Anca POPESCU

INTEGRAREA IMPERIALĂ OTOMANĂ

A TERITORIILOR DIN SUD‐ESTUL EUROPEI.
SANGEACUL SILISTRA (SEC. XV‐XVI)
 INTEGRAREA IMPERIALĂ OTOMANĂ A TERITORIILOR
DIN SUD‐ESTUL EUROPEI. SANGEACUL SILISTRA
(SEC. XV‐XVI)

Autor: Anca POPESCU

Conducător ştiințific: Prof. dr. Viorel PANAITE

Lucrare realizată în cadrul proiectului ʺValorificarea identităților

culturale în procesele globaleʺ, cofinanțat din Fondul Social
European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea
Resurselor Umane 2007 – 2013, contractul de finanțare nr.
POSDRU/89/1.5/S/59758.
Titlurile şi drepturile de proprietate intelectuală şi industrială
asupra rezultatelor obținute în cadrul stagiului de cercetare
postdoctorală aparțin Academiei Române.

Punctele de vedere exprimate în lucrare aparțin autorului şi nu angajează

Comisia Europeană şi Academia Română, beneficiara proiectului.
Exemplar gratuit. Comercializarea în țară şi străinătate este interzisă.
Reproducerea, fie şi parțială şi pe orice suport, este posibilă numai cu
acordul prealabil
al Academiei Române.

ISBN Depozit legal: Trim. II 2013

 Anca POPESCU

Integrarea imperială otomană a teritoriilor din sud‐estul Europei.

Sangeacul Silistra
(sec. XV‐XVI)

ACADEMIA ROMÂNĂ
Investeşte în oameni !
FONDUL SOCIAL EUROPEAN
Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013
Axa prioritară 1: "Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi
dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere"
Domeniul major de intervenţie 1.5: "Programe doctorale şi postdoctorale în sprijinul
cercetării"
Titlul proiectului: "Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale"
Contract: POSDRU/89/1.5/S/59758
Beneficiar: ACADEMIA ROMÂNĂ
Parteneri în proiect:
• I: UNIVERSITATEA POLITEHNICA Bucureşti, Facultatea de Mecanică şi mecatronică
• II: UNIVERSITATEA din Craiova

Obiective ale proiectului:

1. Obiectivul general: Model-pilot de şcoală postdoctorală prin implicarea a 92 de
cercetători postdoctoranzi, în scopul dezvoltării carierei în cercetare, al îmbunătăţirii
programelor de cercetare postdoctorală în domeniul umanioarelor, al impulsionării şi
consolidării sectorului de cercetare în ştiinţele socioumane din România, pentru
sprijinirea economiei româneşti în dobândirea unor avantaje competitive durabile şi
micşorarea decalajelor între România şi celelalte ţări membre ale Uniunii Europene.
2. Obiectivele specifice:
Elaborarea şi implementarea de noi tehnologii-suport pentru derularea proiectului;
formarea şi perfecţionarea cercetătorilor prin programe postdoctorale Organizarea
unor acţiuni de îndrumare a cercetătorilor pe parcursul stagiilor derulate în străinătate
Sprijinirea cercetătorilor în participarea la seminarii şi conferinţe internaţionale
Organizarea unor sesiuni pentru promovarea egalităţii de şanse şi a dezvoltării durabile
Sprijinirea colaborării între universităţi, institute de cercetare şi companii din aria
tematică a şcolii postdoctorale Dezvoltarea de activităţi novatoare în vederea
accentuării importanţei programelor de cercetare interdisciplinară; crearea de
metodologii proprii cu privire la derularea programelor postdoctorale Elaborarea unor
ghiduri de bune practici cu privire la schimbul internaţional de experienţă în aria
cercetării în ştiinţele socioumane prin programe postdoctorale.
MULȚUMIRI:
Cercetarea Integrarea imperială otomană a teritoriilor din sud‐estul Europei.
Sangeacul Silistra (secolele XV‐XVI) a fost realizată în cadrul grantului
POSDRU/89/1.5/S/59758 ʺValorificarea identităților culturale în procesele globaleʺ, cofinanțat
de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European, prin
Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007‐2013, ceea ce mi‐a
permis o bună documentare în țară dar mai ales în arhive şi biblioteci de specialitate din
străinătate.
Răstimpul desfăşurării acestei cercetări a însemnat totodată acumularea de
datorii de recunoştință față de persoanele care m‐au sprijinit cel mai mult prin încurajări,
sfaturi, ajutor direct, în procurarea materialelor documentare şi bibliografice şi, mai ales,
atunci când a fost cazul, cu ajutor în descifrarea pasajelor dificile, interpretarea şi
contextualizarea documentelor otomane de arhivă.
Îmi face o deosebită plăcere să exprim mulțumirile mele:
‐Prof. Panaite Viorel (coordonatorul cercetării în cadrul grantului POSDRU) şi
Prof. Faruk Bilici (coordonatorul stagiului de documentare de la INALCO, Paris), pentru
promptitudinea în rezolvarea oricăror probleme, administrative sau de documentare, şi
în discutarea proiectului meu de cercetare, în toate fazele realizării lui.
‐Prof. Irène Beldiceanu‐Steinherr, Doamnei Dilek Desaive, Prof. Gilles Veinstein,
Prof. Tahsin Gemil, colegilor mei, Ayşe Kayapınar, Rıfat Günalan, Rosița Gradeva şi
Adrian Tertecel, pentru concursul în rezolvarea unor dificultăți paleografice din
documentele otomane şi pentru importantele discuții ocazionate de conținutul acestor
documente.
‐Domnului Sergiu Iosipescu, pentru sacrificiul de timp în parcurgerea integrală a
acestui text şi pentru răgazurile oferite discutării multor aserțiuni sau ipoteze ale acestei
lucrări.
‐Domnului Prof. Şerban Papacostea, Domnului Prof. Andrei Pippidi, Domnului
Virgil Ciocîltan, Domnului Matei Cazacu, Domnului Boian Beşevliev, prietenilor Dan
Mureşan, Lidia Cotovanu, Penka Danova şi Snejana Rakova, pentru răbdarea de a fi
ascultat anumite ipoteze ale mele, în discuții particulare sau cu ocazia unor comunicări, şi
pentru ajutoarele bibliografice.
‐Doamnei Iuliana Barnea pentru devotamentul şi măiestria cu care a desenat
hărți frumoase şi indispensabile urmăririi problematicii acestei teme.
De asemena, dascălilor mei, trecuți la Domnul de ani buni, Mihail Guboglu,
Nicoară Beldiceanu, Petre Diaconu şi Petre Ş. Năsturel, toată recunoştința pentru ceea ce
mi‐au transmis în timpul ʺnoviciatuluiʺ ocazional: documentar, ca viziune istorică, şi nu
în ultimul rând, uman.

5
 CUPRINS

INTRODUCERE ................................................................................................. 9

Cadrul teoretic general.............................................................................................. 9

Frontiera otomană.................................................................................................... 12

Grupuri privilegiate: structuri militare şi comunități civile............................. 14

CAPITOLUL I: SURSE ŞI ISTORIOGRAFIE ........................................ 17

Izvoarele otomane.................................................................................................... 17

Registrele de recensământ (tahrir defterleri) şi codurile de legi seculare

(kanunnâme) ............................................................................................................... 18

Condicile de porunci mühimme defterleri şi ahkâm defterleri............................... 27

Registrele vamale (ruznâmçe şi gümrük defterleri)................................................ 28

Istoriografia............................................................................................................... 29

CAPITOLUL II: GENEZA ISTORICĂ A SANGEACULUI

SILISTRA ............................................................................................................ 35

Etapele cuceririi şi ale organizării teritorial‐administrative............................. 35

Dobrogea otomană .................................................................................................. 55

CAPITOLUL III: ORGANIZAREA ADMINISTRATIV‐
TERITORIALĂ A SANGEACULUI SILISTRA .................................63

Substructuri teritorial administrative : cazalele ................................................. 63

Chestiuni de demografie şi toponimie în sangeacul Silistra ............................ 79

CAPITOLUL IV: DERVENTELE (DERBEND) .......................................... 105

Un sat ʺderventʺ ..................................................................................................... 120

CAPITOLUL V: COMUNICAȚII ŞI COMERȚ

ÎN SANGEACUL SILISTRA..................................................... 137

Drumurile de uscat................................................................................................ 137

Circulația fluvialo‐maritimă ................................................................................ 149

Reglementări şi cutume comerciale; organizări vamale ................................. 162

Regimul vamal la Gurile Dunării........................................................................ 174

Un târg otoman pe drumul imperial: Gönçi‐pazarı......................................... 179

Litigii, rivalități, brigandaje.................................................................................. 180

Cutume comerciale................................................................................................ 187

Comunități civile privilegiate .............................................................................. 189

CONCLUZII ............................................................................................. 217

INDICE SELECTIV................................................................................ 220

BIBLIOGRAFIE ....................................................................................... 225

RÉSUMÉ ................................................................................................... 265

SOMMAIRE ............................................................................................. 283

8
 Introducere

Cadrul teoretic general

Imperiul otoman s‐a caracterizat printr‐o sumă de factori
instituționali, într‐o unitate neomogenă şi neuniformă, ceea ce a dat o
coloratură aparte atât sistemului intern de guvernare, cât şi relațiilor cu
statele din afara cercului strict al ʺCasei Islamuluiʺ (Dâr‐al‐Islâm), între care
şi principatele româneşti. A fost un stat turcesc, fără să fie însă un stat
exclusiv turcesc. Limba puterii, a statului, turca, era ʺlingua francaʺ pentru
elitele politice de diferite extracții etnice (albanezi, croați, abhazi etc.). Pe
măsura extinderii teritoriale, statul devine tot mai multinațional (atât
populația cât şi elitele), iar limba (din secolul al XVI‐lea) ‐ o sinteză a trei
limbi (elsine‐i selâse) orientale : araba, persana şi turca. A fost, de la început,
un stat islamic: Islâm‐ul era religia sultanilor şi a elitelor, carierele politice şi
birocratice fiind rezervate musulmanilor. Dar activitățile economice cele
mai profitabile (comerțul la distanță, arendarea) rămân, predominant, în
seama ne‐musulmanilor. Încă de la fondarea principatului otoman şi până
la Selim I (1512‐1520) credințele şi ordinele Islâm‐ului heretodox (bektaşi,
mevlevi, kalenderi, etc.) erau răspândite în toate mediile sociale. Se spune că
însuşi Selim I, persecutor al kızılbaş‐ilor, a fost protectorul unui poet din
ordinul kalenderi1. Abia în secolul al XVI‐lea, după cucerirea de către Selim I
a teritoriilor arabe – leagănul Islâm‐ului ‐ cu locurile sfinte, de legitimare
islamică, Mecca şi Medina, şi după ce sultanii otomani şi‐au asumat rolul
de protectori ai lumii musulmane, Islâm‐ul va deveni, şi în statul otoman,
un cadru ideologic mai riguros sau uneori chiar rigid. Dar, nu în primul
rând din ataşament spiritual pentru sunism (sunna) cât, mai ales, din
pragmatism politic: heterodocşii din Imperiul otoman constituiau un
pericol pentru integritatea statului2.

1 Beldiceanu‐Steinherr, 1975, p. 42.

2Eadem, op. cit. Vezi, în general, pentru aceste probleme: Imber, 2002, Veinstein,
1994a; de asemenea, Halil Inalcık, 1973, şi Veinstein, 2010.

9
 Din punct de vedere instituțional, Imperiul otoman a fost definit ca
sinteză a tradițiilor politice şi juridice ale spațiului şi timpului în care s‐a
format: tradiții turco‐mongole, persane şi bizantine3. Stat tricontinental
(Europa, Asia şi Africa), în perioada maximei expansiuni, heterogen ca
populație, limbă şi religii dar şi ca structuri socio‐economice. Instrumentul
politic pentru armonizarea tuturor acestor contraste a fost conceptul
ʺistimâletʺ, de la cuvîntul arab istimâl, cu sensul de ʺa câştiga bunăvoințaʺ,
în legătură cu noțiunea coranică de reconciliere (ta’lif al‐kulub)4. Acest
concept a definit, în perioada marii expansiuni a statului otoman (sec. XIV‐
XVI), o politică conciliatoare în privința integrării populațiilor neturce şi
ne‐musulmane aduse sub stăpânirea sultanilor otomani. Expresia practică a
politicii bazate pe conceptul ʺistimâletʺ a constat în prorogarea unor legi şi
cutume ne‐otomane în sistemul juridic‐administrativ otoman, în
menținerea unor grupuri militare, etnice sau profesionale, cu vechiul lor
statut juridic, în scopul atragerii simpatiei indigenilor şi favorizării
cuceririlor, dar şi în scopul practic imediat al neperturbării funcționării
structurilor socio‐economice în teritoriile cucerite. Ceea ce a dat coerență
statului otoman de la începuturile sale a fost pragmatismul politic.
Principiul care a agregat statul otoman nu a fost nici identitatea etnică nici
cea religioasă, ci principiul dinastic: loialitatea față de dinastie şi persoana
sultanului (manifestată în primul rând prin plata impozitelor şi obediența
față de autorități)5.
Urmărirea politicii imperiale otomane de integrare a statelor sau
teritoriilor europene se poate face după două componente majore:
teritoriile din ʺCasa Islâm‐uluiʺ (Dâr‐al‐Islâm) şi teritoriile din afara Casei

3 Pentru diferitele opinii în privința ponderii acestor moşteniri în sistemul

instituțiilor otomane : Iorga, 1927, Köprülü, 1931, p. 165‐313; Idem 1935; Inalcık,
1980; Țvetkova, 1962, p. 237‐257; Vryonis, 1969‐1970, p. 251‐308; Barkan, 1984,
p. 11‐16.
4 Inalcık, art. Imtiyâzât; Beldiceanu, 1976.
5Imber, op. cit., p. 3 şi Mantran (coord.), 1989, p. 15‐35 (Irène Beldiceanu), p. 117‐
138 (Nicoară Beldiceanu), p. 159‐226 (Gilles Veinstein).

10
Islâm‐ului6. Diferența dintre cele două categorii se măsoară, în accepția lui
Halil Inalcık, prin indicatorii sintetici şi obiectivi: cadiu (Islâm), timar, defter7.
În viziunea dreptului islamic hanefit, însă, care nu acceptă decât două
categorii polare (ʺCasa Islâm‐uluiʺ şi ʺCasa războiuluiʺ), ʺCasa Islâm‐uluiʺ s‐
ar extinde şi asupra statelor aflate doar sub ʺsuzeranitateʺ otomană (state
tributare : haracgüzar), cum au fost, de exemplu principatele române8. După

6 Teritoriile din afara „Casei Islâm‐ului” erau fie statele independente, fie
ansamblul statelor denumite în istoriografie „Commonwealth‐ul otoman”, adică
state aflate în legătură tributară cu Imperiul otoman (şi în diferite grade efective de
obediență politică şi economică). În concepția islamic‐otomană, acestea erau țări”
protejate” (memâlik‐i mahruse). În limbajul juridic şi diplomatic otoman, protecția
„tributară” era asimilată, uneori, cu protecția de tip zimmet a supuşilor
nemusulmani interni (”vilâyet‐i mezbure dahi memâlik‐i mahrusem muzâfatından olub”
= „anexe ale țărilor mele bine‐păzite”). Principatele Țara Românească, Moldova şi
Transilvania, la nord de Dunăre sau Republica Raguza, pe țărmul Mării Adriatica,
erau state tributare, cu autonomiile lor specifice, bazate pe capitulații (cahd‐nâme),
ceea ce în dreptul şcolii şafi’ite (al‐Mawardi) se traducea într‐o categorie
intermediară între Casa Islâm‐ului şi Casa războiului (Dâr‐al‐harb), anume Casa
păcii/reconcilierii (Dâr‐al‐sulh/muvâda’a). Integrarea lor progresivă (dar şi
fluctuantă) poate fi urmărită pe mai multe planuri: economic, comercial, monetar,
militar, d.p.v. al politicii externe, dar nu s‐a soldat niciodată cu anularea
individualității statale. Teoria juridică islamică în privința statutului teritoriilor
cucerite, dezvoltată în cadrul mai multor şcoli, dădea practic posibilitatea de
stabilire o unei game largi de relații între puterea „suzerană” şi statul „haraçgüzar”
(tributar). În esență însă, regimul de protecție tributară, bazat pe principiul cahd ve
aman (securitate şi protecție, asistență în caz de agresiune), garanta dinastia
proprie, integritate teritorială, non‐ingerința în treburile interne, autonomie
administrativă şi juridică, regim vamal privilegiat. În schimb, politica externă a
statului „haraçgüzar” trebuia să se conformeze intereselor Porții (dost dosta ve
düşman düşmana : prieten, prietenului şi duşman, duşmanului), şi, de asemenea, pe
plan intern, să indeplinească un număr de obligații economice şi fiscale şi să
accepte anumite limitări ale comerțului extern, v. Inalcık, 1954, Lewis, 1988; Gemil,
1994 (2008).
7 Inalcık, 1954, p. 107‐112.
8 Panaite, 2013, p. 174‐181.

11
cum aceste teritorii se aflau în prima sau a doua categorie, politica
integratoare a Imperiului otoman s‐a manifestat diferențiat.
În privința guvernării provinciale, în primele secole ale existenței
statului mai ales, otomanii s‐au adaptat particularităților culturale şi
instituționale ale teritoriilor cucerite. Atât structurile teritorial‐
administrative, cât şi fiscalitatea şi sistemul militar (în primul rând
structurile militare teritoriale, recrutate în general dintre elementele locale,
de ex. derventgiii, derbendci sau dervenții, martalogii/martolos, voynuk‐ii,
filorici‐ii), chiar şi sistemul timarial, au fost edificate de otomani pe liniile de
forță ale ʺprecedentului istoricʺ. Cutumele locale, creştine şi de sorginte
multi‐etnică, au modelat ʺsistemul clasicʺ otomano‐islamic în regiunile
unde acestea au venit în atingere. Regimul de autonomie internă, adică
privilegiile acordate unor grupuri minoritare din punct de vedere religios,
etnic, militar, etc., sau unor provincii întregi, au constituit reversul unor
avantaje, economice, sau de altă natură, pe care statul otoman şi le asigura
în acest mod. Rezultatul a fost păstrarea aproape intactă a anumitor
ʺporțiuni instituționaleʺ ale societăților cucerite, încadrate, cu unele limitări,
în sistemul otoman şi islamic. Odată cu domnia sultanului Soliman
Legiuitorul (Süleyman Kanunî) însă, se manifestă o altă concepție,
centralizatoare, asupra organizării interne a imperiului, soldată cu
adoptarea unor măsuri în vederea standardizării administrative şi fiscale
pe tot teritoriul statului9.

Frontiera otomană
Sangeacul (tc. sancak) Silistra a fost provincia otomană situată pe
cursul Dunării maritime, pe segmentul terminal al fluviului, de la cetatea
omonimă şi prima bifurcare a fluviului, până la vărsarea acestuia în Marea
Neagră, (deci, implicit, a fost o provincie atât dunăreană cât şi pontică).
Teritorial, se întindea din împrejurimile golfului Burgas, în sud (până în
vecinătatea cetății Midye, azi Kıyı‐köy), cuprinzând ambii versanți ai
Balcanilor Maritimi, şi până în zona Gurilor Dunării, incluzând Dobrogea
întreagă. A fost aşadar o provincie otomană europeană şi, totodată, o

9 Kayapınar, 2011, p. 78‐104.

12
provincie de frontieră, fiind cucerită de otomani pe seama teritoriilor
bulgare (un fragment din partea nord‐estică a țaratului de Târnovo) şi ale
Țării Româneşti.
Restituirea organizării sale în cadrul statului otoman comportă mai
multe aspecte: geneza istorică (momentul sau etapele cuceririi); sistemul de
instituții; semnificațiile şi specificul acestui sistem particular (al sangeacului
Silistra) în câmpul metodelor de dominație de tip imperial‐otoman.
S‐a afirmat pe bună‐dreptate despre administrația imperial otomană
că a fost ʺinstituțional omnivorăʺ, că integrarea teritoriilor cucerite a avut
loc după un principiu de heterogenitate, a constat în formule rezultate din
compromisuri pragmatice, în care a contat totdeauna ʺproporționarea
costurilor cu mizaʺ a ceea ce se dobândea10. Mai ales pentru regiunile
frontierei, sistemul instituțional a rămas multă vreme derogatoriu față de
centru11, față de sistemul ʺstandardʺ (clasic), şi a constat din forme laxe de
acomodare cu ʺnon‐otomanulʺ, pe care centrul le‐a inventat pentru
menținerea autorității sale în părțile cele mai depărtate, şi implicit mai
periclitate, de acest centru.
După Rıfaat A. Abou‐el‐Haj, până la pacea de la Karlowitz (1699),
frontiera otomană a avut următoarele caracteristici: a fost o ʺfrontieră
zonalăʺ, nu liniară, cum sunt frontierele statelor moderne şi contemporane,
ʺfrontier ʺnu ʺborderʺ. Terminologia documentelor otomane distinge,
pentru noțiunea de ʺfrontierăʺ, între sensul de linie (sınur biz. sinora sau
ar. hadd cu pl. hudud) şi sensul de ʺzonăʺ (tc. uc sau arabo‐pers. serhad). A
fost o frontieră deschisă, în devenire, pentru că era o bază pentru noi
cuceriri, zonă a beylik‐urilor de margine cu autonomie largă, şi a raziilor
(akın); a fost o frontieră unilaterală (nesupusă recunoaşterii internaționale,
fără a fi rezultatul negocierilor oficiale ci doar a unora disimulate, pentru
salvarea principiului concedării, cu titlu grațios, a tratatele (politice) care o
materializau: capitulațiile (ahd‐nâme)12. În regiunile frontaliere, instituțiile

10 Veinstein, 2004‐2005.
11 Ibidem.
12 Abou‐el‐Haj, 1969. Inalcık, articolele Bulgaria, Rumeli, Dobruca: EI2.

13
otomane tipice sunt doar parțial reprezentate, şi hibride fața de sistemul
omogen de instituții ale centrului, întâlnindu‐se adeseori formule de
condominium cu statele limitrofe.
Pentru cercetarea tuturor acestor aspecte, care se plasează atât în zona
largă a istoriei instituțiilor cât şi în capitolul geografiei istorice, implicând o
mare diversitate locală, este necesară o amplă acțiune de recenzare, cu
maximun de minuție, a tuturor formelor de organizare (administrativă,
militară, economică etc.). Ceea ce presupune practic, fie ani lungi de
cercetări solitare, fie agregarea unor echipe numeroase pe proiecte tematice
comune.

Grupuri privilegiate: structuri militare şi comunități civile

Existența unor grupuri sociale, cu rol militar sau civil, cu un regim
fiscal special care le încadrează, este definitorie pentru societatea otomană a
secolelor XV‐XVI, în condițiile unei insuficiente monetarizări a economiei
de caracter agrar, predominant, şi comercial pre‐capitalist, în care
retribuirea funcțiilor publice, militare sau civile, a trebuit să facă apel la
veniturile directe, prelevate din cultivarea pământului, creşterea vitelor sau
exploatarea vămilor.
Poziția strategică a sangeacului Silistra (provincie de frontieră) s‐a
repercutat şi asupra structurii fiscale a populației. Alături de ʺraiauaʺ rurală
şi urbană (principalul element productiv şi impozabil) au existat
numeroase organizații privilegiate, militare şi civile, continuatoare, în
multe cazuri, a unor instituții preotomane. Astfel erau organizațiile militare
locale (care au dat naştere şi unor sate cu statut special) ca voynuk‐ii,
martolos‐ii, filurici‐ii, derbendci‐ii, recrutați în general din populația creştină.
Dar şi numeroasele categorii ʺprofesionaleʺ, de meseriaşi în primul rând,
scutiți fiscal în schimbul activității lor (care necesita o calificare specială) :
fierarii (ahengerân, haddadân), pietrarii (taşçıyân), constructorii (yapıcıyan,
bennâ), dulgherii (neccarân), ʺsărariiʺ (tuzcu), podarii (köprücü), furnizorii de

14
seu (yağcı)13, dalyancı‐ii (cei care reparau talianele). Aceste structuri sociale
privilegiate, militare şi civile, cu rădăcini preotomane, se aflau în zone cu
mare densitate demografică creştină (în unele cazuri, cu populație
românească, cum erau satele de filorici)14. Studierea lor este importantă şi
pentru reconstituirea ʺhărții politice ʺpreotomane care se mai vădeşte şi în
tiparele diviziunilor administrative otomane, în sistemul organizării
vamale, în practici fiscale neturceşti şi neislamice, în organizarea flotei
dunărene. Toate aceste forme de organizare, depozitare ale unor tradiții
preotomane, trimit fie spre modelul imperial bizantin (mai ales în cazul
instituțiilor ʺde sistemʺ cum ar fi : flota, apărarea, organizarea vamală) fie
spre lumea statelor medievale, bizantine şi româneşti (Țara Românească şi
Moldova, principatele dobrogene din secolul al XIV‐lea), slave (țaratul
bulagar), a stăpânirilor turcice (mongole şi selgiuchide din Dobrogea de
nord), a coloniilor italiene (genoveze şi venețiene din porturile danubiano‐
pontice). Căile de transmitere a acestor modele în sistemul instituțiilor
otomane, ca şi ponderea lor, nu sunt însă întotdeauna uşor de decelat, şi de
aceea este important să se facă cercetări caz cu caz.

Paginile care urmează înmănunchează câteva etape de cercetare ale

unor aspecte definitorii pentru modalitățile anexării şi organizării
teritoriilor care au alcătuit sangeacul Silistrei în secolele XV‐XVI.
Cercetările mele continuă însă, ca şi exploatarea altor documente şi
materiale bibliografice adunate în perioada desfăşurării grantului

13Unele categorii privilegiate beneficiau nu numai de statut fiscal aparte dar şi de

autonomie legislativă. De exemplu fierarii saxoni (Sâslar) din sangeacul Vidin, sau
satele privilegiate cu atribuții nemilitare, ca satele de şoimari (şahinciyân, çakırcıyân,
dogancıyân, bâzdâr) şi ulieri (atmacacı), Kayapınar, 2011, p. 265‐268. V. şi Beldiceanu‐
Steinherr, 1969, p. 26‐7.
14 Kayapınar, 2011, p. 255‐263.

15
POSDRU, pe care, în timpul scurt alocat acestei prezentări, nu le‐am putut
integra, în speranța unei sinteze viitoare mai cuprinzătoare ş adâncite.

Notă asupra transliterațiilor:

Am ales, pentru simplificare, transliterarea termenilor turco‐
otomani în alfabetul turc modern după normele dicționarului turc‐englez
Redhouse (1968). Cuvintele otomane asimilate în limba română, ca de ex.
cadiu (tc. kadı), caza (tc. kaza), schelă (tc. iskele), sangeac (tc. sancak), acân şi
acângiu (tc. akın, akıcı), ş.a., au rămas aşa în text, cu indicarea, la prima
apariție, a formei otomane.

