DECLARAŢIE

Subsemnatul gl.lt.* Ilie Ceauşescu, născut la 8 iunie 1926, în comuna Scorniceşti, jud.
Olt, fiul lui Andruţă1 şi al Alexandrei2 Ceauşescu, căsătorit3, am doi copii, Veronica4,
căsătorită, şi Dan, necăsătorit5. Sunt absolvent al Academiei Militare** 6, Facultatea de ştiinţe
sociale de patru*** (4) ani, al Facultăţii de istorie 7 a Universităţii Bucureşti8, al doctoratului
de istorie de la Academia de studii**** social-politice „Ştefan***** Gheorghiu” 9, Bucureşti,
de profesie militar, domiciliat în Bucureşti, str. Bruxelles nr. 3, sectorul 110.
În legătura cu activităţile desfăşurate personal şi împreună cu alţi colaboratori în cadrul
instituţiilor de cultură ale armatei, în special, şi ale culturii româneşti, în general, declar
următoarele:
Am luat la cunoştinţă cu indignare şi dispreţ despre acuzaţiile grave, insultele, jignirile şi
denigrarea mea şi a sute de istorici 11 din România, unii din ei oameni de ştiinţă de reputaţie
internaţională, ca: acad. Pascu Ştefan12, acad. David Prodan13, acad. Ştefan Ştefănescu14, prof.
univ. Platon15, prof. univ. Köning16, conf. univ. Ardeleanu Ion17, conf. univ. Mircea Muşat18 şi
mulţi alţii, acuzaţii inserate într-o anonimă (câtă laşitate şi lipsă de elementară demnitate, de
răspundere, care de fapt spune totul) care falsifică, fără scrupule, adevărul şi realităţile
privind activitatea ştiinţifică a unei instituţii de cercetare a armatei, care s-a impus prin
lucrările sale în ţară şi în străinătate – este vorba de Centrul de studii şi cercetări de istorie şi
teorie militară20.
Din conţinutul anonimei se poate vedea, fără dubii, că este vorba de o acţiune
premeditată de fals, insulte, denigrări şi incitare, pentru a se lua măsuri represive împotriva
autorilor lucrărilor elaborate de-a lungul multor ani de cercetări asidue şi scrupuloase, deci se
urmăreşte în mod deliberat a se crea o imagine deformată, ireală, urmărind evident acţiuni
coercitive, socotind în mod inuman că momentele actuale sunt propice pentru aşa ceva. De
aici se vede profilul, care nu are nimic comun cu trăsăturile umane ale autorului //1//

*gllt, în original.

** militare

*** 4 – modificare a editorului prim (în continuare: ed. p.)

**** de ştiinţe – eliminat de ed. p.

***** Şt. – modificare a ed. p., precum și adăugarea ghilimelelor pentru numele propriu.

Note

3
Elena, născută în 1932
4
Veronica Ceauşescu a studiat chimia. Se pare că în 1989 era angajată la agenţia comercială a României din
S.U.A.
5
Căsătorit între timp. Născut în 1963. Elena Ceauşescu (79 de ani) locuieşte împreună cu fiul, Dan (48 de ani),
şi cu nora sa, Liliana (45 de ani), pe strada Bruxelles nr. 3
6
Corect: Academia Politică Militară
7

8
Corect: Universitatea din Bucureşti.

9
Corect: Academia de Studii Social-Politice “Ştefan Gheorghiu”. Doctoratul nu se absolvă!
10

11
Exagerare! Dacă circumscriem aria istoricilor civili care au colaborat la: România în războiul de
independenţă. 1877-1878 (1977), Istoria militară a poporului român, vol. I-VI (1984-1989), România în primul
război mondial, vol. 1-2 (1986), România în cel de-al doilea război mondial, vo. 1-3 (1989), File din istoria
militară a poporului român. Studii, vol. 1-19 (197...-198...), lucrări realizate de Centrul de Studii şi Cercetări de
Istorie şi Teorie Militară (C.S.C.I.T.M.), vom afla un număr de cca 100 de istorici, cu angajaţii C.S.C.I.T.M. cu
tot! Iată lista:

12
Ştefan Pascu…. Aici şi Oscilarea între catalog şi … (1914 - 1998)
13
David Prodan… nu a colaborat defel cu armata, după câte ştiu
14
Ştefan Ştefănescu (1929-), membru corspondent al Academiei Române; membru titular din 1992.
15
prof. univ. Platon
16
prof. univ. Köning
17
conf. univ. Ardeleanu Ion
18
conf. univ. Mircea Muşat
1//
anonimei, cât şi scopurile evidente de a se impune în faţa autorităţilor militare pentru a fi
remarcat şi mai ales promovat1. O funcţie cât mai mare şi pe cât posibil fără a solicita eforturi
cât de cât. Asemenea oameni nu au limite. Din toate acestea se poate vedea, fără a face
efort(,) că este vorba de un caracter bolnăvicios, nociv, (cine?) ros de ambiţii şi /de/ ură,
/de/dorinţă de parvenire şi /de/ridicare(,) prin mijloace murdare, trăsături proprii unui individ
lipsit de cele mai elementare atribute specifice speciei umane (omului – modifică editorul
prim) ajuns(ă) în pragul Mileniului al 3-lea (majuscule este a originalului; al treilea –
modifică editorul prim).
În faţa unei asemenea situaţii penibile (,) în mod normal nu merită (formulat un –
modifică editorul prim) răspuns, pentru că ar însemna să se crei(e)ze imaginea falsă că i se
iau în seamă toate inepţiile şi mârşăviile. Motivele ar putea fi foarte multe, din care am să
enumăr următoarele:
1) a(A)utorul anonimei, după felul cum abordează problemele, în necunoştinţă de cauză,
nu a citit lucrările pe care le menţionează 1, lucru explicabil prin ura pe care o afişează faţă de
autori şi /faţă/ de lucrările respective.
2) În tot cuprinsul anonimei sunt inserate numai falsuri, insulte, denigrări, insinuări,
îndemnuri la măsuri represive.
 3) Se neagă toate ideile din lucrările respective, întregul conţinut al lor, dar nu se vine, în
mod normal, cu alte soluţii.
4) Face aprecieri absolutiste, arbitrare, impunând idei(e)a că ce spune el constituie
adevărul absolut, deci emană idei totalitare, lucru inadmisibil în abordarea problemelor de
istorie şi (nici – eliminate de editorul prim) în relaţiile dintre oameni.
5) Nu admite ideea opiniilor diferite, chiar contradictorii, în tratarea problemelor de
istorie, lucru nociv.
6) Denaturează, în mod nepermis, problemele fundamentale ale istoriei României, fapt ce
îndeamnă la acţiuni de anexare de (a unor – adaugă editorul prim, înlocuind prepoziţia „de”)
teritorii româneşti de către state străine (afirmă şi susţine în anonimă că poporul român s-a
format în sec. IX-X, deci după venirea slavilor, bulgarilor şi ungurilor în Europa, care, după
cum se afirmă (ei – eliminat de editorul prim, care adaugă o virgulă) au găsit vid demografic,
lucru cu totul contrar adevărului istoric).
7) Aduce jigniri inadmisibile, nepermise istoricilor români şi chiar străini(,) care au
abordat unele aspecte ale istoriei României (, – ar fi trebuit) şi denigrează istoriografia
românească, mai puţin pe cea antiromânească.
8) Se denigrează şi se defăimează active(i)tatea unor academii de ştiinţă, institute de
cercetare de specialitate, instituţii de învăţământ superior, unor oameni de ştiinţă din
România, care, în urma studierii (,– adugat de e.a.) au făcut referate ştiinţifice, recomandând
publicarea lucrărilor incriminate de autor.
9) Se blamează presa de specialitate şi oamenii de ştiinţă (,) care au recenzat sau
prezentat amplu, cu aprecieri elogioase, lucrările respective.
10) Asemenea probleme, normal, se dezbat public (,) în presă şi (în – adăugat de e.a.)
forurile de specialitate.//2//

