifestare candid-virulentă a
avangardei democratice ?

– În fondul său istoric, în primul rând cronologic și apoi politic, fenomenul Piața
Revoluției a fost continuarea traseului revoltei populare începute la Timișoara și
întrerupte de lovitura militară (alegerea lui Iliescu drept succesor, fenomenul terorist,
preluarea puterii cu ajutorul „fazanilor” din 27 decembrie, formarea CPUN cu 50%-50%,
o porcărie nedemocratică etc.). S-a dovedit clar acolo că, fără lovitura lui Iliescu, revolta
ar fi avansat rapid spre decomunizare și ieșire urgentă din Tratatul de la Varșovia. Că
am fi avut o cruntă decepție din partea occidentalilor este altceva. Fenomenul a avut
acel aspect din două motive: 1. Era o repetare a Cenaclului Flacăra, întrerupt și el, și
tânjit de marea majoritate a celor din piață, 2. Sentimentul de libertate, care, atenție!, s-
ar fi manifestat încă din 22 decembrie, dacă nu se lansa fenomenul terorist. Că era
vorba și de mulți oportuniști, fără îndoială. Traseul era însă deschis. Conținutul său
politic a fost, spun cu regret, o tentativă a conducerii PNȚ-cd de a relua metodele de
manevră stradală pentru a impune sau obține scopuri politice de putere, de a lega
istoric manifestația din 8 noiembrie 1945 cu manifestația din Piața Universității. Între
ele era un hău istoric; hăul închisorilor comuniste și al vieților distruse care nu se mai
puteau recupera. Ion Rațiu, în Memoriile sale, vorbește despre realitățile astea.
Fenomenul a fost completat cu patru categorii de participanți: 1. Tinerii naționaliști (de
gen Marian Munteanu), 2. Intelectuali lucizi care respingeau deja perestroika (de genul
lui Stelian Tănase), 3. Oamenii străzii, 4. Foști ofițeri de Securitate dați afară și fără
slujbă până prin vara lui 1990. Americanii au fost singurii care au văzut în manifestația
aceea o „opoziție”, un posibil pol politic opoziționist la regimul Iliescu. Volumele de
documente ale MAE publicate de Adrian Năstase stau mărturie.
– Chiar există niște însemnări istorice ale generalului Stănculescu ? Dacă da, ar
putea ele schimba interpretarea întâmplărilor postdecembriste ?

– Sunt foarte rezervat asupra acestor însemnări secrete. Mie, generalul Stănculescu mi-a
spus că prietena lui le-a ars. Generalul a avut la dispoziție tot timpul și spațiul să spună
adevărul. Concluzia mea a fost că el nu putea trece limita implicării în fenomenul
terorist, dinainte de venirea lui Militaru la sediul MApN. În „Raportul preliminar al SRI”
există detalii, cu nume și locuri, ale primei faze a fenomenului în care a fost implicat
generalul Stănculescu. În al doilea rând, de câte ori l-am întrebat cum a ajuns punctul 5
din sentința de la Târgoviște – „banii lui Ceaușescu” -, după terminarea procesului și
execuție, a zâmbit și a glumit, eschivându-se. Toți banii, cu mici excepții, au intrat în
fondurile și sub controlul statului, dar „un miliard de dolari în bănci din străinătate” s-a
transformat în fonduri de partid, deoarece fusese „furat de Ceaușescu”, adică
„dispărut”. A fost un alibi pentru finanțări dirijate și pentru configurarea sistemului
circular partid – oameni de afaceri – „tunuri” – partid.

– Cum ai caracteriza prestațiile președinților Ion lliescu, Emil Constantinescu și

Traian Băsescu, ce au însemnat ei pentru România ? Despre Klaus Iohannis este
prematur să discutăm în acești termeni deocamdată. Sau putem ?

– Voi expune pe larg fenomenologia mandatelor 1990 – 2014 în volumul 3 la Tratatul

de Istoriografie Generală, Istoriografia română post-totalitară. Am avut trei tipuri de
preşedinţi: Ion Iliescu, iniţiatorul şi patronul sistemului de putere clientelar; Emil
Constantinescu, preşedintele democrat care a încercat din exteriorul
sistemului distrugerea sistemului de putere al lui Ion Iliescu şi instalarea unui sistem de
putere democratic după model occidental; Traian Băsescu, preşedintele care a dat
impresia că vrea să distrugă sistemul din interiorul său, dar s-a ocupat numai
cu preluarea controlului asupra vechiului sistem. În această succesiune a contat
permanent ceea ce este şi doreşte în plan istoric poporul român. Reamintesc reportajul
TVR de la 30 decembrie 2005: reportera s-a plimbat pe străzile Bucureștilor întrebând:
„Ce părere aveți despre președintele Băsescu după un an de mandat?”. Ajunsă la o
periferie, într-o cârciumă împrovizată, îi întreabă același lucru pe trei cheflii cu paharele
de rachie în față, băieți de cartier care precis umblau vara în maiou și șlapi. Răspunsul
unuia dintre ei a fost monumental: „Îl plăcem, că seamănă cu noi”. Pe domnul Iohannis
l-am votat cu speranța că este persoana cea mai potrivită pentru a lămuri problema
antinațională în România. Aștept de la el o atitudine fermă, potrivit fiecărul articol din
Titlul I al Constituției.
– Ai cunoscut întreaga clasă politica apărută după 1989, ce tablou i-ai face ?

– Dacă aș fi Hieronymus Bosch, așa l-aș picta: tot felul de creaturi fantastice în prim-
plan și câțiva țărani care râd în spate. Națiunea română dorește cel mai mult o bună
guvernare. România profundă, cea în care trăiesc eu zi de zi, nu face pasiuni politice
pentru niciun partid. Îți voi explica tot printr-o întâmplare. În ziua de 24 februarie 2001,
când am săpat prima cazma la fundația casei de la Văleni, m-am trezit cu un cetățean
pe teren. Terenul meu era o fâneață mărginită de mărăcini, iar pe lângă el trecea o uliță
în pantă abruptă, șănțuită de gropi adânci și spălată de torente. Nu se putea circula.
Omul se apropie și se prezintă: „Bună ziua. Sunt Manolescu, primarul orașului”. Trebuie
să-ți spun că pe vremea aia terenul meu era izolat, la distanță mare de case. „Am venit
să văd că începeți construcția”. „Da, mulțumesc”. „Bună ziua” și a plecat. În 8 zile aveam
trasă apa și electricitatea, iar în două săptămâni, ulița a fost nivelată cu buldozerul și
după încă o săptămână betonată. Practic, în pustiu. S-a dat o denumire străzii și am
fost întrebat ce număr vreau să-mi aleg la casă. Am zis 7. În următorii 5 ani pe stradă s-
au construit alte case și niște grădini superbe. M-am dus la primar să-l cunosc. Îl admira
pe Iliescu, era omul FSN-ului (PDSR), primar încă de prin anii ’80, care a câștigat până la
moarte cu peste 90% alegerile. I-am spus că eu sunt la Uniunea Forțelor de Dreapta și
nu-l admir pe Iliescu. Mi-a răspuns simplu: „Să fii sănătos !”. L-am întrebat: „Cum ai
reușit, dom’ne, să fii primar peste 20 de ani, trecând ca nimic peste o
revoluție?” Răspunsul lui poate fi valabil pentru multe locuri din România: „Pentru noi,
revoluția n-a existat. Ba, a fost un dezastru, pentru că s-au închis toate locurile de
muncă și oamenii noștri au rămas pe drumuri. Câțiva ani de zile, bărbații noștri s-au
umilit pe la diverși întreprinzători și cămătari ca să-și hrănească familia. Pentru
oamenii aceștia, lozincile «libertate», «jos tiranul», «jos comunismul» nu au însemnat
nimic. De ce? Pentru că regimul comunist a știut să facă ceva, cât de puțin, pentru
fiecare dintre ei. Atunci am hotărât se reconstruiesc orașul”. Înainte să moară primarul
Manolescu, Vălenii de Munte avea 0% șomaj și se construiau case ca niciodată.

– Ți-ai dedicat ceva vreme studierii Masoneriei moderne. Cât de modernă este
masoneria de la noi ? Știi ce îmi spunea cineva ? Cică Masoneria dâmbovițeană e
mai mult un grup infracțional organizat, așa să fie oare ?

– Nu m-a interesat Masoneria română. Eu am scris o carte, prima de istorie din

România, despre Masoneria modernă din lume, despre istoria Marii Loji Mamă de la
Londra, de la care a izvorât fenomenul. Practicat onest, este cât se poate de benefic
pentru om.
– În anul 2014 ai pierdut procesul cu CNSAS, care te-a declarat colaborator al
Securității înainte de 1989. Ce e cu povestea asta ? De unde până unde ura pe care
ți-o poartă Constantin Neculai Munteanu, cândva la postul de radio Europa Liberă ?