Bucureşti,
Sfinții Mari Împărați , întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena,
2013

16
 Capitolul I:
Surse şi istoriografie

Izvoarele otomane
Pentru studierea regimului intern ‐ viața economică, organizarea
administrativă, regimul juridic, structurile sociale ‐ din teritoriile stăpânite de
otomani, fundamentale sunt actele otomane de cancelarie. Acestea există în
supra‐abundență în arhivele din Turcia, sau sunt răspândite în arhivele
regionale şi centrale din țările care au făcut parte din Imperiul otoman. Dar
problema acută pentru utilizarea lor este măsura redusă a introducerii lor în
circuitul ştiințific. Descifrarea şi comentarea lor, încă în perioada începuturilor,
rămâne un deziderat al orientalisticii mondiale. Sunt mult insuficiente, de
asemenea, edițiile de surse narative otomane, după norme uniforme şi
conforme exigențelor ştiințifice ale turcologiei şi osmanisticii.
Se poate spune că fondurile arhivistice otomane au dimensiuni
gigantice. Se păstrează, după estimări generale, numai la Başbakanlık Arşivi
(Arhiva Preşedinției Consiliului de Miniştri) din Istanbul circa 150 milioane
de piese arhivistice, din care a fost catalogat un număr infim15. Multe alte
documente sunt de găsit la Arhivele de la Palatul Topkapı şi la Biblioteca
Municipală (Belediye Kütüphane), de asemenea din Istanbul, precum şi la
Arhivele Cadastrului (Tapu ve Kadastro) de la Ankara. Arhivele orientale ale
Bibliotecii Naționale ʺChiril şi Metodiuʺ din Sofia, adăpostesc şi ele câteve
sute de mii de documente16. Arhivele Naționale din Bucureşti conservă un
fond bogat de microfilme după documente turceşti care interesează spațiul
românesc dar, din păcate, nu toate sunt în stare bună de consultare, unele

15Beldiceanu, 1968, p. 218. La acea dată se ştia de cca. 40 000 000 ‐ 50 000 000 de
documente. După date din anul 2010, numărul lor a crescut la 150 milioane de
piese, BOAR 2010, p. XXVII.
16 Kabrda, 1954, p. 181.

17
fiind de‐a dreptul inutilizabile (mai ales cele din colecția ʺmühimme
defterleriʺ).
Documentele cancelariei otomane: registrele ʺde recensământʺ
(tahrir), de ʺcapitațieʺ (cizye), de gelepi (celep), de vamă (gümrük), registrele
de arendare (defter‐i mukatacât), diplomele de numire (berât) a agenților
perceptori de impozite, protocoalele de judecată ale cadiilor (şer´iye
sicilleri), condicile financiare (maliye defterleri), condicile de porunci ale
Divanului Imperial (Divan‐ı Humâyun ahkâm defterleri), tratatele de pace
(cahd‐nâme), sunt sursele care procură maximum de exactitate pentru
cunoaşterea regimul intern al teritoriilor integrate statului otoman.
Informații foarte prețioase, fără îndoială, se găsesc şi în izvoarele narative
(atât cele occidentale cât şi cele otomane)17.
Alte categorii de izvoare valorificabile şi în studiul chestiunilor
administrative sau economice (cronicile, rapoarte diplomatice, relatările de
călătorie, tezaurele numismatice, monumentele epigrafice, atât otomane cât
şi ʺeuropeneʺ) sunt, în general, surse de informații discontinui din punct de
vedere cronologic, tematic sau topografic dar informațiile lor dispersate pot
corobora (sau interoga) cu succes pe cele din categoria continuum‐ului
birocrației otomane18.

Registrele de recensământ (tahrir defterleri) şi codurile de legi

seculare (kanunnâme)
Registrele de recensământ otomane pot fi definite succint drept
culegeri de date privind sursele de venit dintr‐o provincie otomană,
alcătuite fie după producătorii acestora ‐ registrele detaliate (mufassal
defteri) ‐ fie după beneficiarii veniturilor recenzate ‐ registrele abreviate

17Kabrda, 1951, p. 329‐392 ; Sertoğlu, 1955 ; Țvetkova şi Gjaca (Ghiață), 1976, p. 349‐
360. Pentru documentele din fondurile Maliyeden Müdevver Defterleri şi Maliye
Ahkâm Defterleri (condici de porunci financiare), referitoare la Nikopol, Tulcea,
Giurgiu, Hârşova, Silistra, Turnu, Chilia şi aflate în microfilam la Arhivele
Naționale v. Maxim, 1983, p. 804‐805.
18Maxim, 1983 (Izvoare. Considerații istoriografice); Panaite, 1998, Idem, 2004; Gemil,
1991, p. 190‐193.

18
(icmal defteri)19. În ambele cazuri, acest gen de surse evidențiază, direct sau
indirect, şi mecanismele juridice – instituțiile ‐ care unesc pe producători cu
beneficiarii. Registrele furnizează o informație coerentă şi omogenă în timp
şi spațiu, permițând (în situația ideală a găsirii lor în număr suficient de
mare) cercetările seriale. Cu drept cuvânt, Ö. L. Barkan, părintele
defterologiei moderne, spunea că istoria monografică a oricărei regiuni a
imperiului osman se poate scrie numai pe baza registrelor otomane20. Dar,
şi mai mult, privite în transparența lor, registrele otomane revelează
prețioase corelații cu perioada preotomană a unui teritoriu21.
Aparent, registrele otomane de recensământ sunt imaginea de o
fidelitate ideală a unei provincii, din punct de vedere demografic,
toponimic, economic, ş.a. Dar, din păcate, această viziune optimistă trebuie
demontată ca iluzorie: registrele de recensământ constituie de fapt doar
raspunsul la diferite nevoi de ordin fiscal şi deci, conținutul lor reprezintă
numai o selecție de date şi subiecți care să satisfacă scopul particular în care
au fost întocmite. Avem de‐a face aşadar cu recensăminte ale
contribuabililor (reprezentați prin şeful familiei sau prin celibatarii adulți)
şi nu cu recensăminte generale al populației22.
Din punctul de vedere al introducerii în circuitul ştiințific a
documentației otomane, epoca lui Süleyman I (1520‐1566) este cel mai bine
cunoscută (în raport cu perioada începuturilor statului). Una dintre
măsurile sultanului Süleyman I, în scopul unei bune vizibilități a
veniturilor statului, a fost marea acțiune de compilare a registrelor astfel
încât acestea să acopere întreg teritoriul imperiului, conform celor mai
recente date. O altă inițiativă care i se atribuie lui Kanunî (ʺLegiutorulʺ) în
materie administrativă, a fost aceea de a impune sistemul unic teritorial‐
administrativ, cu circumscripțiile otomane ʺstandardʺ (eyelet, sancak, kaza,
nahiye), triumf totodată al concepției centralizatoare asupra diferitelor
forme de semi‐independență teritorială care coexistau de la începutul

19 Beldiceanu,1980, p. 12‐17
20 Barkan, 1957, p. 9; Țvetkova, 1983, p. 146‐150.
21 Beldiceanu‐Steinherr, 1976, p. 235‐240.
22 Kayapınar, 2011, p. 218.

19
primelor cuceriri (uc‐beylik‐urile – ʺmărcileʺ de graniță)23. Din păcate pentru
istoric, din necesități generale sau în conjuncturi specifice, otomanii au
efectuat numeroase restructurări ale sistemului administrativ‐teritorial.
Astfel încât momentul şi conținutul acestora sunt subiecte asupra cărora,
nu în puține cazuri, istoriografia turcologică controversează încă.
Se cunosc cca. 55 de registre (deftere) diferite pentru sangeacul Silistra
şi, implicit, pentru teritoriul Dobrogei, datând din secolele XVI‐XVII: de
recensământ, pentru impozitele extraordinare (cavarız), de capitație (cizye),
pentru dările pe oi (cadet‐i ağnam), etc. Dintre acestea, 30 de registre sunt din
secolul al XVI‐lea24. Nu sunt cunoscute registre contemporane primelor
etape ale organizării teritoriilor cucerite de otomani în Peninsula Balcanică
(mijlocul secolului al XIV‐lea şi mijlocul secolului al XV‐lea). Perioadei
centralizării administrative a statului otoman (a doua jumătate a secolului
al XV‐lea), dar mai ales celei a reformelor vizând omogenizarea
administrativă şi fiscală a Imperiului otoman întreprinse de Soliman
Legiuitorul, îi aparțin cele mai timpurii registre ale sangeacului Silistra
cunoscute la această oră25.
Pentru teritoriul Dobrogei secolului al XVI‐lea (ca parte a sangeacului
Silistra), din cele câteva zeci de registre cunoscute, doar patru sunt

23 Eadem., op. cit., p. 88‐92. Existența unor asemenea autonomii teritoriale sub
conducerea unor veritabile dinastii de gazi este mai bine studiată, pentru teritoriile
europene, doar în câteva regiuni din Macedonia şi din Tesalia, sub stăpânirea
beilor (bey) Evrenos, Turahan sau Paşa‐Yğit, Ibidem. Sistemul uc‐urilor (tc. uc) a fost
luat de otomani de la selgiuchizi, care‐l aplicaseră cu succes în Asia Mică;
transportat în Peninsula Balcanică, acest sistem a suferit contaminări cu instituțiile
omologe de aici (sistemele de apărare a frontierei) dând naştere sistemului militar
de graniță specific otoman, denumit cu un termen persan : serhad, v. Evgheni
Raduşev, 1995, p. 3‐5.
24 370 Numaralı, 2002, p. 18‐21.
25Registrul din 1526‐29, editat de Tayyib Gökbilgin, v. Gökbilgin, 1956, p. 253‐261
şi registrul din 1530, v. 370 Numaralı, 2002. Mai vechi decât acestea, sunt câteva
fragmentele de registru de cizye din anii 1488‐1491, v. Barkan, 1964, p. 40‐43 şi
Dimitrov, Grozdanova, Andreev (ed.), 1986, p. 25‐26 (traducere din osmană în
limba bulgară de Asparuh Velkov).

20
publicate. Trei dintre acestea au fost editate de Tayyib Gökbilgin: cel mai
timpuriu este dfterul D 9578 de la Arhivele Palatului Topkapı (Topkapı Sarayı
Arşivi), din anii 1526‐2926; al doilea este un registru de la Arhivele otomane
ale Preşidenției Consiliului de Miniştri (Başbakanlık Osmanlı Arşivi) din
Istanbul, TD 222, din anul 1543 şi al treilea, tot un registru de recensământ,
mai târziu, TD 614, din anul 1584, conservat în acelaşi loc27. Al patrulea
registru care a fost publicat este registrul de gelepi (celep) din anul 157328.
Munca de editare a registrelor necesită adesea laborioase operații de
identificare şi clasare a fragmentelor risipite în arhive din diferite țări,
preliminarii deloc lesnicioase, care grevează şi ele asupra proiectului de
dare la lumină a acestor valoroase surse istorice29. Publicarea registrului de
socoteli pentru provincia Rumelia, TT 370 (din anul 1530/937 H) se
datorează unei inițiative fericite a Direcției Generale a Arhivelor istorice ale
Preşedinției Consiliului de Miniştri (Başbakanlık Osmanlı Arşivi) din Istanbul
de a edita registrele epocii sultanului Süleyman, şi constituie un eveniment
notabil căci, până în prezent, au văzut lumina tiparului mai multe registre
pentru Anatolia, dar numai unul singur – anume acest registru TT 370 ‐
pentru Rumelia30. De asemenea un mic fragment de registru de
recensământ al sangeacului Silistra, referitor la târgul Brăilei (TT 483 din

26Gökbilgin, 1956, p. 253‐261. Cele mai vechi sunt fragmentele de registru de cizye
datând din anii 1488‐1491, v. Barkan, 1964, p. 40‐43 şi Dimitrov, Grozdanova,
Andreev (ed.), 1986, p. 25‐26 (traducere din osmană în limba bulgară de Asparuh
Velkov).
27 Gökbilgin, 1957.
28Ghiață, 1980, p. 30 şi 42 (registrul de gelepi nr. 1604, din anul 1573. Autoarea a
utilizat un exemplar păstrat la Başbakanlık Arşivi din Istanbul. Acelaşi registru, dar
după un manuscris aflat la Biblioteca Națională “Chiril şi Metodiu” din Sofia, a
fost publicat de Bistra Țvetkova, în «Izvestia na Narodnia Muzei Varna », VIII,
1972, p. 209‐231. V. şi Țvetkova şi Gjaca (Ghiață), 1976, p. 349‐360 (pentru un alt
fragment al aceluiaşi registru).
29 Kayapınar, 2011, p. 91‐104.
30 370 Numaralı, 2002.

21
anul 1570), conservat la Başbakanlık Arşivi, a fost publicat recent de M.
Maxim31.
Kanunnâme‐lele au o importanță deosebită pentru cunoaşterea
legilor şi cutumelor anterioare stăpânirii otomane32. Prin ʺlegile seculareʺ
(kanunnâme) sultanul otoman reglementa, în virtutea prerogativei sale
legislative (cörf), problemele care nu aveau o soluție în dispozițiile generale
ale Legii coranice (Şarîca)33. Ele reprezintă dreptul scris, ʺlaicʺ, secular,
distinct de dreptul canonic, religios, deşi nu rupt de acesta şi, cu atât mai
puțin, în opoziție cu el34. Acest corpus de reglementări a rezultat din
ordinele, poruncile, decretele emise de guvernul central (în numele
sultanului) către autoritățile locale. Otomanii s‐au ferit, la începuturile
expansiunii lor, să inoveze prea mult în domeniul practic, pentru a nu
bulversa mecanismele economice şi sociale. De cele mai multe ori, aceştia s‐
au mulțumit să suprime doar ʺcutumele contraproductiveʺ care erau în
vigoare la data cuceririi unui teritoriu. Kanun‐urile epocii otomane clasice
manifestă preocuparea legiuitorului de a proteja populația (plătitoare de
impozite şi redevențe) de orice abuz din partea agenților administrației. Se
poate afirma despre administrația otomană că se caracteriza prin toleranță
pragmatică. Dreptul otoman însuşi este un drept pragmatic şi empiric,
răspunzând problemelor cotidiene (decretele aveau valabilitate doar pe
timpul vieții unui sultan dar ele puteau fi reconfirmate de succesorul său).

31Maxim, 2012, p. 297‐380. Autorul consider registrul TT 483, în mod curios, „o

descoperire” (p. 392‐393). Totuşi, în realitate, registrul TT 483, ca şi kanun‐ul care‐l
prefațează, au fost semnalate de N. Beldiceanu, încă din anul 1969 (Beldiceanu,
1969a, p. 179‐183); Gilles Veinstein şi Mihnea Berindei au publicat şi comentat mai
multe reglementări pentru regiunea Bender‐Kilia‐Akkerman (v. Berindei şi
Veinstein 1981, p. 251‐328.) şi au citat o serie de date din acest registru referitoare la
sangeacul Silistra (ibidem; v. de asemenea Berindei şi Veinstein, 1987); câteva date
privind cazaua şi târgul Brăilei, din acelaşi registru TT 483, sunt semnalate şi în
articolul: Popescu, 1997‐1998, p. 218, n. 34.
32 Barkan, 1943, Introducere.
33 Gibb şi Bowen, 1957, p. 23.
34Chiar dacă acesta din urmă era uneori doar menajat, strict formal, prin adagiul:
ʺîn conformitate cu şericat‐ulʺ.

22
Cu ocazia fiecărui nou recensământ al provinciilor, modificările de orice
natură erau cu grijă semnalate iar instituțiile, mai ales cele locale, erau
explicate amănunțit în kanun‐ul care însoțea registrul, pentru a nu fi sursă
de confuzii. Un cod oficial, care, ca atare, nu se găsea nici în birourile de
stat, nici în arhivele regionale, era un fel de sumar al deciziilor adoptate,
pentru ca guvernanții să poată avea o imagine de ansamblu asupra lor.
Practic, se aplicau legi disparate, emise în diferite momente şi anexate
registrelor de recensământ35.
Primul registru cunoscut de ʺdecrete imperialeʺ este codul de legi al
lui Mehmed II. Dar cele mai complete, pentru secolul al XVI‐lea, sunt cele

35 Terminologic, documentele otomane utilizează pentru aceste reglementări atât

cuvântul kanunnâme cât şi yasaknâme: din punct de vedere al conținutului

diferențele sunt nesemnificative, dar din punct de vedere diplomatic, după H.
Inalcık, există argumente pentru a le socoti două specii deferite (Inalcık, 1967a, p.
139‐157). După N. Beldiceanu, ambele denumiri desemnează acelaşi tip de
documente, singura deosebire între yasaknâme şi kanunnâme fiind originea
cuvântului care le desemnează: turcească în cazul lui yasak şi grecească pentru
kanun (Beldiceanu, 1960 p. 41‐43). Halil Inalcık contestă această clasificare
diplomatică arătând că yasaknâme era actul destinat să autorizeze pe agentul
sultanului ‐ yasak‐kulu ‐ să ducă la îndeplinire, cu colaborarea autorităților locale,
ordinele imperiale cuprinse în kanunnâme. Având nevoie să cunoască bine obiectul
misiunii sale, unui asemenea agent sultanal i se transmiteau reglementările
(cuprinse în kanunnâme) asupra cărora trebuia să vegheze. De aici similitudinea de
conținut a celor două categorii de documente. Dar finalitatea şi destinatarul
constituie argumentele decisive ale disjungerii lor ca specii diplomatice aparte.
Kanunnâme‐lele erau porunci (hüküm) destinate de cele mai multe ori camil‐ilor
(colectori de venituri), legi exprimând voința sultanului, destinate reglementării
unui domeniu de activitate. Reglementări similare erau cuprinse şi în berât‐e
(diplome de numire într‐o funcție) sau în tevkî’ (rescripte imperiale) fără însā a le
putea confunda din punct de vedere diplomatic (Inalcık, 1967a, p. 141). N.
Beldiceanu furnizează exemple când un act numit yasaknâme este adresat, nu unor
yasakkulu cum cerea regula remarcată de Inalcık, ci unor cadii, sau sangeacbei sau
chiar comandanților de cetate (Beldiceanu, 1973, p. 31). Ordonarea ulterioară de
către H. Inalcık a tuturor acestor regulamente sub termenul arab adâletnâme (ʺcarte
de dreptateʺ) indică o încercare a acestuia de depăşire a impasului taxinomic
(Inalcık, 1967, p. 49‐145, apud Beldiceanu, 1973, p. 31, n. 10).

23
din timpul domniei sultanilor Süleyman I (1520‐1566) şi Selim II (1566‐
1574)36. Fiind o strângere laolaltă a unor dispoziții diverse emise pentru a
rezolva problemele practicii economice şi sociale, kanunnâme‐lele oglindesc,
prin intermediul regimului fiscal, funcționarea acestor domenii ale vieții
sociale, dar, totodată, prin conservatismul lor, oferă cunoaşterea unor
situații anterioare cuceririi otomane. Fiind acte normative (reflectând o
stare de drept), ele necesită însă confruntarea cu alte surse documentare,
atât pentru verificare cât şi pentru întregirea tabloului37.
Documentele publicate de Ö. L. Barkan în compendiul său – Kanunlar
(Legile) ‐ sunt de primă importanță pentru a cunoaşte administrația
otomană în regiunile musulmane şi în cele creştine ale imperiului. Chiar
dacă Barkan s‐a axat pe textele cu caracter agrar (fără să se limiteze de altfel
strict la acestea), lucrarea sa reprezintă prima realizare de importanță
capitală în acest domeniu38. Tot el a publicat un amplu studiu asupra
registrelor şi a reglementărilor fiscale otomane39.
Pentru regiunea ponto‐danubiană, Nicoară Beldiceanu a publicat
peste o sută de documente din fondul turcesc al Bibliotecii Naționale din
Paris şi din alte fonduri (Biblioteca Palatului Topkapı din Istanbul,
Preussische Staatsbibliothek din Berlin): kanunnâme‐le şi registre de
cadastru, din timpul sultanilor Bayezid I, Mehmed II şi Bayezid II, Murad II
şi Selim I, referitoare la oraşul otoman în general şi la regimul comercial al

36 Pentru kanunnâme‐lele generale ale Imperiului otoman până la sfârşitul secolului

al XVI‐lea, respectiv codurile lui Mehmed II, Bayazid II, Selim I, Süleyman I, Selim
II, Murad III, v. următoarele ediții: Kraelitz – Greifenhorst, 1921, vol. I; Babinger,
1956, vol. I; Anhegger şi Inalcık 1956; Arif, 1912‐1914; Beldiceanu, 1967;
Hadzibegic, 1940‐1950. Pentru reeditarea tuturor acestor kanunnâme‐le generale,
regionale şi locale, v. Akgündüz, 1990‐1996 , 9 vol.
Pentru valoarea şi limitele kanunnâme‐lelor ca surse istorice, v. Inalcık. EI2, IV, p.
37

556‐566, Kabrda, 1959, Beldiceanu, 1960, p. 40‐43 şi Beldiceanu, 1973, p. 30‐32 ;

Berindei, Kalus‐Martin,Veinstein, 1976, p. 19‐41.
Barkan,1943, p. 267‐271 şi 272‐277 (kanunnâme‐lele sangeacurilor Nikopol şi
38

Silistra, din timpul sultanului Süleyman I).

39 Idem, 1940‐1941, II, 1 şi II, 2.

24
centrelor dunărene în special40. Cercetările sale au arătat cum era
organizată o nouă cucerire otomană, care erau instituțiile vieții urbane, au
pus în lumină unilateralitatea viziunilor care atribuie stăpânirii otomane un
caracter eminamente sau exclusiv distructiv.
Principalele reglementări (kanunnâme) de care dispunem la ora
aceasta, pentru centrele sangeacului Silistra, datând din perioada cuprinsă
între ultimile două decenii ale secolului al XV‐lea şi ultimul deceniu al
secoului următor, aflate în arhive şi biblioteci din Paris, Viena, Istanbul şi
Ankara, şi publicate sub diverse forme (integral, fragmentar, în regest), în
ordinea aparițiilor:
– J. von Hammer, Des osmanischen Reichs Staatsverfassung und
Statsverwaltung, Viena 1815, vol. 1 (regeste).
– Barkan Ö. L., XV ve XVI‐ıncı asırlarda osmanlı ımparatorluğunda
ziraî ekonominin hukukî ve malî esasları. Kanunlar (Bazele juridice
şi financiare ale economiei agrare în Imperiul otoman în secolele
XV‐XVI, Legi) Istanbul, 1943.
– Hadiye Tunçer, Osmanlı ımparatorluğunda toprak hukuku arazi
kanunları ve kanun açıklamaları (Dreptul funciar în Imperiul
otoman, legile agrare şi explicația lor), Ankara, 1962.
– N. Beldiceanu şi Irène Beldiceanu‐Steinherr, Actes du règne de
Selim Ier concernant quelques échelles danubiennes, de Valachie, de
Bulgarie et de Dobrudja, SF, 33, 1964, p. 91‐115: reglementări
generale pentru schelele de pe malul românesc şi bulgăresc al
Dunării, cunoscute ca raportul cadiului de Kazanlık din anul
1520 (p. 96‐98).
– N. Beldiceanu, Kilia et Cetatea‐Albă à travers les documents
ottomans, REI, 36, 2, 1968, p. 215‐262: Chilia (p. 233‐242).
– N. Beldiceanu, La Moldavie ottomane à la fin du XVe siècle et au
début du XVIe siècle, REI, 2, 1969, p.239‐266: Chilia (p. 261‐262).

Beldiceanu, 1960, Idem, 1973; Beldiceanu şi Beldiceanu‐Steinherr, 1964, p. 91‐115.

40

25
– N. Beldiceanu, Recherche sur la ville ottomane. Étude et actes, Paris,
1973: Chilia (reluarea documentelor publicate în 1968), p. 163‐
172.
– Maria Matilda Alexandrescu‐Dersca‐Bulgaru, Aspecte ale vieții
economice din oraşele şi tîrgurile Dobrogei sub stăpînire otomană, sec.
XV‐XVII, S, 26, 1, 1973, p. 33‐48: Hârşova şi Constanța (p. 43‐44).

‐ Bistra Țvetkova, Actes concernant la vie économique des villes

balkaniques aux XVe et XVIe siècles, REI, 43, 1, 1975, p. 143‐180:
Silistra (p. 143‐149); aceleaşi documente au mai fost publicate de
autoare în anul 1963 (B. Țvetkova, Kăm văprosa za pazarnite i
pristaniştnite mita i taxi v njakoi bălgarski gradove prez XVIv., în
ʺIzvestija na Instituta za Istorija Bălgarskata Akademija na
Naukiteʺ, Sofia, 1963, 13, p. 183‐260) şi în 1979 (B. Țvetkova,
Turski izvori za istorijata na pravoto bălgarskite zemi, II, Sofia, 1979,
p. 19‐55).
– R. Manolescu (coord.), Oraşul medieval. Culegere de texte,
Bucureşti 1976, p. 177‐190: mai multe reglementări comercial‐
vamale pentru centre pontice şi danubiene (Silistra, din anul
1512 şi Kilia din anul 1484, în traducerea lui M. Guboglu).
– M. Berindei şi G. Veinstein, Règlements fiscaux et fiscalité de la
province de Bender‐Aqkerman, 1570, CMRS, 1981, 22, 2‐3, p. 251‐
328: Chilia (266‐268).
– A. Akgündüz, Osmanlı kanunnâmeleri ve hukuki tahlilleri (Kanun‐
urile otomane şi explicarea lor), Istanbul, 1994, vol. 7, p. 724‐779:
documente în transliterația în alfabetul turc modern: Akkerman,
Bender, Kilia, Brăila, Tulcea, Isaccea şi Măcin, Hârşova,
Karaharman, Silistra, Gönci‐pazarı, Köstence, Sulu‐Mankaliye,
Varna, Balcic, Caliacra, Hacioğlu‐pazarcığı, Galata (Varnei),
Ekrene, Provadia, Aydos, Beberne (?), Közke (?), Misiviri,
Ahyolu, Süzeboli, Agataboli, Vasilikoz, Ebnelc (?), Yoros,
Yanbol, Saray‐ı Âmire, Karınâbâd.

26
 – Anca Popescu, Un centre commercial du Bas‐Danube ottoman au
XVIe siècle: Brăila (Bra´il), ʺIl Mar Neroʺ, Bucarest‐Paris‐Rome,
III/1997‐98, p. 198‐248.
– Anca Popescu, Schela Măcin în secolul al XVI‐lea (după
reglementări comerciale otomane), în vol. Miscellanea Historica et
Archaeologica in Honorem Professoris Ionel Cândea, ed. Valeriu
Sîrbu, Cristian Luca, Brăila, 2009, p. 295‐310.
– Anca Popescu, Portul Constanța în comerțul Mării Negre în secolul
al XVI‐lea, în vol. Izvoare istorice, artă, cultură şi societate. În
memoria lui Constantin Bălan (1928‐2005), coord. Constantin
Rezachevici, Bucureşti, 2010, p. 199‐209.
– Anca Popescu, Multiple Toponymy in the Sancak of Silistria (16th
Century), în vol. Moştenirea istorică a tătarilor, II, coord. Tasin
Gemil şi Nagy Pienaru, Bucureşti, 2012, p. 199‐217 (kanun‐ul
pentru Karasu/Medgidia).