1
Lucrările în cauză nu pot fi decât din două categorii: 1) cele editate, în România ori străinătate, sub semnătura
lui I.C.; 2) cele în care, într-o formă sau alta, apare numele acestuia, în diverse alte calităţi înafara celei de autor
(de asemenea, lucrări editate în România ori străinătate,).
2
I.C. sugerează, încă de la a doua filă a declaraţiei sale, că autorul anonimei (trimisă nu ştim, deocamdată, cui –
ministrului Apărării Naţionale, procurorului general al României, ori direct la Procuratura militară) ar fi un
militar, posibil semnatarul articolului publicat în săptămânalul armatei, „Armata poporului” (fost „Apărarea
patriei”), nr. 3, din 30 decembrie1989, p. 2 – colonel dr. Alexandru Gh. Savu, care, sub titlul O reconsiderare
necesară, îşi exprima câteva consideraţii legate de regimul politic recent prăbuşit şi despre familia Ceauşescu
înlăturată de la putere. De pildă, despre I.C.: „A fost, indubitabil, una dintre bolile incurabile ale acestei familii:
fiecare membru al ei s-a împăunat cu decoraţii, titluri, dregătorii... Astfel, agramatul «general doctor în istorie»
Ilie Ceauşescu, invidios că analfabeta sa cumnată ajunsese «savant de renume mondial», a devenit membru al
Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, membru al Comitetului Naţional al Istoricilor din România, preşedinte
al Comisiei Române de Istorie Militară, colecţionar de premii ale Academiei Republicii Socialiste România...
împăunându-se şi el cu «opere» fluviu – de altfel încropite de alţii –, care străluceau prin plagiat ordinar,
platitudini şi elucubraţii ce constituiau o batjocorire şi (o) vulgarizare a trecutului poporului nostru. Mânat de
invidie şi ranchiunos până în măduva oaselor, setos, ca toţi membrii acestei dinastii scelerate, de putere şi
tămâiere, mai ales în domeniile în care ignoranţa şi incompetenţa lor erau perfecte, a îndepărtat fără milă
cercetători oneşti, ce apărau curajos adevărul istoric, aşa cum le dicta conştiinţa, şi a întronat domnia bunului
plac în câmpul istoriografiei militare (am spune, în mare măsură şi în acela al cercetării istorice naţionale).”
În februarie 1990, în urma diverselor reorganizări la nivelul structurilor centrale ale Ministreului Apărării
Naţionale, inclusiv în instituţiile subordonate fostului Consiliu Politic Superior, colonelul dr. Alexandru Gh.
Savu, şef de rubrică la săptămânalul „Armata României”, este numit director al Muzeului Militar Central din
Bucureşti, în locul comandorului Jipa Rotaru, care este mutat la Academia Militară, de unde fusese transferat să
gireze directoratul instituţiei muzeale centrale a armatei, după pensionarea generalului-maior Constantin Antip.
- Mai este text încă pe atât legat de Comisia Română de Istorie Militară şi Congresul Internaţional de Istorie

2//
Asemenea considerente mă determină să nu răspund la aşa(-)zisele probleme cuprinse în
anonimăA. (de urmărit în text pentru a încerca stabilirea “problemelor”)
Însă din respect pentru autorităţi am să încerc, în limita condiţiilor de care dispun acum 1,
să prezint unele considerente privind activitatea mea pe linia istoriei militare a poporului
român şi păreri privind unele aspecte ale acesteia, care din păcate vor constitui şi unele
(eliminat de primul editor!) explicaţii la problemele î(i – modificat de e.p.)nserate în anonimă
sau publicate în presă după evenimentele din 22.12.1989.B
Am început să scriu istorie militară (nu am scris niciodată istorie generală a României 2
sau universală) după ce am fost numit lector de istorie în (la) Academia militară, în 1959 3,
deci în mod obligat de funcţie. Evident că mai târziu, când i-am înţeles tainele şi funcţia
puternică, rolul determinant în educaţia patriotică şi ostăşească a tineretului patriei care
satisfăcea stagiul militar, a devenit o pasiune, una puternică şi plăcută. Pentru aceasta (,) însă
a trebuit să fac eforturi intense, să mă pregătesc (să folosesc marea majoritate a timpului meu
liber şi să-l folosesc în mod judicios şi intensiv pe cel destinat pt. îndeplinirea atribuţiilor
funcţionale).
Am absolvit şcoala militară în 19534, Academia militară în (anii 1955-)1959 5, Facultatea
de istorie a Universităţii Bucureşti în 1963, la fără frecvenţă 6, doctoratul în istorie, la zi, în
anii 1964-19687, cursul postuniversitar (, profil militar general de 6 luni8, în anii 1978-1979,
cursul) de limba engleză de 10 luni în anii 1974-1975 9. Toate absolut (primul editor a
inversat!) cu calificative bune şi foarte bune, (;) la şcoala militară şi la cursul postacademic 10
am fost declarat şef de promoţie. Specific aceasta nu pentru că sunt lipsit de modestie, ci
pentru că mi s-a spus în derâdere că la şcoala primară am obţinut unele note mici (4), deci nu
aş(i) fi avut talent pentru a scrie istorie militară, şi că(,) chipurile(,) ar fi fost scrisă fără a avea
(eu – adăugire e.p.) competenţa necesară. Nu am susţinut niciodată că am fost talentat. Pentru
aceasta am abordat numai istorie militară11(,) pentru care am convingerea morală că am fost
pregătit şi apt. A prezenta ca argumente unele note din certificatele de şcoală primară pentru a
dovedi lipsa de pregătire, cum mi s-a prezentat mie, o socotesc o speculaţie sau căutare
asiduă de “argumente”. Orice om cu o cultură medie nu poate să nu ştie din istoria multor
domenii de activitate că certificatele de şcoală primară nu au fost edificatoare.
Am fost lector de istorie în (la) Academia m(M)ilitară în(tre) anii 1959-197112, cea mai
mică funcţie în (i)erarhia învăţământului militar superior 13. Precizez aceasta pentru a se vedea
că nu am fost privilegiat. Am fost cercetător la Centru(l) de s(S)tudii şi c(C)ercetări de
i(I)storie şi t(T)eorie m(M)ilitară (C.S.C.I.T.M.) din 1971 până în 197513. Eram doctor //3//
 1
Aflat în stare de arest , vezi mai sus

2
Fals. Mișcarea muncitorească, socialistă, democratică, activitatea Partidului Comunist Român și
apărarea patriei la români. Repere cronologice (Editura Militară, 1983), este o lucrare de “istorie
generală”…

4
În anii 1952 (septembrie)-1953 (august) a fost elev al Şcolii Militare Politice nr. 3 de la Breaza (jud.
Prahova). Durata cursurilor era stabilită de Direcţia Superioară Politică a Armatei, în funcţie de nevoile imediate
ale armatei, şi aveau 3 luni, 6 luni şi 12 luni.

Ministerul Forţelor Armate Şcoala de Ofiţeri Politici/ Şcoala Militară Politică nr. 1 INEU
- ARAD

Durata cursurilor de la ŞCOALA MILITARĂ DE OFIŢERI POLITICI NR. 3 Breaza era

stabilă de forul superior DSPA, în funcţie de nevoile imediate ale armatei având o durată de 3
luni, 6 luni, 12 luni.

Înălţările în grad erau în funcţie tot de nevoile armatei –

absolventul Ilie Ceauşescu, promoţie 1951 a fost făcut destul de repede căpitan şi ajunge într-
un viitor apropiat general-locotenent.

Promoţia 1951 a defilat prin faţa generalului maior Nicolae Ceauşescu, şeful DSPA. Pentru
că trebuiau ocupate funcţii de locţiitori politici de la subunităţi cu cadre noi, au fost
promovaţi între 1945 – 1948 şi subofiţeri. Din anul 1948 locţiitorii politici de la subunităţi şi
unităţi au fost numai ofiţeri.

5
Academia Militară Politică (octombrie 1955 – octombrie 1959).

6
Prin “diferenţă de examene” a obţinut şi diploma de absolvent al Facultăţii de istorie (1963).

Mai mult, sfătuindu-mă cu Ilie Ceauşescu, am urmat liceul, apoi am dat diferenţele la Facultatea de Istorie a
Universităţii din Bucureşti, conform unei hotărâri guvernamentale în baza căreia se puteau da examene de
diferenţă. Cu alte cuvinte, am învăţat mereu.
Eram şi foarte tânăr, în putere.

În 1959, când am venit la catedră, aveam 31 de ani împliniţi. La 31 de ani toată viaţa e doar a ta!