– Este o poveste lungă și complicată. În primul rând, eu am recunoscut public

colaborarea încă din 1998. Cred că prima informație am dat-o lui Bogdan Ficeac
la România liberă. Mi-am anunțat și colegii de partid și toți interlocutorii din perioada
când pregăteam scrierea cărții despre revoluție. Nu a fost niciun secret. Lui Florian
Bichir i-am dat un interviu amplu în Evenimentul zilei, am apărut și la un post de
televiziune unde am comentat pe larg acest caz. În 2010, Ion Iliescu a fost chemat la
Procuratură să dea primele declarații în Dosarul Revoluției. Cartianu i-a publicat
declarația olografă. Întrebările procurorilor vizau informații din cărțile mele, iar Ion
Iliescu s-a înfuriat și a cerut cățeilor lui să-mi distrugă credibilitatea, pentru a distruge,
de fapt, credibilitatea informațiilor istorice din carte. Așa au apărut diversiunile
„Stoenescu nu e istoric”, „face jocul Securității”, „nu recunoaște revoluția”, „scenariu
KGB” etc. Cățeii lui de la CNSAS au executat ordinul, răspândit în presă de slugile lor. A
fost scos din dosare un raport al ofițerului de Securitate în care, practic, falsifica niște
întâmplări reale în care fusesem implicat, cu scopul de a obține un spirjin financiar
pentru mine, într-un caz grav din familie. Nu pot să-l dezvălui. Practic, au fost două
incidente: la o coadă de patru rânduri la ouă în Piața Amzei, un cetățean a început să
fotografieze. Câteva persoane din fața mea au protestat: „Să-ți fie rușine, la cât suntem
de amărâți, ne mai dai și la Europa Liberă !” Am protestat și eu; am același sentiment și
astăzi. O femeie a fost foarte vocală. Au apărut un milițian și niște civili (erau tot ai
Miliției), ne-au luat la secție unde am dat declarații. În al doilea caz, situația este de-a
dreptul revoltătoare pentru mine. Am ajuns într-o dimineață foarte devreme la birou,
unde colegi de-ai mei comentau știrea de la Europa Liberă despre catastrofa de la
Cernobâl. Era o panică de nedescris, iar unul dintre colegi spunea că soția lui, medic, a
început să distribuie familiei iod. Eu atunci am avut un acces de furie, pentru că, exact în
perioada iradierii maxime, fusesem scoși la parada de 1 Mai, de 2 Mai, în plin soare…
Informația esențială de la Europa Liberă, post de propagandă pe care eu nu-l
ascultam, la fel cum nu ascultam nici posturile românești de propagandă, era că
autoritățile comuniste au cunoscut amploarea geografică a iradierii și nu au anunțat
populația. Ne-au scos în stradă în plină radiație! Eram panicat. Ăsta a fost protestul
meu, într-un moment în care ne gândeam la un copil. După câteva minute, am fost
chemați pe rând la ofițerul de Securitate al întreprinderii. Am spus același lucru, iar el
mi-a spus că este la fel de îngrijorat. Nici vorbă de „turnat” colegii și ce s-a mai scris…
Din aceste două incidente, celălalt ofițer de securitate (Direcția II economică) a brodat o
„activitate patriotică” pentru a obține banii de spitalizare. Ulterior, am aflat că a fost
sancționat și schimbat din funcție pentru astfel de „abuzuri”. Adevărul este că ofițerul
respectiv ajuta mulți oameni și avea și afacerile lui.

Pe de altă parte, este o prostie să creadă cineva că eu am contestat la proces calitatea

de colaborator, de vreme ce o recunoscusem public de mai multe ori. Ceea ce am cerut
la proces și a fost neglijat, ca să nu spun mai mult, era faptul că toată procedura CNSAS
a fost ilegală, un abuz în serviciu. Nu am avut bani pentru un proces penal sau civil.
Lansarea ilegală în presă a poveștilor din dosar a prins câțiva fazani, alde Munteanu,
mai este unul Andronescu sau Andreescu, pe care comuniștii lui Iliescu au știut
întotdeauna să-i folosească. Niciun jurnalist sau analist politic nu a cercetat legalitatea
acestui caz. Nici la Dan Amedeo Lăzărescu, nici la Mona Muscă, cazuri la fel de clare de
acțiune politică. Unii au rânjit cu satisfacție, alții au considerat că e bine așa, chiar dacă
legea este încălcată. La Dan A. Lăzărescu activitatea lui intra în categoria „interes
național” și legea interzicea deconspirarea. La Mona Muscă au scos trei file. Nu a existat
dosar incomplet la Securitate, nu au existat dosare formate din file separate, trei pagini
ș.a.m.d. Au fost sustrase. În ce mă privește, sunt conștient că am făcut niște erori, pe
care le regret sincer, și că multe alte lucruri aparțin epocii, personalității și capacității de
înțelegere a fenomenului politic. Mi-aș fi dorit să fiu mai lucid și mai atent. N-am fost.
Opera mea înlocuiește erorile biografice.

– Nu ai avut niciodată tentația să te răzbuni pe Securitate?

– Ba da. În primii doi ani, 1990 – 1991, cât am fost în presă, am vrut să fiu un vehement
acuzator al Securității. Dar a existat rezerva înțelegerii a ceea ce se întâmplase cu mine.
Am vrut mai întâi să mă lămuresc unde se află cazul meu în societate, pentru a ști dacă
acțiunea mea este legitimă sau fariseică. Ce vrei, firea metodică! Am început să studiez,
și cu ajutorul unor prieteni din presă și a cuiva de la Arhive, structura, componența și
legislația Securității. Apoi, cu statutul de ziarist, am început să stau de vorbă cu foști
securiști, nomenclaturiști, victime. Primele lucruri pe care l-am descoperit, de la
revoluționari, a fost că Securitatea nu a tras la revoluție, că mulți dizidenți au fost
avizați de ofițerii lor cu ceea ce urma să se întâmple și că la Timișoara a avut un
comportament „ciudat”. Oamenii aceștia îmi spuneau ceva total contrar cu ceea ce
declarau în presă. Atunci am lăsat deoparte sentimentele și am început cercetarea
profesionistă.

Pe de altă parte, dacă te uiți cu atenție care este proveniența celor doi care mă înjură
cel mai tare, Constantin Munteanu și Michael Shafir, ambii sunt de la Europa liberă. Ei
sunt vânători de securiști care au pus bombe la postul lor de propagandă, care au
reprezentat „vârful de lance” al Securității în lupta împotriva „lumii libere”, care i-au
denigrat și infiltrat, care l-au pus pe Carlos să-i omoare etc. Pe fond, își dau mai multă
importanță decât au avut. Iar în ce mă privește, e o confuzie. Dincolo de realitatea
istorică a calității de post de propagandă al învingătorilor comunismului (desființat
după victorie) și a diversiunilor transmise în decembrie 1989 (recunoscute de directorul
lor, Emil Hurezeanu), care sunt subiecte istorice, Europa liberă mi-a fost și îmi este
complet indiferentă. Ca și secția română de propagandă stalinistă a Radio
Moscova din timpul războiului, care a produs și ea câțiva privilegiați după victorie.

– Știi ce mă intrigă cel mai tare ? lpocrizia, demagogia moraliștilor de azi ! De câțiva
ani, politicieni de rang înalt, intelectuali reprezentativi toarnă în cel mai transparent
și obscen mod pe la ambasadele străine de la București și nimeni nu se sinchisește.
Dimpotrivă, e un titlu glorios să fii colaboratorul cancelariilor de afară!
Europarlamentarii noștri, unii dintre ei, Monica Macovei, de pildă, par trimiși acolo
nu de România, ci de alte țări. Cum vine chestia asta, Alex ?

– Tu ai impresia că activitatea politică a lui Dan A. Lăzărescu urmărea să readucă la

putere comunismul, să-i aducă pe securiști la putere? Îl dirijau din umbră, îl șantajau ca
să ce? Ca să introducă instituția Avocatului Poporului în Constituție? La fel și Mona
Muscă. Ce relevanță a avut pentru activitatea ei liberală fosta colaborare ? Niciuna,
dimpotrivă: a dat României Legea accesului la informație! Eu am scris cărțile de istorie
ca să se întoarcă în România comunismul și practicile abuzive ale Securității? N-am avut
niciun privilegiu în comunism, am fost un proscris. Cum să vreau întoarcerea acolo? Este
o inepție.

Delațiunile de astăzi, ca și culegerea de informații de la colaboratori, nu diferă cu nimic

de ce făcea Securitatea. Au fost și cazuri de șantaj, de presiune. Nu cunosc sigur că s-ar
întâmpla și astăzi. Dar trebuie înțeles un lucru: abuz în activitatea Securității (care,
oficial, era organ de stat), a colaboratorilor, a fost, din punct de vedere juridic, doar
ceea ce depășea prevederile legii de atunci, identice cu cea a americanilor și ale unui
stat subiect de drept internațional, membru ONU, îmbrățișat la Casa Albă etc. Este o
naivitate să crezi că atunci când Statele Unite acordau regimului comunist Clauza
națiunii celei mai favorizate nu știau cum funcționează Securitatea română. Ba
colaborau în draci cu ea. Legislația Securității interzicea șantajul și presiunea (cu un
singur amendament pentru unele situații speciale). Este adevărat că ofițerii au făcut
abuzuri pentru a ieși în evidență, dar am văzut și rapoartele de control și sancțiuni ale
conducerii. Documentele cu abuzurile Securității se găsesc în fondul „cadre” din Arhiva
Securității, nu la ONG-uri. Cauza atacurilor la adresa mea este „periculozitatea”
adevărurilor demonstrate de mine în subiecte sensibile pentru statul român, faptul că
există o voce – căreia de fapt nu pot să-i conteste europenismul cultural, admirația
pentru civilizația britanică și atașamentul față de SUA (am fost unul dintre contributorii
secreți la intrarea României în NATO) – care atrage atenția că cetățenii României
formează o comunitate care trebuie să aibă toate drepturile națiunii moderne, în primul
rând o identitate.