Condicile de porunci mühimme defterleri şi ahkâm defterleri

Documentele cele mai numeroase din categoria ʺregistrelor afacerilor
importanteʺ (mühimme defterleri) sunt păstrate în Arhivele Consiliului de
Miniştri (Başbakanlık Arşivi) şi la Arhivele Palatului Topkapı. Acestea sunt, în
marea lor majoritate, ordine şi scrisori ale Porții către către diverşi suverani
(inclusiv domnii țărilor române) sau instrucțiuni către agenții
administrației locale otomane. Se mai găsesc răspândite în diferite alte țări,
ca de exemplu Polonia41 (arhivele din Varşovia). Primul volum al
registrelor de mühimme de la Başbakanlık Arşivi acoperă anii 1558‐1560. Dar
în arhivele de la Topkapı au fost descoperite două registre mai timpurii,
pentru anii 1544‐1545 şi 155242. Volumul E‐12321 din Arhivele din Topkapı,
pentru perioada 1544‐1545, a fost publicat integral de Halil Sahillioğlu43, şi,

41 Veinstein, 1994, p. 713.

Berindei şi Veinstein, 1987, p. 9‐10.
42

43 Sahillioğlu, 2002.

27
selectiv, de către Mihnea Berindei şi Gilles Veinstein44. Sub egida Arhivelor
Naționale din Turcia au apărut mai multe volume de ʺmühimme defterleriʺ:
nr. 3, 5, 6, 7, 12, 82, pentru perioadele 1558‐1560, 1565‐1566, 1564‐1565, 1567‐
1569, 1570‐1572, 1617‐1618 şi vol 44 pentru perioada 1580‐1584 editat de
Mehmet Ali Ünal (Izmir, 1995), ş.a.
Documentele din Polonia au fost editate în regest de Z.
Abrahamowicz şi M. Guboglu45.
Condicile de ordine imperiale (ahkâm defterleri) unde se află copiile
poruncilor emise de sultan într‐o multitudine de chestiuni financiare,
fiscale, administrative, militare, etc., sunt foarte importante dar, din păcate,
mai puțin reprezentate în edițiile de documente publicate până în prezent46.
În cadrul acestei lucrări postdoctorale am exploatat mai multe documente
(inedite) din acestă categorie, prezentând câteva in extenso (v. Anexele
documentare ale capitolelor III, IV şi V).

Registrele vamale (ruznâmçe şi gümrük defterleri)

Cele mai importante surse, pentru precizia şi siguranța datelor,
privind aspectele comerciale, sunt, bineînțeles, registrele vamale47. După
registrul vamal al Tulcei (1515‐1517), publicat de J. Hóvári în anul 198448,
un alt registru vamal al unui port din teritoriile romaneşti sub stăpânire

Berindei şi Veinstein, 1987.

44

45 Abrahamowicz, 1959; Guboglu, 1965.

46 Raduşev şi Kovacev, 1996, p. LXIV. Documente din aceste condici au mai fost
publicate, pentru spațiul românesc, de M. Maxim (Maxim, 1999; Idem, 2012).
47 Halil Inalcık a atras atenția încă din anul 1960, asupra registrelor (rûznamçe)
aflate în arhivele de la Başbakanlık Arşivi din Istanbul, din fondul Maliye, referitoare
la porturile dunărene Chilia (Kili), Smedereveo (Semendire), Tulcea, (Tulça) şi
Giurgiu (San Giorgio, Yurgova, Yerkökü) pentru intervalul de timp cuprins între
sfârşitul secolului al XV‐lea şi primele decenii ale secolului al XVI‐lea, Inalcık, 1960,
p. 132 şi 138; Idem, 1995, p. 113, n. 2. Informațiile din aceste documente au fost
folosite de acelaşi autor în diferite studii sau sinteze, v. mai recent, Inalcık şi
Quataert, 1994, p. 271‐314. De asemenea v. Beldiceanu, 1968, p. 218.
48 Hóvári, 1984, p. 115‐141.

28
otomană a fost pus la dispoziția istoricilor, relativ recent, de Ilker
Bulunur49. În ambele cazuri, accesul la aceste surse este mediat, prin
analizele autorilor, dar cititorul găseşte de‐a lungul a câtorva zeci de pagini
dense toate datele relevante pentru comerțul prin portul respectiv, precum
şi numeroase interpretări economice sau istorice. În afară de aceste două
registre, publicate deja, se mai află la Arhivele otomane ale Preşedinției
Consiliului de Miniştri (Başbakanlık Osmanlı Arşivi) din Istanbul, secțiunea
Maliyeden Müdevver (ʺtransferate de la Finanțeʺ), condicile nr. 30 (Tulcea,
Hârşova şi Giurgiu) şi nr. 6 (Akkerman, Kilia)50.

Istoriografia
Sangeacul Silistra a beneficiat de foarte puține cercetări sau de
editări de izvoare otomane (în comparație, de exemplu, cu alte provincii
otomane de la Dunăre)51. Studiile publicate până în prezent s‐au concentrat
asupra părții sudice a sangeacului şi provin în majoritate din istoriografia
bulgară sau, mai recent, turcă : Bistra Țvetkova, Straşimir Dimitrov,
Asparuh Velkov, Rosița Gradeva, Vesko Obreşkov (Obreschkov), Ayşe
Kayapınar, ş.a. (v. Bibliografie). Jumătatea nordică a sangeacului Silistra –
Dobrogea – a făcut şi ea obiectul unor cercetări importante, în primul rând
în istoriografia română, pe baza actelor otomane de cancelarie, dar, atât
aspectele tratate cât şi perioada istorică, au fost în mod fatal (datorită marii
diversități a ofertei documentare din arhivele otomane şi datorită

49 Bulunur, 2007 (registrul vamal al Akkermanului, din anul 1505, filele 129a‐137a

ale condicii nr. 6 Maliyeden Müdevver). Câteva considerații introductive pe

marginea acestui registru a publicat şi Nagy Pienaru (Pienaru, 2012, p. 181‐190).
50Inalcık a citat date pentru importurile şi exporturile Chiliei din perioada martie‐
septembrie 1505 (filele 309‐439 ale condicii nr. 6), v. Inalcık, 1995, p. 135‐137, iar N.
Beldiceanu, filele 242, 246‐47, 249, 255‐56, din condica nr. 6, dar pentru anul 1496,
v. Beldiceanu‐Nădejde, 1992, p. 91‐92. Registrul Giurgiului este încă inedit dar
analiza lui exhaustivă este disponibilă în teza de doctorat a lui János Hóvári,
Azoszmán gazdzsági struktúra az Al‐Dunánál: 1496–1517 (Organizarea economică
otomană a Dunării de Jos, 1496–1517), Budapesta, 1996–1997 (Teză nepublicată),
apud Páckucs‐Willcocks 2007, p. 72.
51 Kayapınar, 2011, p. 24‐48.

29
inexistenței unei direcții constante şi coerente de cercetare turcologică a
istoriei Dobrogei) dispersate tematic şi cronologic : Tudor Mateescu,
Mustafa Ali Mehmed, Mihail Guboglu, Anca Ghiață, Tahsin Gemil, Anca
Popescu (v. Bibliografie). Din istoriografia occidentală, contribuțiile cele mai
consistente în acest domeniu sunt cele ale lui Nicoară şi Irène Beldiceanu şi
Mihnea Berindei şi Gilles Veinstein (v. Bibliografie). Importante surse
neotomane privind litoralul dobrogean au fost introduse în circuitul
ştiințific de Sergiu Iosipescu (François de Pavie de Fourquevaux) şi Andrei
Pippidi (Emiddio Portelli, v. Bibliografie, Pippidi, 1985).
Cercetările turcologice pentru regiunea Dunării maritime au fost
deschise prin studiile esențiale ale lui Nicoară Beldiceanu şi Irène
Beldiceanu‐Steinherr, consacrate Chiliei otomane52, instituțiilor economice
urbane53, regimului comercial al Dunării otomane54. Aceste cercetări au fost
continuate de specialişti formați la şcoala celor doi profesori de la Paris
(unele, sub îndrumarea acestora): Mihnea Berindei şi Gilles Veinstein55.
Studiile şi sintezele lui Halil Inalcık referitoare la problematica
comerțului în Imperiul otoman, în mod special la comerțul Mării Negre sub
stăpânire otomană, au introdus, pe lângă fundamentale clarificări teoretice,
şi datele din registrele vamale de la sfârşitul secolului al XV‐lea şi începutul
secolului al XVI‐lea (v. mai sus, Registrele vamale).
Bistra Țvetkova a abordat, concomitent cu traducerea şi elucidarea
multor kanunnâme‐le ale Dunării otomane, problemele de ansamblu ale
comerțului otoman la Dunărea de Jos în secolele XV şi XVI. Totuşi, centrul
de greutate al interesului acesteia cade asupra porturilor danubiano‐
pontice bulgăreştii din amonte de Silistra şi de la sud de Balcic56. Alte surse
otomane (kanunnâmele, registre de recensământ, registrele cadiale etc.)

52 Beldiceanu, 1964, p. 36‐90; Idem, 1968, p. 215‐262, Idem, 1969, p. 239‐266.

53 Beldiceanu, 1973 ; Idem, 1973a, p. 73‐90.
54 Beldiceanu şi Beldiceanu‐Steinherr, 1964, p. 91‐115.
55Berindei, Berthier, Martin, Venstein, 1972, p. 140‐163; Berindei, Kalus‐
Martin,Veinstein, 1976, p. 11‐68 ; Berindei şi Veinstein 1981, p. 251‐328.
56 Țvetkova, 1972, p. 345‐390; Eadem, 1975, p. 143‐180.

30
cuprinzând informații importante referitoare la porturile din sangeacul
Silistrei, au fost puse la contribuție de specialiştii bulgari în lucrarea
coordonată de Straşimir Dimitrov, consacrată istoriei Dobrogei57.
Informații consistente din documentele otomane, referitoare la
relațiile economice între principatele româneşti şi Imperiul otoman, în
general, sau în mod special referitoare la cazalele (tc. kaza) dunărene au fost
aduse de Mihai Maxim58, Liviu Maxim59, Anca Popescu (v. Bibliografia). De
asemenea studiile lui M. Mehmed60, Alexandrescu‐Dersca Bulgaru61, A.
Ghiață62, Tahsin Gemil63, Cristina Feneşan64, T. Mateescu65, Viorel Panaite66
sau B. Murgescu67.
Studiile existente şi sursele cunoscute privind centrele comerciale din
spațiul istro‐pontic, în perioada otomană, constituie o bază de pornire cu
numeroase ʺpuncte de creştereʺ, dar materia documentară disponibilă la
ora actuală este încă foarte rarefiată. Regimul instituțional beneficiază însă
de conținutul copios al surselor juridice ‐kanunnâme‐lele ‐ parțial exploatate
până acum (consultabile, pentru o orientare generală, în corpus‐ul editat de
A. Akgündüz). Prin acestea se fundamentează individualitatea zonei
sangeacului Silistra ca entitate specifică în cadrul Imperiului Otoman.
Totodată se deschide calea înțelegerii mai nuanțate a relațiilor economice, a
funcționării centrelor urbane otomane ca reamenajări urbane în regim
otoman.

57 Dimitrov, Jecev,Tonev, 1988, vol. III.

58 Maxim, 1978, p. 187‐194 ; Idem, 1980, p. 85‐89 ; Idem, 1983.
59 Maxim L., 2003.
60 Mehmed, 1965, p. 1097‐1116.
61 Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, 1973, p. 33‐48 ; Eadem, 1977.
62 Ghiață, 1975‐1976.
63 Gemil, 1991, cap. III.
Feneşan, 1977, 20, p. 303‐311.
64

Mateescu, 1980, p. 609‐614.

65

66 Panaite, 1997 (reeditare, 2013).

67 Murgescu, 1997, p. 573‐590.

31
 Istoria Dobrogei, ca regiune individualizată topografic în cuprinsul
sangeacului Silistra, a expansiunii otomane în acest spațiu, sunt cunoscute
mai mult în liniile majore ale desfăşurărilor militare din regiunile învecinate
Dobrogei, în special ale principatelor româneşti. Detaliile acestui proces
istoric (micro‐cronologia), contextul imediat şi momentul cuceririi şi
încadrării în statul otoman a centrelor urbane principale dobrogene sau a
unor regiuni mai largi sunt departe de a fi fost clarificate.
Organizarea administrativ‐teritorială în această regiune este de
asemenea cunoscută confuz sau prea schematic. S‐a scris ceva mai mult
despre viața economică prin prisma reglementărilor pentru centrele de
comerț de pe litoralul Mării Negre sau de pe malul Dunării din aval de
Silistra. În ultimile două decenii s‐au publicat cele mai multe surse otomane
precum şi cele mai numeroase cercetări (de mai mică sau mai mare
amploare) pe baza surselor otomane, în primul rând în istoriografia bulgară,
română şi turcă68. În privința istoriografiei româneşti, datele referitoare la
perioada secolelor XV‐XVI sunt cele mai puțin numeroase, de multe ori
formând doar un preambul rapid pentru tratarea unor unor problematici
mai târzii. De la periodicele ʺArhiva Dobrogei ʺ(1916; 1919‐1920) şi ʺAnalele
Dobrogei ʺ(1920‐1938), sau Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice sau revista
Pontica, trecând prin lucrări de mare anvergură cum sunt monografiile, de
exemplu inegalabila Dobrogia în pragul veacului al XX‐lea69, sau enciclopediile
şi dicționarele generale ale României în care Dobrogea are bineînțeles un
capitol consistent70, până la lucrări recente de mai mică sau mai mare

68De ex.: Dimitrov, Jecev, Tonev, 1988; Todorov şi Velkov, 1988; Gradeva, 2004;
Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, 1994; Gemil, 1980, Idem, 2000; Ghiață, 1980;
volumele Mühimme defterleri editate de Arhivele istorice din Istanbul si Ankara;
Akgündüz, 1990‐1996, etc.
69 Ionescu Dobrogianu, 1904.
70 De ex. Enciclopedia României sau Marele Dicționar Geografic al României (1889), în care

județele Tulcea şi Constanța sunt prezentate de Constantin Dănescu, autor şi a altor

valoroase contribuții la istoria spațiului dobrogean (Dicționar geografic, statistic şi
istoric al județelor Tulcea (1896) şi Constanța (1895).

32
întindere71 şi multe altele, putem găsi o gamă largă de contribuții care
adăpostesc o multitudine de informații dispersate referitoare la aşezările din
Dobrogea în perioada otomană. De asemenea există la această oră o
documentație, apreciabilă ca volum, formată din surse europene (itinerarii şi
relatări de călătorie) sau otomane (cronici şi documente de arhivă) publicate
în țară sau în străinătate (nu în ultimul rând colecțiile Călători străini despre
țările române şi Cronici turceşti privind țările române).

71Dintre volumele recent apărute: Maxim, 2012; Gemil şi Pienaru (coord.) 2012,
Păun şi Cristea (coord.), 2013 .

33
 Capitolul II:
Geneza istorică a sangeacului Silistra

Etapele cuceririi şi ale organizării teritorial‐administrative

Textul de față nu propune soluții definitive acestei ʺchestiuniʺ
istoriografice ci relansează discuția pe baza informațiilor acumulate din
publicarea surselor otomane sau ale concluziilor unor abordări recente ale
istoriei acestui spațiu, în istoriografia românească, bulgară, turcă sau
franceză72. Acolo unde nemaidispunând, decât cu totul sporadic, de
informație politico‐militară, pentru a putea ʺstrângeʺ intervalul intrării sub
stăpânirea otomană a diferitelor regiuni sau centre ale spațiului istro‐
pontic, am încercat şi un demers indirect, prin urmărirea etapelor
organizării administrative otomane în această regiune, care să furnizeze
unele indicii, măcar sugestive, despre succesiunea cuceririlor otomane.
Data instituirii sangeacatului Silistrei şi etapele constituirii teritoriale
a acestei provincii otomane, nu se pot preciza în acest stadiu al
cunoştințelor. Comparația cu formarea sangeacurilor Vidin şi Nikopol
arată două mari deosebiri: multiplicitatea etapelor cuceririi teritoriilor, în
cazul sangeacului Silistrei, şi heterogenitatea statutului politic al regiunilor
integrate acestei unități administrative. În contrast, sangeacurile Vidin şi
Nikopol au rezultat în urma desființării integrale a unor state (bulgăreşti),
anume țaratul de Vidin, al lui Ivan Strațimir, şi țaratul de Târnovo, al lui
Ivan Şişman, şi a transformării acestor entități statale în provincii otomane.
Acest lucru, cunoscut din surse narative, este confirmat şi de registrele cele

72Expunerea din Cap. II şi III reia cadrul general al unor cercetări ale noastre mai
vechi, adâncit, adăugit şi, uneori, corectat, în urma cercetărilor din cadrul
proiectului „Valorificarea identităților culturale în procesele globale”, cofinanțat de
Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European, prin
Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007‐2013,
contractul de finanțare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758. V. Popescu, 2008; Eadem,
2008a.

35
mai timpurii de care dispunem la ora actuală (de la mijlocul secolului al
XV‐lea)73.
Organizarea sangeacului Silistra a rezultat în urma agregării
cuceririlor săvârşite în diferite etape (între a doua jumătate a secolului al
XIV‐lea şi sfârşitul secolului al XV‐lea), atât pe litoralul vestic al Mării
Negre, cât şi în interiorul istmului delimitat de Dunărea inferioară şi
masivul Balcanilor Mici (Maritimi). Structurarea teritorial‐administrativă a
urmat, mai mult sau mai puțin coerent, înaintării sinuoase, în ʺgeometrie
spartă ʺ, a frontierei ofensive otomane (uc‐ul) spre Dunărea maritimă,
acoperind un mozaic de entități şi ʺdependențe ʺpolitice (bizantine,
româneşti, slave). Cronologia tuturor acestor cuceriri otomane nu este
elucidată în deplinătatea amănuntelor ei. Primele structuri administrative,
de altfel cu o existență provizorie şi conjuncturală, de asemenea nu se pot
descrie decât cu mare aproximație.
Nu putem înțelege specificul integrării teritoriale şi administrative a
regiunii cuprinse între Balcanii Maritimi şi golful Burgas, la sud, brațele
Dunării, la nord, şi Marea Negră, la răsărit (aria sangeacului Silistrei) fără
concluziile şi rectificările referitoare la expansiunea otomană în timpul
primilor trei sultani ai dinastiei (Osman, Orhan şi Murad I) datorate
Doamnei Irène Beldiceanu74. Cucerirea Traciei a fost rezultatul neprevăzut
al apelului pe care îl fac bizantinii, în timpul războiului civil dintre Ioan V
Paleolog şi Ioan VI Cantacuzino, la ajutorul turcilor anatolieni, pentru
rezolvarea atât a problemelor interne cât şi a celor legate de stăpânirea
Peninsulei Balcanice. Ea nu se datorează sultanilor otomani (în speță
Murad I), după imaginea fabricată mai târziu de istoriografia aulică a
ʺCasei lui Osmanʺ. La cererea de ajutor a bizantinilor au răspuns mai multe
principate turceşti (beylik) cum erau principatele Aydın, Karesi, etc. Între
acestea şi ʺbeylik‐ul lui Osmanʺ. Un reprezentant al acestui din urmă stat,
Süleyman, fiul lui Orhan, pune stăpânire pe cetatea Gallipoli în urma
cutremurului de pământ din anul 1354. După moartea lui Süleyman (1357),
controlul cuceririlor din Tracia este pierdut de otomani. Continuarea

73 Kayapınar, 2011 şi Gradeva, 2004.

74 Beldiceanu‐Steinherr, 1967.

36
expansiunii este preluată de alte căpetenii turce, şi are ca rezultat croirea
mai multor mici stăpâniri politice în teritoriile nou‐anexate. Pierderea de
către otomani a Gallipolei, recucerită de Amedeo VI de Savoia (1366), îl
surprinde pe Murad I (alt fiu al lui Orhan şi succesor la tron al acestuia) în
Asia Mică. Timp de 10 ani (1376‐77), până când împăratul bizantin
Andronic IV va restitui otomanilor Gallipoli ‐ acest ʺlacăt al Dardanelelorʺ ‐
, cuceririle turceşti în partea europeană sunt opera diferitelor grupuri
turceşti, sub conducerea căpeteniilor lor, beii ʺmărcilor de frontieră ʺ(uc‐
bey), sosiți aici odată cu Süleyman, sau chiar înaintea lui. Pentru a ne da
seama de caracterul acestor prime expediții turceşti, de folos sunt câțiva
termeni tehnici militari raportați la această perioadă: o incursiune condusă
de un uc‐bey purta numele de akân. Dacă uc‐bey‐ul nu participa, iar
efectivele erau superioare cifrei 100, incursiunea se numea ʺharamilikʺ, adică
brigandaj. Dacă participanții erau în număr mai mic de 100, invazia era
considerată simplu raid tâlhăresc (çete)75. Şefii de acângii (akıncı) care au
cucerit cele mai importante regiuni ale Traciei erau, unii, din familii vestite
ca Evrenos (cel ce a cucerit regiunea Adrianopolei), Mihall, Turahan şi, mai
târziu, Malkoç76. Lor li se datorează cucerirea Adrianopolei (aprox. 1369) şi
înfrângerea sârbilor în bătălia de pe valea Mariței (1372)77. Timurtaş Paşa,
fiul lui Kara Ali Beg, a ocupat Yambolu, mergând pe valea Tundjei, în 1367
; în anul următor sunt cucerite oraşele de la răsărit de Yambolu spre Marea
Neagră : Karnobad, Aydos, Sozopol78.
Abia după reintrarea în stăpânire a Gallipolei, Murad I va începe
recuperarea de la beii turci a teritoriilor dobândite anterior anului 1377.
Procesul nu a fost comod, Murad a trebuit să se mulțumească cu
recunoaşterea supremației politice (ceea ce exprimă şi adoptarea titlului
hüdavendigâr) lăsându‐le principilor anatolieni teritoriile deja cucerite (unde

75 Beldiceanu‐Steinherr, 1969, p. 35.

76A. Tertecel, O instituție militară otomană de frontieră : akîngiii (sec. XIV‐XVI), lucrare
de licență în manuscris (1986) care ar fi foarte utilă istoriografiei române dacă
autorul ar actualiza‐o şi ar publica‐o.
77 Beldiceanu‐Steinherr, 1967, p. 46‐47 ; 120 ; 162 ; 204
78 Decei, 1978, p. 151.

37
stăpâneau pământuri, în proprietate deplină, şi vakıf‐uri)79. Poziția lor
particulară, ca uc‐bey, se datora statutului lor originar de şefi militari turci,
alături de otomani, porniți să cucerească teritorii în peninsula Gallipoli şi în
Tracia. Ei îşi păstrează puterea preponderentă până în vremea sultanului
Mehmed II, jucând un rol militar foarte important în perioada de tulburări
interne de după bătălia de la Angora (1402) până la Murad II care le
datorează (prin Mihalloğullar‐i) victoria lui asupra competitorului său,
Mustafa80.
La începutul cuceririi turceşti în Tracia, pe vremea lui Orhan,
trecuseră Dardanelele, în afară de războinici (gazi), şi numeroase elemente
ale unor confrerii heterodoxe islamice (dervişi), cum erau bektaşi‐ii, mevlevi‐
ii, kalender‐ii, conduse de şefii lor religioşi (şeik, seiyyd, etc)81. Gazi‐ii acângii
şi dervişii heterodocşi sunt la originea implantării stăpânirii turcice asupra
Traciei şi Rumeliei, în general, în secolul al XIV‐lea, şi a extinderii şi
consolidării acesteia în aceste regiuni, în secolele XV‐XVI. Pământurile
dervişilor din aceste regiuni erau de cele mai multe ori o moştenire de la un
strămoş care le cucerise cu sabia, şi nu o atribuire din partea sultanului,
care, nu de puține ori, era privit de aceştia ca un intrus82. Celebrele familii
rumeliote ca Malkoçoğulları sau Mihalloğulları au fost în legătură, sau au
fost protectoarele unor spirituali heterodocşi. De exemplu Bali‐bey, din
familia Malkoç, intervine la Poartă pentru un descendent al şeihului bektaşi,
Yağmur‐baba (1515), în vreme ce Mihalloglii erau ei înşişi bektaşi83.
După încercarea sultanului Mehmed II de a le limita puterea
devenită imprevizibilă (măsurile lui, de la sfârşitul domniei, de confiscare a
vakıf‐urilor, aveau ca scop şi diminuarea puterii marilor familii)84, Bayazid
II va fi cel care va reglementa (1493) organizarea akângiilor (stabilind între

79 Beldiceanu‐Steinherr, 1967, p. 163.

80 Eadem, 1969, p. 30‐31.
81 Beldiceanu‐Steinherr, 1967, p. 195. Eadem, 1975, p. 38‐39.
82 Eadem, 1967, p. 193‐195.
83 Eadem, 1975, p. 41.
84 Eadem, 1969, p. 32‐33.

38
altele, partea care le revenea acestora din prăzi şi ceea ce erau datori să
predea sultanului). Şi într‐adevăr, marile succese militare din timpul
domniei lui (cu excepția cuceririi Chiliei şi a Cetății‐Albe) se datorează
beilor de acângii, Ali‐bey Mihalloğlu şi Bali‐bey Malkoçoğlu85.
Aşadar nu numai organizarea ci şi cucerirea teritoriilor viitorului
sangeac al Silistrei trebuie privită ca o pluralitate, nu numai de etape izolate
şi dispersate, dar şi de cuceritori turcici (nu numai otomani), în care beii de
acângii şi şeyhii (pe jumătate gazi, pe jumătate dervişi) au jucat un rol
important, mai ales în perioadele timpurii86. Toponimele compuse cu
ʺtoviceʺʺ (subalterni ai beilor de akângii), yiğit (participanți la akânuri)87,
abdal, baba, dede, ahi, derviş, Evrenos88 sunt o mărturie directă a acestei etape
istorice.

Expansiunea otomană în partea sudică a teritoriului viitorului

sangeac Silistra a început în a doua jumătate a secolului al XIV‐lea, după
recuperarea Gallipolei (1376/77) şi intrarea în Adrianopol a sultanului
Murad I (post 1376/7). Atunci începe cucerirea sistematică a teritoriilor
bulgăreşti, mai întâi sud‐balcanice, pe valea Mariței şi spre Sofia, apoi pe o
direcție perpendiculară, spre nord, pe valea Tundjei, peste Balcanii Mici
sau Maritimi, pe direcția Yambol‐Karnobat‐Aydos‐Provadia. O etapă
importantă o constituie campania începută de generalul Ali‐paşa
Candarluoğlu, în 1388, şi terminată prin intervenția personală a sultanului,
în scopul pedepsirii vasalilor rebeli, Şişman şi Ivanco care refuzaseră să
presteze ajutorul ʺvasalic ʺîn campania otomană împotriva coaliției
balcanice conduse de cneazul Lazăr (încheiată cu înfrângerea de către

85 Beldiceanu‐Steinherr, 1969, p. 21‐47.

86 Eadem, 1967, p. 209. Eadem, 1969, p. 46‐47.
87 Eadem, 1969, p. 33‐4.
88Kayapınar, 2009, 85‐104. V. şi 370 Numaralı, 2002 (lista toponimelor din sangeacul
Silistra).