În sesiunea iulie 1962 am susţinut examenul de bacalaureat (de maturitate, cum se zicea atunci) la Liceul nr. 36
din Bucureşti, cu diploma nr. 164 917 din 28 iulie 1962. Şase materii în clasa a
VIII-a, media: 7,70. Şase materii în clasa a IX-a, media: 7,83.
Cinci materii în clasa a X-a, media: 6,80. Opt materii în clasa a
XI-a, media: 8,16. La examenul de maturitate: Limba şi literatura
română – 9; Istoria României – 10; Noţiuni de marxism-leninism
– 9; Matematica – 5; Fizica – 5; Chimia – 5; Bazele darwinismului
– 5, media: 6,85.
– La Facultatea de Istorie...
– Patru examene de diferenţă în anul I, trei în anul II, trei în anul III, unul în anul IV. Total: 11 examene. Toate
de istorie: Istoria României – medie; Istoria URSS – veche şi medie; Istoria României – veche; Istoria generală
– veche; Istoria generală – medie; Istoria URSS – modernă; Istoria României – modernă; Istoria României –
contemporană; Istoria generală – modernă; Istoria URSS – contemporană; Istoria generală – contemporană. O
notă de 10 la Istoria României. Trei note de 9. Patru note de 8. Două note de 7. O notă de 5 la Istoria generală –
medie. Nu prea au fost uşoare examenele, câteva – scris şi oral, celelalte numai oral, cu două–trei subiecte pe
bilet. Am avut programa de învăţământ, pe ani, şi am învăţat după ea. Examenul de diplomă (de stat, cum se
zicea atunci) l-am susţinut în sesiunea februarie 1963. Am fost declarat „diplomat universitar în specialitatea
Istoria României, obţinând media 8,75”, cum scrie în Diploma nr. 144 203, eliberată la 11 martie 1953.

Postul de secretar general al fratelui atrage şi urcuşul lui Ilie. După 1975 a făcut carieră în Ministerul
Apărării Naţionale, unde a condus Direcţia Organizatorică (1975-1979), dictând astfel cine şi când promova în
minister. Cele mai importante funcţii au fost cele de secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei şi adjunct
al ministrului Apărării Naţionale (1983-1989).

În anul 1976, prin Hotărâre a Consiliului Apărării, s-a reînființat Facultatea Politică Militară, ce avea ca
obiectiv pregătirea specialiștilor-ofițeri cu studii militare superioare în domeniul activității educative din unități,
mari unități și comandamente.

10
Vezi şi nota 8. Cursul post-academic de perfecţionare pentru comandă şi stat-major (aprilie 1979)

11
Fals. Teza de doctorat publicată sub titlul Din istoria contractului colectiv în România (Editura Politică,
1970), P.C.R. - Stegarul luptelor revoluționare din anii 1929-1933 (Editura Științifică, 1971), Mișcarea
muncitorească și legislația muncii în România.1864-1944 (Editura Științifică, 1972)

12

Prin Decretul nr. 46 din 11 ianuarie 1990 au fost trecuţi în rezervă, prin aplicarea art. 43 lit. l) din Statutul
corpului ofiţerilor, generalul-colonel Constantin Emanoil Olteanu şi generalul-locotenent Ilie Andruţã
Ceauşescu.

PREŞEDINTELE

CONSILIULUI FRONTULUI SALVĂRII NAŢIONALE

ION ILIESCU

3//
în istorie, alţii, care nu aveau nici pregătirea de specialitate, nici pe cea de profil militar, fiind
civili, erau fie şefi de secţie (cazul lui Al. Gh. Savu), fie şefi de sector (C. Căzănişteanu).
Deci nu mi s-a făcut nici un favor pe motiv de nume. Pe timpul îndeplinirii acestor funcţii, cât
şi în perioada doctoranturii, între anii 1964-1968, am avut posibilitatea, pe care am folosit-o
din plin. studiez în majoritatea arhivelor din Bucureşti şi judeţene foarte multe lucrări, unele
unicat, presa de toate categoriile şi profilurile, realizând mii de fişe din care nu am folosit
decât o mică parte pentru efectuarea tezei de doctorat cu tema “Legislaţia muncii din
România între anii 1929-1933”, susţinută în anul 1968 la Academia „Ştefan Gheorghiu”.
Am început să scriu materiale de istorie militară din anul 1966, când eram la doctorat,
lucrări cum sunt: Constantin Ene, erou al războiului din 1877-1878 (corect: Maiorul
Constantin Ene, Editura Militară, Bucureşti, 1967); Simion Mehedinţeanu, căpitan de
panduri în revoluţia din 1821 (corect: Căpitanul de panduri Simion Mehedințeanu, Editura
Militară, Bucureşti, 1966); Asalt la redute – 1877, în colaborare (corect: Asalt la redute. Eroi
ai războiului pentru independență, Editura Militară, 1969) ; Istoriografia războiului din
1877-1878, în colaborare (corect: România în războiul pentru independență națională, 1877-
1878. Contribuții bibliografice); articole, studii în presa de specialitate. Acestea pe timpul
doctoranturii. Între anii 1968-1971, cât am lucrat în Academia Militară, la catedra de istorie,
ca locţiitor al şefului catedrei, am scris şi publicat: teza de doctorat cu titlul Luptele clasei
muncitoare din România în anii 1929-1933. Istoria contractului colectiv de muncă din
România; Din istoria legislaţiei muncii în România de la începuturi până în 1944, în
colaborare; studii şi articole în presa de specialitate, între anii 1971-1975, cât am lucrat ca
cercetător la C.S.C.I.T.M., am scris şi publicat lucrările; Războiul întregului popor la români
pentru apărarea independenţei (De-a lungul a 2000 de ani)(corect: Războiul întregului popor
pentru apărarea patriei la români: din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura
Militară, București, 1980); Activitatea P.C.R. în armată în anii 1921-1944, în colaborare
(corect: Constantin Olteanu, Ilie Ceaușescu,Vasile Mocanu, Activitatea Partidului Comunist
Român în armată, 1921-1944, Editura Militară, București, 1974; Activitatea U.T.C. în
armată; File de istorie militară a poporului român, culegere de studii, la care colaborau
foarte mulţi istorici, eu fiind coordonator; Monografia războiului din 1877-1878, coordonată
de Al. Gh. Savu; Studii de istorie militară românească, coordonată de Al. Gh. Savu; articole
şi studii în reviste de specialitate. Am participat la elaborarea şi publicarea unor volume de
istorie militară din corpusul de documente prevăzut a se elabora la C.S.C.I.T.M., conceput
pentru a aparea în 50 de volume, coordonat de Al. Gh. Savu. Cred că au apărut cca 25 de
volume.
Deci majoritatea lucrărilor de istorie militară le-am scris când activitatea mea cu acest
profil constituia, în fapt, o preocupare de serviciu. Nu mi le-au scris alţii, cum în mod
jignitor, acuzator, ostentativ a scris Al. Gh. Savu în ziarul “Armata poporului” nr. 3 sau 4 din
ultima parte a lunii decembrie 1989.
Din anul 1975, lucrând la Consiliul Politic Superior al Armatei (C.P.S.A.), ca şef al
Direcţiei organizatorice, am continuat să cercetez, să predau istorie în Academia Militară, să
scriu istorie militară, să conduc lucrări de doctorat, însă în proporţii mult mai mici,
preocupările mele funcţionale fiind de altă natură, însă pasiunea mea pentru istoria militară
nu s-a diminuat, mai ales că mă ajuta în munca de //4//

4//
educaţie patriotică şi ostăşească, inclusiv politico-ideologică pe care o efectuam în noua
funcţie. După 1975 am participat la unele sesiuni ştiinţifice şi simpozioane în ţară şi
străinătate ca membru al Comisiei Române de Istorie Militară (CRIM). În perioada 1977-
1984 am participat la programul de cercetări şi dezbateri intitulat Război şi Societate*, iniţiat
de Universitatea Brooklyn din New York, S.U.A , care a organizat sesIuni-dezbateri în
S.U.A., Austria, Italia, Franţa, Grecia, Bulgaria, Ungaria, România (1984), lucrările dezbătute
fiind publicate în cca 10 volume. Au participat istorici din majoritatea ţărilor lumii. De la
români au participat: subsemnatul în S.U.A. şi România, Căzănişteanu C-tin 3, col.
Alexandrescu Vasile4, col. Tudor Gh.5, lt.-col. Ionescu2, la cele mai multe, lt.-col. Talpeş Ion 1,
lt.-col. Filip A.6, Al. Gh. Savu7, Giurescu Dinu8, Florin Constantiniu9. Dau aceste date pentru
a se vedea că nu a fost restrânsă sau monopolizată participarea la activităţi ştiinţifice
internaţionale – a se înţelege cât de tendenţioase sunt afirmaţiile din anonimă.
Precizez că în 1982 am fost ales preşedinte al C.R.I.M.. prin pensionarea gl. Bantea
Eugen. De la această dată nu am mai participat la nicio activitate ştiinţifică peste hotare. Au
participat Al. Gh. Savu. care era vicepreşedinte al Comisiei Internaţionale de Istorie Militară,
iar din 1985 a participat lt.-col. Ionescu Mihai, care a fost ales vicepreşedinte al Comisiei
Internaţionale de Istorie Militară. Începînd din 1985 s-au constituit filiale ale C.R.I.M. în
majoritatea reşedinţelor de judeţe, cu scopul de a desfăşura activitate de educaţie patriotică,
ostaşească, a îngriji de monumentele şi cimitirele militare, nu de a raspşndi tezele mele, cum
se afirmă în anonimă în mod ostentativ şi fals. Eu nu am elaborat niciodată teze, pentru că nu
aveam capacitatea şi nici calitatea.
În 1983 am fost numit în funcţia de secretar al C.P.S.A. şi adjunct al ministrului apărării
naţionale. În aceasta calitate îndrumam şi controlam activitatea celor 17 instituţii de cultură şi
sportive ale armatei, ca: presa, editura, Muzeul militar central, studioul cinematografic,
studioul de artă plastic, C.S.C.I.T.M., ansamblul “Doina”, clubul sportiv al armatei „Steaua”
etc. Activitatea nemijlocită a instituţiilor de cultură o coordona Direcţia propagandă şi presă,
care avea un compartiment special, Secţia de cultură, ce le aproba tematicile şi le vedea
conţinutul materialelor şi activităţilor. De activitatea clubului “Steaua” se ocupa Direcţia
organizatorică, concret, gl Ilie Petre, preşedintele colegiului de partid al C.P.S.A. În felul
acesta se poate înţelege, făra efort, că nu puteau fi transformate în instrumente ale mele
personale instituţiile C.P.S.A., cum în mod grosolan şi fals, tendenţios se afirmă în
anonimă. //5//