– De ceva vreme, piața de carte este bombardată cu broșurile de istorie ale Iui
Lucian Boia. Am spus broșuri, pentru că așa mi se par mie, niște cărțulii adresate
liceenilor, nu mai mult. Păstrând proporțiile, râvna aceasta a istoricului devenit
vedetă seamănă cu cea din anii ´90 a scriitorului Pavel Coruț, greșesc ? Venerabilul
Neagu Djuvara a scos și el o serie de volume cu păreri despre istorie, Robert Kaplan
încearcă să ne arate cine am fost și cine suntem, desigur, de pe poziții vădit
anticomuniste și, uneori, chiar antiromânești. De pildă, pentru ultimul, Mihai
Eminescu este un „antisemit notoriu”, iar Mircea Eliade, „strălucit și periculos” 1,
deopotrivă. Ai citit lucrările respective, sunt ele cărți de istorie, în sensul strict al
cuvântului ? Au ele un rol subversiv, ori de vină este înclinația românului
spre scenarită și urzeli internaționale ?

– Nu sunt cărți de istorie. Conțin multe falsuri istorice, manevrate pentru a specula
incultura. Sunt opinii libere, eventual eseuri pe subiecte de istorie. Ele se încadrează
unui curent politic de propagandă negativistă și antinaționalistă care vrea să schimbe
percepția despre identitatea națională românească („depășită”, „marginală”,
„provincială”, „ficționară”, „mitologică”), pe care autorii nu și-o asumă, în favoarea unei
identități europene generale în care elementele identitare românești să dispară și
România să fie un grup de regiuni culturale diferite, aparținând de fapt altor spații:
Transilvania, Ungariei și Occidentului; Moldova Ortodoxiei răsăritene, Muntenia
balcanismului, poporul român devenind doar o limbă locală, ca accident istoric.
Repet, cărțile lui Boia și Djuvara sunt acumulări de falsuri istorice pe care cititorul
neavizat nu le observă, ceea ce se speculează fiind incultura lui domenială. Iau un
singur exemplu, la întâmplare. Lucian Boia afirmă senin: „Nicăieri în Europa, până în
jurul anului 1800, nu s-au decupat granițele, nici măcar ca proiect ideal, potrivit etniei și
limbii vorbite”1. Complet fals ! Iată, de exemplu, situația delimitării frontierei pe râul
Eider între națiunea medievală saxonă (germanici) și cea daneză (scandinavi) prin
tratatul lui Carol cel Mare din 811, în conformitate cu „practica și obiceiurile lor”
(secundum ritum ac morem suum sacramentis pax confirmatur), așa cum a
confirmat în 1076 Adam de Bremen în opera sa Gesta Hammaburgensis ecclesiae
pontificum. Aplicarea criteriilor etnice de separație a popoarelor europene la formarea
„identității europene” în timpul lui Carol cel Mare este o realitate acceptată
de Istoriografia occidentală: „Este de asemenea fascinant că expansiunea imperiului
lui Carol cel Mare a atins, cu excepția danezilor, frontierele nordice și estice ale
popoarelor germanice din Vestul Europei din zilele sale. Diferitele relații politice cu cei
aflați dincolo de regiunile lingvistice romanice și germanice – bretonii, slavii nordici și
estici, avarii, sarazinii și grecii – au fost de așa natură încât aceia să rămână în afara
frontierelor imperiului franc”2. Granița de astăzi între Germania și Danemarca este
aceeași, iar danezii sunt considerați scandinavi. La Djuvara este o fantezie totală, lipsită
de orice subtilitate, mai bine exprimată categorial de Țuțea: „Bate câmpii!” Profesorul
Matei Cazacu l-a făcut praf într-o carte specială, pe care istoricii o citesc râzând,
bătrânul, care își speculează senectutea ca și cum ar reprezenta o autoritate culturală,
fiind pur și simplu ilar.

– În ce relații ești cu grupul intelectualilor talibani – Pleșu, Liiceanu și Patapievici -, cei

care aproape că au acaparat dezbaterea publică de idei, una din care au fost
eliminați intelectualii de stânga ? Cu tot respectul pe care îl port inteligenței celor
trei, transformați mai degrabă în mercenari ai gândirii de dreapta, eu nu prea
pricep cum poate fi de dreapta un intelectual adevărat. Și cum s-au învoit ei să
joace rolul de ciraci pe lângă un tip grobian și incult ca Traian Băsescu ? Roberto
Bolaño scria că principala preocupare a intelectualilor sud-americani e să
supraviețuiască. Să fie asta una dintre explicațiile gesturilor unor intelectuali
români recenți și nu numai ?

– Așa cum ți-am spus, este vorba de un curent negativist antinaționalist finanțat de
Soros și de unele organisme occidentale în toate țările din Balcani. Unele au respins
oficial curentul. Academia bulgară, de exemplu, a afirmat clar că nu va renunța
la Istoria materialistă. Scopul curentului este de a elimina „naționalismul”, pe care îl
consideră peiorativ o formă de extremism, deoarece întreține tensiunile etnice și poate
exploda în conflicte într-o zonă care trebuie să fie o piață liniștită. La noi au fost mai
multe etape: în prima fază, a fost o revendicare anticomunistă, confundând voit cultura
română din perioada comunistă cu propaganda comunistă pentru a acredita ideea
„deșertului cultural” pe care urmează să-l umple ei cu idei democratice; apoi a fost
reacția la atacurile la persoană și antisemite ale curentului ultranaționalist al lui Vadim,
prelungire a propagandei ceaușiste, reacție care s-a extins până în mandatul lui Traian
Băsescu, pe care l-a avantajat o imagine de anticomunist, antinaționalist; apoi a fost
spaima din 2000, când Vadim a ajuns în turul doi al alegerilor prezidențiale; în sfârșit,
principala acțiune a fost îndreptată înspre integrarea în Uniunea Europeană, folosindu-
se de orice fals despre istoria și cultura românilor, pentru a contracara o „mentalitate
orientală”, inadecvată viziunilor occidentale, pentru a modifica identitatea națională în
ceva care ar trebui să fie o identitate europeană, de fapt occidentală. Dacă observi, ei
nu mai sunt la fel de vocali astăzi. România a intrat sub control occidental, iar partidul
lui Vadim a dispărut. Opera lor, atât cât există mai ales prin editoriale și articole
moralizatoare, de corectitudine politică și de fantezii globaliste, întrețin cele trei principii
ale Clubului de la Roma, mai ales pe al treilea: 1. Nu există soluţii naţionale pentru
probleme transnaţionale; guvernele sunt obligate să colaboreze pentru a găsi soluţii
comune la probleme comune. 2. Corporaţiile transnaţionale sunt principala forţă a
economiei globale; ele determină direcţiile generale ale economiei naţiunilor-stat, mai
mult decât guvernele. 3. În interiorul unei naţiuni-stat, autoritatea guvernamentală este
erodată de forţe social-populare; organizaţiile neguvernamentale au devenit forţe active
care, de cele mai multe ori, modifică politicile (determină cursul evenimentelor); ele sunt
nervul terminal al umanităţii, mai mult decât guvernele 3. Vor ca organizațiile lor să
conducă statul, din umbră sau din lumină, cu activiști trimiși la Cotroceni, în Guvern, iar
mai recent și în Parlament. Nu m-ar deranja dacă doctrina lor ar fi națională, în limitele
naționalismului civic. Dar este antinațională și, în plus, sunt inconștienți: proiectul
european este al diversității și multiculturalismului, nu al răspândirii unui model unic.

– Și totuși nu mi-ai spus în ce relații ești cu grupul respectiv și nici dacă intelectualul
adevărat poate fi și de Dreapta !

– Răspund mai întâi la a doua problemă. În România se afirmă că intelectualul ar trebui

să fie numai de Dreapta, pentru că este situat în clasa de mijloc, este elită și trebuie să
se opună stângismului nivelator. Adevărul este că intelectualii de Stânga de la noi simt
nevoia să sprijine partidul lui Ion Iliescu prin propagandă, ca un reflex de apărare, prin
aderarea la ideile propagandei, deși ar putea să nu o facă, implicând opera și nivelul lor
cultural în politică. Ei văd în personajul Iliescu și în subordonații săi o soluție de
echilibru, necesar unei societăți așezate și benefice culturii, dar societatea noastră nu
este așezată și trebuie mai întâi așezată de Dreapta. În al doilea rând, partea de
contraatac și polemică a Stângii a fost lăsată prea mult timp pe seama lui Vadim și
Păunescu. Eu cred că opțiunile politice pot fi sprijinite de intelectual numai prin
argumente culturale, în domeniul cultural de care aveam cea mai mare nevoie a fi
conturat după ’89 și pe care l-a enunțat un singur om, unul singur: logicianul Anton
Dumitriu: „Faceți reforma educațională înaintea reformei economice!” Aici Dreapta și
Stânga nu au nicio importanță.