39
creştini a beylerbeyi‐ului Rumeliei, Lala Şahin la Pločnik, lângă Niş, în anul
1387)89. Expediția lui Ali‐paşa s‐a soldat cu o serie de cuceriri, unele doar
temporare, în estul țaratului de Târnovo (Provadia, Madara, Şumen, Târnovo
însăşi). Deşi o țintă fusese Silistra, importantă pentru poziția ei strategică,
cucerirea ei a fost zădărnicită de anexarea acestei regiuni de către domnii Țării
Româneşti (Radu I şi, apoi, în împrejurările campaniei lui Ali‐paşa, Mircea cel
Bătrân)90. De asemenea nici regiunea Varnei nu a putut fi ocupată, apărată de
Ivanco Dobruca‐oğlu (fiul şi succesorul lui Dobrotici/Dobrotiță). Frontul
cuceririlor otomane în direcția Dobrogei s‐a stabilizat la sud de linia
Tutrakan/Turtucaia‐Provadia‐Venzina/Visa/Lavisa (la gura Kamciei)91.
Fără a intra aici în detaliile problemei stăpânirii Dobrogei de către
Mircea cel Bătrân (1386‐1418), problemă care a generat o bogată literatură
istoriografică, reținem concluzia că Mircea cel Bătrân a stăpânit în sens
medieval Dobrogea: adică ʺțărileʺ precum şi armătura strategică necesară
pentru dominarea acestor locuri92: teritoriile lui Dobrotici, senioria lui
Terter de la Silistra, plus diferite entități de diferite tradiții politice din
Dobrogea de nord şi de pe țărmul mării, mai mult sau mai puțin

89“Dar doi ghiauri s‐au răzvărtit şi nu au venit (după înfrângerea turcilor conduşi
de beylerbeyul Rumeliei, Lala Şahin, la Pločnik, pe râul Toplița, în 1387); unul era
fiul lui Alexandres, Susmanoz, care luase pentru fiul su pe fiica despotului Laz[r]
iar celălalt era fiul lui Dobrice”, Neşri (ed. Taeschner), 1951, p. 66; v. şi Gemil, 2008,
p. 94 şi Decei, 1978a, p. 52‐54.
90 Iosipescu, 2007, p. 92‐94.
91 V. pentru cea mai recentă reconstituire, Iosipescu, 1985, p. 145‐158.
92 De mare valoare pentru înțelegerea adecvată a realităților medievale este
interogația ironică a lui Nicolae Iorga: ʺSă se găsească numele sub‐prefecților şi
judecătorilor de pace din Dobrogea de la sfârşitul secolului al XIV‐lea? Odată ce ai
singurele două puncte întărite dintr‐o țară, evident că eşti liber să mergi între
dânsele, prin urmare iei din ceea ce se găseşte în drumul tău tot ce vrei”, v. Iorga,
1913, p. 47.

40
identificabile în acest stadiu al documentației93. Reluarea ofensivei otomane
de către Mehmed I (1413‐1421), în direcția Dobrogei a adus sub stăpânirea
otomană şi Silistra: titulaturile lui Radu Praznaglava, fiul lui Mircea cel
Bătrân, începând cu cea din 1421 nu mai menționează Dârstorul94. Dar şi o
parte din Dobrogea de nord, în urma campaniei împotriva Țării Româneşti
condusă personal de acelaşi sultan, în anul 1420, campanie care, în viziunea
cronicarilor otomani, debutase cu refacerea de către otomani a cetăților
Isaccea şi Enisala/Yeni‐Sale95, distruse preventiv de domnul Țării
Româneşti, Mihail I96. Erau integrate astfel atât vechiul teritoriu de
colonizare selgiuchidă din jurul Babadagului cât şi aria de simbioză
genovezo‐tătară (din zona litorală). Nu mai puțin important ca semnificație
strategică este intrarea sub controlul otoman, în urma campaniei din 1420, a
uneia din căile principale de acces pe cursul Dunării inferioare, anume cea
prin gurile şi brațele Sf. Gheorghe, Sulina şi Kara‐Harman97. Campania din
1420 avusese însă scopuri mult mai largi, vizând deplina cucerire a Gurilor

93 Monede ale lui Mircea cel Bătrân s‐au găsit la Niculițel şi în sud la Păcui,
Caliacra, Carbona/Cărvuna şi Balcic. La Constanța, monede din vremea lui
Vladislav‐Vlaicu şi Mircea cel Bătrân, v. Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, 2006, p.
334; Giurescu, 1942, Din trecut, p. 18 şi Iliescu, 1958, p. 453. Mircea cel Bătrân a
încercat să‐şi întindă stăpânirea pe țărmul Mării Negre până la Messembria,
recuperând astfel întreaga stăpânire a lui Dobrotici dar intrând în conflict cu
bizantinii v. Papacostea, 2001, 86‐87.
94DRH ‐B, I, p. 97. V., pentru evenimentele acestei perioade Gemil, 1991, p. 88 şi
următ. Anca Ghiață s‐a pronunțat pentru apartenența neîntreruptă a Dobrogei la
Țara Românească din 1388 până la luptele din 1419‐1420, v. Ghiață, 1974, p. 75 şi
Eadem, 1986, p. 49.
95 Pentru datarea acestei campanii, v. Pervain, 1976, p. 55‐79.
96 Guboglu şi Mehmed, 1966, p. 341‐342.
97Pentru imaginea hidrologică a Deltei Dunării în această epocă, v. Kissling, 1978 şi
Iosipescu, 1982.

41
marelui fluviu dar şi fațada maritimă a Moldovei, până la Cetatea Albă
(care este atacată acum, iar Chilia este temporar cucerită)98.
Cât despre a doua mare cale de pătrundere pe Dunăre, prin brațul
Chilia, la data expediției flotei burgundo‐papale pe fluviu, în 1445 (după
înfrângerea cruciadei de la Varna), cetatea omonimă era încă liberă. Din
relatarea lui Jean de Wavrin se vede doar că la Silistra staționa o armată
otomană (de 30 000 de ostaşi), dar cursul Dunării de la Silistra în aval, şi
litoralul pontic, de la Chilia până la Varna, nu par să fi fost stăpânite de
otomani99. Luptele din iarna lui 1461/1462 purtate de Vlad Țepeş împotriva
dispozitivului otoman de la Dunărea de Jos, arată esențial aceeaşi situație ca
cea din 1445: malul drept al Dunării dobrogene e controlat de otomani numai
în punctele Yeni‐Sale, Isaccea şi Silistra100. Încercările ulterioare otomane de a
cuceri Chilia din anii 1432101, 1448102 nu au reuşit. Abia după integrarea (în
1475) a ʺdrumul francʺ (între Strâmtori şi Caffa)103, cucerirea principatului
Mangop, aliat al Moldovei lui Ştefan cel Mare, şi subordonarea Hanatului
Crimeei (după 1475), dispozitivul militar otoman la Gurile Dunării şi în
bazinul vest‐pontic se va împlini prin luarea în stăpânire a celor două cetăți‐

98Constantiniu şi Papacostea, 1964, p. 1139‐1140; Ciocîltan V., 1982, p. 1096. După

spusele lui Idris Bitlisi, scopul maximal al sultanului Mehmed I în campania anului
1420 era cucerirea chiar a Budei, v. Guboglu şi Mehmed, 1966, p. 164.
99 Năsturel, 1978, p. 49‐58.
100Andreescu, 1998, p. 115‐116. Marian Coman a reluat cu rigurozitate matematică
scenariile propuse pentru acest episod (Coman, 2013, p. 263‐267). Deşi nu
împărtăşim dezacordul său cu N. Iorga în privința identificării Novosel=Enisala
(propusă de N. Iorga), concluziile referitoare la pluralitatea atacurilor corpurilor de
oaste însumate în “campania din 1461/62” sunt foarte justificate.
101Moldova s‐a confruntat ultima cu invaziile otomane. În anul 1420 a avut loc
prima atacare a Chiliei. Pentru legătura între integrarea Moldovei în coaliția
antiotomană şi atacurile asupra Chiliei, v. Ciocîltan 1982, p. 1201.
102Tentativa de cucerire a Chiliei de către otomani în acest an a fost cauzată , de
scoaterea acestui important punct strategic de sub controlul Moldovei, obedientă
Porții, prin preluarea cetății de către Iancu de Hunedoara, v. Ciocîltan 1985, p.
1063.
103 Ibn Kemâl, apud N. Beldiceanu, v. Beldiceanu, 1964, p. 53.

42
porturi ale Moldovei : Chilia şi Cetatea‐Albă (1484)104. Aceste schimbări geo‐
strategice au impus şi restructurări ale spațiului sud‐dunărean, în regiunea
Dunării maritime: asigurarea stăpânirii ferme peste întreaga regiune istro‐
pontică (preluarea malului drept al Dunării în zona Hârşovei, aproximativ
între 1499‐1502; mai târziu, într‐un alt context politic va fi anexat şi portul
Brăilei (1538).
În privința organizării administrative a tuturor acestor cuceriri din
spațiul istro‐pontico‐balcanic, nu este cunoscută în sursele istorice nici o
mențiune clară a existenței sangeacului Silistra, până la domnia lui
Mehmed II, inclusiv105. Sârbul Konstantin Mihailovici, capturat de otomani
în anul 1455 şi rămas în armata lor până în 1463, bun cunoscător al
Imperiului otoman şi al Peninsulei Balcanice din acea perioadă, nu
pomeneşte în memoriile sale de vreun sangeac al Silistrei106. Sfetnicul
ducelui Filip de Burgundia, Bertrandon de la Broquière, în descrierea
călătoriei sale de la Ierusalim spre casă (1432‐1433), aminteşte doar de o
căpetenie numită Mezid‐bey care ʺpăzea frontiera Valahiei până la Marea
cea Mareʺ107. Nici el nu menționează însă un sangeac al Silistrei. Acest
Mezid‐bey ar putea fi un uc‐bey (conducător a unei ʺmărci de granițăʺ ), ca
şi alții menționați de aceeaşi sursă: Sinan‐bey, care controla teritoriul de la
frontiera uc‐ului lui Mezid‐bey până în Bosnia sau Ishak‐bey a cărui
stăpânire ajungea până în Sklavonia (Slovenia).
O descriere foarte importantă a diviziunilor administrativ‐militare
ale Imperiului otoman din timpul domniei sultanului Mehmed II‐lea,
datorată genovezului Iacopo de Promontorio de Campis şi datată (de Fr.
Babinger) ʺpe la 1475ʺ, face următoarea enumerare a diviziunilor
administrativ‐militare ale Imperiului otoman, din partea sa europeană108.

104 Beldiceanu, 1964. p. 60‐68.

105 În relatarea Angiolello/Donado da Lezze, se menționează pe un Isaak bey,
„capitano antico et huomo famoso il qual possedeva il sangiaccato di Silistra con
altri cinque sangiacchi”, Donado da Lezze (ed. Ursu), 1910, p. 96.
106 Mihailovici, ed. 2012, p. 151; Obreschkov, 2002, p. 106.
107 Obreschkov, art. cit., p. 105.
108 Babinger, 1957, p. 48‐55.

43
Posesiunile europene ale otomanilor erau sub ascultarea unui beghelerbey di
Grecia, capitaneo generale sopra tutti capitanei, sobasi et cadi. Primul dintre
aceşti subordonați este capitano di Constantinopoli. Circumscripția sa
(capitaneato), echivalentă a unui sangeac în terminologia otomană,
cuprindea litoralul maritim de la Panidos (pe țărmul apusean al Mării
Marmara) la Varna, pe țărmul Mării Negre. Acest căpitănat este precedat
de cel de Gallipoli, care ținea de la Enos, lângă coasta nordică a Mării
Egeea, şi până la Panidos. Traversând căpitănatul de Adrianopol, se
ajungea la cursul Dunării unde se afla căpitănatul di Nicopoli et Zagora, uerso
Valachie. Acesta se mărginea, spune Iacopo de Promontorio, cu Varna, cu
Dunărea şi cu Uelachia maiore (Țara Românească). La apus de acesta se afla
căpitănatul de Vidin situat la sud de Dunăre spre Valahia109. Urmează apoi
descrierea forțelor militare din căpitănatele (sangeacurile ): Sofia, Serbia,
regiunea Vardarului, Albania, regiunea insulelor greceşti, Arta, Zituni,
regiunea Atenei, Moreea (Peloponez), Monastir (azi Bitolia). Apoi se trece
la sangeacurile din ʺTurchiaʺ, adică din Asia Mică. Din această prețioasă
mărturie se vede că litoralul vestic al Mării Negre avea o organizare aparte,
anume era cuprins în sangeacul de Constantinopol care includea porturile
pontice până la Varna.
Despre regiunea interioară, dintre Silistra şi Varna (cu Delioramnul,
dar fără litoralul pontic) nu se spune nimic. Era integrată în sangeacul
vecin, de Nikopol (ca uc ?). Cu atât mai mult, regiunea situată la nord de
linia Silistra‐Varna este în obscuritate totală în această sursă! Câteva decenii
mai devreme decât genovezul Iacopo de Promontorio, veneto‐cretanul
Lauro Quirini vorbeşte de cele două provincii în mod distinct : un sangeac
al Nikopolei şi un sangeac numit de el Zacharia/Çacaria/Lacharia, sub care
este de bănuit Zagora110 (aşadar regiunea versantului sudic al Balcanilor
Mici).
Etapa reflectată de mărturiile lui Lauro Quirini şi Iacopo de
Promontorio indică un proces de unificare, dar greu de clarificat
cronologic, între mai multe formațiuni, probabil cu un statut de tip uc,

109 Ibidem, p. 51.

110 Zachariadou, 1987, p. 53.

44
funcționând independent sau fiind incluse nominal în sangeacurile vecine,
al Nikopolei în speță. Extinderea (sau completarea) cuceririlor otomane în
nordul istmului istro‐pontic, va duce la un moment dat (domnia lui Murad
II) la agregarea tuturor acestor teritorii sau organizări frontaliere în
cuprinsul unei provincii mai bine închegate, a sangeacului Silistrei.
O altă sursă de epocă, Giovanni Maria Angiolello, vistiernic
(defterdar) al Cuceritorului Constantinopolului, totodată martor ocular în
timpul campaniei acestuia împotriva lui Ştefan cel Mare (1476), descriind
drumul urmat de armata otomană spre Moldova, vorbeşte de traversarea
prin pustietatea Abrosit, pe lângă un braț al Dunării, spre Isaccea. La
întoarcere au trecut : ʺprin locuri nelocuite, lăsând Dobrogea, adică țărmul
mării, pe stânga, spre răsăritʺ111. Angiolello nu menționează, cum ar fi fost
normal, apartenența locurilor pe care le descrie la o formă coerentă
administrativă, în speță, sangeacul Silistrei. În versiunea lui Angiolello,
armata otomană a sultanului Memed II a ținut drumul ʺpe nisipul măriiʺ,
de la Varna înainte, căci, în interior, ținutul era secetos şi nelocuit pe mari
distanțe112. Această ʺregiune deşerticăʺ, deschisă mării prin franja litorală de
la nord de oraşul Varna, e numită ʺAbrosit ʺ, o coruptelă a numelui
Dobrogea113. În Dobrogea de nord, drumul armatei trebuie să fi trecut prin
partea deținută de otomani încă din 1420, respectiv malul drept al celui mai
sudic braț al Dunării, Kara‐Harman, pe la apus de Histria, prin Enisala
(Yeni‐Sale) şi Tulcea spre Isaccea. Întoarcerea s‐a petrecut însă ʺprin locuri
pustiiʺ adică ʺstrăineʺ, probabil ne‐otomane, la apus de ʺAbrositʺ. Aşadar
sultanul Mehmed II a organizat marşul prin sangeacul Istanbulului
(Promontorio de Campis), apoi prin partea litorală a Dobrogei şi regiunea
marilor lacuri actuale. Regiunea danubiană a Dobrogei nu era probabil

111 Călători străini, vol. I, p. 134‐137.

112 Ibidem.
113Un act de cancelarie, în sârbo‐croată, emis de sultanul Mehmed II la 12 iunie
1476, chiar în timpul traversării de care vorbeşte Angiolello, spre vadul Isaccei, dă
forma corectă, în versiunea slavă a limbii de redactare a actului: Dobreticeva zemlja,
v. Bojovic, 1998, p. 230.

45
stăpânită total şi coerent la acea dată, iar problema aprovizionării armatei
trebuia rezolvată cu ajutorul flotei maritime.
De notat că acelaşi drum, calea țărmului mării, urmează şi Bayazid
II în campania pentru cucerirea Chiliei şi Cetății Albe (1484), căci el se afla
la Siutghiol (Sütgöl) când a primit acolo pe căpitanul flotilei Chiliei,
capturat de voievodul sangiacbeiului Silistrei114. Acest lucru sugerează că
situația Dobrogei de nord (dincolo de valea Karasu) nu era schimbată față
de epoca domniei tatălui său.
Din timpul lui Bayazid II (1481‐1512) ne‐au parvenit câteva
prețioase fragmente de registre de capitație (cizye) din anii 1488/89 şi
1490/91. Spațiul geografic al sangeacului Silistra apare cuprins în 4
înregistrări (coloane) separate : regiunea (vilâyet, cu sensul generic de
ʺținutʺ, ʺțarăʺ, dar putând avea şi un sens precis administrativ) Silistra,
Varna, Provadia, Madara, Petrici, Şumnu/Şumen, Gerilova/Gherlovo şi
Ahyolu/Anhialos/Pomorie (cu alte cuvinte regiunea versanților nordici ai
Balcanilor Maritimi). Un alt grup situat la sud de primul, cuprinde:
Yanbolu, Aydos, Missivri, Karınovası, Rus‐Kasri, Süzebolu, Midiye, Eski‐
Zagra (regiunea vesanților sudici ai aceluiaşi masiv muntos)115. Ultimile
două înregistrări se referă la creştinii (gebrân) din centrele (nefs) Chilia şi
Cetatea‐Albă116. Din documentele de mai târziu se ştie că regiunea celor
două grupări de vilâyete va forma (afară de Midiye şi Eski‐Zagra),
împreună cu Dobrogea de nord (adică viitoarea caza Hârşova), şi cetățile‐
porturi Kilia şi Akkerman, sangeacul Silistra. Aşadar, cele două grupuri de
vilâyete din registrele din 1488/89 şi 1490/91, şi oraşele Kilia şi Akkerman,
pot fi privite ca structuri precursoare sangeacului Silistrei, aşa cum îl
cunoaştem din registrele secolului al XVI‐lea. Ce statut administrativ aveau
aceste grupuri de vilâyet‐e? După Nicoară Beldiceanu, administrația
otomană a folosit la început termenul vilâyet, cu acelaşi sens ca termenul
sangeac, confundându‐le adeseori117. În acest caz am avea de‐a face cu două

114 Ibn Kemal, apud N. Beldiceanu, v. Beldiceanu, 1964, p. 65, n. 169.

115 Barkan, 1964, p. 40‐41 şi Dimitrov, Grozdanova, Andreev (ed.), 1986, p. 25.
116 Barkan, 1964, p. 42.
117 Beldiceanu, 1973, p. 312.

46
(sau mai multe) structuri de ʺtip sangeacʺ, la nord de Balcanii Maritimi, în
regiunea Silistrei, Proavdiei şi Varnei, şi pe versantul sudic al acestui
masiv, cu o largă fațadă maritimă: Mesembria, Sozopol, Ahtopol şi
Midiya118. Diferența față de ceea ce ştim din documentele mai târzii în
legătură cu teritoriul sangeacului Silistra este că în această primă fază
(cunoscută), lipseşte Dobrogea (adică spațiul de la nord de o linie
imaginară, Silistra‐Varna). Aceste 4 grupuri de teritorii ar fi putut fi şi uc‐
uri, independente, sau ataşate altor sangeacuri (al Nikopolei, de exemplu),
sau conectate între ele în alte moduri. Oricum, o situație administrativă
precursoare sangeacului unificat al Silistrei119.
În primele legiferări ale lui Bayazid II pentru oraşele Chilia şi
Cetatea‐Albă, imediat după cucerirea lor (reglementările din 22/23 august
1484)120, acestea au fost puse, fiecare dintre ele, sub comanda unui
sangeacbei şi jurisdicția unui cadiu. Fără a putea preciza mai multe,
reținem că în această epocă avem de‐a face cu o pluralitate simultană de
structuri de tip uc şi de tip sangeac, cu caracter militar şi ofensiv, specific
regiunilor de graniță. Astfel o structură prezidată de oraşul Silistra, ocupa
regiunea cuprinsă între versantul nordic al Balcanilor Maritimi şi Dunăre
(de la Silistra spre Varna, pe litoral). O altă structură, în jurul oraşului
Aydos, grupa teritorii sud‐balcanice dintre care doar Midiye şi Eski‐

118 Enumerările se termină cu cuvintele „ve gayruhu”, adică „şi altele”.

119Teritoriile uc fiind regiuni cucerite din inițiativa bey‐lor gazi la frontiera statului
otoman se bucurau, în consecință, de o largă autonomie (nu toate uc‐urile
aparțineau beylor gazi ; existau unele care ascultau direct de sultan, cum a fost uc‐
ul Sofiei, în primii ani după cucerirea acesteia). Teritoriile uc puteau să depindă de
sangeacurile vecine, fără a fi incluse efectiv în acestea. Avem o analogie în situația,
mai bine cunoscută, a vilâyet‐ului Branicevo care, în prima fază a organizării sale
otomane, depindea numai nominal de sangeacul de Vidin, dar fără a fi inclus aici,
v. Gradeva, 2004, p. 27‐28 şi 34. Dar cum aceste forme de semi‐independență încep
să fie limitate din timpul domniei lui Murad II când procesul centralizării intră
într‐o fază hotărâtă de afirmare (şi vor dispărea sub domnia lui Kanunî când se
instituie sistemul administrativ standard: eyâlet, sangeac, kaza, nahiye), ipoteza
trebuie privită cu precauție pentru epoca sfârşitului domniei lui Mehmed II.
120 Beldiceanu, 1973, p.163‐176 (doc. X, XI, XII, XIII).

47
Zagra/Stara Zagora vor fi abandonate când se va constitui sangeacul
Silistra al întregii regiuni dabubiano‐pontico‐nord‐balcanice121. Este
semnificativ că un kanun din timpul lui Selim I, disociază în cadrul
sangeacului Silistra între regiunea Dobrogea (Dobruca vilâyetleri) şi regiunea
Munților Balcani (Balkan dağı), amintire a situaței administrative
anterioare122. Cetățile comerciale Chilia şi Cetatea‐Albă, cu hinterland‐urile
lor, au constituit, măcar pentru puțin timp, câte un sangeac123. Tot din
timpul sultanului Bayazid II, avem o mențiune despre existența unei cazale
a Hârşovei124 şi o altă mențiune a liva‐lei (deci sangeacului) Silistra din care
fac parte (acum) Varna, Balcic, Caliacra, Mangalia şi Constanța125. Este
totodată cea mai timpurie mențiune neechivocă a sangeacului Silistra într‐
un act juridic‐administrativ otoman.
O altă descriere a sangeacurilor din Rumelia, posterioară celei a lui
Iacopo de Promontorio, este cea lăsată de Donado da Lezze, contemporan
cu Angiolello, ale căror scrieri (memorii şi o cronică) s‐au confundat, uneori
inextricabil, în manuscrisul Historia Turchesca conservat în fondurile
Bibliotecii Naționale din Paris şi editat de I. Ursu126. Exegeza acestei opere a
atribuit lista sangeacurilor, lui Donado da Lezze, figură marcantă a elitei
politice venețiene, pe care contemporanii îl caracterizau ca ʺun om care se

121 Există documente care indică fluctuațiile acestor regiuni până la fixarea lor
stabilă în structuri administrative. Yambol este menționat când în sangeac‐ul
Çirmen când în sangeac‐ul Silistra, Eski hisar‐ı Zagra/Stara Zagora ținea când de
livaua Paşei când de Silistra, Gerlovo aparținea uneori de sangeac‐ul Nikopol alteori
de Silistra, v. Gradeva, 2004, p. 30‐32.
122 Akgündüz, 1991, vol. III, p. 470.
123 Similar cu vilâyet‐ul Kefe şi Suğdak, conform defterului din 1488‐9 (Barkan, 1964,

p. 111), sau vilâyet‐ul Kefe, Suğdak, Balıklava şi Azak (Azov) din defterul din 1491
(Dimitrov, Grozdanova, Andreev (ed.), 1986, p. 27‐29).
124 370 Numaralı, p. 20 (într‐un defter din anul 1502).
125 Mențiune se află într‐un kanun, nedatat, dar aparținând documentelor pe care le

promulgă acest sultan între 23 august 1484 şi 1494, Beldiceanu, 1973, p. 284‐85.
Pentru acelaşi document v. Akgündüz, 1990, vol. II, p. 506. V. şi Gradeva, 2004, p.
33‐34.
126 Donado da Lezze (ed. Ursu), 1910.

48
ocupă cu înțelegerea lumiiʺ şi care şi‐a desfăşurat cariera sa politică în
timpul domniei sultanilor Bayazid II, Selim I şi Süleyman Kanunî127.
Datarea probabilă a acestei liste este ʺpost 1510 ʺ, adică spre sfârşitul
domniei lui Bayazid II128 .
Primul sangeac luat în discuție de Donado da Lezze este cel de
Constantinopol care însă nu mai are întinderea cunoscută de la Iacopo di
Promontorio, fiind mult scurtat la nord de întinderea unui alt sangeac, Viza
(tc. Vize), în care este menționat oraşul ʺ40 chieseʺ adică Kırkkilise (aşa cum
înfățişează şi defterul publicat de Tayyb Gökbilgin şi datat de acesta 1526‐
1529). Urmează, spre nord, sangeacul Malgara (ʺovero Chiersaluchʺ):
ʺQuesta va per la longhezza sopra il Mar Maggiore et ha un gran stretto che
dura per due giornate et più et si chiama deserto de Brozie129 et avanti che
s’entra nel deserto sopra il riva del Mar Maggiore si trova una terra detta
Varna, et sopra la campagna arente a detto luoco si trova gran quantità
d’ossa, che già fu rotto da Turchi un essercito d’Ongari, poi si trova
Malgara, ch’è una città appresso un monte, et passato detto monte, s’intra
nel Sangiaccato di Silistraʺ130. Deci la nord de Kırkkilise (care acum este
inclusă în sangeacul Vize) se află în sangeacul Malgara (Provadia) de unde,
continuând spre nord, se intră în sangeacul Silistra. Varna şi ʺdeserto di
Brozieʺ nu apar ca făcând parte din acest sangeac despre care mai spune:
ʺ4. Sangiaccato si è Silistria, il quale va fin al Danubio (et la città di Silistria
è murata sopra il Danubio) lontan dal Mar Maggiore 15 miglia, qui vi è il

127 Ibid., p. 155.

128MacKay, 2004. Descrierea lui Donado da Lezze pentru sangeac‐urile Rumeliei se
plasează cronologic, post 1510, pentru că, descriind sangeac‐ul Kefe aminteşte de
episodul plecării lui Selim I, din Trapezunt în Crimeea, în timpul revoltei acestuia
contra tatălui său, la sfârşitul lui 1510 şi începutul anului 1511, adică în ultimii ani
de domnie ai lui Bayazid II, Bennigsen et al., 1978, p. 89‐93.
129Despre o regiune Dobritze , în vecinătatea Varnei pomeneşte şi Leunclavius
arătând că aici era stăpânirea lui Ivanco, fiul lui Dobrotiță, Leunclavius, 1596, v. şi
Ghiață, 1974, p. 62.
130 Donado da Lezze (ed. Ursu), 1910, p. 156.