5//
Se impune să subliniez că C.S.C.I.T.M. a fost înfiinţat legal 1 cu scopul special de a
elabora şi publica Tratatul de istorie militară a poporului român. Director a fost numit gl.
Bantea Eugen2, iar şeful secţiei de istorie militară P.M.C. 3, Alexandru Gh. Savu4, care imediat
a fost avansat la gradul de colonel. Centrul avea cca 70 de cadre, mulţi colonei, maiori şi
personal civil5. Timp de 14 ani nu s-a scris nicio pagină din Tratatul de istorie militară 6.
Multe cadre, în special colonei (Matei D-tru 7, Atanasiu Victor8, Constantin Nicolae9 etc.). au
ieşit la pensie cercetători cu numele şi pe statele de salarii.
 În 1983 am cerut col. Al. Gh. Savu, şeful secţiei de istorie, să prezinte situaţia Tratatului
de istorie militară şi planul calendaristic de apariţie. Nu avea nimic, i-am stabilit termene
pentru planul calendaristic de apariţie a volumelor şi pentru discuţie: să prezinte în şase luni
vol. I. S-a prezentat vol. I pentru discuţie – total necorespunzător. Cuprindea perioada 514
î.e.n. – sec. al XII-lea e.n. şi era un fel de istorie a Imperiului roman, cu biografiile
împăraţilor Romei. I-am spus că aceasta s-o scrie italienii, fiind istoria lor, noi să scriem
istoria militară a poporului român. Vol. I a fost respins. Practic, s-a scris din nou în câteva
luni. Ce nu s-a lucrat în 14 ani, s-a realizat în 6-8 luni. Sigur, acest fapt a deranjat. După
apariţia vol. I (1983) am propus Biroului C.P.S.A., care aproba planurile de cercetare ale
C.S.C.I.T.M., în martie 1981, ca, concomitent cu Tratatul de istorie militară, Centrul să
elaboreze două monografii: a primului război mondial, în două volume, până în 1987 – a 70-a
aniversare a bătăliilor din Moldova (Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz); a celui de-al doilea război
mondial, în trei volume, până în 1989 – a 45-a aniversare a insurecţiei din august 1944.
Biroul C.P.S.A. a aprobat, dar Al. Gh. Savu a primit cu multă reticenţă această sarcină.
Dealtfel, el se găsea în conflict permanent cu col. Tudor, cu col. Căzănişteanu, lt.-col.
Ionescu şi alte cadre. Începând cu anii 1979-1983, venea la mine, frecvent, gl.-lt. Gomoiu
Gh.10, secretarul C.P.S.A. până în 1983, spunându-mi să propun ca Savu să fie mutat de la
Centru. Am insistat să rămână şi am reuşit, până în 1984. Când a văzut că se punea problema
ca anual să apară un volum din Tratatul de istorie militară, inclusiv cele două monografii care
însemnau încă cinci volume, pentru care se //6//

10
Gheorghe Gomoiu (n. 1928, Olteni, Prahova - d.?)[1] a fost un general român, membru plin al
Comitetului Central al PCR din noembrie 1974. [2] Generalul Gheorghe Gomoiu a fost președintele Comitetului
Olimpic și Sportiv Român în perioada 1987 - 1989. [3]
A fost membru al „Consiliului Apărării” al RSR între 1983-1989.[4]
A fost ministru adjunct al apărării (23 ianuarie 1975-9 martie 1987[5]) și Secretar al Consiliului Politic Superior
al Armatei.[6]
A fost trecut în retragere pe data de 6 februarie 1990.[7]
1. ^ ro Membrii CC al PCR
2. ^ http://www.osaarchivum.org/files/holdings/300/8/3/text/52-2-15.shtml
3. ^ http://www.cosr.ro/fosti_presedinti.html
4. ^ http://www.nationaler-verteidigungsrat.de/downloads/1_rijnoveanu_consiliul_apararii.pdf
5. ^ Decretul 44 din 7 martie 1987 privind eliberarea tovarasului general-locotenent Gheorghe Gomoiu
din functia de adjunct al ministrului apararii nationale Publicat in Buletinul Oficial 9 din 9 martie 1987
6. ^ http://freelex.wolterskluwer.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=15414
7. ^ http://www.legex.ro/Decret-92-06.02.1990-1201.aspx

6//
aprobaseră tematica şi planurile-calendar de realizare şi apariţie s-a speriat în aşa fel. el. care
nu făcuse nimic timp de 14 ani, încât a venit la C.P.S.A. la secretariat şi a spus hotarât că nu
mai rămâne la Centru, motivând că nu este înţeles şi că nu e de acord cu unele probleme din
vol. I al Tratatului. Când l-am întrebat de ce nu a obiectat în faza de elaborare, pentru că
semnase ca autor multe capitoleA, iar altele în calitate de coordonator ceea ce însemna că
acceptase conţinutul volumului. nu a putut să dea explicaţii în situaţia respectivă, care punea
în pericol apariţia celorlalte volume. S-a hotarât, de către secretariatul C.P.S.A., să fie mutat
de la Centru, mai ales că acest lucru îl cereau mulţi dintre cercetători, pentru stilul său de
muncă deosebit de defectuos. A fost încadrat la ziarul “Apărarea Patriei” B, ca şef de rubrică,
unde timp de şase ani abia dacă a scris 20 de articolaşe, adică munca pentru 2-3 luni de zile.
Plecarea „col” (onelului – completare tacită de către editor, cu eliminarea ghilimelor care
aveau rostul lor, sugestiv, din perspectiva autorului declaraţiei; nota mea) Savu Al. de la
centru (editorul pune majuscule “C”) a stimulat activitatea; până în 1989 au fost elaborate şi
tipărite încă cinci volume din Tratatul de istorie şi au fost pregătite ultimele două: (editorul a
“citit” virgulă, nu două puncte! – nota mea) 7 şi 8. Au fost elaborate şi tipărite cele două
monografii – ale primului şi (celui de-; completare tacită a editorului!) al doilea război
mondial. Prima, în două volume, a apărut în vara anului 1987. S-a epuizat în câteva zile. S-a
vândut de sub tejghea la preţuri incredibil de mari C. A doua a apărut în vara anului 1989 în
trei volume. Un succes de public deosebitD.
În legătură cu cele şase volume din Tratatul de istorie şi cu cele două monografii, în total
11 volume în şase ani, se impune să precizez câteva aspecte, mai ales că sunt incriminate cu
atâta ură şi invidie în anonima trimisă la forurile superioare militare şi în articolul lui Al. Gh.
Savu din ziarul ,,Armata poporului” din decembrie 1989 planurile tematice ale fiecărui volum
au fost discutate de colectivele de autori, care au stabilit şi repartiţia pe capitole a celor ce
participau la realizarea lor, cât şi modul de acţiune şi termenele. Au fost organizate şi
dezbateri, pe colective, ale problemelor controversate. A fost discutat, de autori şi colectivul
de coordonare, conţinutul fiecărui volum şi s-au stabilit observaţiile pentru îmbunătăţirea
conţinutului ştiinţific, structurii, formei fiecărui volum. Toată aceasta activitate a fost
organizată şi s-a desfăşurat de către C.S.C.I.T.M. şi Editura Militară, ai căror directori erau la
Centru col. Tudor Gh.E, iar la editură col. Zamfir C-tinF. La elaborarea celor 11 volume au
participat peste 100 de istorici din centrele principale ale ţării (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Sibiu.
Oradea)G – academicieni, profesori universitari, cercetători ştiinţifici, istorici, economişti,
politologi etc.H Sunt consemnaţi //7//

B
De fapt, iniţial, la publicaţia pentru militarii în termen, săptămânalul “La datorie”.
C
Vândut sub tejghea?!
D
Succesul de public?!
E
Gheorghe Tudor
F
Constantin Zamfir
G
Se referă, prin “centre principale”, la cele universitare; la Oradea era o filial a Comisiei române de istorie
militară.
H
Ştefan Pascu era membru titular al Academiei Republicii Socialiste România; Ştefan Ştefănescu era membru
corespondent.