În ce privește relația cu acele personalități, voi completa cu două situații. În 1998 l-am
cunoscut pe domnul Patapievici la sediul Grupului pentru Dialog Social (GDS). Mi-a cerut
o întâlnire, în care m-a rugat să-i explic cumva, de la intelectual la intelectual, care este
mentalitatea ofițerilor din Armată, în ce măsură ei înțeleg transformarea din anii
postdecembriști și dacă o mentalitate reziduală comunistă poate conduce la o
„lovitură”. I-am expus pe larg, mai bine de o oră, întreaga evoluție a mentalității
militare, așa cum o observasem eu cel mai bine din interior. Totodată, i-am vorbit clar
despre valori pe care nu are voie să le ignore (tocmai declarase la televiziune că „ofițerii
sunt niște idioți” și că patriotismul lui nu poate fi contestat pentru că, în caz de pericol,
va fi primul care va lua arma să apere România; o dovadă de naivitate: până ia el
arma, războiul e deja pierdut). Am convenit să aduc câțiva ofițeri la o întâlnire GDS. Am
ales câțiva militari intelectuali cu lecturi, cu stăpânirea a două limbi străine, cu viziuni
realiste asupra mersului omenirii. Generalul Bălan (ulterior a fost trimis atașat militar
la Washington) le-a povestit cum a trăit revoluția și a răspuns impecabil, chiar foarte
jovial, la toate întrebările. Parcă a vorbit în fața unor momâi spălate pe creier. Era un
grup fantast, ideologizat și politizat până la orbire, care se declara intelectual. Singurul
lucid de acolo mi s-a părut domnul Filipescu, disident autentic. La plecare, Bălan, foarte
încurcat, mi-a spus: „Dacă asta este intelectualitatea română care va democratiza
România și ne va duce în Europa, e vai de capul nostru!” Îți spun eu: în NATO ne-au dus
Armata română și SIE, care au știut să negocieze un anumit potențial strategic
interesant pentru Statele Unite; în UE ne-a dus personal, peste rând, domnul Emil
Constantinescu. Generalul Bălan a rămas cu aceeași impresie și despre domnul
Patapievici, în care și eu nu văd decât un verbiaj eufuistic 4.

Cu Andrei Pleșu situația relației este regretabilă și neplăcută. Eu i-am citit opera, și
dinainte de ’89, și de după. Aș putea oricând să am un dialog, mai ales pe tema
îngerilor. Așa cum a precizat, este un eseist și trebuie înțeles ca atare. A i se atribui alte
dimensiuni culturale sau politice este un exces. Regret însă faptul că o polemică decentă
deschisă cu el în ziarul Ziua a fost ruptă brusc de un act reprobabil: un jurnalist de
acolo și-a permis să pună un articol propriu, în care îl ataca violent pe domnul Pleșu, la
rubrica mea și sub numele meu. Nu-mi aparținea. Am telefonat și am anunțat că nu voi
face un protest, pentru a proteja ziarul care îmi oferise spațiul publicistic, și că mă
retrag din redacție. Domnul Pleșu a crezut cumva că mi s-a făcut frică (m-a amenințat
cu tribunalul) sau că am abandonat „lupta”. Nu, m-am retras discret și cu mare regret.
În rest, este măsura în care crede în prostiile din dosarele de Securitate. Tendințele sale
moraliste din articolele politice de presă nu mă interesează, pentru că eu cunosc
„istoria” sa de ministru în mai multe guverne și de consilier prezidențial. Sunt gata să
polemizez cu el oricând pe teme culturale sau educaționale interesante pentru români.
Andrei Pleșu nu reprezintă nimic în istoria politică a României, decât poate prin
anecdota cu omleta Maricicăi și care poate ilustra plastic situația de atunci din
Ministerul de Externe, dar este o personalitate culturală care merita o polemică
autentică. Probabil că nu-și dă seama cât de mult îi lipsește asta în perspectiva sa de
personalitate istorică, în momentul de față nulă sau inundată de imaginea imundă
proiectată asupra lui. Cu toate eforturile lui de a se disocia de „grup”, afișând o postură
superioară, distantă, chiar critică, el va rămâne, prin reactualizarea ostilă și insistentă a
presei, un membru al grupului antinaționalist, antinațional, Soros etc.

– Când crezi că se va putea discuta obiectiv despre perioada comunistă din

România, cu tot ce a însemnat regimul instaurat după 1945? E prea devreme pentru
o reabilitare a lui Ceaușescu ?

–––––––––––––––

1
Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Ed. Humanitas, București, 1997,
p.146.

2
Rosamond McKitterrick, Charlemagne. The Formation of a European Identity, Ed.
Cambridge University Press, Cambridge UK/New York, 2008, p. 136, (subl.n.).

3
Keith Suter, What does Globalisation really mean?, Club of Rome. Deutsche
Gesellschaft, 3. Quartal 1998, p. 4.

4
În limba engleză euphuism, însemnând prețios, afectat.

– Când crezi că se va putea discuta obiectiv despre perioada comunistă din

România, cu tot ce a însemnat regimul instaurat după 1945? E prea devreme pentru
o reabilitare a lui Ceaușescu ?

– Întrebarea ta îmi confirmă criza cunoașterii, a mediatizării operei de Istorie în

România. Există un curent istoriografic solid al cercetării și analizei perioadei comuniste
condus profesionist de o nouă generație de istorici. Dar n-ai auzit de ei. Pun pariu că n-
ai auzit de Florin Abraham, Florian Banu, Mioara Anton, Ruxandra Ivan, Liviu Țăranu,
Cristina Diac, Dan Cătănuș, Vlad Moghioroși, Gabriel Moisa, Stan Stoica… Întreaga
perioadă comunistă a fost radiografiată deja ca istorie pragmatică, fără fantezii
prezentiste și propagandă anticomunistă. Probabil că tocmai de asta n-ai auzit de ei.
Există volume consistente de cercetare a PCR și a Securității, inclusiv despre regimul
Ceaușescu. Imaginea reconstituită profesionist, după metodologia Istoriei, are
dimensiuni realiste, nu fanteziste. Reabilitarea lui Ceaușescu o fac tot felul de indivizi cu
minte puțină, care nu au altă dimensiune culturală decât exploatarea facilă a
nemulțumirii națiunii față de felul cum este guvernată după 1989. Teoria „înainte era
mai bine” este o aberație, dar care prinde la acel strat social ridicat din obscuritate de
comunism și care are în continuare două trăsături esențiale: se înmulțește natural și
votează.

– O să-ți pun o întrebare care pe mine mă obsedează – de ce nimeni nu inițiază și

un proces al capitalismului, că, slavă Domnului !, sistemul respectiv are pe
conștiință milioane de victime ? Se vinde mai bine filmul despre crimele
comunismului ?

– Cunoașterea istoriei României din perioada comunistă este la fel de importantă ca

orice pagină de istorie. Dar există locuri nodale în istoria noastră modernă și
postmodernă care pot descoperi cauzalități ale destinului țării și națiunii și sunt în
continuare evitate din considerente politice și preocupări de imagine conformistă. Repet:
înainte de dictatura comunistă nu a fost democrație, ci au fost alte două dictaturi.
Sistemul democratic din România inaugurat în 1866 s-a frânt în iunie 1930, când
lovitura de stat parlamentară a distrus Constituția din 1923, l-a detronat pe regele
legitim și a pus la conducere un regim corupt de camarilă. Au apărut terorismul de stat,
crimele politice, încercări de mussolinizare a scenei politice, partidul unic, toate făcute
înainte de comunism, în capitalism. Crimele comuniste au existat, au constituit
principala trăsătură a instalării și consolidării dictaturii comuniste în România, făcute
de URSS și de instrumentele ei aduse aici. Problema de istorie este că, între 1968 și
1984/85, regimul Ceaușescu, numit în Istoriografia și istoria economică
mondială „regim al dictaturii de dezvoltare”, a fost sprijinit de o majoritate substanțială
a națiunii române, deoarece a produs ceea ce Sorin Antohi numește
impecabil „mobilitatea socială verticală”. Pentru sprijinul ăsta, Ceaușescu a știut să
folosească abil sentimentul național și propaganda naționalistă, care a fost în realitate
pseudo-naționalistă. Nu a fabricat decât un limbaj nou, adecvat sistemului, pentru un
sentiment prezent în societate.

– Dar ce facem cu crimele capitalismului, fiindcă nu mi-ai răspuns, le glorificăm în

continuare ?

– Sistemele politice creează și ucid. Dacă vrei o exemplificare terre à terre, este ca
atunci când primarul Traian Băsescu a inaugurat linia modernă de tramvai 41, și în
prima oră tramvaiul a călcat o femeie care trecea neregulamentar linia, omorând-o pe
loc. Traian Băsescu a replicat atunci că astea sunt sacrificiile inevitabile ale
modernizării. Nu sunt economist, dar din studiile despre istoria economiei mondiale am
aflat că „legile” economice nu sunt în realitate legi propriu-zise, ci convenții care
funcționează un timp, așa cum a afirmat Spengler despre criză: valori care funcționează
un timp și sunt acceptate ca viabile, ca „legi”, și care, în momentul când se perimează și
nu mai sunt acceptate, generează criza. Anton Dumitriu a completat teoria într-un mod
inteligent și mult mai aproape de adevăr: criza nu este atunci când se perimează valori
acceptate, ci atunci când nu sunt înlocuite cu alte valori. Deocamdată, trăim în siajul
victoriei capitalismului asupra comunismului, victorie politico-economico-militară care
permite îngurcitarea oricărei crime în numele umanității, ca și la mitul Cronos, pentru
că asta ar avea caracter creativ; din ea se va naște o nouă lume etc. Este viabil sistemul
care asigură libertatea, iar criza acelui sistem se vede atunci când începe să restrângă
libertatea. Democrația occidentală actuală este o libertate relativ discret dar bine
supravegheată.

