Test istorie 9.11.

2023

(1) Numiți și descrieți cele 2 simbioze care au stat la baza etnogenezei poporului român.

Devenită provincie romană în urma înfrângerii regelui dac Decebal de către armata lui Traian în
anul 106 d.Hr., Dacia devine subiect unui proces de romanizare puternică, în special datorită
veteranilor romani, însărcinați cu colonizarea acelei bucăți din fostul stat (provincia cuprindea
Ardealul, Banatul și Oltenia de astăzi). În restul teritoriul locuiau dacii liberi (dacii roxolani, carpi și
costoboci). Impactul s-a manifestat la nivelul limbii (latina devine lingua franca), religiei și
culturei, romanizarea devenind în anul 271, când au plecat romanii, practic ireversibilă.
Urmează o perioadă a migrațiilor între secolele III și VIII, care consta în integrarea migratorilor
slavi printre noua populație romanică. Conform lingvistului Alexandru Rosetti, aceasta a condus
la adăugarea unui adstrat slav (~20%) peste stratul romanic (~60%), respectiv substratul dacic
(~10%). Cuvinte de origine slavă includ: gleznă, veveriță, prieten, duh, dumbravă și nevoie.
Limba română cunoaște de altfel 4 dialecte, vorbite în zone geografic izolate (în peninsula
balcanică, respectiv în Istria): aromâna, macedoromâna, meglenoromâna și istroromâna.

(2) Explicați teoria imigraționistă și numiți reprezentanții ei.

Conform teoriei rösleriene, numită de asemenea imigraționistă, poporul român nu s-a format
pe actualul teritoriu românesc, ci la sud de Dunăre, în apropierea Albaniei de astăzi. Prezența
în acest spațiu (în special Transilvania) a românilor, pretinși descendenți ai romanilor, ar
reprezenta defapt o deplasare recentă, o imigrare, petrecută între secolele IX și XIII.
Prima contestare la adresa legitimității poporului român a fost făcută în secolul al XVI-lea, în
vremea lui Mihai Viteazul, de către duplicitarul istoric Szamosközy István, născut la Cluj-
Napoca.
Urmează o apariție a teoriei imigraționiste austriece în secolul al XVIII-lea, prin indivizi precum
Franz Joséf Sulzer, J.K. Eder și J.C. von Engel. Teoriile acestora sunt combătute de către
Școala Ardeleană, care susținea la rândul ei o perspectivă denaturata (anume romanitatea pură),
însă cu un motiv clar: dorința aprinsa de a avea drepturi egale, de a nu fi considerați o clasă
inferioară (amintim în acest sens documentul “Supplex Libellus Valachorum” din anul 1791).
Abia în secolul al XIX-lea urmează anii lui Robert Rösler, care, în urma publicării cărții
“Romänische Studien” în 1871, devine propagatorul cel mai renumit al teoriei, întrucât aceasta îi
va purta numele.
Bineînțeles că aceste teorii nu corespund cu realitatea istorică, susținută de către izvoarele
istorice, de către faptul că au fost conservate toponimele și hidronimele (ex: Someș și Napoca),
respectiv de către logica istorică (ar fi fost absurd ca maghiarii să găsească ardealul de astăzi
complet pustiu și părăsit), ci reprezintă doar o strategie politică imorală, care ar fi motivat
atitudinea precară față de populația originară românească.
Din oamenii care au contribuit la izvoarele istorice literare, care susțin prezența continuă a
poporului român în spațiul CDP, merită menționați următorii:
 – Mauricius (care ne menționează existența în secolul al VII-lea în “Strategikon”)
– umanistul italian Poggio Bracciolini (1380-1459)
– Papa Pius al II-lea (papă între 1458 și 1464), cu numele dat la naștere: Aenea Silvio
Piccolomini
– Cronicarii români: Nicolae Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce
– Dimitrie Cantemir
– Scriitorii romantici: Bogdan P. Hașdeu, Nicolae Iorga, A.D. Xenopol și Vasile Pârvan
– Gh. I. Brătianu, care publică în 1937 “O enigmă și un miracol: poporul român” și sfârșește la
Închisoarea din Sighet în 1953

(3) Ce teorii au luat amploare în privința etnogenezei românilor în perioada comunistă?

Percepția etnogenezei românilor cunoaște în perioada comunistă trei faze, chiar dacă în niciuna
dintre ele nu este negată romanitatea: perioada stalinistă (1948-1965, prin manualele vremii,
semnate de Mihail Roller, se transmitea o propagandă puternică, care supraaprecia influența
slavă), perioada de liberalizare (1965-1971, în care adevărul istoric își găsește locul), respectiv
perioada cultului personalității (1971-1989, când a fost exagerată contribuția dacă).