49
passo che passa il Danubio et ha di molte villeʺ131. Dar în sangeacul Silistra
erau (acum) incluse şi Chilia şi Cetatea‐Albă/Akkerman132.
Aşadar, primele mențiuni certe ale provinciei Silistra cu termenul
administrativ ʺsangeac ʺdatează din timpul sultanului Bayazid II: într‐un
document de cancelarie şi într‐o sursă narativă. Realizarea întinderii
maxime a sangeacului, de la limanul Nistrului şi gurile Dunării până la
masivul Balcanilor Mici ş Golful Burgas, s‐a produs prin comasarea tuturor
formațiunilor de tip uc precum şi a altor dependențe politice şi militare
existenete în această arie geografică. Când anume? În lipsa registrelor de
recensământ, pentru a doua jumătate a secolului al XV‐lea, nu se poate da
un răpuns precis. Dar cauzele care ar fi dus la cuprinderea întregii acestei
arii în limitele unei singure diviziuni administrativ‐militare trebuie căutate
în necesități militare importante, anume asigurarea unei forțe armate
sporite numeric şi coerent coordonate133. Straşimir Dimitrov a propus
ipoteza înființării sangeacului Silistra în împrejurările cruciadei de la Varna
când, Silistra (până atunci un uc depinzând de sangeacul de Nikopol)
devine sediul unor forțe armate numeroase ceea ce necesita crearea acestei
noi unități administrativ‐militare134. Izvoarele otomane şi ne‐otomane
analizate mai înainte nu constituie probe pentru această datare timpurie. După
Vesko Obreşkov, liva‐ua Silistra a fost creată după cucerirea Caffei (1475), ca
provincie de frontieră contra Moldovei, singurul stat independent rămas în
regiune135. Stadiul actual al cercetărilor confirmă această interpretare care leagă

131 Ibidem, p. 155.

132 Ibidem.
133Principalul rost al unei provincii sangeac era cel militar spre deosebire de alte
tipuri de unități teritoriale, cazaua de exemplu, care, ca teritoriu de jurisdicție a
unui cadiu, avea rosturi civile: judiciare, fiscale, economice. Numele acestei unități
administrative fundamentale a Imperiului otoman vine de la cuvântul turcesc
sangeac, însemnând steag, ca şi arabul liva pe care sangeacbeiul îl primea ca semn al
autorității sultanale, având sarcina de a comanda o parte a armatei imperiale şi cu
administra teritoriul în care rezidau trupele sale, Lewis, 1988.
134 Dimitrov, Jecev, Tonev, 1988, p. 10.
135 Obreschkov, 2002, p. 107.

50
reorganizarea militar‐teritorială a spațiului istro‐pontic, de poziția geo‐
strategică dobândită față de Moldova după cucerirea Mangopului şi a Caffei.
Viziunea aceasta trebuie lărgită la întreaga conjunctură, comercială şi
strategică a războiului pontic al lui Ştefan cel Mare (1473‐1486).
Prin cucerirea Caffei şi Mangopului (1475) şi presiunea garnizoanelor
de la Kefe (Caffa), Suğdak, Balaklava şi Azak (Azov), primele implantări
otomane în Crimeea (care apar şi în defterul din 1490), ca şi prin reînscăunarea
în condiții precare a lui Mengly Giray pe tronul hanilor crimeeni, sultanul
Mehmed II a obținut subordonarea acestui puternic stat musulman din nordul
Mării Negre136. Totodată a dobândit ʺcheia navigațieiʺ pontice : portul genovez
al Caffei. Politica de rezistență a Moldovei lui Ştefan cel Mare primea o
lovitură grea şi prin această vecinătate şi prin pierderea Mangopului aliat.
Continuarea expansiunii otomane în bazinul pontic era inexorabilă.
Motive strategice dar şi economice impuneau completarea stăpânirii punctelor
care asigurau dominarea bazinului pontic, politică inaugurată şi urmărită
până la sfârşitul vieții de Mehemd II, cuceritorul Constantinopolului. Urmaşul
său, sultanul Bayazid II, va împlini aceste deziderate. Etapă a lungului război
a lui Ştefan cel Mare pentru salvarea hotarului pontic al Moldovei (1473‐
1486)137, cucerirea Chiliei şi Cetății Albe (14 iulie şi 7‐8 august), în cadrul
unei campanii de anvergură, navală şi terestră, aducea otomanilor
stăpânirea deplină asupra litoralului vest‐pontic. N. Beldiceanu a relevat
diferența între politica lui Bayazid II față de statele circumpontice, Moldova
în special, şi cea a predecesorului său. Dacă Mehmed II urmărise doar
aducerea în stare de obediență a Moldovei, fiul său, Bayazid II, şi‐a fixat ca
obiectiv anexarea regiunii litorale, a celor două cetăți de la vărsarea
Nistrului şi a Dunării, din rațiuni strategic‐militare dar şi economic‐
comerciale138. Privată de veniturile furnizate de cele două centre economice,
Moldova era sensibil slăbită. Totodată Imperiul otoman încheia cucerirea
celor mai importante poziții litorale prin care devenea stăpânul Mării

Limitele, variabile în timp, ale acestei subordonări sunt puse în evidență în

136

Bennigsen et al., 1978, p. 5‐26.

137 Papacostea, 1990.
138 Beldiceanu, 1964, p. 44‐48.

51
Negre. Interesul militar pentru stăpânirea celor două cetăți este relevat de
solia lui Ştefan cel Mare la Dogele Veneției din anul 1484: ʺun muro del
Hungaria et Polloniaʺ ca şi de aprecierea, în acelaşi sens, a sultanului
Bayazid însuşi în scrisoarea de biruință adresată raguzanilor în care se
spune în mod şi mai explicit despre Chilia că este ʺcheie şi poartă a toată
Țara Moldovei şi Ungariei şi a țării de la Dunăreʺ iar despre Cetatea Albă
că ʺeste cheie şi poartă pentru toată Polonia, Rusia, Tataria şi toată Marea
Neagrăʺ139. Interesul economic pentru aceste locuri se încadra într‐o politică
pontică de largă perspectivă: nu numai dominarea şi controlul Strâmtorilor
dar şi exploatarea comercială a bazinului Mării Negre. Este simptomatică
politica lui Bayazid II de colaborare comercială în Marea Neagră cu
venețienii cărora le acordă accesul, garantat în capitulații, în porturile Kefe
(Caffa) şi Trabzon (Trapezunt) în anul 1482140.
Importanța fâşiei pontice a oraşelor Chilia şi Cetatea‐Albă, care, din
punct de vedere comercial, drena îndepărtate şi vaste regiuni central şi
nord‐europene, se vede şi în faptul că, imediat după cucerire, Bayazid II
numeşte pentru cele două cetăți moldovene nu numai cadii şi comandanți
ai garnizoanelor (dizdari), precum în cazurile obişnuite, dar şi sangeacbei
(în actele din 23 august 1484). Aşadar Bayazid II a creat aici două sangeacuri
de mici dimensiuni teritoriale, fapt curent în practica otomană (şi care atârnau
de autoritatea sangeacbeiului Silistrei). Pe de altă parte, aceste noi achiziții
impuneau completarea stăpânirii asupra Dobrogei de nord, pe care o găsim
săvârşită în primii ani ai secolului al XVI‐lea, după un defter din anul 1502,
când avem cu certitudine atestată cazaua Hârşovei141. Apariția ʺMoldovei
otomaneʺ142, ridicând granița imperiului cu ʺnecredincioşiiʺ (Moldova)
peste linia strategică a Dunării, făcuse imperios necesară o restructurare
administrativă a întregii zonei dintre Dunăre şi Mare. Nu putem afirma cu
certitudine – putem doar formula ipoteza ‐ că Bayazid II este cel care a
întreprins în întregime această reformare teritorială, aşa cum o găsim atestată,

139 Iorga, 1899, p. 158; N. Beldiceanu, op. cit., p. 54.

140 Popescu, 2007, p. 150‐156.
141 370 Numaralı, p. 20.
142 Beldiceanu, 1969.

52
din datele disponibile în prezent, începând cu registrele lui Süleyman I. Lui i
se datorează aducerea vestitului bei de acângii, Bali ‐bey Mihaloğlu, ca
sangeacbei de Silistra, ʺpentru a păzi frontiera sudică a Moldovei ʺ, de unde,
după cucerirea Kiliei şi Akkermanului, porneau ripostele lui Ştefan cel Mare143.
Un titular mai timpuriu al acestei funcții nu este cunoscut în acest stadiu al
cercetării. Lui Bali‐bey îi va succeda un alt bei de acângii, Ali ‐beyzade‐
Mehmed Mihalloğlu, cel care, pe timpul lui Radu de la Afumați emisese
pretenții la tronul Țării Româneşti şi încercase să instaleze subaşii (subaşı) în
câteva oraşe româneşti144. Din timpul domniei lui Bayazid II datează cele mai
vechi mențiuni ale unui sangeac al Silistrei (la 1484) într‐o sursă de
cancelarie145 şi o cronică otomană146. Restructurarea teritorială a constat în
comasarea şi unificarea administrativă a teritoriilor achiziționate în etape
diferite (vilâyet‐ele ʺgrupurilor ʺSilistra şi Yambol, adică regiunea versanților
nordic şi sudic ai Balcanilor Maritimi (aşa cum apăreau în defterul la 1488/89),
cu fațada pontică corespunzătoare, ʺsangeacurile ʺKilia şi Cetatea Albă,
litoralul Mării Negre de la nord de Varna, jumătatea nordică a Dobrogei, de
dincolo de valea Karasu). Ea a însemnat totodată şi delimitarea unei vaste
regiuni a resurselor comerciale ale porturilor pontice şi danubiene. Din punct
de vedere militar ‐ un patrulater strategic sprijinit pe limanul Nistrului şi
Dunăre, în nord, pe înălțimile Balcanilor Mici, în sud, până pe țărmurile
Golfului Burgas, pe țărmul mării în răsărit (regiunile mărginaşe ale Midiyei, în
sud, şi ale Starei‐Zagora, în vest, sunt abandonate altor sangeacuri învecinate).
Un spațiu care domina mari axe de comunicație între Constantinopol şi
regiunea nord‐pontică şi nord‐dunăreană, între coasta vestică a Mării Negre şi
drumurile trans‐carpatice şi trans‐danubiene ale Europei centrale şi de nord.
Străjuirea acestei rețele de drumuri a impus forme speciale de organizare,
militare şi civile, resuscitări otomane ale sistemului imperial bizantin (thema

143 Sadettin, ed. 1979, p. 241.

144 Decei, art. Dobruca, p. 636.
145 Un kanun, nedatat, dar aparținând documentelor pe care le promulgă acest

sultan între 23 august 1484 şi 1494, Beldiceanu, 1973, p. 284‐85. Pentru acelaşi
document v. Akgündüz, 1990, vol. II, p. 506. V. şi Gradeva, 2004, p. 33‐34.
146Ibn Kemal, cu referire la un episod din intervalul mai‐iunie1484, v. Beldiceanu,
1964, p. 65.

53
Paristrion), şi al statelor medievale Țara Românească, Moldova sau țaratul
bulgar (v. infra, Cap. IV : Derventele).
Bayazid II este cel care a dat coerență teritorială stăpânirilor otomane
în Dobrogea : a extins limitele sangeacului Silistra asupra litoralului dintre
Varna şi Constanța, a integrat jumătatea dunăreană a Dobrogei nordice, odată
cu anexarea regiunii Hârşovei, a consolidat dominația asupra cursului Dunării
inferioare prin controlul exercitat din sangeacul Chilia. Raportul cadiului de
Akçekazanlık datat 1520, pe timpul sultanului Selim I, arată malul drept al
Dunării maritime şi, implicit, jumătatea de nord a Dobrogei, în stăpanire
otomană147. Este semnificativ că la Hârşova şi Babadag sunt atestate vakıf‐uri
ale lui Bayazid II, fondate fără îndoială în urma campaniilor fructuase de
cucerire ale oraşelor comerciale Chilia şi Cetatea‐Albă148.
Primele documente cunoscute prin care situația administrativ‐
teritorială a sangeacului Silistra este explicitată datează tocmai din timpul
domniei lui Süleyman Kanunî, ale cărui reforme în sensul omogenizării şi
standardizării administrative şi fiscale sunt cunoscute pentru întreg imperiul.
În cele două deftere ale sangeacului Silistrei, publicate până acum, din deceniul
trei al secolului al XVI‐lea (din 1526/7 şi 1530), nomenclatura administrativă s‐a
dezambiguizat iar heterogenitatea de structuri paralele a lăsat loc unei
structuri ierarhice duale, militare şi civile (sangeac‐subaşılık, kaza‐nahiye), ceea ce
face mult mai uşoară urmărirea evoluției situației administrative. Anexarea
Brăilei, de către acelaşi sultan (1538), nu numai că a integrat un debuşeu
major al comerțului Europei de nord şi centrale dar, din punct de vedere
teritorial, a consolidat stăpânirea Dobrogei prin fâşia de sate din răsăritul
județului Brăila care alcătuiau cazaua omonimă149. După anexarea (1538) şi
a Bugeacului, Tighinei (devenită Bender) şi a Oceakovului
(Ozü/Cankerman), Chilia şi Cetatea Albă, împreună cu regiunea nou

147 Beldiceanu şi Beldiceanu‐Steinherr, 1964.

148 Raduşev şi Kovacev, 1996, doc. 23.
149 În ultima treime a secolului al XVI‐lea această caza se compunea numai din şase

sate (Zărneşti, Tufeşti, Kısança, Baldovineşti, Vădeni şi Gropeni) pentru ca la

mijlocul secolului al XVII‐lea numărul satelor să se dubleze, v. Raduşev şi
Kovacev, 1996, p. 44 şi Popescu, 1997‐1998, p. 218.

54
cucerită, vor forma un sangeac aparte cu numele de sangeacul Bender‐
Akkerman (divizat în patru cazale: Bender/Tighina, Özü/Oceakov, Kili şi
Akkerman). Acesta din urmă va fluctua administrativ între starea de sine‐
stătătoare şi de dependență de sangeacul Silistra. La sfârşitul secolului al
XVI‐lea, noi necesități strategice provenite din provocările militare ale
acțiunilor turbulente ale cazacilor, determină ridicarea sangeacului Silistra
la rangul de eyâlet sau beilerbeilic şi, din nou, o extensie teritorială la nord de
Dunăre: eyâlet‐ul Silistra ‐ Özü/Oceakov. În secolele XVII‐XVIII eyâlet‐ul
Silistra‐Oceakov se prelungea, la apus, asupra sangeacul Nikopol150.

Dobrogea otomană
Teritoriul Dobrogei a constituit, din punct de vedere administrativ,
fie nucleul, fie cvasi‐totalitatea unor provincii frontaliere imperiale, atât în
organizarea imperiului roman (provincia Scitia Minor) cât şi a celui
bizantin (thema Paristrion/Paradunavon, cu ultimul său avatar, Pristrionul
restaurației bizantine) şi apoi a celui otoman (sangeacul Silistra).
Situîndu‐se la graniță, rațiunea existenței şi a organizării tuturor
acestor entități administrative era, fundamental, una militară.
Între formula imperial‐bizantină şi cea imperial‐otomană de
stăpânire a teritoriului dobrogean au existat două interludii :
1) etapa pluralismului politic, de obediență bizantină sau mongolă,
mai bine cunoscut începând cu cumpăna secolelor XIII‐XIV (atestat de
documentele epocii, inclusiv de izvoarele numismatice : ʺțărileʺ de la
Isaccea, Tulcea, Măcin, Niculițel, principatul tătar al lui Dimitrie (Demeter),
în nordul Dobrogei ; ʺțara Cărvuneiʺ, a Vicinei şi Silistrei, în sud ) ; de
asemenea, pe tot litoralul Mării Negre, enclavele genoveze sub ʺpulpanaʺ
Hoardei de Aur, din porturile Dunării maritime şi ale țărmului pontic .

150 Maxim, 2003, p. 78, precizează anul 1599 pentru crearea beilerbeilik‐ului Silistrei.

În secolul al XVII‐lea şi al XVIII‐lea, eyâlet‐ul Silistra‐Oceakov cuprindea

sangeacurile următoare: Nikopol, Silistra, Bender‐Akkerman, Oceakov, Kilburun,
Doğan, v. Pitcher, 1972, p. 128; Tertecel, 2006, p. 327.

55
 2) etapa alipirii (dar cu păstarea individualității statal‐instituționale)
la principatul din stânga Dunării, al Țării Româneşti : în timpul lui Mircea
cel Bătrân, în totalitatea teritoriului dobrogean (dar cu precedente parțiale).

ʺȚară a lui Dobrotiță/Dobroticiʺ (terra Dobrodicii), în a doua jumătate

a secolul al XIV‐lea, trecută apoi sub stăpânirea lui Mircea cel Bătrân cu
titlul de ʺterrarum Dobroticii despotus ʺ, a fost înghițită în cele din urmă,
treptat, de expansiunea turcilor otomani, din ultimul pătrar al secolului al
XIV‐lea până mult după moartea marelui principe român, la sfârşitul
secolului al XV‐lea.
Sub stăpânirea otomană Dobrogea făcea parte din ʺțaraʺ Silistrei
(memleket‐i Silistre) în descrierea geografică târzie a lui Kâtip Çelebi (v.
Anexe Cap. III, fig. III.2: harta lui Kâtip Çelebi)151, sangeacul Silistrei, în
terminologia tehnică a documentelor administrative otomane. Încă din
prima jumătate a secolului al XV‐lea, ʺținuturile Dobrogeiʺ sunt
individualizate prin locuțiunile Dobruca ili (țara Dobrogea), în sursele
narative otomane152, sau Dobruca şi Dobruca vilâyetleri (ținuturile Dobrogea),
în documentele de cancelarie de la începutul secolului al XVI‐lea153.
Otomanii au fost cei care au sedimentat amintirea despotului vest‐pontic în
numele regiunii care a fost cuprinsă în statul său, conform obiceiului turcic
de a numi o țară după numele conducătorului, sau al dinastiei. Numele
însuşi al Dobrogei a fost forjat de aceştia după regulile fonetice ale limbilor
turcice154. La fel cum țaratul de Târnovo din secolul al XIV‐lea, a fost numit
de otomani Şüşmanos‐ili (țara lui Şişman), sau Moldova, Bogadan‐ili, sau

151 Guboglu, 1974, p. 117 şi Popescu (Radu), 1985, p. 631‐637.

152 Yazıcıoğlu Ali (m. 1450), în Guboglu, 1978, p. 33.
153În două reglementări otomane din 17‐26 iunie 1502 pentru taxa ihtisab de la
Constantinopol şi Adrianopol, v. Beldiceanu, 1973, p. 194 şi 249. Pentru „vilâyet‐ ele
Dobrogei”, prima mențiune cunoscută din registrele otomane este cea din defterul
din 1530, v. 370 Numaralı, p. 78/381.
154 Transformările fonetice care au dus de la eponim la oiconim au fost similare

celor care au făcut din germanicul Karlowitz şi slavul Karlovci, turcescul Karlofça,
H. Inalcık, art. Dobroudja, EI2.

56
sangeacul Küstendil, Küstentin‐ili, adică ʺțara luiʺ Constantin Dejanovicʺ
(vasal al lui Murad I, ucis în lupta de la Rovine), statul lui
Dobrotiță/Dobrotici a fost numit Dobrogea (Dobruca‐ili).
Corespondentul geografic exact al Dobrogei medievale nu este însă
la fel de cert, el se poate stabili la ora actuală mai mult deductiv. La
începuturile stăpânirii otomane, ʺDobrogea ʺtrebuie să fi desemnat strict
ʺmoştenireaʺ lui Dobrotiță. Adică, afară de ʺțara Cărvuneiʺ, teritoriile
adăugate, la nord şi la sud, prin acțiunile de largă viziune politică a
despotului. Este greu de afirmat, în stadiul actual al cunoştințelor, dacă
toate cuceririle lui Dobrotiță (care, în sud, au atins cetatea Midiye, astăzi
Kıyı‐köy, la granița dintre Bulgaria şi Turcia) sau numai cele mai stabile
dintre ele, au intrat în conştiința contemporanilor şi posterității ca ʺțara lui
Dobroticiʺ. Titlul lui Mircea din 1390 distinge net între două entități
politice: ʺsenioria/principatul Silistreiʺ, pe de‐o parte, şi ʺțările despotului
Dobroticiʺ, pe de altă parte155. Dar delimitarea lor teritorială strictă în
această epocă nu ne este cunoscută (mai ales pentru ʺprincipatul Silistreiʺ).
Jaloanele primei expresii geografice a Dobrogei medievale s‐au
păstrat în mentalul colectiv, transpus apoi în practica administrativă, prin
toponimele ʺGura Dobrogeiʺ156 şi Dobrici157. Extinderea oiconimului

„Terrarum Dobroticii despotus et Tristri dominus”, v. Hurmuzaki, I/2, p. 322, 334;

155

DRH‐ D, 1, p. 122. V. şi Ghiață, 1974, p. 65.

156 Satul Gura Dobrogei (Kavacık în timpul stăpânirii otomane) era situat pe valea
inferioară a Casimcei, numele lui semnificând „drumul spre Dobrogea”, v.
Popescu, 2008, p. 517 şi n. 49. Solul polon la Poartă, Rafael Leszczynsky, urmează
în călătoria lui spre Istanbul acest drum: ʺIeşind din Măcin, am trecut pe lângă o
stâncă înaltă ce se ridică din pământ deasupra Dunării, Daia‐köy [Dăieni], Sarai‐
köy [Topalu], Băltăgeşti [lângă Gura Dobrogei], de acolo intrăm în « țara
Dobrogei« (Dobrucha ziemia) unde înainte locuiau tătarii Dobrogeni, Călători străini,
t. VIII, p. 183 ; V. şi Diaconu, 1992‐1993 , p. 237.

57
medieval Dobrogea pentru întreg spațiul Dobrogei moderne s‐a produs în
timpul stăpânirii otomane, începând chiar cu secolul al XVI‐lea. Raportul
cadiului de Akçekazanlık (Kazanlık, în Bulgaria) din 15 aprilie 1520,
vorbeşte de Dobrogea din dreptul Isaccei158. În secolele următoare, faptul
devine mai evident prin abundența mărturiilor de călători. Venind dinspre
sud, călătorii din secolele XVII şi XVIII, semnalează Dobrogea ca fiind
ținutul maritim de la ʺcapătul țării bulgăreştiʺ159. După Evliya Çelebi,
vilâyet‐ul Dobruca ținea ʺde la cetatea Tulceaʺ până la ʺmenzilul oraşului
înfloritor Bazargicʺ160. Pentru călătorul care venea din nord, din Polonia şi
Moldova: după trecerea Dunării la Măcin, se intra în Dobrogea161.
Tot ca efect al generalizării acestui nume (dar, semnificativ, pentru
regiuni care într‐un fel sau altul au fost atinse de stăpânirea lui Dobrotici)
avem, în secolul al XVII‐lea, nahiya‐ua Dobruca162, unitate teritorial‐
administrativă otomană situată, după date din ultimul sfert al secolului al

157 Hacioğlu‐pazarı/Bazargic/Dobrici. Trecând de această localitate, Rafael

Leszczynski spune : ʺ..aici începe țara Dobrogei«, Călători străini, t. VIII, p. 183. În
sens invers de mers, acelaşi călător spune : după Bazargic, « în înprejurimile
Provadiei am intrat în țara bulgărească«, Ibidem. Francisc Gościecki (1712) : de la
Bazargic ʺdupă o odihnă de o zi, am ieşit din Dobrogea şi am intrat în Bulgaria,
spre Coslugea..şi de acolo am plecat spre oraşul Provadia«, Călători străini, vol.
VIII, p. 538.
158 Beldiceanu şi Beldiceanu‐Steinherr, 1964, p. 101.
159Luigi Ferdinando Marssigli (1688) : ʺŞi lăsând la stânga mea Adrianopolul, am
trecut din nou Munții Balcani în vecinătatea Mării Negre şi intrând în ținutul
Dobrogei (paese di Dobra), la capătul Bulgariei, am trecut Dunărea la Rusciuc..«,
Călători străini, t. VIII, p. 60.
160 Călători străini, t. VI, p. 749.
161 Michály Bay şi Gáspár Pápay (1705‐6): “În 28 decembrie, foarte de dimineață,
terbuia să trecem Dunărea la Galați; cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut‐o foarte
bine, pe bărci şi spre seară am ajuns în oraşul Măcin din Dobrogea”, Călători străini,
t. VIII, p. 210.
162 Stoikov, 1971, p. 177‐78 (după un registru din anul 1676).

58
XVII‐lea, în colțul sud‐vestic al Dobrogei, în aval de Silistra163 . În secolul al
XVIII‐lea (1740) însă, ea va îngloba şi regiunea Silistrei căci o găsim ca
nahiye Dobrice ve Silistre (nahiya ʺDobrogeaʺ şi Silistra). Douăzeci de ani mai
târziu, apare în documente ca o caza separată, cazaua Hacioğlu‐
pazarı/Dobrici164.
Față de Dobrogea medievală, dar şi modernă, întinderea
sangeacului Silistra a fost cu mult mai mare: pe litoral, de la Delta Dunării,
în nord165, până aproape de granița actuală a Turciei cu Bulgaria, în sud; în
interior, de la cursul Dunării din preajma Silistrei (fără
Tutrakan/Turtucaia), cu Dobrici şi Provadia, până la apa Kamciei, pe
versantul nordic al Balcanilor Mici sau Maritimi. De aceea, documentele
administrative referitoare la sangeacul Silistrei sunt utile şi pentru
cunoaşterea situației Dobrogei, ca parte componentă a sa.
Cât priveşte cronologia cuceririlor otomane în Dobrogea, aceasta
este foarte vag stabilită la ora actuală. Cuceririle au depins de variate
conjuncturi politice şi militare. Dacă Silistra şi Varna sunt anexate de
otomani după 1393, cu reveniri mai mult sau mai puțin bine cunoscute166,
Messembria era încă bizantină la 1453 şi poate chiar în 1454167. Dacă la 1445
(expediția flotilei burgunde, după cruciada de la Varna, în relatarea lui Jean

Cu localitățile Almalău, Esechioi, Garvăn, Oltina, Canlia, Oltina, Coslugea, Ion

163

Corvin, mergând apoi spre sud‐est până pe la mijlocul Dobrogei actuale, la nord‐
vest de Negru‐Vodă, v. Stoikov, op. cit., p. 177‐78, v. Ghiață, 1980, p. 49‐55. Petre
Diaconu a admis o temporară stăpânire a lui Dobrotici la Silistra înaintea fiului său
Terter, Diaconu, 1978, p. 197.
164Veliman, 1997, p. 192‐193. Autorul pledează pentru distingerea, ca două nume
fără legătură între ele, între Dobrice, numele nahiye‐lei apoi cazalei sud‐dobrogene,
şi Dobruca, numele regiunii istro‐pontice. Atât Russi Stoikov însă, cât şi Anca
Ghiață, au citit, în documente mai vechi (1676 față de 1740 şi 1760, la Valeriu
Veliman), Dobruca, numele nahiye‐lei, adică identic cu Dobrogea.
165 Cu o extensie cuprinzând fâşia nord‐dunăreană dintre oraşele Chilia şi Cetatea‐

Albă. După 1538, această regiune se desprinde ca sangeac‐ul Bender‐Akkerman.

Pentru intervalele stăpânirilor, românească şi otomană, asupra Silistrei, v.
166

Năsturel, 1957, p. 239‐247.