– Alex, după 25 de ani de decomunizare, am ajuns la concluzia că sistemul capitalist

este cea mai odioasă scorneală a omului. Minciună, crimă, corupție, șantaj,
nedreptate, demagogie și o abilă și perversă exploatare a viciilor individului, la atât
se reduce, în opinia mea, capitalismul. Comunismul este, cred, singurul sistem ce
reușește să corecteze natura stricată a omului – îl obligă să muncească, să meargă
la școală etc. Îl ține captiv unei inocențe care, în final, menține un echilibru social
acceptabil. Tu, ca istoric, ce părere ai ?

– Eu nu doar am trăit comunismul, l-am și studiat. Este adevărat că sistemul comunist,

în formele sale de regim final Gheorghiu-Dej și de regim Ceaușescu, până în anii ’80 ai
crizei, a emancipat o majoritate de 80% a populației. Acesta a fost un dat istoric,
provocat și de erorile grave ale politicienilor români interbelici. Nu sistemul capitalist în
sine a fost cauza, ci neaplicarea lui. Văd astăzi că este criticat mediul de afaceri român
care se bazează pe afacerile cu statul etc. Adevărat, dar problema noastră de fond este
așa a fost și în perioada interbelică. Toată dezvoltarea economică de atunci, poveștile cu
300% creștere a industriei, cu anul de vârf 1938 și cu „leul mai tare ca marca” s-au
sprijinit pe afaceri cu statul, nu pe inițiativa privată. Agricultura a rămas înapoiată
deoarece marii proprietari nu doreau mecanizarea, fiindcă aveau 4 milioane de țărani
excedent de mână ieftină de lucru, pe care Mihail Manoilescu l-a cerut cu disperare să
fie transferată în industrie. Pentru asta, trebuiau construite orașe, uzine, muncitorime.
Au făcut-o comuniștii, în sistemul lor etatist, ineficient. Mi-amintesc o afacere povestită
de Sorin Ovidiu Vântu. Tocmai se întorsese după vreo trei luni de stat în Anglia.
Dezmembrase o companie aflată în faliment și o vându-se pe bucăți, beneficiind de
anumite avantaje fiscale oferite de statul britanic. Într-o discuție cu un oficial de acolo
și-a exprimat mulțumirea pentru inteligența capitalismului britanic – era vorba de o
scutire de impozit până la 4 sau 6% pentru afaceri noi -, iar acela i-a răspuns: „Felicitări
pentru afacere, dar să știți că noi vom urmări mai ales ce faceți după: reinvestiți după
perioada de grației cu un impozit mai mare sau dați un tun și plecați? Dacă faceți asta,
a doua oară nu veți mai putea intra pe piața noastră”. După ce am urmărit cariera lui
Boris Johnson, un ziarist ajuns ministru de Externe, Brexitul nu m-a surprins: este în
siajul perfect al gândirii capitaliste britanice. „Să ne luăm țara înapoi” este un mesaj al
lui Johnson, care provine dintr-o Casă Regală germană, de ani de zile. Ca să
înțelegi Brexitul în termeni utili României trebuie să citești toate numerele revistei
excepționale The Spectator, care în 1991 anunța că viitorul Europei continentale va fi
federalismul sau conducerea Germaniei, ambele incompatible cu civilizația britanică.
Atenție, federalismul, nu confederalismul, care este forma actuală a Uniunii Europene!
Nu ieșirea Marii Britanii este problema de viitor, ci aplicarea federalismului la state
naționale ca Franța, în primul rând, sau Italia sau Grecia sau Polonia. Noi nu afirmăm
nimic, doar căutăm integrări în ceva pe care nu-l înțelegem.

– Alex, aș fi vrut să mă contrazici, să-mi spui că mă înșel atunci când spun ceea ce
spun despre capitalism, că îmi lipsesc instrumentele adecvate pentru a-i înțelege
mecanismele subtile…

– Mecanismul subtil al modelului occidental este controlul societății ca și cum o apără.

Ea are toate avantajele civilizației, privită ca o formă de confort, dar și ca o tendință
spre confortul total, de la fleica în țiplă la lumea băgată în suflet prin Internet, imobil și
ascultător, cum spuneam: „dacă ești liber și ai ce mânca, nu mai contează cine ești”,
care votează precum peștii liberi într-un sistem de coordonate fix, într-un acvariu.
Pragul între norma civilizată absolut necesară și fățărnicia politică din spatele ideilor
democrației mi-a fost relevat într-o noapte din 1984, în Olanda. Mă întorceam cu
mașina împreună cu prietenii mei în orășelul Haarlem pe la două noaptea. Pustiu total,
vizibilitate totală în toate direcțiile, dar șoferul olandez a oprit la un semafor roșu. Am
stat și am așteptat civilizat să se facă verde, apoi am trecut. L-am întrebat, ca român
plin de admirație, de ce în pustietatea aia a respectat regula. Răspunsul lui a fost
exemplar: „Nu din conștiință, ci pentru că pe stâlpii din intersecție sunt camere de
înregistrare și îmi vine amenda acasă”. Tot atunci am remarcat în acea intersecție un
panou mare pe care scria: „Cumpărați proprietăți în Africa de Sud. Mutați-vă
în Africa de Sud, unde veți primi ferme, bani și facilități de dezvoltare !” Africa de Sud
avea atunci embargou din cauza apartheidului. Îi durea direct în … de Soweto și de
Mandela. Apropo, ai văzut incidentul din India la comemorarea lui Mandela? Au pus pe
afișul mare al ceremoniei o fotografie cu Morgan Freeman, care interpretase într-un film
rolul lui Mandela. Un ministru a fost demis. În 1971, când a fost pus în scenă
spectacolul Aida de Verdi, la 100 de ani de la prima reprezentație, Sfinxul din decor
avea nasul ciobit, ca astăzi, dar ce mai contează în societatea de consum, înghițim
orice.
– Și mai era ceva – partidul comunist și Securitatea se contracarau reciproc, cele
două se țineau în șah una pe alta, pe când acum Serviciile Secrete au devenit un
Moloh discreționar și primejdios. Le găsești și în partide, și în economie, și în
parlament sau guvern, și în justiție, și în presă, pretutindeni, sunt ubicue…

– Nu, este o percepție fabricată începând din decembrie 1989. Securitatea s-a aflat
aproape în totalitate (cu excepția unor operații foarte riscante, cum a fost crearea unei
rețele informative la Academia „Ștefan Gheorghiu”, condusă de un „remarcabil analist
politic” de după 1989) sub controlul partidului și sub ordinele sale pe toată ierarhia.
Activiștii de partid, în frunte cu Ion Iliescu, au lansat diversiunea „n-am putut să-l
îndepărtăm politic pe Ceaușescu pentru că avea Securitatea de partea lui și asta ne
lichida”. Este falsul politic esențial, adăugat perfect diversiunii militare cu „securiștii-
teroriști”. Instituția Securității a fost „brațul înarmat al partidului” și nu poate fi
niciodată reabilitată sau „ameliorată”. La fel și cea dinainte de comunism. Securitatea
lui Ceaușescu a făcut abuzuri similare cu Siguranța lui Carol II sau Ion Antonescu. Dar în
decembrie 1989 partidul a reușit, cu ajutorul oamenilor lui din presă, proiectarea
imaginii complet false „Securitatea, vinovată de comunism în România”. După ’89 a
intrat tot sub control politic, al FSN, poate cu excepția ofițerior care s-au refugiat, de
nevoie sau din convingere, în partidele de Opoziție și în presă. Deținătoare de know-
how, a slujit în economie capitalismul sălbatic al regimului Iliescu. În Securitate, cazurile
Voiculescu sau Nicolae au fost cu totul marginale. După 1989, au executat perfect rolul
de capitaliști ai „repartizării avuției naționale”. În cazul lui Niculae a fost vorba și de
inițiativă privată profesionistă. În privința Serviciilor de informații actuale, legislația este
complet depășită, situația internațională le este favorabilă, iar cooperarea în NATO le
acreditează ca profesioniste. Controlul civil este o problemă care trebuie reglementată
legislativ, după modelul occidental de care îți spuneam: controlul controlului pentru a
nu depăși limita de iluzie a libertății. Dar îți semnalez că în legislația franceză a
Serviciilor, acestea au dreptul legal să influențeze deciziile politice, iar unii lideri politici
cad pentru că au neglijat informații serioase furnizate de Servicii. Omul politic valoros
„simte” informația de calitate sau fabulațiile. Dar, vorba lui Eugen Barbu: „Trebuie să ai
organ pentru asta!”. În realitate, este vorba de responsabilitate. Or, politicienii noștri nu
o manifestă. Vreau să-ți spun că am studiat Rapoartele SRI din 1990 până azi – toate
conțin amenințarea revizionistă. În calitatea mea de cetățean român și european, nu
mă încălzește cu nimic faptul că, într-o situație gravă, SRI va da cu raportele alea în cap
unor lideri politici și cu strigătul: “Noi v-am spus!”