7//
pe (în) volumele respective. Toate volumele au fost dezbătute şi aprobate în consiliul ştiinţific
al C.S.C.I.T.M., au fost studiate şi prezentate referate cu afirmaţii şi cu recomandarea de a fi
publicate de către academiile de profil, institutele de cercetări de istorie din Bucureşti, Iaşi şi
Cluj, de instituţii de învăţămînt superior, de oameni de specialitate. Au fost trimise şi
aprobate de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi de Secţia propagandă şi presă a C.C.
al P.C.R. Asemenea metodologie scrupuloasă, după ştiinţa mea, s-a folosit în foarte puţine
situaţii în ţara noastră, poate în premieră la aceste lucrări,” iar în străinătate nu se obişnuieşte.
Deci (,) în mod practic(,) nu se putea ca o singură persoană să-şi impună punctul de
vedere(,) aşa cum se afirmă în anonimă şi în articolul lui Al. Gh. Savu, în mod iresponsabil şi
ruşinos, acuzându-mă de asemenea practici, care erau imposibile.
De altfel, ţin să precizez că nu am participat la nici o şedinţă a Consiliului ştiinţific al
centrului, nu am participat la dezbateri în colectivele de autori, deci nu puteam să influenţez
în nici un fel conţinutul volumelor şi să-mi impun părerile, cum se afirmă cu atâta ură şi
invidie în anonimă şi în articolul lui Savu A. Am citit fiecare volum în parte, în calitate de
coordonator, şi am făcut observaţii; care au fost greu de controlat dacă s-au rezolvat sau nu.
La volumele unu, doi şi trei din tratat nu sunt autor. Nu am încasat nici un leu ca drept de
autor sau de coordonare, lucru prevăzut în lege vezi. Se pot controla statele de plată ale Editurii
Militare. În perioada 1975-1989 am elaborat câteva lucrări ca: Transilvania, străvechi pămînt
românesc, cca 120 pagini dactilografiate, Lupta poporului român pentru independenţă, o
necesitate obiectivă, unele studii şi articole; de asemenea, am scris în colaborare câteva
lucrări: 200 de zile mai devreme, Politica militară a P.C.R. şi altele B. Unele din ele au fost
tipărite şi în străinătate: India. S.U.A., Belgia C. În India au fost tipărite mai multe lucrări,
plătindu-se în rupii hârtia şi manopera. Au fost scoase reviste speciale pentru România, legate
de anumite momente din istoria României: 1 Decembrie 1918. 23 August 1944, 9 Mai 1877
şi 1945, 26 ianuarie 1918 etc., în revista editorului Guppta din India, „Sociallook” D. Toate
materialele erau realizate în ţară de un număr mare de autori, pentru a nu fi denaturat
conţinutul, iar costul era derizoriu. Scopul era de a populariza istoria poporului român peste
hotare, unul din obiectivele C.P.S.A., care avea un compartiment specializat în această
direcţie de văzut. Lucrările publicate în S.U.A. şi Belgia, acţiune realizată fără a se stabili
condiţii financiare sau drepturi de autor, (–) cum fără scrupule (se) afirmă (autorul anonimei
– eliminat de e.a.) în anonimă (–), aveau acelaşi scop. //8//

A
Fals; icnografia
B

C
D

8//
Din cele prezentate mai sus se poate vedea, fără dubii, că lucrările realizate de mine nu
putea să le scrie altcineva, aşa cum afirmă în presă A. Gh. Savu, în mod calomniator, fără
jenă şi conştiinţă. Aşa cum se obişnuieşte, câteva lucrări le-am dat să fie citite şi de unii
specialişti (inclusiv Savu a lecturat lucrarea Activitatea U.T.C. în armată A). Afirm cu toată
răspunderea: nefiind istoric, a stricat-o. Nu am putut prelua nimic din indicaţiile lui în calitate
de şef de secţie. El a lucrat ca la revista „Magazin istoric”, de unde venise. Am lăsat
exemplarul pe care-l maltratase şi am lucrat pe alt exemplar. La fel s-a întâmplat şi cu
lucrarea „Transilvania, străvechi pământ românesc”.
În întreaga mea activitate în domeniul istoriografiei am abordat numai teme de istorie
militară, pentru care socotesc că aveam pregatirea şi competenţa necesare. Nu am scris lucrări
de istorie generală româneasca sau de istorie universala. Nu am emis. nici macar aluziv, că
am fost un istoric desăvîrşit, nu am dat indicaţii nimănui în domeniul istoriei. Am colaborat
cu mulţi istorici” militari şi civili. Au fost multe păreri contradictorii, normal, rezolvate în
comun.
Este necesar să subliniez că la cele 11 volume tipărite, unii autori au venit cu materiale
slabe, generale, care nu se încadrau în tematica Tratatului, au adus materiale respinse de alte
edituri ca necorespunzatoare, crezând că la armată merg. Sigur ca au fost respinse, cerânduli-
se să le refacă. Unii le-au refăcut, alţii s-au supărat, unii nu au putut să le aducă la nivelul
cerut de tematica Tratatului, pentru că nu aveau pregătirea necesară, specifică istoricului
militar. Dar de toate acestea s-au ocupat Centrul şi Editura Militară, deci în mod necinstit,
tendenţios mi se impută mie. Unele capitole şi paragrafe au fost refăcute la Centru, dar au fost
văzute de autori şi acceptate. Sigur, acum s-ar putea să nege, mai ales dacă li se cere sau
impune aşa ceva. În viaţă totul este posibil.
Tematica generală a Tratatului de istorie militară şi a lucrărilor mele a constituit-o
vechimea poporului român, originea lui daco-romană, lupta acestuia îndelungată, de peste
2000 de ani, pentru a apăra pământul românesc, independenţa şi fiinţa sa, drepturile istorice
incontestabile ale poporului român asupra gliei străbune; vechimea de cca (circa) 2000 de ani
a organismului militar la români; relaţiile militare internaţionale, contribuţia poporului român
la dezvoltarea ştiinţei militare universale; structurile româneşti specifice de-a lungul celor
două milenii; eroismul maselor populare pentru apărarea gliei străbune, rolul marilor voievozi
români în respingerea //9//

A
U.T.C. și tineretul din armată. 1922-1944, Editura Militară, 1974.

9//
agresiunilor străine; relaţiile bune cu populaţiile de altă naţionalitate stabilite pe
pământul românesc de-a lungul vremurilor şi altele.
 În elaborarea lucrărilor nu am susţinut idei totalitare de conducere, cum în mod nedemn
şi din motive de parvenire, de a fi promovaţi, susţin autorii anonimei şi articolului din ziarul
„Armata poporului”. De altfel, acesta este singurul mobil şi ţel al articolului lui Savu – de a
acredita ideea că prin lucrările de istorie militară s-a susţinut politica totalitară. O afirmă de
mai multe ori, deci nu conţinutul lucrărilor i-a preocupat, ci discreditarea, calomnia, ura şi
invidia, prin denaturarea totală a conţinutului lucrărilor elaborate cu atîta trudă de sute de
istorici. Evidenţierea calităţilor excepţionale, de mari comandanţi de oşti, a eroismului dus
până la sacrificiu de marii domnitori români, ca Mircea, Ştefan, Iancu de Hunedoara, Mihai şi
atâţia alţii, nu are nimic comun cu ideile totalitare, decât în mintea şi concepţia bolnăvicioase
ale autorilor celor două materiale amintite mai sus. Evidenţierea calităţilor de excepţie ale
marilor voievozi români a fost făcută de cronicarii români şi străini ai Evului Mediu, de marii
istorici şi oameni de ştiinţă ai secolelor XVIII. XIX. XX. Ar fi un act de incultură, o
nedreptate condamnabilă dacă acum s-ar proceda aşa cum îndeamnă cei doi oameni cu idei
nocive.
În întreaga mea activitate ca istoric militar nu am emis teze proprii, obligatorii pentru
istoriografia română. Am formulat unele concluzii şi considerente ca vechimea poporului
român de circa 2000 de ani. Aceasta este foarte controversată, opiniile fiind împărţite: N.
Iorga – 4000 de ani, V. Pârvan – până la ocupaţia romană, A. D. Xenopol – pe timpul
ocupaţiei romane, Şt. Pascu sec. VI e.n., istorici străini (sovietici, maghiari) sec. XIII, XIV.
chiar XVI, cei maghiari, pentru a nega vechimea poporului român şi drepturile sale istorice
pe aceste meleaguri. Autorul anonimei susţine sec. IX-X, după venirea slavilor şi ungurilor în
Europa, care afirmă că au găsit vid demografic în această parte a Europei. Eu am mai susţinut
vechimea organismului militar de circa 2000 de ani şi specificul românesc al dezvoltării
acestuia, contribuţia esenţială a poporului român la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei
universale şi altele.
În multe din concluziile pe care eu le-am formulat sunt puncte de vedere diferite. Lucrul
e normal şi necesar pentru dezvoltarea cercetării ştiintifice. În România opiniile diferite au
fost tot timpul un sistem. Andrei Oţetea avea păreri diferite de ale altora despre revoluţia de
la 1821. Prodan şi Pascu au opinii diferite despre revoluţia de la 1784, Daicoviciu trata diferit
de alţii nucleul//10//

