Genetica (din greacă veche: γενετικός genetikos, genitiv și γένεσις genesis, origine)[1][2][3] este o

ramură a biologiei care studiază fenomenele și legile eredității și ale variabilității organismelor.[4][5] În
ciuda faptului că ereditatea este un concept care a fost observat cu milenii în urmă, savantul Gregor
Mendel a fost primul care a început să o studieze dintr-o perspectivă științifică. Acesta a studiat modul
de transmitere al trăsăturilor și cum acestea afectează fenotiparea progeniturilor, realizând diverse
experimente pe planta de mazăre.

Transmiterea ereditară a caracterelor și mecanismul molecular de transmitere al genelor sunt temele

principale de cercetare ale geneticii în secolul al XXI-lea, însă genetica modernă dorește să studieze în
plus funcția și comportamentul genelor. Structura, funcția, variabilitatea și distribuirea genelor sunt încă
studiate în contextul celulei, al organismului (aspecte legate de dominanță) și la nivel populațional.
Astfel, au fost dezvoltate diverse subramuri ale studiului genetic, precum genetica moleculară,
epigentica și genetica populațiilor. Studiul organismelor din punct de vedere genetic are aplicabilitate pe
toate domeniile de viață, de la virusuri, arhee și bacterii la plante și animale domestice și apoi la om (în
genetica medicală).

Procesele genetice sunt mereu legate de mediul de viață și de experiențele unui organism, acestea
influențând dezvoltare și comportamentul organismului. Mediul intracelular și extracelular al unei
celulei vii sau al unui organism poate induce activarea sau inhibarea anumitor procese de transcripție.

Istorie
Articol principal: Istoria geneticii.
Genetica în timpurile străvechi
Omul începe să realizeze câteva lucruri esențiale și universale despre ereditate când are loc în mezolitic,
când se cultivă intens plantele și se observă combinațiile dintre acestea.[6] Unele simboluri ale eredității
se găsesc în mitologia hindusă; acum 3 000 de ani, sumerienii polenizau plantele în mod artificial și creau
rase de animale.[6] Cea mai veche observație asupra transmiterii caracterelor ereditare de la părinți la
urmași s-a găsit pe o tablă de piatră veche de peste 6.000 de ani. Piatra, descoperită în localitatea Elam
situată la est de orașul Ur din Chaldeea, reprezintă genealogia a 5 generații de cai. Pe tabletă sunt
inscripționate indicații referitoare la modul cum se transmit la urmași forma capului și a copitelor.
Aceste mărturii demonstrează că în Chaldeea, acum șase milenii, se practica hibridizarea cailor.[7][8]
Odată cu evoluția societății umane și datorită creșterii necesarului de materii prime pentru industrie, s-
au acumulat cunoștințele despre ereditate.[9]

Apariția geneticii ca știință

ADN-ul, baza moleculară pentru ereditate. Fiecare legătură de ADN e un lanț de nucleotide, îmbinându-
se la mijloc pentru a forma ceea ce pare a fi trepte pe o scară spiralată.
Deși știința geneticii a început cu lucrările aplicate și teoretice ale lui Gregor Mendel la mijlocul secolului
al XIX-lea, alte teorii de moștenire i-au precedat lui Mendel. O teorie populară în timpul lui Mendel a fost
așa numitul concept al moștenirii prin amestecare: faptul că indivizii moștenesc un amestec de trăsături
de la părinții lor. Lucrările lui Mendel au furnizat exemple în care trăsăturile erau cu siguranță
neamestecate după hibridizare, arătând că trăsăturile se produc în urma unei combinări a unor gene
distincte mai degrabă decât a unui amestec continuu. Amestecul de trăsături este explicat astăzi de
acțiunea unor gene multiple cu ajutorul geneticii cantitative. O alta teorie care a fost susținută la timpul
acela a fost moștenirea caracteristicilor dobândite: convingerea era că indivizii moștenesc trăsături
consolidate de părinții lor. Aceasta teorie (asociata cu Jean-Baptiste Lamarck) a fost dovedită ca fiind
greșită, experiența indivizilor nu afectează genele transmise copiilor lor.[10]. Alte teorii includ
pangenesis a lui Charles Darwin (care cuprindea ambele aspecte: dobândite și moștenite) și
reformularea lui Francis Galton a pangenesis ca fiind particulară și moștenită.[11]

Genetică mendeliană și clasică

Ereditatea caracterelor (de exemplu: copilul moștenește trăsături atât de la mamă, cât și de la tată) a
fost observată încă din antichitate. Demonstrarea științifică acestui fapt a fost realizată abia în secolul al
XIX-lea, mai precis în urma experimentelor efectuate de călugărul austriac Gregor Mendel considerat
părintele geneticii. Observațiile sale au permis stabilirea legilor transmiterii caracterelor ereditare,
numite și Legile lui Mendel. Mendel și-a citit lucrarea „Versuche uber Pflanzen-Hybriden”(„Experiențe
asupra hibridizării plantelor”) la două întruniri ale Societății de Istorie Naturală din Moravia în 1865.
Publicarea lucrării sale în jurnalul societății[12][13][14][15] în 1866 a avut un impact slab, fiind citată
doar de trei ori în următorii 35 ani. Recunoașterea importanței descoperirilor sale a fost realizată doar la
începutul secolului al XX-lea când Hugo de Vries, Carl Erich Correns și Erich von Tschermak au ajuns în
mod independent la aceleași concluzii ca și Mendel, redescoperind astfel legile eredității. În 1903 apare
teoria conform căreia cromozomii sunt purtătorii eredității, iar în 1909 că genele sunt localizate pe
cromozomi. În 1906, William Bateson a introdus termenul genetică. În 1927, este introdus termenul de
mutație pentru a descrie schimbările suferite de materialul genetic. În 1953 este descifrată structura
elicoidală, dublu catenară a ADN-ului iar în 1957 este descris mecanismul de replicare a ADN-ului.