– Crezi că există cu adevărat și o a treia cale ? Dacă da, cum ar arăta ea ?

– Nu, este o fantezie de care nu avem nevoie în România. De fapt, singura soluție viabilă
pentru națiunea română și statul român este binomul sistem democratic – economie de
piață. Știm că nu vor fi niciodată ca în Occident, că suntem o colonie economică, dar
proiecția noastră principală este să avansăm pe acest drum până la formele și
conținutul potrivit echilibrului social românesc, al identității noastre naționale
postmoderne. Există o singură alternativă, pe care, ca istoric, nu am voie să o neglijez,
deși o resping: Confederația Statelor Independente (CSI). Cât de slăbită va fi națiunea
română atunci când Rusia va declara că apără România de agresiunile politice,
economice și istorice ale Occidentului, care, după cum ai observat, se tot petrec? Numai
definirea identității naționale postmoderne și numai legitimarea deplină a sistemului
nostru statal, printr-un referendum care să stabilească natura statului (stat național
unitar sau federativ), sistemul de guvernare (republică prezidențială, parlamentară sau
Monarhie constituțională), regimul politic (guverne politice sau tehnice) pot pune bazele
pentru rezolvarea celorlalte probleme pe care le-ai enunțat tu. Este o nouă greșeală
politică să faci un „proiect pentru România” înainte să faci o „stare a națiunii”.

– Înebunesc când trebuie să recunoaștem cu atâta resemnare statutul nostru de

colonie economică ! Păi la ce ne mai folosește patriotismul, Alex, la ce ne mai e
trebuincioasă istoria românilor, cultura lor ? Ție nu-ți vine să urli ? Recent un
personaj misterios, Călin Georgescu, director executiv al Instituției ONU pentru
Indicele Global al Sustenabilității – Dumnezeule, ce titulatură barbară ! – a declarat
la postul național de televiziune că „lichelele și lacheii de serviciu și-au văzut visul cu
ochii: cozile de topor au devenit topoare, după 1989 și au vândut pe mărgele de
plastic întreaga țară. România a fost vândută de cei care au preluat puterea în 1989
și apoi și-au dat-o unul altuia timp de 26 de ani. Au vândut-o cu bună
știință, România nu mai deține nimic, nu are economie. România nu este un stat, ci
o corporație. Capitalul străin este cel care deține puterea, deține peste 60% din
activele țării, peste 50% din profit și ceea ce este cel mai grav: stăpânește pârghiile
strategice, de condus, ale țării: industria de petrol gaze, distribuția de energie…nu
ne mai aparține.

Industria ca atare, marile întreprinderi au fost distruse. Privatizarea s-a făcut în

dezinteresul României. Cel mai grav e că a fost vândut pământul. Și a fost vândut de
cei care sunt astăzi la putere, pe vremea când erau miniștri ai agriculturii. Pădurile,
apele, se vând. Totul este de vânzare. Mai puțin sufletul românesc și eu pe asta mă
bazez. Sufletul românesc va triumfa.
În 26 de ani, România a pierdut, și pot spune asta cu certitudine, peste 1 trilion de
euro. Toate pierderile României, de la Ștefan cel Mare încoace, sunt mai mici decât
ce s-a pierdut în acești 26 de ani”.

– Înebunesc când trebuie să recunoaștem cu atâta resemnare statutul nostru de

colonie economică ! Păi la ce ne mai folosește patriotismul, Alex, la ce ne mai e
trebuincioasă istoria românilor, cultura lor ? Ție nu-ți vine să urli ? Recent un
personaj misterios, Călin Georgescu, director executiv al Instituției ONU pentru
Indicele Global al Sustenabilității – Dumnezeule, ce titulatură barbară ! – a declarat
la postul național de televiziune că „lichelele și lacheii de serviciu și-au văzut visul cu
ochii: cozile de topor au devenit topoare, după 1989 și au vândut pe mărgele de
plastic întreaga țară. România a fost vândută de cei care au preluat puterea în 1989
și apoi și-au dat-o unul altuia timp de 26 de ani. Au vândut-o cu bună
știință, România nu mai deține nimic, nu are economie. România nu este un stat, ci
o corporație. Capitalul străin este cel care deține puterea, deține peste 60% din
activele țării, peste 50% din profit și ceea ce este cel mai grav: stăpânește pârghiile
strategice, de condus, ale țării: industria de petrol gaze, distribuția de energie…nu
ne mai aparține.

Industria ca atare, marile întreprinderi au fost distruse. Privatizarea s-a făcut în

dezinteresul României. Cel mai grav e că a fost vândut pământul. Și a fost vândut de
cei care sunt astăzi la putere, pe vremea când erau miniștri ai agriculturii. Pădurile,
apele, se vând. Totul este de vânzare. Mai puțin sufletul românesc și eu pe asta mă
bazez. Sufletul românesc va triumfa.

În 26 de ani, România a pierdut, și pot spune asta cu certitudine, peste 1 trilion de

euro. Toate pierderile României, de la Ștefan cel Mare încoace, sunt mai mici decât
ce s-a pierdut în acești 26 de ani”.

– Statutul de colonie economică este definit internațional, nu este o părere de politician

sau ziarist de la noi. El se sprijină pe niște criterii și pe niște cifre. De exemplu, să ai
capital național sub 20%. Noi avem 8%. Să ai structură bancară națională; la noi toată
structura bancară este externă. Să ai o balanță echilibrată între calitatea de piață de
desfacere și capacitatea de a desface pe alte piețe; du-te în piața de fructe și legume și
te lămurești. Am aflat și eu lucrurile astea de la economiști. Tot ei mi-au spus că această
situație poate fi ameliorată prin măsuri fiscale și economice care nu încalcă legislația
UE. Pentru asta îți trebuie însă voință politică. O vezi pe undeva? Asta ar însemna o
politică patriotică, nu o înșiruire de lozinci. Finanțarea culturii române este un alt gest
patriotic lipsit de emfază. Avem absolută nevoie de întărirea instituției Academiei
Române, ca reper științific, rațional, de la care să pornească orice limbaj oficial prezent
în legi. Nu putem vehicula abuziv la infinit termeni ca națiune, popor, stat, societate,
solidaritate, minorități, discriminări, drepturi, obligații fără definirea lor. Numai în
România un președinte poate denunța o „lovitură de stat” (2012) fără consecințe
juridice. Cum adică? În România a avut loc o lovitură de stat (ulterior, Traian Băsescu s-
a corectat: „tentativă”), iar autorii umblă liber prin țară, candidează și fac în continuare
legi? Mie îmi vine să urlu, urlu în emisiuni de televiziune, dar tocmai atunci sunt anunțat
că urmează „un moment de publicitate”. Te întrebi de ce nu mă mai uit la televizor și nu
știu cum îi cheamă pe politicieni și cine candidează? Cu foarte mici excepții, televiziunile
produc ficțiune și sunt nefrecventabile pentru un intelectual rațional.

– America a votat de curând cu Donald Trump și toată lumea se întreabă de ce. E o

surpriză ? Ce înseamnă alegerea aceasta pentru România ?

– Cred că răspunsul la întrebarea de ce l-au ales americanii pe Donald Trump se

găsește în trecutul apropiat al Americii. În primul rând, nu trebuie uitat că atacurile
teroriste au modificat modul de viață al americanilor, că statul a devenit mai restrictiv
(cetățeanul a pierdut din drepturi), că au descoperit un inamic aflat deja, nepermis de
statutul de Mare Putere, chiar în interior și că libertatea de mișcare s-a redus, mai ales
în statele din centrul Federației. M-am uitat pe statisticile alegerilor: l-a votat masiv
populația din centrul Federației, care nu mai circulă decât în statul respectiv. Ca
imagine vagă, specifică oricărei națiuni despre istoria și condiția sa,
ideologia Globalizării, care a înlocuit ideologia comunistă cu o nouă ideologie
universalistă, este un eșec mai ales pentru clasa medie și submedie. Criza din 2009 –
2012 a dezvăluit mai întâi falsitatea imaginii insistent proiectate după război că
economia se conduce după legi, când în realitate funcționează după convenții, apoi,
cum îmi spunea Sorin Ovidiu Vîntu prin 2001, a adus la lumină un mare defect al
sistemului economiei de piață globalistă: lăcomia. Raportul FBI din 2009 semnala că
peste 8000 de miliarde de dolari erau plasate în bănci elvețiene, în majoritate de către
politicieni, oameni de afaceri, conducători și agenți bancari și speculatori pe bursă. A
plasa secret acolo fonduri a creat aparența de furt. Sentimentul general a fost că banii
electronici au fost inventați pentru asta, la care se adaugă sistemul aberant al ipotecării
(de două-trei ori pe o casă). S-au trezit ca o populație de dependenți și de controlați de
către statul lor, care a luat tot felul de forme diversioniste. Secundar, a renăscut
sentimentul izolaționismului – existent în trecut, înainte de război și revenit în anii ’60 –,
care este de fapt o întrebare despre eficiența și costurile implicării americane în
securitatea mondială. În al treilea plan, cel care se duce și mai profund, adică la corpul
social care a votat masiv Trump, ideologia și practica Globalizării par a fi o soluție de
expansiune a marilor corporații, cu puține avantaje pentru cetățenii americani de rând.
Pentru un al patrulea argument îți voi reaminti cele trei principii
ale Globalizării, enunțate de Clubul de la Roma la începutul anilor ’90, pe care tocmai
ți le-am zis. După cum observi, este o doctrină a colonizării economice pe care o trăim
și noi în România în care sistemul democratic, așa cum am spus deja, este garanția
nesentimentală și pragmatică pentru o piață de desfacere pe care națiunea și statul
respectiv nu pot intra în competiție. Alegerea lui Trump, dincolo de avantaje și
dezavantaje strategice estimate, impune României o condiție esențială, pe care trebuia
să o îndeplinim de mult, pentru care măcar ar fi trebuit să facem ceva, și anume
necesitatea de a ne dezvolta singuri un sistem democratic organic și o economie cât de
cât sănătoasă. Trump a cerut asta tuturor statelor care se sprijină pe ajutor american,
întorcând mesajul: nu vă ajutăm ca să faceți ceva, ci faceți ceva și atunci vă ajutăm!
Noi ne aflăm încă într-o iluzie, iluzia „vin americanii !”, deși Statele Unite sunt abia pe
locul 7, undeva lângă Luxemburg, în investiții pe piața românească, iar implicarea
militară este provizorie, nu stabilă. Realitatea imediată a acestei situații este tocmai
faptul că ea depinde de viziunea unui om, Donald Trump, despre relația țării sale cu
Rusia. O Românie solidară național, democratică și dezvoltată economic, chiar mediu,
ar fi avut un alt statut strategic: capacitatea de a produce pierderi atât de mari unui
inamic, chiar în cazul unei victorii previzibile, încât să nu merite atacul. Am convingerea
că Trump nu va cere altceva României. În ce mă privește, am optat pentru Trump,
asumându-mi riscul oricărei surprize, întrucât am ținut minte că Hillary Clinton, aflată
în vizită oficială în România ca primă doamnă, s-a pronunțat deja în privința noastră: a
refuzat să intre într-o biserică ortodoxă, deși era în programul oficial.