10//
de formare a poporului român, C. Giurescu combătea pe N. Iorga în multe probleme, şi
alte numeroase exemple de genul acesta, dar asemenea dispute nu i-au dus niciodată în faţa
justiţiei. Faptul că istorici ca R. Popa, N. Stoicescu, Dinu Giurescu şi alţii aveau păreri
diferite nu constituie nimic anormal şi nici nu au fost obstacole în calea unei bune colaborări.
Toţi sunt autoriB ai volumelor Tratatului de istorie militara.
Am scris că poporul român a luat fiinţă prin împletirea celor două mari civilizaţii antice
– dacă şi romană – şi prin preluarea limbii latine de către daci, teză unanim acceptată în ţara
noastră. Data când a fost preluată limba latină de către daci diferă. Unii istorici susţin că
procesul a avut loc înainte de ocupaţia romană, eu cred şi am scris că în sec. II-III, pe timpul
ocupaţiei romane, atunci când au trăit împreună, alţii susţin că fenomenul s-a produs mai
târziu, în sec. VI, IX-X, XIIA etc. Faptul că am scris că cele două civilizaţii s-au împletit, s-au
completat, că dacii au preluat limba latină pe timpul convieţuirii, nu exclude romanizarea.
Chiar la Muzeul Militar Central şi la Casa Centrală a Armatei, momentul respectiv este redat,
la sugestia mea, printr-o femeie dacă, împreună cu un roman cu care are un copil. Ce poate fi
mai evident că este vorba despre o acuzaţie bolnăvicioasă în anonimă, de cât afirmaţia că am
negat rolul romanilor în formarea poporului român şi că am susţinut ideea rasei pure, de
esenţă nazistă?! Ce aberaţie, câtă lipsă de cultură, de cunoştinţe elementare!
În unele lucrări ale mele am formulat concluzia privind denumirea ţărilor române în Evul
Mediu (Ţara Românească Moldova, Ţara Românească Muntenia şi Ţara Românească
Transilvania), din mai multe considerente: în istoriografia românească se foloseşte frecvent
noţiunea Ţărilor Române Moldova, Transilvania şi Muntenia, deci implicit se foloseşte
formularea, denumirea respectivă, pentru a evita speculaţiile tendenţioase cu aspect
anexionist, anume: numai Țara Românească (Muntenia) era românească, celelalte două ţări
româneşti erau Moldova şi Transilvania, deci neromâneşti. Despre Moldova că nu este o ţară
românească e scrisă o întreaga literatură în străinătate, despre Transilvania la fel. Denumirile
folosite de mine au fost întrebuinţate de mulţi istorici români din sec. XIX şi XX. Nu
constituie nici cel mai mic impediment sau prejudiciu. Dacă formulările se vor //11//

11//
dovedi nejustificate nu insist să fie menţinute, nici nu am insistat să fie folosite în
exclusivitate. Nu am renunţat la denumirea de voievodatul sau principatul Transilvaniei, este
o afirmaţie falsă, gratuită şi o dovadă că nu a fost citită înainte lucrarea “Transilvania,
străvechi pămînt românesc”, unde aceste denumiri sunt folosite frecvent.
În ceea ce priveşte Bucovina, Oltenia, Dobrogea, Crişana şi altele, orice elev de şcoală
primară ştie că sunt părţi organice ale Moldovei, Munteniei şi Transilvaniei. Ele sunt tratate
în mod organic în cadrul spaţiului românesc. Autorul anonimei a simţit nevoia să prezinte
acest fals pentru a susţine ideea care-l obsedeaza – că am sprijinit idei dictatoriale. Care a fost
raţiunea autorului anonimei, e greu de înţeles.
Pentru elaborarea Tratatului de istorie militară şi a celor două monografii, am cerut
Centrului să organizeze special cercetarea documentelor’ de arhiva din Bucureşti şi din
centrele principale. Am facilitat săpăturile arheologice, care se executau dupa un plan anual
special. S-au efectuat săpături pe multe şantiere arheologice, unele cu arheologi civili. Au
participat Zahariade, Iosipescu, de la centru, Căpăţînă şi alţii de la M.M.C. Să fie întrebat
acad. Şt. Pascu cât sprijin a primit în cercetările arheologice de la Sarmizegetusa şi de pe alte
şantiere.
Am insistat timp de câţiva ani să fie publicată cartea lui Kiriţescu despre primul război
mondial. Iniţial s-a stabilit să fie tipărită la Editura Militară. Lt. col. Talpeş I. făcuse
pregătirile necesareC. Din dispoziţiuni superioare s-a hotărât să fie tipărită la Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Pe linia intensificării activităţii de educaţie patriotică s-a hotarît în secretariatul C.P.S.A.
să fie refăcute şi dezvoltate muzeele militare din unităţi. Tematica realizată de Direcţia
propagandă a C.P.S.A. a fost discutată în secretariat şi avizată de Secţia de propagandă şi
presă a C.C. al P.C.R. şi de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Deci nu am impus ideile
mele în muzeele respective, ci pe cele avizate de forurile superioare.
Nu am văzut şi nu am dat nici o sugestie la tematicile muzeelor judeţene, pentru că nu
aveam nici calitatea şi nici competenţa necesare.
O afirmaţie mai mult decât murdară în anonimă este cea privind conţinutul manualelor
şcolare. Acum am înţeles mai bine până unde pot merge ura şi invidia, cum dau naştere la
imaginaţii bolnăvicioase, nocive, pentru a susţine o idee fixă, din pornirea animalică de
parvenire cu orice chip. Scopul scuză mijloacele (nu e ideea mea). //12//

12//
Despre activitatea Comisiei Române de Istorie Militară precizez că s-a desfăşurat după
un plan anual aprobat de către Secretariatul C.P.S.A. Tematica activităţii comisiei o constituia
educaţia patriotică şi ostăşească, în special în armată, dar şi în rîndul populaţiei civile. De
asemenea, avea ca obiectiv strângerea relaţiilor de prietenie şi colaborare cu istorici militari şi
instituţii similare de peste hotare. În acest scop. C.R.I.M. era afiliată la Comisia
Internaţională de Istorie Militară, unde ca vicepreşedinte a fost un timp gl. Bantea Eugen,
apoi col. Al. Gh. Savu, iar din 1985, lt. col. Ionescu Mihai. La activităţile internaţionale ale
C.R.I.M. au participat frecvent Bantea, Savu şi Ionescu. Am participat şi eu la câteva acţiuni
internaţionale, pînă în anul 1979. De atunci nu am mai participat ia nici o acţiune a C.R.I.M.
peste hotare. Apreciez că C.R.I.M. a desfăşurat o activitate utilă, privind cunoaşterea istoriei
poporului roman, a istoriei sale militare atât în ţară, cât şi peste hotare. Afirmaţiile din
anonimă nici nu merită să fie luate în seamă, din considerentele enunţate mai sus.
Despre faptul că aş fi fost împotriva publicării unei cărţi a istoricului Buzatu din Iaşi,
acum aud. iar afirmaţia că a fost anchetat la C.C. al P.C.R. din cauza mea nu poate fi
considerata nici macar imaginaţie, ci ura şi acţiune pătimaşă, lipsite de cel mai elementar
bunsimţ ale autorului acestora. Ştiu că Buzatu este unul din autorii Tratatului de istorie
militară. De asemenea, ştiu că mi-a publicat un studiu într-o culegere de materiale tipărită la
laşi acum câţiva ani. Deci motive să-i creez dificultăţi nu puteau să existe.
Ţin să precizez că nu am gestionat şi nu am folosit fonduri ale armatei în scopuri
personale.
(????) //13//