167 Pall, 1965, p. 619‐638.

59
de Wavrin), Mangalia, Lycostomo168, Brăila, Isaccea şi Hârşova nu par să fie
stăpânite de turci169, luptele din iarna lui 1461/1462 purtate de Vlad Țepeş
împotriva dispozitivului otoman de la Dunărea de Jos, arată malul drept,
dobrogean, de la Isaccea, Yeni‐Sale şi la Silistra, controlat de otomani170.
Descrierea înaintării armatei lui Mehmed II spre Moldova lui Ştefan cel
Mare (1476), datorată lui Giovanni Maria Angiolello, arată cum campania a
fost susținută logistic de ambarcațiuni încărcate la Vidin dar şi la Silistra171.
În fine, codul de legi (kanun‐nâme) din timpul sultanului Bayazid II (1481‐
1512) menționează la capitolul sangeacul Silistra, kanun‐uri pentru Varna,
Balcik, Kaliakra, Konsiçe (sic !) şi Mankalya ʺki terrakkîçün zabt olunan der
liva‐i Silistreʺ (care au fost luate pentru creşterea liva‐lei Silistra)172. Un izvor
foarte prețios al organizării statului otoman, datat de editorul său cca. 1475
(Iacopo de Promontorio), oferă o imagine insolită organizării teritoriale din
zona Dobrogei. Varna apare ca făcând parte dintr‐un sangeac (ʺcăpitănatʺ)
al Constantinopolului, acum Istanbul, care cuprindea țărmul maritim
dintre Panidos şi portul Varnei. La apus de această organizare, este
menționat ʺcăpitănatulʺ de Nikopol şi Zagora şi, mai la vest, cel de Vidin.
Nu se pomeneşte nimic de Silistra173. Deşi această sursă suscită multe
probleme care trebuie investigate detaliat, îl aduc, fie şi incomplet în
discuție, pentru că ea se corelează cu informația registrelor amintite, din
timpul lui Bayazid II. Registrul din anul 1490/91 arată că limita nordică a
sangeacului Silistrei nu trecea de valea Karasu (sunt menționate doar

168 Chilia se afla atunci în stăpânirea Moldovei, v. Ciocîltan V., 1981, p. 2094.
169 Năsturel, 1978, p. 49‐58.
170 Andreescu, 1998, p. 115‐116 (pentru momentul 1462).V. supra, n. 100.
171 Călători străini, I, p. 135.
172Akgündüz, 1990, vol. II, p. 506. Formularea este însă ambiguă, se referă atât la
localitățile enumerate cât şi la veniturile, din taxele comerciale, ale acestor centre
comerciale maritime, sporind liva‐ua Silistra. Cât priveşte toponimul Konsiçe, este
logic să ne gândim la Köstence/Constanța dar se cuvine să semnalăm că ordinea
enumerării nu este cea urmată pentru restul toponimelor, v. şi Rosița Gradeva, op. cit.,
p. 34, care optează pentru Köstence.
173 Babinger, 1957, p. 49‐50.

60
vilâyet‐ele Varna şi Silistra)174. Cazaua Hârşovei, ca formă de organizare
administrativă otomană, la nord de această vale, descrisă teritorial în
defterul din 1530, este menționată, anterior, în registrul din 1526‐27 dar şi
într‐un registru din anul 1502 (908 H)175. Isaccea, Yeni‐sale şi Babadag, arie
de veche colonizare turcească anatoliană, al cărei control a fost preluat (sau
întărit) de către otomani sub sultanul Mehmed I176, erau probabil ataşate, ca
vilâyet‐e, separat sau împreună, sangeacului Silistra.

174Registrele din 1488/89 şi 1490/91 grupează diviziunile sangeacului Silistra în

două categorii. Din prima fac parte: Yambol, Aydos, Rusikastro, Karnobad, Eski
hisar‐i Zagora, Messembria, Sozopol, Ahtopol, Midiye. Adoua grupă se compune
din: Silistra, Provadia, Madara, Petrici (lângă Varna), Gerlovo, Anhialos, Şumen.
175 370 Numaralı, p. 20.
176 Pentru campania sultanului Mehmed I din anul 1420 v. Pervain, 1976, p. 55‐79.

61
 Capitolul III:
Organizarea administrativ‐teritorială
a sangeacului Silistra

Substructuri teritorial administrative : cazalele

Când vorbim de sangeacul Silistrei trebuie să distingem între mai
multe etape de organizare şi, corespunzător, mai multe denumiri. Teritoriul
inițial al sangeacului, constituit la sfârşitul secolului al XIV‐lea, nu poate fi
determinat cu precizie în acest stadiu al cunoştințelor. Domnia sultanului
Bayazid II constituie o etapă hotărâtoare a organizării acestui sangeac (v.
Cap. II). În anul 1484, ca urmare a cuceririi cetăților‐porturi moldave Chilia
şi Cetatea‐Albă, aceste noi achiziții sunt ataşate administrativ sangeacului
de Silistra. Campania lui Süleyman I împotriva Moldovei lui Petru Rareş
(toamna lui 1538) s‐a soldat cu anexarea părții sudice a Moldovei –
Bugeacul – cu cetatea Tighina, devenită Bender. Aacestea, împreună cu
portul de pe Nipru, Cankerman (Özü, Oceakov), anexat puțin mai înainte,
vor alcătui un sangeac aparte, sangeacul Bender‐Akkerman, divizat în
patru cazale: Bender, Kili, Akkerman şi Özü177. Prin această restructurare
granița nordică a sangeacului Silistra revenea pe Dunăre. În contextul
aceleiaşi acțiuni otomane (1538), dar cu efect asupra Țării Româneşti a
principelui Radu Paisie, se constituie o altă caza, subordonată sangeacului
Silistra, externă Dobrogei, ca şi cazalele Kilia şi Akkerman, anume cazaua
Brăilei178.

177 Berindei şi Veinstein 1981, p. 252.

178În registrul TT 483, redatat corect de Nicoară Beldiceanu la 977 H adică 1570,
cazaua Brăilei se compunea din şase sate: Zărneşti, Tufeşti, Kısança, Baldovineşti,
Vădeni şi Gropeni (TT 483, p. 192‐198). V. şi Ghiață, 1993, p. 130 şi 139, pentru
aceeaşi situație, după un registru din anul 1598 (nr. 83 din fondul Tapu ve Kadastro
Arşivi, din Ankara). La mijlocul secolului al XVII‐lea numărul satelor se va dubla,
v. Raduşev şi Kovacev, 1996, p. 44.

63
 La sfârşitul secolului al XVI‐lea (1599), sangeacul Silistrei va fi urcat
în rang, extinzându‐se şi teritorial, devenind beilerbeilic (beğlerbeğlik, eyâlet)
de Silistra‐Özü179. Această transformare s‐a făcut în primul rând din rațiuni
militare şi anume din necesitatea apărării mai eficiente împotriva raidurilor
de cazaci care, din a doua jumătate a secolului al XVI‐lea, deveniseră tot
mai agresive.
Primul registru (defter) publicat din care se vede componența liva‐lei
(sangeacului) Silistra, registrul din anul 1526‐1529180, menționează
următoarele cazale, enumerate după reşedințele acestora: Akkerman, Kilia
(se specifică cetatea), Ahyolu (Anhialos, azi Pomorie, în Bulgaria), Silistre
(Silistra), Pravadi (Provadia, în Bulgaria), Varna, Hârşova, Karin‐ovası
(Karinabad, azi Karnobat, în Bulgaria), Misivri (Messembria, azi Nesebăr, în
Bulgaria), Aydos (azi Aitos, în Bulgaria), Rus‐Kasri (azi Rusokastro, în
Bulgaria). Față de registrul din 1526‐29, un alt registru, din anul 1530
înregistrând de asemenea 11 cazale, arată şi unele diferențe în privința
configurării teritoriale a cazalelor: Akkerman, Kilia, Hârşova (cu centrele,
reşedință de caza sau de nahiye, Hârşova şi Babadag), Silistra, Varna, Ahyolu
(cu centrele: Ahyolu, Ağatabolu/Ahtopol, Süzebolu), Karinabad, Aydos, Rus‐
Kasri (cu centrul Misivri), Provadia, Yanbolu181. Sangeacbeiul de Silistra la
această dată era Bali‐bei182. Se observă cum cele două izvoare de cancelarie,
de altfel la o distanță de numai câțiva ani, dau o structură administrativă a
sangeacului Silistra cvasi‐identică. Diferențele amintite constau într‐o
resorbție şi o extindere. La 1530 Messembria apare înglobată în cazaua Rus‐
Kasri183, în vreme ce în defterul din 1526‐29 Messembria este reşedința unei
cazale de sine‐stătătoare. Tot la 1530 găsim adăugat un teritoriu, anume zona
Yanbol, care formează o nouă caza, omonimă. Se vede că în această regiune

Pitcher, 1972, p. 128. Eyâlet‐ul Silistra‐Oceakov avea, în secolele XVII‐XVIII,

179

următoarele sangeacuri: Nikopol, Silistra, Bender‐Akkerman, Oceakov, Kilburun,

Doğan, v. Tertecel, 2006, p. 327.
180 Gökbilgin, 1956, p. 254‐255.
181 370 Numaralı, p. 38‐43.
182 Ibidem, p. 59 (413)
183 Ibidem, p. 465: « nefs‐ı Misivri din cazaua Rusi‐kasri ».

64
au avut loc fluctuații administrative căci, în defterul de la 1526‐29, Yanbol nu
aparținea livalei Silistra184, deşi era aici pe vremea lui Bayazid II185 aşa cum îl
găsim şi în defterul din 1530.
Defterele posterioare anului 1538 cuprind, bineînțeles, şi cazaua
Brăilei. Sangeacul Bender‐Akkerman, care grupa cuceririle pontice ale
sultanului Süleyman (1538) cu cele ale lui Bayazid II (1484), apare de multe
ori în deftere împreună cu sangeacul Silistra, prin sintagma liva‐i Silistra ve
Akkerman (sangeacul Silistra şi Akkerman)186.
Comparând între ele defterele cunoscute pentru sangeacul Silistra
se observă că modificările de configurație sunt de două tipuri principale :
cele care afectează suprafața sangeacului (reduceri sau extinderi) ; cele care
restructurează intern masa principală de localități, respectiv multiplicarea
(sau unificarea) cazalelor. În defterele posterioare celui din 1530, întâlnim :
o nahiye Tekfurgölü (1543‐1544)187, cazalele Tulcea, Măcin, Isaccea, Babadag
(1566)188. Dificultatea comparării acestor registre nu constă numai în
accesibilitatea lor (fiind nepublicate) ci şi în faptul că nu toate registrele ne‐
au parvenit în integralitatea lor. Kazalele Isaccea, Hârşova, Tekfurgölü,
Silistra şi Varna pot fi cartografiate cu o bună aproximație cu ajutorul
defterelor de gelepi din anii 1572/73.
În privința variațiilor extensiei geografice a sangeacului Silistra, o
comparație ne‐o oferă tabloul atotcuprinzător al sangeacului Silistrei, de la

184 Gökbilgin, 1956, p. 266, n. 53.

Defterul din 1490/91, v. Barkan, 1964, p. 40‐41 şi Dimitrov, Grozdanova,
185

Andreev (ed.), 1986, p. 25.

TT 483, p. 1: următoarele cazale ale sangeacului Silistra‐Akkerman: Akkerman,
186

Cankerman, Kili, Bender, Brăila, Silistra, Hârşova şi Tekfurgölü.

187Gökbilgin, 1957, p. 150‐152 şi Ghiață, 1980, p. 42. V. şi Raduşev şi Kovacev, 1996,
p. 17. Gemil, 1980, p. 69: cazaua numită Tekfurgölü sau Karasu a apărut spre
mijlocul secolului al XVI‐lea.
188 Tulcea, Măcin, Isaccea: registru de cavarız, nr. 775 din 974H/1566; Măcin şi

Baba/Babadag: registru de cadet‐i agnam (taxe pe creşterea oilor), nr. 1036 din
1003H/1594. Defterul gelepilor (1573) menționează o caza Hârşova‐Babadag,
Ghiață, 1980, p. 42.

65
mijlocul secolului al XVII‐lea, din descrierea şi harta lui Kâtib Çelebi (Haci
Khalfa)189. Raportând imaginea cartografică a ʺțării Silistrei ʺ, în viziunea lui
Haci Khalfa190, la defterele secolului al XVI‐lea, se remarcă următoarele
diferențe (v. Anexe Cap. III, fig. III.1 şi fig. III.2): pe litoralul Mării Negre,
înspre sud, sangeacul Silistrei se întindea, în anul 1530, mai mult decât
vedem în harta lui Kâtib Çelebi, anume până dincolo de Sozopol, la portul
Ahtopol (şi deci la sud de golful Burgas). La Kâtib Çelebi, ultimul port este
portul Ahyolu/ Anhialos, în nordul golfului amintit. Ruso‐Kasri şi Yambol
nu mai sunt figurate pe harta lui Kâtib Çelebi, în schimb apare Şumen.
Acesta din urmă se afla în sangeacul Nikopol după defterele de la 1526‐29
şi 1530/31191.
Se observă că dacă registrele din anii 1526‐29 şi 1530 sunt aproape
identice în privința structurii administrative a sangeacului Silistrei, din a
doua jumătate a secolului al XVI‐lea (în situația dată a cunoştințelor
actuale), morfologia tabloului se modifică sensibil, în primul rând în
privința subdivizării în cazale.

În cazul Dobrogei nu putem decât presupune, prin analogie cu alte

structuri otomane de frontieră, existența în istoria ei administrativă a unei
etape de uc, premergătoare uniformizării structurilor militare şi civile, ale
administrației otomane192. În stadiul actual al cunoştințelor, succesiunea
etapelor de cucerire a teritoriului dobrogean şi a repartizării cuceririlor în
unități administrative otomane (majoritatea cunoscute din documente mai
târzii), nu pot fi clar demonstrate documentar193.

189 Guboglu, 1974, p. 109‐121.

Popescu (Radu), 1985, p. 631‐637, pentru transliterarea şi comentariul hărții lui
190

Kâtip Çelebi.
191 Gökbilgin, 1956, p. 255; 370 Numaralı, p. 109 (549, 551, 555).
192 În legătură cu cele două sisteme administrative otomane paralele,
circumscripțiile civile şi militare, v., mai recent, pentru sangeacurile Nikopol şi
Vidin, v. Gradeva, 2004, p. 24‐28 şi Obreschkov, 2006, p. 177‐184.
193 Inalcık, art. Dobrudja, şi Decei, art. Dobruca.

66
 Primul registru care dă informații detaliate despre organizarea
administrativă pe teritoriul Dobrogei este registrul TT 370 privind
Rumelia194. Este cel mai timpuriu dintre registrele sangeacului Silistrei
publicate până acum, care permite o cartografiere a localităților din
Dobrogea otomană, deşi aceasta nu este uşor de întreprins, fiind vorba de
identificarea a cca. 600 de localități pentru Dobrogea, din cele aproximativ
1000 ale sangeacului Silistra.
Delimitarea exactă a cazalelor Hârşova, Silistra şi Varna care
reprezintă prima împărțire administrativă otomană cunoscută pe teritoriul
Dobrogei este acum posibilă grație defterului din 1530, fruct al reformelor
lui Süleyman Kanunî195. Numele satelor compuse cu ʺtoviçeʺ şi ʺtoyʺ,
întâlnite la această dată pe teritoriul celor trei cazale dobrogene, este o
mărturie atât a stadiului de uc în organizarea incipientă otomană a
Dobrogei196 cât şi a condiției permanente de uc, regiune de margine şi de
akın, care a atras numeroase elemente războinice, mai mult sau mai puțin
turbulente197.
Din necesități diverse administrative (creşterea demografică, mai
buna gestionare a resurselor economice) spațiul Dobrogei s‐a restructurat
prin crearea unor noi cazale. Cazalele Tulcea, Macin şi Isaccea sunt atestate
separat la 1566198, dar, în registrul de gelepi din anul 1573, în urma unei alte
restructurări, găsim partea de nord a Dobrogei, cu localitățile Măcin,
Garvăn, Isaccea, Tulcea şi Beştepe, sub o singură caza, cea a Isaccei199, iar
restul, sub cazaua Hârşova‐Babadag. Mai târziu, cazaua Babadag (Baba) se

194Dar registrul TT 370 a fost alcătuit prin compulsarea datelor unor registre
anterioare; Ayşe Kayapınar în datează 1523‐1537, v. Kayapınar, 2011, p. 83.
195 Popescu, 2008, p. 525‐530.
196 Inalcık, art. Dobroudja, p. 626.
197 Pentru definirea termenului „toviçe/tovice”, v. Beldiceanu‐Steinherr, 1969, p. 32:
ʺle terme tovice est d’origine mongole et chez les Ottomans s’applique aux chefs
des akıncı qui étaient inférieurs aux bey et supérieurs décurions (onbaşı). V. şi
Dimitrov, 2009, p. 294 (pentru cazaua Varnei). Pentru toiugii diferiți de akıncii, v.
Tasin Gemil, 2008, p. 172.
198 370 Numaralı, p. 20.

199 Ghiață, 1980, p. 42.

67
desprinde ca o unitate aparte (1594)200. Cazaua Tekfürgölü (cea mai
timpurie atestare cunoscută este la 1559)201 era după defterul de gelepi din
1573, o bandă de sate, de‐o parte şi de alta a văii Karasu (la nord, între
Cernavodă şi Constanța, iar la sud, între Rasova, pe malul Dunării, Negru‐
Vodă, şi Limanu, la sud de Mangalia, spre mare). La sfârşitul secolului al
XVI‐lea, documentele otomane confundă localitățile Karasu/Medgidia şi
Tekfürgölü202 (v. mai jos Chestiuni de demografie şi toponimie în sangeacul
Silistra). După surse din secolul al XVII‐lea (1656‐7) aflăm şi cauza: cazaua
Karasu s‐a suprapus cazalei Tekfürgölü. Colțul sud‐estic al cazalei
Tekfürgölü, între Techirghiol şi Limanu, va deveni cazaua Mangalia203.
În evoluția nu lipsită de sinuăzități, încă nedesluşite istoriografic, a
cuceririi şi integrării administrativ‐teritoriale, atât a Dobrogei cât şi a
celorlalte teritorii care vor fi subordonate sangeacului Silistra, sub limitele
structurilor administrative otomane găsim uneori granițele structurilor
politice preotomane. Despotatului lui Dobrotici i‐a corespuns esențial
cazaua Varnei204. Nu se cunoaşte întinderea senioriei lui Terter, dar, ca
nucleu cel puțin, este de admis că se afla în cuprinsul cazalei Silistra.
Handicapul actual al cercetării în această privință nu este inexistența
surselor otomane ci măsura insuficientă a prelucrării lor. Pe de altă parte,
demonstrația nu se poate face, confruntând între ele catagrafiile de epocă
otomană cu cele preotomane, aşa cum a fost posibil în cazul Ungariei
medievale205. Aici cercetarea trebuie să caute alte căi pentru că nu avem la
dispoziție asemenea documente. Conservarea entităților statale în primele
înfățişări ale structurilor administrative otomane nu este însă nici
surprinzătoare nici excepțională. Aceleaşi rațiuni pragmatice care au făcut
ca întregi capitole de legislație fiscală şi economică preotomană să fie
înglobate în codurile de legi sultanale, au determinat şi prezervarea

200 370 Numaralı, p. 20.

201 Ibidem, p. 18.
202 Într‐un defter din anul 1585: Tekfurgölül nam diğer/alias Kara‐su, Ibidem.
203 Stoikov, 1971, p. 167.
204 Kuzev, 1975.
205 Halasi‐Kun, 1982, p. 248.

68
ʺlimitelor de aplicabilitateʺ a acestor legi şi cutume. Sunt cunoscute
numeroase sangeacuri clădite pe granițele statelor balcanice: Semendria,
Vidin, Nikopol, Küstendil, etc. Aşa stând lucrurile, nu ar fi lipsit de sens, ci
numai lipsit de mijloace documentare la ora actuală, să căutăm mai
departe: o parte din stăpânirea lui Demeter princeps tartarorum206, în limitele
cazalei Isaccea, patria urmaşilor selcukizilor lui Izzeddin Kaykavus II şi
Saru Saltık dede din secolul al XIII‐lea, în cazaua Baba, o parte a Podunaviei
ʺpână la Marea cea Mareʺ din titlul lui Mircea cel Bătrân din anul 1406, în
cazaua Hârşovei (care ajungea la mare prin brațele şi gurile Karaharman,
Portița şi Sf. Gheorghe). Defterele otomane vor scrie à rebours, pe măsura
descifrării lor, părțile lipsă din istoria stăpânirilor care s‐au succedat în
teritoriile dobrogene.
Conform registrului din 1530 (TT 370), cazaua Hârşova cuprindea
Dobrogea, la nord de valea Karasu şi de sistemul de valuri, de la lacul
Taşaul, cu localitățile Sibioara şi Taşaul, continuând pe malul Mării Negre
la Gargalık (Corbu), Karaharman (Vadu), apoi în vestul marilor lacuri ale
complexului Razelm, pe la Ester şi Yeni‐sale, la Agighiol şi Sarinasuf, până
la vestitul centru al islamului, de pe drumul transdobrogean ‐ Babadag;
apoi de‐a lungul Dunării nord‐estice, pe la Beştepe, prin Tulcea, Isaccea şi
Măcin, lăsând la apus balta Brăilei şi vadul comercial Piua Petri/Floci‐
Hârşova şi continuând până la Cernavodă/Boğaz‐köy (în defter, Karasu‐
boğazı), apoi de‐a lungul văii Karasu, până spre mijlocul acesteia, la
Castelu/Köse‐kasım şi la Valul lui Traian/Hasancea207.
La sud de valea Karasu, spațiul dobrogean era împărțit între două
cazale: la apus, sprijinită de Dunăre ‐ cazaua Silistra; la răsărit, spre țărmul
mării ‐ cazaua Varna. Cazaua Varnei îmbrăca țărmul pontic începând (din
nord) de la schela Constanței (Köstence iskelesi), continuând pe țărm, prin
zona lacului Techirghiol, până la Mangalia şi de aici până la sud de Varna
(cu porturile Keligra iskelesi/Caliacra, Balçik iskelesi/Balcik, Varna iskelesi şi

206După dispariția lui Demetrius princeps tartarorum (post 1368) Dobrotici asumă
controlul unei părți a teritoriilor acestuia, Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, 2006a, p,
328.
207 Anexe cap. III, fig. III.3, cazaua Hârşova.

69
satele Ecrene şi Galata Varnei/Kalana). Înspre interior, cu o arcuire spre
Valul lui Traian şi Negru‐vodă, continuând de aici aproximativ paralel cu
țărmul până la valea Kamciei. Limita sudică era dincolo de râul Kamcia,
adică mai jos de estuarul râului Defne, străjuit la nord de cetatea Varnei şi
la sud de Galata Varnei208.
Cazaua Silistrei ʺse alipea ʺla apus cazalei Varna, de la Kara‐su
(Medgidia de astăzi), continuând cu fâşia dunăreană dintre Ion Corvin,
Adamclisi şi zona lacurilor de la Ostrov şi Silistra. Cazaua Silistrei se
mărginea la sud cu cazaua Provadiei iar la apus cu sangeacul Nikopol209.
Valea Karasu, între Cernavodă şi Constanța, a constituit un obstacol
natural care a delimitat, prin fortificațiile aferente (valurile), entități politice
aparte210. Din punct de vedere geologic este un culoar, de‐a lungul unei falii
din zona mediană a podişului dobrogean, având o înclinație ce a favorizat
ca revărsarile Dunării să stagneze într‐o largă porțiune de lacuri şi mlaştini
(între Cernavoda şi Medgidia se mergea cu caicurile până în secolul al
XVIII‐lea). ʺObstacol natural întărit de vallum‐uriʺ211, valea Karasu a
delimitat o entitate fizico‐geografică dar şi istorică, aparte de sudul
Dobrogei. Aceasta era, şi față de Deltă, delimitată prin şirul de fortificații
străjuind complexul lacustru Razim (Yeni‐sale, Babadag) şi Dunărea pe cel
mai sudic braț al său, Karaharman/Vadu‐Tulcea‐Isaccea, linie defensivă
care opera la răsărit şi miazănoapte un decupaj de aceeaşi semnificație ca şi
vallum‐irile în sud.
Defterul din 1530 înfățişează deci trei entități administrative otomane,
delimitabile, grație informației procurate de această sursă, cu un mare grad
de exactitate. Această structură este atestată şi în defterul din 1526‐1529 dar,
aici, doar prin numele cazalelor. Cazaua Hârşova este menționată cel mai
devreme, din câte se cunoaşte până acum, într‐un defter din anul 1502212.

208 Anexe cap. III, fig. III.3, cazaua Varnei.

209 Anexe cap. III, fig. III.3, cazaua Silistrei.
210 Diaconu, 1973‐1975, p. 207.
211 Vulpe, 1938, p. 359.
212 Defterul de cizye nr. 37 din 908 H (1502‐1503), v. 370 Numaralı, p. 20.

70
 Integrarea în sistemul administrativ otoman a teritoriilor cucerite
avea loc (după situații mai bine studiate din beylerbeylik‐ul Rumeliei)
conform a două principii esențiale: prezervarea, în cuprinsul unei unități
administrative, a unor entități statale anterioare cuceririi otomane;
repartizarea, în tiparele administrative otomane, a nou‐dobânditelor
teritorii, în succesiunea cronologiei cuceririi acestora. Indiferent de mărime,
imperativul organizării inițiale în unități administrative era cel fiscal,
anume gruparea teritoriilor cucerite în arii omogene de tradiții juridice şi
de cutume213. De aceea orice unitate politică anterioară este susceptibilă să
fie descoperită sub organizarea unei diviziuni administrative otomane. Şi
reciproc, pornind de la celula administrativă otomană se poate călători à
rebours spre ʺțaraʺ, ʺstăpânireaʺ pe care aceasta a acoperit‐o. Stabilirea însă a
configurației teritoriale a cazalelor otomane este dificilă din cauza
numeroaselor restructurări.
Studiul lui Alexander Kuzev pentru Dobrogea secolului a XVI‐lea214 a
arătat suprapunerea granițelor cazalei Varna peste despotatul lui Dobrotici.
Din punct de vedere al geografiei ecleziastice, acest teritoriu era acoperit de
Mitropolia Varnei cunoscută din documentele Patriarhiei de
Constantinopol din perioada ante‐ şi post‐otomană. Kuzev a stabilit
limitele cazalei Varna pe baza toponimelor defterului din 1573. La această
dată, cazaua Varnei se întindea, pe litoral, de la râul Kamcia şi până la
Yılanlık (Vama Veche), în sudul Mangaliei. Comparând acest izvor cu
registrul din 1530 se vede cum, cincizeci de ani mai devreme, cazaua

213Procedeul este în spiritul localismului medieval. Mircea cel Bătrân va respecta

individualitatea instituțională a țărilor alipite: Silistra şi țara lui Dobrotici.
Otomanii au procedat în acest fel organizând cazaua Caffei/Kefe, pe fâşia litorală
din S‐E Crimeei, adică a coloniilor genoveze de aici. Cazaua Menküb a suprapus
pricipatul seniorilor de Theodoro‐Mangop, înrudiți cu Comnenii din Trapezunt şi
cu Paleologii. Cazaua Azak a avut ca nucleu contoarul venețian de la vărsarea
Donului. Dar totalitatea cuceririlor otomane din Crimeea (Azak, Kerş şi Taman, de‐
o parte şi de alta a strâmtorii Kerci, Sugdak/Soldaia şi Mangop) au alcătuit un
sangeac, sangeacul sau livaua Kefe (mai târziu eyâlet), v. Mihnea Berindei, Berindei
şi Veinstein 1979, p. 389‐485.
214 Kuzev, 1975, n. 10.