– Spre ce se îndreaptă omenirea, la ce să ne așteptăm ?

– Ideologia bipolară a fost înlocuită cu ideologia Globalizării, care este, o subliniez, tot
ideologie universalistă, ca și comunismul. Criza generală a lumii, sprijinită pe consum și
pe omul controlat instituțional intern și extern, pe principiul cretin „dacă ești liber și ai
ce mânca, nu contează cine ești”, va conduce, după violențe regionale și globale la o
revenire în spațiul normativ necesar de tip ONU, absent astăzi. Reamintesc că ONU
înseamnă Organizația Națiunilor Unite, a națiunilor! Fără asta va fi ca în titlul unei cărți
a profesorului Buzatu: „România în Imperiul Haosului”. Vom ieși cu pierderi, dar poate
vom reveni la a avea un ideal național, ceea ce nu mai avem acum.
– Ce ne spune trecutul istoric despre viitorul României, Alex ? Ai găsit, tot săpând
atâtea situri arheologice, vreun semn prevestitor al lucrurilor ce vor fi ?

– Singura speranță este asumarea naționalismului rațional, civic, de către tânăra

generație. Nu avem nevoie de antisemitism, antioccidentalism sau de conformism
irațional în raport cu elementele noastre istorice, geografice și identitare. Conceptul de
națiune civică este definit foarte clar în Tratele Uniunii Europene. Mi-e teamă că atunci
când se va trezi tineretul român la întrebarea „Care este identitatea mea?”, ori va fi prea
târziu, ori va fi adevărata revoluție. Aștept momentul în care un om politic român va
negocia cu UE ceea ce trebuia să facă de la început: licitațiile să fie naționale, nu
internaționale, ajutând astfel dezvoltarea infrastructurii bancare și economice
românești, nu circuitul actual în care ni se împrumută bani, aceștia se duc la firmele
străine câștigătoare de licitații, banii se întorc în Occident, iar noi plătim încă o dată
împrumutul.

– De ce se spune despre presă ca este „idiotul util” al societății ?

– Presa, iar prin asta înțeleg în primul rând corpul jurnaliștilor tineri, este străbătută de
lipsa reperelor culturale. Din toată societatea românească lipsește discernământul
domenial și valoric: ce este informație veridică și ce este fantezie, ce este știință și ce este
speculație liberă – de aici îngurgitarea cu satisfacții palatale a junk-food-lui lui Boia și
Djuvara -, ce înseamnă, de exemplu, o informație istorică și o părere despre o situație
istorică? Atâta timp cât jurnaliștii își iau părerile din tomberoane de tip Wikipedia, în
loc să citească o carte profesionistă de istorie, vor crede în tâmpeniile lui Djuvara despre
cumanii „negricioși la față, ca țăranii de pe moșia tatei”, care în realitate erau blonzi, și
cum făcea baie Elena Ceaușescu în sânge de copil. În pasul următor, națiunea și statul
sunt ficțiuni. Vorba lui Caragiale: „Hai gogomani la jubileu !”.

– Ce îți displace la România de azi, unde și când și-a ratat ea traseul ? Ne mai poate
salva cineva, ceva ?

– Exemplul Poloniei! Polonia a spus ferm Uniunii Europene: „Unu: noi nu ne integrăm în
Uniunea Europeană, noi suntem parteneri egali ai procesului de constituire a ei; Doi: noi
nu ne forțăm să îndeplinim criterii, noi negociem criteriile”. Polonia a trecut la economia
de piață prin stabilirea precisă a dimensiunii privatizării, prin necedarea integrală a
unei părți din avuția națională către investitorul străin și prin sistemul 51/49% control
național. Noi suntem mici copii pe lângă naționalismul polonez de stat și în privința
adeziunii populare la religia națională. Prin 1998, am aflat de la un înalt demnitar
NATO că în 1990 Pentagonul a prezentat administrației americane un proiect de lărgire.
Acesta conținea o singură soluție: primirea imediată a celor două state est-europene
majore, Polonia și România, urmând ca procesul de integrare să continue în spatele
acestui front politico-militar. A căzut pentru că în România a avut grijă cineva să
producă incidentele de la Târgu-Mureș, semnarea Tratatului cu URSS și mineriadele. Eu
am senzația că procurorii încă nu înțeleg dimensiunea istorică a Dosarelor revoluției și
mineriadelor.

– Cum te prezinți celorlalți – istoric sau scriitor ?

– Sunt scriitor și istoric. Am făcut performanță în ambele domenii, dar pentru a fi

perceput corect trebuie înțeleasă diferența între literatură și știință.

– Există o carte pe care ți-ai fi dorit cu tot dinadinsul să o scrii ?

– Da. Am început documentarea pentru ea: „Mulțime contra personalitate. Comentarii

asupra Procesului lui Socrate”. Subiectul central este democrația.

– Recent, Bob Dylan a cucerit Premiul Nobel pentru literatură. Umilirea scriitorilor
mi se pare fără precedent și semnul acesta mă sperie. Cum găsești întâmplarea
asta? Poate ne Iecuim și noi, românii, de obsesia premiului cu pricina.

– Hai, că s-au făcut complet de râs! Am fost surprins doar pentru că mă așteptam să i-l
dea lui Ozzy Osbourne! Înainte se spunea că toți scriitorii tânjesc la Premiul Nobel.
Acum, după politizarea premiului (Soljenițân și încă vreo doi-trei, inclusiv o poetă
minoră din Africa de Sud), pe care o vezi și în premiile cinematografice, după
repartizarea geografică a premiilor către niște necunoscuți modești și după cazul de
batjocură la adresa literaturii, prin acordarea premiului măscăriciului Dario Fo, cred că
orice scriitor serios își dorește să nu fie compromis prin așezarea lângă un lăutar. Este o
batjocură la adresa literaturii și un simptom al degradării culturale a lumii, care refuză
valori și oferă același junk-food, ca și la cantinele de hamburgeri din gări. Pentru
literatura universală, gestul acordării Premiului Nobel pentru literatură lui Bob Dylan
echivalează cu dinamitarea și distrugerea de către talibani a statuii lui Budha din
Afganistan.

– Să rămânem aici. Ce ne-a lipsit și nouă să câștigăm înalta distincție, în condițiile

în care Herta Müller a avut în spate Germania, iar nu România ? Mă gândeam ca la
anul ai noștri să-i propună juriului scandinav pe Adrian Copilul Minune și, eventual,
trupa Paraziții, ce zici ?

– Să rămânem aici. Ce ne-a lipsit și nouă să câștigăm înalta distincție, în condițiile

în care Herta Müller a avut în spate Germania, iar nu România ? Mă gândeam ca la
anul ai noștri să-i propună juriului scandinav pe Adrian Copilul Minune și, eventual,
trupa Paraziții, ce zici ?

