Curvia – într-un înțeles mai profund al ființei umane

Un sens mai folosofic – existenţialist al curviei îl întâlnim la Anastas Maţeina, un scriitor,

filosof şi teolog lituanian în cartea sa Taina Fărădelegii
«Curvia, în esenţa lui, este minciună: minciună nu prin cuvânt, ci prin trup, iar prin
intermediul acestuia, a întregii personalităţi. Aceasta este minciuna în cel mai mare grad şi în
cea mai autentică manifestare, căci în oricare alt păcat participă numai spiritul nostru, dar în
desfrâu participă şi trupul, prin urmare întreaga noastră personalitate. Relaţiile trupeşti dintre
bărbat şi femeie nu constituie nimic altceva decât un semn al iubirii. Oferirea trupului celuilalt
înseamnă numai desăvârşirea a ceea ce s-a săvârşit deja prin oferirea sufletului către celălalt
prin iubire. Iubirea, fiind un bun socializat - comunicatio bonorum, conduce absolut natural la
socializarea avutului, spaţiului, timpului, a stărilor şi trăirilor intime, a credinţei şi rugăciunii,
dar şi a trupului, în care este lumea noastră lăuntrică şi prin care ne adresăm, prin cuvânt,
aproapelui nostru. Oferindu-ne trupul nostru altuia, îi oferim ultimul nostru bun, care este cel
mai greu să fie comun şi care se împotriveşte cel mai mult acestui lucru. Însă iubirea depăşeşte
obnubilarea trupului, luându-l în serviciul ei. Deasupra relaţiilor trupeşti pândeşte
întotdeauna duhul iubirii. Însă numai ea, iubirea, eliberează aceste relaţii de robia
demonismului, de aservirea duhului dezagregării şi nimicirii, care se ascunde în bolgiile
patimii.
Însă desfrânarea neagă toate lucrurile. Iar trupul nostru nu se transformă într-o expresie a
iubirii şi în desăvârşirea acesteia, ci într-un instrument al patimii. Şi totuşi, sensul obiectiv al
relaţiilor trupeşti nu dispare în acest caz. Până şi cel mai mare desfrânat nu poate face în aşa fel
încât unirea bărbatului şi femeii să nu fie un simbol al iubirii. De aceea şi el, prin relaţia sa, dă
obiectiv acest semn. Şi el simbolizează iubirea prin oferirea trupului său. Însă în realitate el nu
are ceea ce exprimă şi simbolizează. Desfrânatul nu are iubire şi nici măcar nu se gândeşte la
ea. De aceea, el face semnul iubirii fără iubire. Acest semn are obiectiv un sens, dar desfrânatul
nu-1 umple cu conţinutul persoanei iubite, aşa încât acest semn devine golit de sens; mai mult,
el devine fals, mincinos, deoarece nu corespunde situaţiei lăuntrice a pervertitului. Relaţiile
trupeşti sunt expresia iubirii, iar pervertitul le exprimă numai în patima sa. Iată de ce
desfrânarea înseamnă minciună. În ea nu există corespondenţa între semnul obiectiv şi dorinţa
subiectivă. Aparent, depravatul se dă cu totul celuilalt pentru că îl iubeşte, însă în realitate el
doar se foloseşte de trupul celuilalt ca de un instrument pentru propria-i satisfacţie. În loc de
iubire, în desfrâu se infiltrează iubirea de sine. Între sensul obiectiv al relaţiilor trupeşti şi jinduirile
subiective ale pervertitului se cască o prăpastie adâncă. Orice acţiune a pervertitului devine un
neadevăr profund. Desfrâul este minciună exprimată şi săvârşită prin trupul nostru.
De aceea Soloviov, arătând originea Antihristului, prezintă în acest mod sursa cea mai
profundă a spiritului antihristic: duhul minciunii. Născut de o târfă, Antihristul este născut din
minciună, însăşi conceperea sa n-a fost în raport de adevăr, ci de minciună. Tatăl şi mama lui
au fost mincinoşi. Ei au minţit cu trupurile lor şi s-au minţit reciproc, au minţit iubirea, au
minţit sensul obiectiv - şi din această mare minciună s-a zămislit Antihristul. Duhul minciunii
este izvorul vieţii antihristice. ( Anthiristul, edit. Polirom, 2000).