71
Varnei cuprindea atât Mangalia cât şi schela Constanța. Pentru partea
dinspre uscat nu se constată modificări esențiale între aceste două izvoare.
Registrul din 1530, mai timpuriu decât cel pe care s‐a bazat Kuzev,
este deci mai aproape de ʺprimul stadiuʺ al organizării otomane în
Dobrogea. Este adevărat că acest ʺprim stadiuʺ constituie pentru noi,
istoriografic, un prag al obscurității – nu putem distinge dincolo de el, spre
ʺmomentul 0ʺ al statornicirii împărăției osmane pe aceste meleaguri. Dar
indiscutabil, defterul din 1530, cu ecourile lui din 1502 (mențiunea cea mai
timpurie a cazalei Hârşova), dacă nu ne conduc la ʺdataʺ alcătuirii Dobrogei
otomane, ne plasează măcar în vremea când tradiția epocii anteotomane,
captată administrativ de noii stăpâni ai locurilor, era foarte vie.
O nouă imagine teritorială a cazalei Varna şi a despoției lui Dobrotiță,
rezultă deci din registrul din 1530. Se confirmă cercetările mai recente
despre întinderea stăpânirii litorale a lui Dobrotici mai la nord decât
rezultase din studiul lui Kuzev şi anume până la portul Constanța
inclusiv215. În lupta sa contra genovezilor, Dobrotici s‐a extins probabil spre
bazele acestora (care erau la Chilia dar şi la Enisala)216. Defterul din anul
1530, îndreptățindu‐ne să acceptăm că Mangalia şi Constanța au făcut parte
din despotat, ne oferă şi o înțelegere necontradictorie a discutatei stăpâniri
a lui Dobrotici la Gurile Dunării. Acceaptată de Nicolae Iorga, dar negată
de unele cercetări ulterioare217, ea era concepută în funcție de Chilia, portul
deltaic prin definiție. Potrivit imaginii din defterul 1530 a domeniului lui
Dobrotici, acesta ar fi putut stăpâni într‐adevăr în zona Gurilor Dunării, nu
neapărat Chilia însă, ci la cea mai sudică gură a fluviului, începutul Deltei
în acea epocă, anume gura Karaharman218. Astfel prezentându‐se lucrurile,
nu se mai ridică obiecții de logistică navală pentru cunoscutele acțiuni
ordonate de despotul Dobrotici contra stabilimentelor genoveze de la

215Iosipescu, 1985, p. 108: “Este posibil ca domnia lui Dobrotiță, într‐un proces
obişnuit lumii medievale, să fi cuprins treptat întreg litoralul spre gurile Dunării,
cu porturile Constanța şi Ğanavarda”.
216 Idem, op. cit., p. 109.
217 Iliescu, 1971, p. 373‐375.
218 Iosipescu, 1982.

72
Chilia‐Licostomo (după 1366) şi din Crimeea (1370‐1375)219. Baze ale
marinei despotului Dobrotici nu erau doar în îndepărtata Caliacra ci şi la
sud de capul Midia.
Evident, nu putem afirma (dar nici infirma), pe baza datelor
defterului din 1530, stăpânirea lui Dobrotici la Karaharman220. Dar la sud
de Gargalık/Corbu nu este exclus, ipotetic, şi anume pe marginea vestică a
lacului Taşaul, de unde se putea exercita controlul asupra văii Casimcei.
Aşa se explică toponimul Gura Dobrogei pe această vale. În defterul din
1530 satul Gura Dobrogei/Kavacık face parte din cazaua Hârşova, dar
toponimele de această formă arată nu situarea localității în regiunea
denominată ci ʺînceputul unui drumʺ spre locul indicat221.
Limita sudică a cazalei Varna este, la 1530, aceeaşi ca la 1573
(determinată de Alexander Kuzev), adică râul Kamcia, pe ambele maluri.
Dar, după câte se ştie, întinderea maximă a posesiunilor lui Dobrotici, în sud,
a depăşit această linie. Stăpânirea lui Dobrotici a rezultat din juxtapunerea
mai multor regiuni, foarte probabil cu statut diferit (terrae Dobroticii). ʺȚara
Cărvuneiʺ era teritoriul patrimonial, stat în dependență de Bizanț şi
ascultând ecleziastic de Mitropolia de Varna (şi Cărvuna, la un moment dat).
Ea se întindea, pe țărmul mării, între castelele din părțile Varnei: Cranea,
Gerania, Caliacra şi Cavarna şi portul Varnei însuşi222. După succesiunea la
tronul Cărvunei (în jurul anului 1347)223, Dobrotici extinde fațada maritimă a
statului său la porturile Venzina/Vicina, Kozeakon/Obzor şi

219 Iosipescu, 1985, p. 105‐108.

220Ipoteză la Sergiu Iosipescu, op. cit., p. 127 (de asemenea nu putem spune nimic
despre stăpânirea asupra Hârşovei, Idem, op. cit, p. 108 şi 126). Defterul din 1530
arată Karaharmanul/ Kara‐harmanluğu ca sat în cuprinsul cazalei Hârşova.
221De exemplu, toponimul Gura Teleajenului nu indică o localitate aşezată pe
malul râului Teleajen ci desemnează localitatea Teliu, lângă Prejmer, situată în Țara
Bârsei, de la care se apuca pe drumul care ducea la Teleajen. Datorez aceaste
lămuriri amabilității domnului Constantin Rezachevici căruia îi înnoiesc
mulțumirile mele.
222 Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, 2006a, p. 327‐28; Iosipescu, 1985, p. 61.
223 Sergiu Iosipescu, op. cit,. p. 90.

73
Emmona/Emine224. Anterior morții lui Balica, Dobrotici stăpânise temporar
Midiye, lângă capul Karaburun. După uciderea ginerelui său Mihail, fiul
împăratului Ioan V Paleologul (spre anul 1376), apanajul acestuia, Zagora ‐
amfiteatrul montan dintre valea Develtos/Kailu dere şi culmile Aidosului, cu
fațada litorală dintre Anhialos şi Messembria ‐ a fost preluat de Dobrotici225.
În defterul 1530 portul Messembria nu formează o caza separată ci
aparține cazalei Rus‐Kasri. Teritoriul astfel organizat aminteşte Zagora lui
Mihail adică zona sud‐estică a Balcanilor Maritimi, până la Golful Burgas226.
Stăpânirea lui Dobrotici asupra Messembriei, va fi revendicată de
principele Țării Româneşti, Mircea cel Bătrân, ceea ce‐l va şi aduce în
conflict cu Bizanțul227. Maxima extensie, pe litoral, a despoției lui Dobrotici,
portul şi cetatea Midiye, apare în defterul din 1490/91228.
Sangeacul Silistrei a reunit de fapt o pluralitate de entități politice:
despotatele de coloratură instituțională bizantină ale lui Terter şi Dobrotici,
regiunea găgăuzo‐selcukidă din jurul Babadagului în dependență de
Bizanț, principatul lui Demeter, poate din jurul Isaccei şi Yenisalei,
regiunea, cu ieşire la mare, dintre vadul dunărean Piua‐Petrei‐Hârşova şi
gurile Dunării, în zona Karaharman, regiunea Balcanilor Maritimi, părți din
N‐E Bulgariei lui Şişman. O bună parte din această suprafață a fost, la un
moment dat, sub stăpânirea eponimului Dobrogei, despotul Dobrotiță.
Cazaua Varna a acoperit, se pare, ʺnucleul stabilʺ al teritoriilor lui
Dobrotici. Apelativele ʺțara lui Dobroticiʺ, ʺțara Dobrogeaʺ (tc. Dobruca ili
sau vilâyeti; sl. Dobreticeva zemlja; lat. terrae Dobrodicii)229 indică această
regiune ale cărei atributele majore (din izvoarele narative şi de cancelarie)

224 Ibidem, p. 126‐127.

225 Iosipescu, 2007, p. 126‐127.
226 Idem, op. cit., p. 126.
227 Papacostea, 2001, p. 86‐87.
228 După Dimitrov, Jecev, Tonev, 1988, p. 11, defterul ar înşirui cazalele sangeacului

Silistra la acea dată: Silistra, Provadia, Madara, Varna, Petrici, Şumen, Gerlovo,
Anhialos, Yambol, Aydos, Rusocastro, Karnobat, Messembria, Sozopol, Ahtopol,
Midiye, Eski hisar‐i Zagra.
229 Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, 2006b, p. 308‐321; Diaconu, 1992‐1993, p. 235‐239.

74
erau: stepă uscată semi‐deşertică230; fâşie litorală231; limita nordică:
aproximativ la Gura Dobrogei232; limita sudică: aproximativ Bazargic‐
Provadia233. Ulterior apelativul se va generaliza pentru întreg istmul ponto‐
danubian, Dobrogea modernă234.
ʺȚara lui Terterʺ, fiul lui Dobrotici, adică ʺțara Silistreiʺ este de
recunoscut sub granițele cazalei Silistra235. După 1386, țara Silistrei şi cu
teritoriile lui Dobrotici (terrae Dobroticii) sunt unite de Mircea cel Bătrân cu
Țara Românească236, iar Ioanco/Ivanco păstrează Varna şi rezistă atacului
otoman din 1388 condus de Ali Çandarluoğlu.

230Sahara‐i Dobruğa (cronicarii otomani), Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, op. cit., p.

310; Deserto de Brozie (Angiolello), v. Călători străini, vol. I, p. 134. Ibn Battuta
vorbeşte de 18 zile de pustiu, Călători străini, I, p. 4‐5.
231Ca « fief » bizantin şi din descrierile acțiunilor militare care au avut Dobrogea ca
teatru de desfăşurare sau de traversare (începând cu cruciada de la Varna şi
continuând cu campaniile sultanale din 1476, 1484,1538.
232Descrierea soliei lui Rafael Leszczynsky (Călători străini, vol. VIII, p. 183), v.
Diaconu, 1992‐1993, p. 237: de la Daia‐köy/Dăieni – Sarai‐köy/Topalu‐ Băltăgeşti,
intrăm în « țara Dobrogei« (Dobrucha ziemia).
233Călători străini, vol. VIII, p. 598: Francisc Gościecki, pe la 1712: “după o zi de
odihnă [de la Bazargic] am intrat în Bulgaria spre Coslugea”; “de acolo am plecat
spre Provadia”.
234 La fel ca în cazul Moldovei sau al Basarabiei, numele provinciei a desemnat

inițial un teritoriu mult mai restrâns – despotatul lui Dobrotici. Ulterior, în timpul
stăpânirii “unificatoare” otomane, denumirea Dobrogea s‐a generalizat pentru
întregul spațiu istro‐pontic, Brătescu, 1928, p. 4.
235Diaconu, 1978, p. 136: “teritoriul țării Dristrei, adică al despotatului lui Terter..se
va fi întins spre N‐E până către Cernavoda iar spre apus până dincolo de
Turtucaia”. Şi chiar dincolo de Dunăre, spre gârla Săpatu, între Feteşti şi gura
Ialomiței, Ibidem, nota 57. Terter a fost un stăpânitor pasager, pentru câțiva ani, al
acestei țări. Vechimea ei însă, ca țară a Silistrei, este mult mai mare, din secolele X‐
XI, după informațiile din Alexiada ale Anei Comnena. În secolul al XIV‐lea,
“ținutul Vecinei”, al bălților şi insulelor Paristriene, media legătura Țării
Româneşti cu Țara Cărvunei, v. Iosipescu, 1985, p. 87.
236 Petre Diaconu, op. cit. p. 198‐199 şi Sergiu Iosipescu, op. cit, p. 162‐167.

75
 Nu este încă posibilă o reconstituire coerentă a diviziunilor teritoriale
timpurii ale sangeacului Silistra, dar sursele analizate permit desprinderea
câtorva concluzii cu valoare de metodă: după cum momentele sau etapele
anexării diferitelor teritorii ce vor forma acest sangeac sunt foarte disparate
tot aşa şi structura administrativă a perioadei începuturilor este foarte
spongioasă şi supusă la numeroase remanieri. Deşi mai este nevoie să se
producă multe alte documente lămuritoare ale problemelor integrării
Dobrogei în statul otoman, se vede cum etapa domniei sultanului Bayazid
II este fără îndoială una decisivă. Se pare că inițial, regiunea țărmului mării
a avut o organizare aparte de zona continentală. Iacopo de Promontorio
vorbeşte de un ʺsangeacʺ de Constantinopol, pe timpul domniei lui
Mehmed II, care cuprindea fâşia litorală dintre Panidos (la Marea
Marmara) şi Varna. Nu îi ştim vechimea dar se recunoaşte zona cedată
Bizanțului, prin pacea din 1403, de către fiul lui Bayazid I, Süleyman
Çelebi237 (probabil o veche formă de organizare bizantină). Porțiunea de la
Varna la Mangalia (poate şi Constanța) apare în sangeacul Silistra, potrivit
kanun‐ului de la începutul domniei lui Bayazid II238, sultanul care va cuceri,
ataşându‐le aceluiaşi sangeac şi oraşele pontice ale Moldovei, Chilia şi
Cetatea‐Albă.
Cândva, la sfârşitul secolului al XV‐lea şi începutul secolului al XVI‐
lea a avut loc instituirea controlului coerent asupra jumătății de nord a
Dobrogei. Marginea (zona Babadag‐Yeni‐Sale), stăpânită mai demult, este
unită cu centrul (dintre Hârşova şi Karaharman) care, anterior, era probabil

237Prin tratatul încheiat în anul 1403 între Süleyman Çelebi, fiul sultanului Bayazid
I şi puterile Ligii Romaniei, Süleyman ceda Bizanțului fâşia de pe litoralul mării
Marmara cuprinsă între Panidos şi Constantinopol, ca şi porțiunea de‐a lungul
țărmului Mării Negre, de la Constantinopol până la Messembria, sau, după Ducas,
până la Varna, v. Denis, 1967, p. 110‐112.
238Kanun, nedatat, prezumat în perioada 23 august 1484 şi 1494, Beldiceanu, 1973,
p. 284‐85. V. şi Gradeva, 2004, p. 33‐34 (Akgündüz, 1990, vol. II, p. 506)

76
controlat de Țara Românească239. Totul a alcătuit cazaua Hârşova. În
defterul din anul 1573 (în urma unei restructurări), o găsim menționată sub
numele de cazaua Hârşova‐Babadag iar partea de nord a Dobrogei, cu
localitățile Măcin, Garvăn, Isaccea, Tulcea şi Beştepe, sub o caza aparte,
cazaua Isaccei240.
Alte indicii privind situația preeotomană pe teritoriul Dobrogei şi
raportul cu organizarea administrativă otomană sunt de aşteptat din
urmărirea geografiei ecleziastice:
Un berat patriarhal emis de sultanul Bayazid II (datând din 29 aprilie‐
8 mai 1483) enumeră în această regiune următoarele mitropolii din
jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol: Varna, Silistra, Eflâk (Țara
Românească), Bogdan (Moldova)241. Coroborat cu registrul de la 1490/91
(unde nu se vorbeşte de vreo administrație otomană în jumătatea nordică a
Dobrogei), ar putea fi o întărire a deducției că acest spațiu era sub
ascultarea Țării Româneşti, de data aceasta, prin Biserica sa.
Nordul Dobrogei, spațiul din dreapta Dunării, pe segmentul dintre
gura Ialomiței şi vărsarea Siretului şi până la Marea cea Mareʺ ‐ o
Podunavie ‐ a fost, încă din secolul al XIV‐lea, în strânsă legătură cu Țara
Românească de la Argeş şi cu Țara de la Silistra şi Păcui (țara insulelor

239În intervenția sa pe marginea comunicării în care am prezentat primele rezultate

ale cercetării asupra registrului din 1530, domnul Sergiu Iosipescu a făcut
interesanta apropiere între episodul întoarcerii lui Radu cel Mare, principele Țării
Româneşti (1495‐1508) de la Poarta otomană, « înfrânt », căci pierduse vadurile
Dunării, şi mențiunea din registrul otoman din anul 1502/3 (908 H) a numelui
cazalei Hârşova (Iorga, ed. 1996, p. 190).
240Cartografiere după defterul de celepi din anul 1573, publicat de Anca Ghiață şi
Bistra Țvetkova (Țvetkova şi Gjaca (Ghiață), 1976).
241 Salakides, 1995, doc. 5 (prezentarea acestui document: Popescu, 2000, 176‐172).

77
Paristriene)242. Integrat Țării Româneşti în împrejurări care mai au nevoie
de elucidări243, şi pierdut în favoarea otomanilor, în preajma începutului de
secol XVI (dar în etape pe care nu le putem preciza încă), individualitatea
sa va fi reținută de otomani prin organizarea aici a cazalei prezidate de
cetatea de la vadul Hârşovei.
Spre mijlocul secolului al XVI‐lea, după anexarea Brăilei şi
constituirea cazalei cu acelaşi nume (în lungul Bălții Brăilei) este înființată o
nouă Mitropolie, a Proilavei, având în jurisdicția ei un spațiu consistent sub
aspect demografic (satele bălții Brăila şi ale malurilor Dunării dobrogene,
precum şi ʺraialele creştineʺ din ʺMoldova otomanăʺ, sangeacul Bender‐
Akkerman). Scaunul metropolitan al Proilavei va fi menționat în listele
scaunelor depinzând de Constantinopol mai înainte decât cele ale
Ungrovlahiei şi Moldovlahiei, a căror existență era, evident, mai veche.
Acest lucru a îndreptățit ipoteza capitală că Mitropolia Proilavei a reînviat,
în alte circumstanțe istorice, Mitropolia Vicinei244.
Urmărirea relației: structuri administrative otomane ‐ structuri
politice pre‐otomane ‐ structuri ecleziastice, prin studierea registrelor
otomane, este pattern‐ul foarte fertil al cercetărilor viitoare în vederea

242Privilegiile de comerț pentru negustorii braşoveni, cel din anul 1358, acordat de
regele Ungariei Ludovic I de Anjou (DRH, D‐I, nr. 39), în care se vorbeşte de
tronsonul dunărean delimitat de gurile râurilor Siret şi Ialomița, şi cel din 1368,
acordat de principele Valaicu al Țării Româneşti aceloraşi negustori braşoveni, care
menționează Brăila ca eponim al drumului pe care erau conferite privilegiile
comerciale, op. cit., p. 86‐87 nr. 46 (completat cu privilegiul regelui Ungariei în
“statul” lui Demeter princeps tartarorum), indică toate, o țară corespondentă (Țării
Româneşti) în dreapta Dunării, în Dobrogea, care media contactul cu marea, ținta
marelui comerț.
243Întreaga poblemă a stăpânirii româneşti a Dobrogei, înainte de definitiva
încadrare a acestui teritoriu în Imperiul otoman, mai are nevoie de numeroase
precizări în privința cronologiei şi a ariei geografice.
244 Năsturel, 1997‐1998, p. 207.

78
ordonării acestui puzzle istoriografic: succesiunea stăpânirilor pe teritoriul
Dobrogei medievale245.

Chestiuni de demografie şi toponimie în sangeacul Silistra

Dificultățile cercetării în acest domeniu constau în cel puțin trei aspecte.
În primul rând grafia arabo‐persană a documentelor otomane, în general, şi
cu atât mai mult scrierea siyakat a registrelor, sunt obstacolele fatale în
eforturile de a afla forma corectă a toponimelor. Fiecare lecțiune depinde de
arta şi experiența cercetătorului în a atribui sau ghici punctele care schimbă
valoarea literei. Este simptomatic cum, editori diferiți ai unor registre
otomane, propun lecțiuni divergente pentru câteva sau chiar mai multe
toponime. Aceste tip de eroare nu poate fi corectat decât prin cercetări
amănunțite asupra geografiei istorice a regiunii şi a fiecărei localități în parte.
Sunt necesare deci, în al doilea rând, cunoştințe precise asupra perioadei pre‐
otomane a regiunii studiate (şi aici cunoaşterea situației arheologice precum şi
a izvoarelor cartografice sunt de o mare valoare). De asemenea, este
important ca cercetătorul să poată îmbina competențele paleografiei otomane
cu înțelegerea instituțiilor otomane (din reglementările locale ‐ kanun) dar şi a
limbii sau limbilor vorbite în regiune. O altă dificultate, care stă (şi) în calea
abordării problematicii toponimiei sangeacului Silistra, constă în situația
documentară precară a acestei regiuni. În privința metodelor de abordare a
toponimiei pe baza registrelor de recensământ otomane, numai studiul serial,
utilizând un număr cât mai mare şi variat de deftere, are cele mai mari şanse să
depăşească dificultățile descifrării numelor de localități246. Dar acest deziderat
firesc şi simplu nu este aşa de uşor de pus în practică, el fiind primordial
condiționat de perioade îndelungate de studii în arhivele otomane.

245 Halasi‐Kun, 1982, p. 248. Mulțumesc şi pe această cale prietenului Dan Ioan
Mureşan (EHESS, Paris) pentru a‐mi fi pus la dispoziție această publicație, ca şi
colegului Viorel Achim care mi‐a semnalat‐o. Din păcate pentru aria geografico‐
istorică a Dobrogei, sursele interne ne‐otomane care să valideze rezultatele
cercetării registrelor din perioada otomană sunt inexistente iar cele externe, foarte
sumare.
246 Lowry, 1992, p. 10‐11.

79
Deocamdată încercăm să desluşim câte ceva din meandrele problemei
toponimiei otomane utilizând ca bază a discuției registrul contabil nr. 370 al
sangeacurilor din Rumelia din anul 1530, şi datele oferite de editorii acestui
document, în paginile introductive, privind structurile teritorial‐aministrative
din sangeacul Silistra, după de 52 de registre (registre de recensământ, de
cizye, de vakâfuri, de cavarız, etc.) din intervalul cronologic al secolelor XVI‐
XVII247. Localizarea toponimelor din acest registru este uşurată de precizarea
apartenenței la unitățile administrative mici, cazale sau nahiye‐le. De
asemenea vom introduce în discuție un document inedit, o poruncă sultanală
din 28 noiembrie 1572, care aduce informații noi în legătură cu unul din
cazurile de toponimie multiplă, din teritoriul Dobrogei otomane: târgul şi
cazaua Karasu, astăzi Medgidia248.
Ceea ce frapează la toponimia sangeacului Silistra din secolele XVI‐
XVII este preponderența nomenclaturii turceşti, spre deosebire de cea a
sanceacurilor Vidin şi Nikopol, unde, majoritatea toponimelor sunt slave249.
În sangeacul Silistra, denumirile neturceşti de localități, adică cele
bulgăreşti, româneşti şi greceşti, sunt rar întâlnite. După un calcul
estimativ, dintr‐un total de cca. 1900 toponime înregistrate în defterul nr.
370, numai cca. 80‐90 nu sunt turco‐tătare. Toponimia slavă şi românească
o găsim distribuită, în majoritatea cazurilor (nu exclsuiv însă!), în
vecinătatea malurilor Dunării: ex. Văcar, Luncavița, Slava250, Râbnik, în
cazaua Hârşova; Vetrina, Gârlița, Srebărna, Tătarişte, Kalu‐Petre,
Dobromir, Garvăn, în cazaua Silistra.
Din cca. 290 localități menționate cu mai multe nume, numai 13 conțin
şi nume neturceşti. Repartizate pe cazale acestea din urmă sunt: 5 în cazaua
Hârşova, 4 în cazaua Silistra, 2 în cazaua Varna şi 2 în cazaua Provadia. O
întrebare esențială ar fi aceea dacă expresia ʺnam‐ı diğerʺ arată un raport de
succesiune cronologică sau de simultaneitate. Răspunsul nu poate fi unul

247 370 Numaralı, 2002, p. 18‐21.

248 Popescu, 2012.
Pentru sangeacul Vidin, v. Kayapınar, 2011.
249

Şi Prislava, din documente mai târzii, dar tot din secolul al XVI‐lea, v. Popescu,
250

2010, p. 149‐168.

80
universal căci numai studierea aprofundată a geografiei istorice a fiecărui loc
va putea conduce la concluziile corecte. Când populația este mixtă, rezultată
prin adiționarea la autohtoni a unei populații imigrante, aşezarea poartă o
vreme două nume până când unul dintre ele cade în uitare, legat de
dispariția populației căreia i‐a aparținut. Preponderența toponimiei turco‐
tătare în sangeacul Silistra, şi mai ales în Dobrogea, se explică tocmai prin
colonizările masive cu populație musulmană (începând cu a doua jumătate a
secolului al XIV‐lea), în condițiile unei slabe densități de locuire. Între
motivele strămutărilor de populații în Imperiul otoman, valorificarea
economică a acelor locuri a avut o pondere importantă, dar această
dimensiune a politicii sultanilor otomani trebuie şi ea investigată de la caz la
caz pentru a avea o viziune corectă asupra ei251. Alte toponime autohtone s‐
au transformat prin adaptare fonetică la limba noilor veniți. De exemplu,
Caliacra devine Keligra, Slava devine Islava, Anhialos (astăzi Pomorie)
devine Ahyolu etc. Toponimia turco‐tătară din sangeacul Silistra nu a fost
efectul schimbării autoritare a nomenclaturii satelor şi târgurilor de către
statul otoman (după cum nici în alte regiuni cucerite de otomani nu a avut
loc o ʺotomanizareʺ la comandă) ci a rezultat ca o consecința directă a
proceselor demografice dictate de necesități economice dar şi de securitate,
specifice regiunii252. Dacă este adevărat că demografia era dirijată de
autoritatea centrală prin strămutări de populații, în schimb, rămânerea unei
comunități într‐un anumit loc depindea de mult mai mulți şi variați factori:
naturali, economici, militari etc. Din păcate, dat fiind că în practica
cancelariei otomane de întocmire a registrelor se recurgea şi la copierea sau
compilarea altor registre, formele toponimice înregistrate nu pot fi datate cu
strictețe. De aceea, apelul la documente otomane de altă natură (ordine

251V. pentru factorul economic în politica otomană a colonizărilor, Barkan, 1951, p.

67‐71.
252Halasi‐Kun, 1964, p. 67‐68. Pentru teza contrară, Ghiață, 1980, p. 33 („Încă de la
început autoritățile străine au impus pe cale oficială în ținutul cucerit schimbarea
numelor de aşezări, pentru a se facilita evidența în cancelaria otomană; majoritatea
toponimelor româneşti au fost înlocuite cu denumiri turceşti (fie că ele au fost
traduse, fie că s‐au creat noi toponime în limba turcă)”. Mai departe, autoarea
nuanțează acest punct de vedere radical.