– În primul rând, chiar și independent de premiul ăla, nouă ne lipsește ceea ce am

enunțat deja: dezvoltarea discernământului domenial și valoric la națiunea română. Să
aibă capacitatea de a face diferența valorică între o carte de Matei Cazacu sau Ioan-
Aurel Pop și deșeurile lui Boia și Djuvara, sau între romanele excelente ale lui Dan
Stanca sau eseurile Ioanei Pârvulescu și angoasele neinteresante ale lui Cărtărescu,
despre care Liiceanu îmi spunea în 1994: „E unul cam schizofrenic pe la ușa mea și nu
știu cum să scap de el”. Eu aș fi acordat Premiul Nobel pentru literatură cărții lui
Liiceanu Ușa interzisă. Și pentru a argumenta ideea că suntem și noi vinovați de
nepromovarea valorilor românești și de scuze prostești, dă-mi voie să reproduc un banc
pe care mi l-a spus Gabriel Liiceanu, a cărui natură este duală, tot atunci:

Odată, la curtea unui mare împărat din Europa, a fost organizat un concurs de
trageri la țintă cu arcul. În finală au ajuns Robin Hood, Wilhelm Tell și căpitanul Ion.
Fata împăratului a fost pusă la 30 de pași cu un măr pe cap. Primul a fost Robin
Hood. A întins arcul și a lovit mărul direct în mijloc. Lumea a aplaudat, iar el a rostit
solemn, înclinându-se ușor: I am Robin Hood ! Urale. A urmat Wilhelm Tell. A tras
direct în săgeata lui Robin Hood. Lumea a aplaudat, iar el a rostit solemn,
înclinându-se ușor: I am Wilhelm Tell ! Urale. A urmat căpitanul lui Vlad Țepeș. A
întins arcul, a țintit și a trimis săgeata direct în ochiul prințesei, care s-a prăbușit
într-o baltă de sânge. Lumea a oftat, iar căpitanul Ion a rostit solemn, înclinându-se
ușor: I am sorry ! Urale.

Revenind la Herta Müller, a fost încă o dovadă a faptului că premiile se obțin prin
influență de diferite tipuri, nu pe valoare. Germania nu a insistat neapărat pentru Herta
Müller fiindcă opera ei era anticomunistă, bla-bla-bla, sunt cel puțin patru mari scriitori
germani care îl meritau, ci pentru că era fiică de nazist, ofițer Waffen SS, și au mai șters
puțin pe jos cu moralitatea, cu democrația paranormală, cu teza stupidă „copiii nu
răspund pentru părinți”, de parcă i-au crescut și educat lupoaica lui Romulus și
Socratele nevinovat al lui Platon, Mama Natură și Duhul Sfânt. Cel mai bun răspuns,
epocal, dat Hertei Müller a venit de la ofițerul ei de Securitate de la Timișoara: „Uite că
Securitatea a făcut și un Premiu Nobel !” Când Herta Müller a venit la București și a stat
pe scenă în fața lui Liiceanu s-a văzut cât este de goală. Pe de altă parte, și propunerile
noastre (Cărtărescu, Vosganian) sunt penibile. De aceea, au toate șansele să-l câștige.

– La ce Iucrezi acum ?
– Sunt în faza de așteptare a lecturii de specialitate făcută de consultanții academici
asupra volumul 3 din Tratatul de Istoriografie Generală, care se va intitula
„Istoriografia română post-totalitară”. Manuscrisul are aproximativ 2000 de pagini.
După observațiile consultanților științifici și ale coordonatorului Academiei Române, voi
face corectura finală și sper că voi găsi bani să-l public. Poate apare omul de afaceri
român patriot, deși sunt cam sceptic.

– Ți-a fost teamă vreodată că scrisul tău te-ar pune în pericol, ți-ar primejdui
libertatea și integritatea corporală ?

– Nu. Am luat decizia de a reconstitui un adevăr istoric periculos pentru unii,

asumându-mi riscurile, pe care, de altfel, le trăiesc acum. A fost și decizia ruperii mele
de trecut, de compromisurile și erorile făcute. Pentru asta am refuzat și oferta făcută de
Ion Iliescu, la 2 decembrie 2004, la Cotroceni, de a scrie „istoria lui”, pentru asta am
înfruntat și un grup de huligani care m-a atacat la Timișoara în timpul unei lansări de
carte și despre care am aflat că fusese trimis de la București cu scopul unei agresiuni
care să arate a „protest al revoluționarilor timișoreni” – era un grup de foști subofițeri
de Securitate și Miliție, trimis de doi lideri „revoluționari” iliescieni pe urmele mele -,
pentru asta am decis, după ce mi-am văzut dosarul de Securitate în 2006, să merg mai
departe știind că vor scoate de acolo prostiile scrise și de mine și de securiști.

– România are puține spirite ca al tău, face ea ceva să-ți exploateze, în sensul bun,
desigur, competențele ? Eu, dacă aș fi Statul Român, v-aș strânge pe toți și,
consultându-vă, v-aș da diferite teme în stare să ne îmbogățeasca patrimoniul
cultural național. Din nefericire, nu sunt… Chiar, ce lăsam noi urmașilor noștri, ca
acțiune coerentă și programatică ?

– A fost ideea lui Noica. O iluzie… O personalitate autentică este o individualitate

puternică; elita este un concept exterior al numărului lor. Pe de altă parte, statul român
nu are capacitatea să recunoască valorile. Indivizii care răspund de instituții, de toate
instituțiile statului, cred că valoarea este dată de numărul aparițiilor la televizor și de
felul cum vorbesc invitații. Habar n-am cine este ministrul Culturii, pentru că nu văd în
societate efectele ministeriatului său. Văd dezastrul din manualele școlare, plagiatele și
furtul intelectual, absolvenți ai facultăților de istorie cu diplome, masterate și doctorate
vorbind despre „regina Ana”, „național-comunism”, „revoluție spontană”, „politică
dâmbovițeană” (deși este făcută în majoritate de ardeleni), „asta-i România!” și „lovitura
de imagine de la 1 decembrie 1918”, când, „ni s-a dat Transilvania”, iar noi am început
„să omogenizăm poporul”… Pe de altă parte, societatea civilă nu are forța de a relua
spiritul critic și atmosfera controversei din perioada interbelică și din timpul regimului
Ceaușescu. Eu sunt gata oricând să port un dialog argumentat cu domnii Patapievici
sau Boia. Au fost redactori de televiziuni care au încercat așa ceva cu personalități
opuse mie, dar s-au lovit de lașități și temeri, ascunse sub pretexte politice, „morale”,
„de imagine” și alte scuze pentru inconsistența lor. Nu știu dacă știi, dar sunt cel mai
plagiat autor din România. S-au scris mormane de cărți cu idei, dezvăluiri, analize,
concluzii, documente prezentate de mine în cărțile despre decembrie 1989. Dacă
vreodată voi avea posibilitatea financiară, o să trimit în judecată unul-doi „istorici”,
doar pentru lămurirea fenomenului. Fură de sting din cărțile mele, citând uneori direct
sursele mele, fără să le cunoască, de fapt, ca și cum eu n-aș exista. Totodată, există și
oameni onești, cum este Grigore Cartianu, care au citat corect autorul. Chiar îmi doresc
foarte mult să deschidem împreună niște procese, numai ca să vezi dimensiunea
mediocrității.

– Mi-ar plăcea să scrii o carte de memorii, vocea ta trebuie să răsune peste timp, s-
o arvunești încă de acum posterității. Mă întristează și mă revoltă, deopotrivă, Iipsa
de curaj a ceIor care își amână mărturisirile până după moarte. Adrian Marino, de
pildă. Cui mai servesc ele atunci ? Contemporanii trebuie să știe ce gândești
despre ei cât ești încă în viață, spovedania publică trebuie asumată cât ești viu, nu
postum. Altminteri, ea denotă o lașitate regretabilă. Așadar, când vom citi
memoriile lui Alex Mihai Stoenescu?

– Sper ca Dumnezeu să-mi dea sănătate, timp și putere să le scriu. Te asigur că vor fi
tragicomice. Partea de tragedie va fi istorică; partea de comedie, literară.

– Ai fost un timp, nu mult, director general adjunct Ia Teatrul Național „Ion Luca
Caragiale”, în tandem cu Dinu Săraru. Cum e lumea artiștilor ? Bănuiesc că ai intrat
în culisele ei orișicât.

– Dinu Săraru este un scriitor remarcabil, dar un personaj insuportabil. Are o sete
nebună de putere și o manifestă prin tentativa de a controla oameni. Cu cei mai mulți îi
merge. Am făcut cea mai mare greșeală că am acceptat să mă duc acolo. Mi-am
dărâmat singur toți idolii. Și pentru că l-ai invocat pe Dinu Săraru, voi reproduce o
replică „ilustră” a lui: „Actorii au interpretat atâtea caractere, încât le-au pierdut pe ale
lor”. În rest, talentul nu se prescrie.

– Știi, n-aș vrea să termin interviul ăsta. Și câte voiam să te întreb… Ce trebuia să te
iscodesc și am ratat ?
– Ce iubesc mai mult. Iubesc cunoașterea, deși s-ar putea să fie plăcerea de a cunoaște,
ca mod de viață. Dau ceva românilor din ce am aflat eu.

– Un gând de final ?

– Știu că este un șablon, dar am sentimentul că scriu pentru viitor. Asta înseamnă să
cred în el. Altfel, am trăit degeaba. Tenacitatea cu care scriu pentru români vine din
credința că ei vor exista și după mine, așa cum i-am cunoscut eu în satele din Alba sau
din Oltenia, la Brașov și la Iași: perfect conștienți de ce se întâmplă în lume și în țară și
mereu atenți la cum vor ei să trăiască. Expresia populară cumsecade nu are caracter
legislativ, ci istoric.

– Atunci, pentru un viitor mai cumsecade, Alex !