13//
În legătură cu problematica şi activitatea Muzeului Militar Central vreau să precizez că a
fost şi este o instituţie utilă şi de prestigiu pe plan intern şi internaţional. În anul 1984 s-a
primit ordin de la ministrul de atunci, gl. col. Olteanu Constantin, să fie mutat M.M.C. din B-
dul 13 Septembrie pe str. Ştefan Furtună, în localul comandamentului Trupelor de Grăniceri.
În acest scop Direcţia Investiţii – Construcţii a M.Ap.N. a întocmit proiectele şi a stabilit
suma de 82 milioane lei, necesara pentru mutarea M M.C. S-a interzis să se facă investiţii
pentru construcţii noi, ci să fie renovate cele existente. Au fost restructurate încăperile
interioare pentru a satisface nevoile de amenajare muzeistică. Nu s-a umblat la zidurile
exterioare, la fundaţii şi acoperişuri, menţinându-se cele existente. care au fost consolidate.
Este falsă ideea că mai puţin costa o construcţie nouă. Aceasta a fost o vorbă aruncată în mod
gratuit, pentru a-şi susţine părerea aberantă că totul a fost o crimă pe care am comis-o eu.
Cred că era ferm convins că numai aşa va putea parveni, se va putea ridica spre funcţii cât
mai înalte. Altfel nu se poate explica noianul de falsuri şi aberaţii.
Tematica generală şi parţială a M.M.C. a fost văzută şi avizată de C.C.E.S., periodic, pe
faze de execuţie, lucrările au fost văzute de specialişti din C.C.E.S.. avizate cu observaţiile
necesare şi executate pe bază de contract cu instituţii de stat specializate: Uniunea Artiştilor
Plastici şi Cooperativa “Decorativa”. Deci nu au fost lăsate pe seama celor neavizaţi.
Recepţia şi verificarea calităţii lucrărilor au fost făcute pe faze de execuţie. Au fost multe
neajunsuri. Nu s-au respectat termenele de execuţie. Au fost unele abateri de la proiectele
iniţiale, impuse de nevoi muzeistice. Costul unor lucrări a fost exagerat şi inclus în contracte.
A fost nevoie de intervenţii ferme pentru a corecta greşelile. Inclusiv lucrările au fost
reevaluate, împreună cu Uniunea Artiştilor Plastici, şi făcute corecturile necesare. Au fost
reduse sumele iniţiale cu cca 6 milioane lei, pentru asemenea abateri grave unele cadre au
fost înlocuite din colective sau li s-au reziliat contractele. Lucrările muzeului au fost
previzionate şi vizionate de colective de specialişti conduse de preşedinta C.C.E.S., Suzana
Gîdea, şi ministrul apărării naţionale, gl. col. Milea V., cu Consiliul de conducere al
ministerului. Lucrările au fost apreciate şi aprobate. Nu s-au depăşit sumele aprobate de
Consiliul de conducere al ministerului. M. M. C. este unanim apreciat de vizitatori din ţară şi
străinătate. De fapt este unicat, ca (din punct de vedere al) concepţie(i) şi realizare (realizării,)
în ţară şi peste hotare. //14//

14//
Numai un om lipsit de simţul raţiunii şi ros de invidie, plin de ură, poate împroşca cu vorbe
urâte, lipsite de sens, o lucrare atât de utilă armatei pentru educaţia patriotică şi ostăşească,
pentru conservarea şi valorificarea patrimoniului cultural militar naţional.
În virtutea atribuţiilor funcţionale vedeam şi avizam împreună cu secretariatul C.P.S.A.
lucrările executate de studioul de filme, de studioul de arte plastice, lucrările ce urmau să fie
tipărite şi altele. La asemenea activităţi se făceau observaţii, se dădeau noi indicaţii. Este greu
de conceput că o lucrare de artă este perfectă din faza iniţială. Astfel, unele filme au fost
refăcute din ideea de a răspunde mai bine nevoilor de educaţie pentru militari. Cel puţin, aşa
s-a intenţionat. La fel s-a procedat la cărţile şi revistele armatei. De menţionat însă că de
activitatea tuturor instituţiilor de cultură ale armatei răspundea nemijlocit Direcţia de
propagandă a C.P.S.A ., care le aproba tematicile şi le îndruma corect activitatea, inclusiv la
presa militară, prin Biroul de presă şi edituri al C.P.S.A. care activa în cadrul Direcţiei
propagandă. Secretariatul C.P.S.A. le aproba planurile de activitate şi vedea unele lucrări, nu
toate, în faza finală, după ce, în mod normal, se finisau la Direcţia propagandă.
Nu pot concepe că asemenea mod de acţiune nu era normal şi ar fi creat dificultăţi şi
neajunsuri grave. Că ar fi facilitat impunerea unor idei dăunătoare ale mele. Că le-am folosit
în interesul meu personal. Asemenea afirmaţii sunt închipuiri bolnăvicioase, generate de ură
şi invidie fără margini, propagate în situaţia actuală cu scopul vădit de răzbunare, ştiind foarte
bine că eu nu le pot demasca şi dezminţi ca falsuri şi calomnii grosolane, nedemne de un om
normal.
Asemenea idei nocive le-am citit şi în ziarul ..Armata poporului” nr. 3 sau 4/1989, într-
un articol semnat de dl. Al. Gh Savu. Insultele, jignirile. calomniile, denigrările, îndemnurile
la violenţă şi răzbunare constituie trăsătură generală a articolului. Un asemenea procedeu –
calomnierea mea în mod public, în mod incredibil – este greu de înţeles. Am lucrat cu Al. Gh.
Savu la C.S.C. I.T.M, cinci ani, apoi am colaborat o perioadă de nouă ani. Nu am avut nici
cel mai mic conflict cu el. L-am sprijinit în unele activitaţi, inclusiv în participarea la acţiuni
peste hotare. Singurul lucru care mi se poate imputa este acela că am fost de acord, dupa trei
ani de insistenţe, să fie mutat din C.S.C.I. T. M., în 1984. Mai târziu am înţeles că de fapt
“insistenţele” lui de a pleca din Centru erau o încercare de şantaj pentru a fi numit directorul
Centrului în locul generalului Bantea, care se pensionase 1. Aşa se explică noianul de injurii,
calomnii şi falsuri făcute publice prin presă la adresa mea. În fapt//15//

15//
a fost şi este un om dificil, ros de ambiţii şi ură, intrând în conflict cu toate colectivele pe
unde a lucrat, şi unde nu a fost ţinut rnai mult de 4-5 ani (“Magazinul istoric”, Institutul de
istorie a P.C.R., “Analele de istorie”). La Centru a stat mai mult, 15 ani, dar nu a făcut nimic.
nu a realizat nici un obiectiv ce-i revenea în virtutea funcţiei ce o avea. Din cei 15 ani la
Centru, mai bine de cinci ani a generat numai conflicte şi neînţelegeri, creând un climat greu
de suportat. Frecvent, se efectuau cercetări pentru a aplana certurile prelungite. La ziarul
“Apărarea Patriei”, pe funcţia de şef de rubrică, timp de 6 ani a scris cca 20 de articolaşe,
munca pentru 3-4 luni. În felul acesta, să tot trăieşti!

1
Povestea generalului Eugen Bantea (1921-1987) este mai complicată. El nu a ieşit pur şi simplu la pensie
pentru că atinsese vârsta prevăzută în statutul cadrelor militare de la acea vreme.
Publică la Editura Militară, în 1985, după îndelungate demersuri, volumul Operaţia română de acoperire.
Septembrie 1944 în sud vestul României

