Epigenetica (in limba greaca, “epi-” inseamna “deasupra”/”peste”) studiaza felul in care se

transmit caracterele dobandite (rezultat al factorilor de mediu, al experientei individuale, al invatarii

etc.), in mecanismul ereditatii, adica altele decat cele de care sunt responsabile genele din ADN,
Adevarul stiintific pe care il exprima conceptul de “epigeneza” are o istorie indelungata (chiar
daca nu a fost exprimat prin acest termen). De la Aristotel la Darwin, si pana in zilele noastre, mai toti
naturalistii au fost preocupati de aceasta caracteristica a organismelor, fara a putea da, insa, raspunsuri
precise. De abia in anii 2000, numeroase experimente au inceput sa puna in evidenta felul in care
ereditatea poate fi modulata si de experienta parintilor.
Un grup de cercetatori, geneticieni, din Londra, in 2002, au aratat, pe baza studierii
arborelui genealogic, cum cei aproximativ 1000 de locuitori dintr-un sat suedez, Overkalix, au fost
«marcati», de viata bunicilor lor, care, cunoscand foametea, din pricina slabelor recolte, intr-un anumit
moment critic din existenta lor, au influentat media de viata a copiilor pe care i-au avut, sporind riscul
(de patru ori) ca acestia sa dezvolte maladii cardio-vasculare sau diabet
Deși epigenetica a fost descoperită acum 50 de ani, ea a fost readusă în actualitate destul de
recent, adică după descifrarea genomului uman. A înregistrat o dezvoltare atât de rapidă, încât astăzi se
vorbește despre o adevărată revoluție epigenetică.
Termenul de epigenetică a fost utilizat pentru prima dată de C.H. Waddington încă din 1942,
tocmai când Osvald Avery a demonstrat faptul că molecula de ADN reprezintă substratul prin
intermediul căruia se transmit caracterele ereditare de la părinți la copii. Dar, în timp ce geneticienii se
refereau la structura genelor și a genomului, C.H. Waddington se referea la influența mediului
înconjurător asupra activității genelor, influență care se poate exercita activând sau inhibând activitatea
genelor în funcție de nevoi.