(De fapt şi – eliminate de e.p.)În realitate, nu are pregătirea profesională şi morală

necesare pentru a lucra în instituţiile armatei. În 1969 a fost avansat, din civil, la gradul de
colonel, pentru care nu avea nici cea mai mică justificare şi nici cea mai elementară pregătire.
Nu cunoaşte problemele esenţiale simple ale armatei. Ca pregătire, a absolvit Facultatea de
filozofie, deci practic nu este apt să lucreze ca istoric militar, decât în mod abuziv şi cu
implicaţii negative incalculabile. Este inapt pentru a fi ofiţer, având mâna dreaptă atrofiată.
De aceea foloseşte uneori maşina de scris. Este foarte orgolios şi duşmănos, ranchiunos, are o
minte bolnăvicioasă, este ros de ambiţii, preocupat, până la obsesie, de parvenire, de a ocupa
funcţii cât mai mari. fără să aibă mustrări de conştiinţă că nu este apt pentru orice funcţie.
Aşa se explică de ce a încasat lunar 6 000 – 7 000 de lei fără să facă aproape nimic.
Asemenea trăsături de caracter, probabil şi altele, l-au împins pe panta acţiunilor nocive
ale urei (sic!) şi răzbunării, a insultelor şi calomniilor. Negarea fără remuşcări a tot ce au
realizat sute de istorici este mai mult decât elocventă. Susţinerea fără jenă că numai ce a făcut
şi face el este valabil şi util, cã numai el este apt şi capabil sã scrie istorie militarã (nu ştie ce
este o grupã de militari sau un pluton) constituie, o spun fãrã teama de a greşi, o manifestare a
cultului sãu personal, o supraapreciere a unor calitãþi pe care în mod practic nu le posedã.
Acrediteazã şi susþine idei şi preocupãri totalitare.
În articolul publicat în ziarul militar, cred că şi în altete, a insultat în mod grosolan şi a
jignit familia mea. pe care riu o cunoaşte şi nu a văzut-o niciodată. Aceasta arată că. deşi a
absolvit Facultatea de filozofie, nu cunoaşte conţinutul şi sensul noţiunii de familie. Este un
lucru elementar, care poate fi lesne de înţeles, că familia, în adevăratul sens al cuvîntului, se
compune din tată, mamă şi copii pînă nu se căsătoresc, moment în care constituie în fapt altă
familie, în caz concret, la noi. câ asta ii obsedează permanent, când tata şi mama aveau nouă
copii, toţi necăsătoriţi, constituiau o familie reală. Fraţii tatălui şi ai mamei faceau şi ei parte
din aceeaşi familie, dar pe un alt plan, mai îndepărtat, cu relaţii şi obligaţii mai generale. când
cei nouă copii ai tatei şi ai mamei s-au căsătorit, ei şi-au constituit fiecare familia lui, cu
copiii lui. cu preocupările şi gîndurile lor, concepţii care nu mai puteau în //16//

16//
mod practic să coincidă. Deseori erau chiar divergenţe. Deci familia iniţială, compusă din
nouă copii, pierduse o serie de trăsături proprii familiei reale, care trecuseră la noile familii ce
se constituiseră. Cele nouă familii s-au divizat în alte zeci de familii, prin căsătoria copiilor
lor. Deci familia nu e un proces static, ci un fenomen în permanentă transformare şi evoluţie.
Pornind de aici. se pune întrebarea firească: pe care familie a insulta-o şi calomniat-o Al. Gh.
Savu în mod public? Pe a mea. pe a fiicei mele, care are familia ei. sau familia în general?
Greu de înţeles, lin lucru este sigur: a calomniat pentru a crea confuzii şi repulsii, ostilitate
faţă de mine şi familia mea. pe care nu o cunoaşte, a îndemna la răzbunare, crezînd că în felul
acesta va fi pe placul şefilor, va fi promovat. Acest lucru l-a şi obţinut, fiind numit şeful
M.M.C., funcţie pentru care nu are nici pregătirea profesională, nici creditul moral, pentru că
la realizarea acestei instituţii nu a contribuit cu nimic, nu a bătut un cui, fiind chiar ostil. Şi-a
însuşit şi profită în mod fraudulos de munca efectuată zi şi noapte de alţii, pe care acum i-a
dat deoparte. Aceasta este etica lui Savu, acesta este profilul sau moral.
Eu nu neg, şi nu o voi face niciodată, că fac parte din familia Andruţă şi Alexandra
Ceauşescu. Dar nu port răspunderea pentru ce au făcut sau nu au făcut ceilalţi fraţi – fiecare
are familia lui. responsabilitatea lui.
Nu am colaborat şi nu am fost consultat în nici o problemă de familie şi de stat. În unele
probleme şi acţiuni nu am fost şi nu sunt de acord cu modul de rezolvare, însă nu am avut
puterea şi dreptul de exprimare pentru a-mi spune părerea. În multe privinţe am avut păreri
contradictorii cu Elena şi Nicolae Ceauşescu. Chiar şi în anonima trimisă la forurile
superioare se precizează de două ori că Elena, cumnata mea, avea o mare aversiune faţă de
mine. deci ştia toată lumea situaţia. Acest lucru a făcut să nu mai fie posibil nici un fel de
dialog, stare de fapt care nu a fost singulara, în istorie se cunosc numeroase cazuri când tatăl
cu fiul nu s-au înţeles în probleme politice, nu de familie, care sunt infinit mai multe. Cezar a
fost omorît de un grup de tineri în care se afla şi fiul său. Petru cel Mare, ţarul Rusiei, a închis
pe fiul sau Alexei pentru divergenţe politice. Molotov, Mikoian şi alţii şi-au deportat soţiile în
Siberia, tot pentru divergenţe politice. Tito i-a stabilit soţiei sale lovanca domiciliu forţat
pentru aceleaşi motive. Exemplele ar putea continua.
În cazul meu, concret, nu am fost de acord cu sistemul de alimentaţie, cu sistemul de
încălzire. cu deposedarea ţăranilor de un lot de pâmlnt care sâ le asigure cele necesare
provenite din agricultură, să şi le producă, nu să le cumpere, cu formularea ..dictatura
militaro-fascistă a lui Antonescu” şi cu cea de „dictatură militara”, cu preaslăvirea celor doi.
care nu avea nici o justificare – nu am participat la această acţiune: nu //17//

17//
nu am admis să se execute în M.M.C. portretele celor doi în lucrări de artă fundamentale fixe
(fresce, mozaicuri, tapiserii etc.). Deci. nu am acţionat mecanic, fără discemămint. cum au
făcut-o mulţi alţii, care acum nu-şi mai amintesc.
În privinţa problemelor din anonimă şi din articolul lui Al. Gh. Savu. ele constituie o
încercare murdară, laşă de a demonstra un lucru evident neadevârat şi anume că prin toată
activitatea mea am susţinut în mod premeditat politica totalitară dusă în ultimii ani în
România, ori faptele sunt cu totul altele. Un alt exemplu este edificator. Şeful fanfarei
militare a Bg. P. Gr. din Timişoara, un căpitan de origine maghiară, a spus că nu este de
acord cu realegerea secretarului general al P.C.R. la Congresul al XlV-lea al P.C.R.. lucru
afirmat în adunarea de partid. Gl. Milea, ministrul apărării naţionale, a dat ordin să fie trecut
în rezervă. Am primit documentele de la Direcţia cadre în acest sens. Nu am fost de acord.
Am stabilit să fie mutat în altă unitate militară. Este şi acum ofiţer, şi probabil tot la
Timişoara. Este unul din multele cazuri prin care mai anihilam măsurile abuzive frecvente ale
lui Milea V.
Deci. problematica anonimei. precum şi cea a articolului lui Savu au un singur scop:
acreditarea ideii că eu am susţinut şi promovat în armată decizii şi acţiuni totalitare. Eu nu pot
face altceva de cât să insist să dovedească cu probe şi fapte concrete acest lucru. Dezbaterile
contradictorii decente, civilizate nu pot fi oprite, ele sunt utile când se desfăşoară în condiţii
de egalitate, nu în mod laş, din umbră, când partenerul nu poate acţiona pentru a-şi apăra
punctele de vedere.
Nu cunosc cazuri când cineva să fi avut opinii diferite în probleme de istorie, filozofie,
economie politică, sociologie, politico-statale şi să fi fost tras la răspundere sau acţionat în
judecată.
Oricum, este penibil şi trist că acum, în pragul Mileniului al III-lea, se mai găsesc
oameni ca autorul anonimei şi al articolului din “Armata poporului”, care prin acţiunile şi
conduita lor inumane nu au nimic comun cu etica şi corectitudinea profesională şi civică.
 Este regretabil şi grav că din cauza unor asemenea oameni, fără profil moral şi etic.
suferă sute de oameni nevinovaţi, putânduli-se imputa numai faptul că, în virtutea obligaţiilor
de serviciu, pe care nu le puteam evita, au conlucrat cu mine. sau au semnat pe acelaşi
material cu mine. Dar chiar Al. Gh. Savu a colaborat şi a semnat cu mine şi cu alţi autori
multe lucrări. Chiar el a elogiat pe cei doi – Elena şi Nicolae – şi când epuiza argumentele,
destul de sărace, venea cu citate din cuvântări, dar lui nu i se impută aşa ceva.
Eu, din tot ce mi s-a spus şi cerut până acum, am ajuns la concluzia că mă fac vinovat
pentru faptul că m-am născut din aceeaşi mamă cu Nicolae. lucru pe care nu l-am cerut eu.
dar pe care nici nu-l regret. Procesele obiective nu pot fi şi nu trebuie regretate. Am încă vaga
speranţă că dreptatea, prin tot noianul de calomnii şi porniri pătimaşe, va ieşi la suprafaţă.
Aceasta este declaraţia pe care o semnez.
Ilie Ceauşescu

5.02.1990 //18//