81
sultanale de tipul hüküm şi mühimme) este dătător de speranță pentru a
obține mai multe amănunte lămuritoare.
Cazurile de toponimie multiplă înregistrate de defterul nr. 370 sunt
după cum urmează253: în cazaua Hârşova, satul Karasu‐boğazı (Gura Karasu)
este menționat, într‐un registru din 1518, şi cu numele, alternativ sau anterior
(nam‐ı diğer), de Gırlu (Gârla). Un alt registru (1542) consemnează pentru
Karasu‐boğazı şi denumirea Kuru‐geçüd (Trecătoarea uscată). Satul Küçük
Rıbnik (Râmnicul de Sus?), se mai numea şi Süleyman Fakih (conform
registrului din 1518) sau Divane‐Nasuh (1542). Slava (Islava) se mai numea
Atamaca yurdu (1569). Satul Trestenic (Tresnik) era numit şi Hudâvirdi‐Fakih
(în 1569); Labova (Lozova?) era la 1570 şi Eskice‐köy. În caza‐ua Silistra:
Arablar era şi Kalovine (la 1518 şi 1542); Balaban‐oğlu‐kuyusu (în 1530) era şi
Radovan (1542); Haci‐Mehmed era şi Kranova (1542). În cazaua Varna: satul
Petreva era nam‐ı diğer Dragıçkova (1518), iar într‐un registru de la Selim II
apărea ca ʺDragıç nam‐ı diğer Petrevaʺ; Papaslık (lângă Mangalia) era alias
Kartal‐ köyü (1569). În cazaua Provadia: Ak‐viran era nam‐ı diğer Petriç
(registrul Selim II) iar Liman avea şi numele de Karaca‐ot (1542 şi 1569).
Un caz interesant îl constituie relația dintre toponimele Tekfur‐gölü şi
Karasu. Karasu este atestat, cel mai devreme, în registrul de cizye din anul

253Conform registrelor TD65 (1518), TD215 (1542), TD542 (Selim II), TD483 (1570),
sistematizate şi citate în volumul 370 Numaralı, 2002, p. 18‐21.

82
1502254. Condica celepilor din anul 1573 înregistrează localitatea Karasu în
cazaua Tekfur‐ gölü255, iar un târg Karasu (Karasu‐pazarcığı) e menționat de
un registru din anul 1584, dar în cazaua Hârşova256.
Tekfur‐gölü apare în defterul din 1530 în cazaua Varna, fie ca satul
Karlı‐i Tekfur‐gölü (Tekfur‐gölü ʺcel înzăpezit/alb ca neauaʺ257, fie ca

254Într‐un articol anterior (Popescu, 2008, p. 528) am aşezat satul Karasu (Medgidia
de astăzi), conform mențiunii din registrul nr. 370, din anul 1530, în cazaua Silistra.
La acea vreme nu cunoşteam mențiunea mai veche, din 1502, care situează Karasu
în cazaua Hârşova. Problema localizării toponimelor care conțin cuvântul Karasu,
din sangeacul Silistra, de asemenea are nevoie de date suplimentare care să
confirme sau să infirme ipotezele posibile. Karasu apare în multe combinații
toponimice: ex. Kule‐Doğan Karasu, din cazaua Tekfur‐gölü, din defter‐ul de celepi
din anul 1573 (v. Țvetkova şi Gjaca (Ghiață), 1976, p. 358), neidentificat de
editoarele fragmentului de registru. Dar şi Karasu‐boğazı (gura/vărsarea Karasu),
menționat în cazaua Hârşova, în registrul nr. 370 din anul 1530, pe care l‐am
identificat cu actuala Cernavoda, cunoscută în mod cert în documentele otomane
mai târzii ca Boğaz‐köy (satul de la vărsare/gură), v. Anca Popescu, 2008, p. 526.
Această atribuire a ținut cont nu numai de numele turcesc al Cernavodei (Boğaz‐
köy) dar şi de caracteristicile topografice ale acestei localități, după descrierea
minuțioasă din monografia căpitanului M. D. Ionescu: situată la extremitatea
vestică a bălții Karasu, la locul une o gârlă asigura scurgerea acestei bălți în
Dunăre. Balta a fost închisă cu un dig abia în 1860, cu ocazia construirii liniei ferate
Cernavoda‐Constanța, v Ionescu Dobrogianu, 1904 p. 175‐6.
Țvetkova şi Gjaca (Ghiață), 1976, p. 350.
255

256 Gökbilgin, 1957, p. 126. Cf. Ghiață, 1980, p. 53, unde, pe baza aceleiaşi lucrări a

lui T. Gökbilgin, sunt indicate defterele din anii 1543 şi 1584, în care Karasu‐
pazarcık ar figura în nahiya‐ua Tekfur‐gölü.

83
ʺsărăriaʺ – memlâha ‐ Tekfur‐gölü258. Este menționat aici şi un puț al lui
Tekir (Tekir‐kuyusu), de asemenea în cazaua Varna.259. Ca structură
administrativă, cea mai timpurie mențiune cunoscută a toponimului
Tekfur‐gölü este în anul 1543 când este atestată nahiyaua Tekfur‐gölü din
liva‐ua (sangeacul) Silistra260. Sub denumirea de nahiye sau de caza,
circumscripția administrativă Tekfur‐gölü are numeroase alte mențiuni mai
târzii (în a doua jumătate a secolului al XVI‐lea: 1559, 1560, 1570, 1573, 1584,
1598, 1599; în prima jumătate a secolului al XVII‐lea: 1604, 1613, 1619,
1636)261. Două deftere din anii financiari 1641‐42 şi 1643‐44, menționează
cazaua ʺKarasu nam‐ı diğer/alias Tekfur‐gölüʺ262. Această denumire apare şi
în registrele din anii 1690, 1691, 1697263. Kâtib Çelebi descrie încă, la
mijlocul secolului al XVII‐lea, un cadiat (kaza) cu numele Tekfur‐gölü264,

257„Karlı” sau „karlu”, forma adjectivală de la substantivul turcesc „kar”, cu sensul

de zăpadă. Dar mai există în limba turco‐osmană şi cuvântul arab „kar”
însemnând „smoală”, v. Redhouse, 1968, s.v. Nu avem elemente precise şi
suficiente pentru a alege între cele două sensuri. Tentația de a specula pe marginea
culorii celui de‐al doilea sens (smoală) este bineînțeles mare. Ceea ce se poate
spune sigur deocamdată este că valea Karasu („apa neagră”) a conferit
„negritudine” mai multor localități situate pe axa ei, în formă turcă‐otomană sau
slavo‐română: Karasu şi compuşi ai săi, Cernavoda, Gargalık („corbul”),
Karaharman („armanul negru”). Pentru Ǧanavarda, de lângă gura Karaharman, ca
pronunție greco‐iatliană pentru o „cernavoda”, v. Iosipescu, 1985, p. 37. Satul
Karlı, aflat pe malul sudic al actualului Techirghiol, nu este identic cu localitatea
Techirghiol de astăzi, situată în colțul nordic al acestui lac. Într‐un registru otoman
din anul 1584, satul Karlı făcea parte din cazaua Tekfurgölü, v. şi Mateescu, 1976,
p. 178.
258 370 Numaralı, 2002, p. 418 şi 426. V. şi Dimitrov, 2001, p. 307, pentru aceeaşi

mențiune într‐un registru referitor la cazaua Varna din anul 1526.

259 370 Numaralı, 2002, p. 428.
260 Gökbilgin, 1957, p. 218.
261 370 Numaralı, 2002, p. 18‐21. Țvetkova şi Gjaca (Ghiață), 1976, p. 350.
262 Gemil, 1980, p. 69‐70.
263 Gökbilgin, 1957, p. 269 (1691), 275 (1697); 370 Numaralı, 2002, p. 19 (1690).
264 Guboglu, 1974. p. 112, 114.

84
dar, arată şi o suprapunere toponomastică Tekfur‐gölü ‐ Karasu care ne
intrigă pentru că se referă la numele aceleiaşi localități: ʺde la Hârşova la
Tekfur‐gölü sau Karasuʺ sunt 6 ore265. De asemenea, pe harta sa pentru
sangeacul Silistra marchează doar Karasu (pe locul aproximativ al
Medgidiei de astăzi) dar nu şi o localitate cu numele Tekfur‐gölü266. Evliya
Çelebi descrie atât târgul cât şi cadiatul Karasu fără să amintească de vreo
localitate numită Tekfur‐gölü 267. Poate, la acea epocă, Tekfur‐gölü din
secolul al XVI‐lea decăzuse sau dispăruse. Totuşi, transferul numelui dublu
al cazalei asupra localității (Karasu) nu poate fi încă elucidat satisfăcător.
Denumirea simplă de ʺcazaua Karasuʺ este înregistrată de un defter
din anul 1693268. Editorul acestui document, conchidea în felul următor:
ʺcazaua Karasu, apărută în secolul al XVI‐lea, s‐a numit mai la început
Tekfur‐gölü, după numele reşedinței sale de atunci..către jumătatea
veacului următor, târgul Karasu s‐a angajat în dispută cu Tekfur‐gölü
pentru supremația în caza, căci documentele vremii desmnează această
unitate administrativă cu numele celor două localitățiʺ269.
Numai că, mai devreme de mijlocul secolului al XVII‐lea, anume într‐
un defter de la 1585, se află mențiunea unei cazale numite Gönci‐bazarı nam‐
ı diğer Tekfur‐gölü nam‐ı diğer Karasu (Gönci‐bazarı alias Tekfur‐gölü alias
Karasu) şi, concomitent, mențiunea localității Tekfur‐gölü 270. Iar un defter,
nedatat (tarihsiz), înregistrează 2 localități: Tekfur‐gölü, pe de‐o parte, şi

265Ibidem, p. 120. Un izvor şi mai târziu, un jurnal de campanie din 1711 însă,
notează în dreptul localității Karasu: „nam‐ı diğer Tekfur‐gölü”, v. Tertecel, 1993, p.
66. Mulțumesc colegului meu, Domnul Adrian Tertecel, pentru prețioasele detalii
topografice din alte itinerarii militare prin Dobrogea, în secolele XVII şi XVIII, pe
care mi le‐a semnalat.
266 Guboglu, 1974, p. 117. V. şi Popescu (Radu), 1985, p. 636‐637.
Călători străini, vol. VI, partea a doua: Evliya Celebi (tradus de Mustafa Ali
267

Mehmet), p. 385, 396‐7, 441, 450;.

268 Gemil, 1980, p. 68.
269 Ibidem, n. 7.
270 370 Numaralı, 2002, p. 18‐19.

85
târgul (kasaba) Gönci‐bazarı nam‐ı diğer Karasu (târgul Gönci‐bazarı alias
Karasu). În acelaşi registru figurează cazaua şi nahiya‐ua Tekfur‐gölü271.
Rezumând, în lumina noilor date aduse de registrele otomane:
toponimul Tekfur‐gölü apare în sursele otomane de cancelarie în deceniile
IV şi V ale secolului al XVI‐lea: ca nume de structură administrativă
(defterul din 1543); ca nume al unor localități din cazaua Varnei (defterul
din 1530), în trei ipostaze: satul Karlı‐i Tekfur‐gölü, care nu este
Techighiolul de astăzi, situat în colțul nord‐vestic al lacului omonim ci satul
Calrlichioi, dispărut în secolul al XIX‐lea, situat în capătul sud‐vestic al
aceluiaşi lac; ʺsărăriaʺ Tekfur‐gölü şi siliştea (mezraca) Tekir‐kuyusu (Puțul
lui Tekir) care sunt localizabile, deocamdată, cu un mare grad de
aproximație272. Toponimul Karasu este menționat prima oară într‐un
registru din anul 1502, în cazaua Hârşova, de asemenea în defterul din 1530
(dar în cazaua Silistra). Din păcate, multitudinea compuşilor toponomastici
cu Karasu introduce serioase ezitări în localizarea lor: Karasu, Karasulular,
sate cazaua Silistra; Karasu‐boğazı, alias Gırlu alias Kuru‐geçüd, din cazaua
Hârşova. Mai târziu, în cazaua Tekfur‐ gölü: Karasu273 şi în 1572, Gönci‐
pazarı, nam‐ı diğer, Karasuʺ274; un târg Karasu (Karasu‐pazarcığı) e
menționat de un registru din anul 1584, dar în cazaua Hârşova275. Registrul
de celepi din anul 1573 înregistrează, concomitent, localitatea Karasu în

271 Defterul TD nr. 701, Ibidem.

272Am propus (dar cu probabilitate, pe baza sensului numelui) pentru primul
identificarea cu Tuzla, v. Popescu, 2008, Anca Popescu, p. 527. Al doilea toponim
(Tekir‐kuyusu) ne‐ar duce cu gândul la locul pe care mai târziu va apărea
Techirghiolul de astăzi.
273 Țvetkova şi Gjaca (Ghiață), 1976, p. 350.
274 BOA, KK 76, p. 747.
275 Gökbilgin, 1957, p. 126. Cf. Ghiață, 1980, p. 53, unde, pe baza aceleiaşi lucrări a

lui T. Gökbilgin, sunt indicate defterele din anii 1543 şi 1584, în care Karasu‐
pazarcık ar figura în nahiya‐ua Tekfur‐gölü.

86
cazaua Tekfur‐gölü şi toponimul Tekfur‐gölü din aceeaşi caza Tekfur‐
gölü276.
Nahiyaua şi cazaua cu numele Tekfur‐gölü figurează într‐o
multitudine de registre din a doua jumătate a secolului al XVI‐lea şi prima
jumătate a secolului al XVII‐lea. Spre sfârşitul secolului al XVI‐lea (1585)
apare şi numele multiplu pentru cazaua Tekfur‐gölü: ʺGönci‐bazarı nam‐ı
diğer Tekfur‐gölü nam‐ı diğer Karasuʺ (Gönci‐bazarı alias Tekfur‐gölü alias
Karasu). Iar potrivit unui alt defter, din anul 1603, numele cazalei de pe
mijlocul Dobrogei apare sub forma ʺKarasu mac Tekfur‐gölüʺ (cazaua
Karasu cu Tekfur‐gölü), ceea ce dă o interesantă sugestie de reuniune pe
care o reținem deocamdată sub beneficiu de inventar277. Echivalența
Tekfur‐gölü ‐ Karasu (sau în ordine inversă, Karasu ‐ Tekfur‐gölü), pentru
a denumi această unitate administrativă, se întâlneşte apoi, din ceeea ce se
cunoaşte la această oră, în registrele de recensământ din a doua jumătate a
secolului al XVII‐lea (1641‐42, 1643‐44, 1690, 1691, 1697). Denumirea Karasu
se va impune spre sfârşitul secolului al XVII‐lea (defter‐ul din 1693‐94 care
atestă cazaua Karasu, cu satul Tekfur‐gölü)278 şi în veacul următor (după un
defter din anul 1704)279.
Noul termen care intră în ecuație odată cu defterul din 1585 ‐ Gönci‐
bazarı – nu e un necunoscut absolut în istoriografie: un kanun editat de A.
Akgündüz, datând din 1570, se intitulează kanunnâme‐i bâc kasaba‐i Künci
(veya) Gönci bâzârı (kanun‐ul pentru taxa de bâc a târgului Künci (pazarı) sau
Gönci‐pazarı)280. Editorul documentului nu s‐a pronunțat asupra identității
localității, de aceea ea a rămas în umbră şi, în consecință, Karasu neintegrat,
până acum, în tabloul rețelei comerciale a sangeacului Silistra, şi
deasemenea nesesizată funcția lui ca etapă obligatorie pe drumul

Registrul de gelepi din 1573, Țvetkova şi Gjaca (Ghiață), 1976, p. 350‐1. V.

276

Ghiață, 1980, p. 55.

277 370 Numaralı, 2002, p. 21.
278 Gemil, 1980, p. 68.
279 Gökbilgin, 1957, p. 281.
Akgündüz, 1994, vol VII, p. 745‐746.
280

87
negustorilor care străbăteau Dobrogea de la S la N (v. mai jos, în Cap. V, Un
târg otoman pe drumul imperial: Gönçi‐pazarı).
O poruncă sultanală, inedită, datată 28 noiembrie 1572 (v. infra. Doc.
III.1) aduce o versiune îmbogățită despre ʺGönci‐pazarı, nam‐ı diğer,
Karasuʺ281. Porunca a fost adresată cadiului de Tekfur‐gölü şi se referă la
rezolvarea unei doleanțe a locuitorilor din târgul (kasaba) ʺGönçü/ Gönçi‐
pazarı, nam‐ı diğer Karasu der‐ser‐i köprüʺ (târgul Gönçi alias ʺKarasu–din–
capul ‐ poduluiʺ sau ʺKarasu ‐ cap de podʺ). Oamenii acestui târg figurau în
registru cu slujba de podari (köprücü) şi, în schimbul acestui serviciu,
beneficiau de degrevări fiscale (erau scutiți de cavarız, adică de impozitele
extraordinare). Sistemul prestării de servicii către stat în schimbul unor
scutiri fiscale era practicat în Imperiul otoman, după cum bine se ştie, în
cazul multor categorii socio‐profesionale sau militare ca de exemplu:
derbendci‐ii, voynuk‐i, martolos‐ii, filorici‐ii, etc.282. Ce fel de servicii prestau, la
Karasu, aceşti köprücü? Erau un fel de vozar‐i, transportori cu mici
ambarcațiuni, de pe un mal pe altul, aşa cum sunt întâlniți în porturi ca
Tulcea, Măcin, Hârşova, Silistra, etc?283. Kanun‐ul acestui loc (v. mai jos,
Anexe Cap. V. doc. V.1) nu specifică taxa pentru vozarlık. De aceea credem
că erau mai degrabă cei ce răspundeau de pontonul care asigura trecerea de
pe malul sudic pe cel nordic al bălții Karasu, foarte probabil cei care‐l
construiseră, în orice caz cei care‐i asigurau reparațiile284. Mai multe
documente cartografice, dintre care unele şi din secolul al XVII‐lea,
sugerează şi ele o atare interpretare (aşezarea localității la un ʺpasajʺ peste

281 BOA, KK 76, p. 747.

282 V. mai nou (cu referințele bibliografice ale problemei), Popescu, 2010.
283 Beldiceanu, 1973a, p. 73‐90.
284 Pentru „köprücülük”, v. Pakalın, s.v.

88
balta Karasu)285. La mijlocul secolului al XIX‐lea, se va construi aici un pod
de piatră de către guvernatorul otoman al Dobrogei, Said‐ Paşa286.
Numele Gönçi ar putea deriva de la adjectivul ʺgönçʺ, cu sensul de
prosper, bogat sau luxuriant şi ar evoca aşadar, fie situația economică, fie
localizarea târgului. Dar, în stadiul actual al cunoştințelor, aceste
presupuneri rămân simple speculații. Cât priveşte determinativul ʺcapul
poduluiʺ, acesta se poate înțelege prin condițiile topografice ale târgului:
aşezat pe malul sudic al bălții Karasu (în lungul văii omonime), la locul
unde această baltă prezintă o gâtuitură, singurul punct propice pentru
traversarea pe malul nordic. Căpitanul Ionescu, în detaliata sa monografie
a Dobrogei, descrie balta Karasu ca fiind formată din două bălți în
prelungire, care făceau joncțiune aproape de Medgidia (fostul târg Karasu).
După acest autor, ʺbalta Karasu de răsărit, care ar putea fi numită balta
Medgidia, deoarece acest oraş îi ocupă centrul, se întindea de la E la V pe o
lungime de 16 km, după cum balta Karasu de apus, care se poate numi
balta Cernavoda, se întindea pe o lungime de 8,5 kmʺ, până la Dunăre287.
Podarii târgului Karasu din documentul din 1572 aveau sarcina importantă
de a asigura transportul peste baltă şi supravegherea călătorilor care
veneau pe drumul median transdobrogean, dinspre Istanbul şi Edirne, prin
Hacıoğlu‐pazarı (Bazargic), şi mergeau spre Babadag şi Isaccea, apoi
dincolo de Dunăre. Malurile lacului Karasu erau foarte nesănătoase pentru
locuire din cauza frigurilor (malariei) care bântuiau, mai ales toamna288.
Evliya Çelebi îl descrie astfel: ʺlocul acesta fiind în interiorul Dobrogei, este
lipsit de apă. Dar în fiecare an, cu prilejul revărsării Dunării, se formează
gropi cu apă neagră. De aceea i se spune Karasuʺ289. Totuşi, din secolul al

285 Aceste hărți din colecțiile Bibliotecii Academiei Române mi‐au fost comunicate

de Domnul Sergiu Iosipescu căruia îi exprim mulțumiri, ca şi pentru incitantele

observații şi sugestii în legătură cu toponimele duble Karasu‐Tekfur‐gölü, pe care
le rețin pentru cercetări viitoare, în speranța şi a înmulțirii precizărilor
documentare.
286 „Arhiva Dobrogei”, 1919, p. 148
287 Ionescu Dobrogianu, 1904, p. 175‐6.
288 Ibidem.
289 Călători străini, vol. VI, p. 396‐7.

89
XVII‐lea, reşedința tătarilor imigrați în Dobrogea din Bugeac se fixează la
Karasu290. După distrugerea aşezării, în timpul războaielor ruso‐turce, şi
mai ales în urma celui din 1828‐1829, pe locul vechiului Karasu (kadim
Karasu kasabası yerine), sultanul Abdülmecid va autoriza (prin firmanul din
2 Septembrie 1856/2 Muharrem 1273) crearea unui oraş care, în onoarea sa,
se va numi Medcidiye, Medgidia de astăzi291. Noul oraş lua ființă printr‐o
colonizare cu diferite etnii: în primul rând cu tătari din Crimeea, în
căutarea unui refugiu după sfârşitul Războiului Crimeei, dar şi cu evrei,
germani şi chiar români. Căci intenția sultanului era una cu bătaie mai
lungă, şi anume de a revitaliza economic acest loc distrus de războaie şi alte
calamități292.
Poziția geografică a târgului Karasu i‐a asigurat funcția de comandă a
drumului transdbrogean (şahrak, drumul campaniilor imperiale, pomenit
de Evliya Çelebi), care venea de la Edirne prin Provadia‐Hacioğlu‐
pazarı/Bazargic‐Kara‐su/Medgidia‐Babadag‐Isaccea, spre regiunile din
nordul Dunării maritime, drum utilizat şi de sultanul Osman II, în drum
spre cetatea Hotin (1621) şi în campaniile din 1672, de la Camenița, şi în cea
din 1711, de la Stănileşti293. Oraşul Karasu s‐a dezvoltat tocmai ca etapă pe
această cale de comunicație între sudul şi nordul Dobrogei, la punctul de
trecere peste balta Karasu ale cărei ape formau un obstacol perpendicular
pe brațul Borcea, din dreptul Cernavodei (Boğaz‐Köy) şi până spre Köstel
(azi Castelu)294. Cea mai timpurie mențiune ne‐otomană pentru această
funcție asumată de târgul Karasu se găseşte în relatările călătoriilor în
Imperiul otoman, efectuate de dominicanul Martin Grüneweg, în intervalul

290 Ionescu Dobrogianu, 1904, p. 341‐2.

291Allard, 1859 : “Un incendie d’abord au commencement de ce siècle, puis le
passage des Russes en 1829, ont fait disparaître jusqu’aux derniers vestiges de
Karasu. Les Turcs, avec la mobilité qui les caractérise, l’ont abandonné; mais son
nom subsiste encore, et une foire annuelle est venue jusqu’à ces dernières années
rappeler au désert son ancienne animation”.
292 Karpat, 1985, p. 205. Ionescu Dobrogianu, 1904, p. 453.
293 Popescu, 2008, p. 522‐523.
294 Ionescu Dobrogianu, 1904, p. 176.

90
1582‐1586295. Observațiile dominicanului, plecat în mai multe rânduri cu
caravanele negustoreşti de la Liov la Istanbul, pe drumul care traversa
Moldova şi Dobrogea, confirmă şi transferul centrului de greutate al
comunicațiilor prin Dobrogea, în a doua jumătate a secolului al XVI‐lea, de
la drumul de‐a lungul Mării Negre (drumul campaniilor moldave ale
sultanilor Mehmed II, la 1476 şi Süleyman Kanunî, la 1538) şi prin salba
porturilor pontice şi ale brațelor Dunării (Balcik‐Kavarna‐Papazlık‐Tatlıca‐
Süt‐köy/Ovidiu‐Ester‐Sarı‐Saltuk Baba/Babadag‐Isaccea), la drumul
continental care unea Istanbulul, prin Adrianopol şi Bazargic, cu Karasu,
apoi, prin Babadag şi Isaccea, cu spațiul nord‐dunărean (Moldova spre
Polonai sau spre Rusia). Pe segmentul dobrogean al drumului Istanbul‐
Isaccea, târgul Karasu deținea o poziție de mediator, unind Dobrogea de
sud cu regiunea dobrogeană de la nordul văii Karasu. De asemenea era o
răscruce a comunicațiilor pe uscat şi pe apă, de aici, drumul Istanbul‐
Isaccea se putea conecta la celelalte două căi de circulație în lungul
Dobrogei (cea danubiană şi cea pontică), prin Hârşova şi prin Constanța296.
Drumul prin Karasu începe să fie preferat, nu întâmplător, în secolul al
XVI‐lea, după luarea în stăpânire deplină a nordului Dobrogei (aria dintre
Cernavoda‐Hârşova‐Babadag‐Karaharman/Vadu), adică regiunea cazalei
Hârşova. Stăpânirea politică şi securitatea instaurată (consecință şi a
integrării segmentului dunărean Hârşova‐Brăila, după ocuparea acestui din
urmă port, în 1538, şi organizarea ulterioară a cazalei omonime) au antrenat
colonizări şi imigrări (autorizate), au adus dezvoltarea unor noi aşezări, au
impulsionat funcționarea noilor drumuri297.

295Itinerariile lui Martin Grüneweg au fost semnalate de Stephane Yerasimos

(Yerasimos, 1991 p. 284). Alexandru Ciocâltan a publicat o traducere comentată în
limba română a fragmentelor privind călătoriile prin spațiul românesc, după ediția
cercetătoarei Almut Bues, apărută la Wiesbaden, în anul 2008 (v. Ciocîltan Al.,
2009, p. 209‐248).
Dintr‐un raport din l5 ianuarie l595 către regele Spaniei, în Ciorănescu, 1940, p.
296

106‐107, nr. 227. Vezi şi Mehmed, 1976, p. 47, nr. 32; şi Ciocîltan Al., 2009, p. 239‐
244.
297 Popescu, 2008, p. 523.

91
 Numele cazalei creată spre mijlocul secolului al XVI‐lea în regiunea
mediană a Dobrogei, de‐a lungul axei Cernavoda‐Constanța, a provenit de
numele celor două centre ale ei, Tekfur‐gölü şi Karasu alias Gönçi, aflate pe
două drumuri principale ale Dobrogei (pentru căile de circulație în
Dobrogea secolelor XVI‐XVII, v. mai jos Cap. V. subcap. Drumurile de uscat).
Creşterea şi descreşterea importanței celor două localități (solidară cu cea a
drumurilor comandate de acestea – primul maritim, al doilea ʺcontinentalʺ)
şi succesiunea lor în rolul de eponim al unității administrative în care se
situau, se reflectă în succesiunea denumirilor atestate pentru caza: Tekfur‐
gölü, Karasu/ Gönçi pazarı alias Tekfur‐gölü, Karasu. Pe de altă parte,
descreşterea importanței localității litorale, Tekfur‐gölü, trebuie să fie pusă
în legătură, între altele, şi cu declinul comercial al bazinului pontic, mai
ales după mijlocul secolului al XVI‐lea298. În percepția călătorilor (negustori
sau militari) denumirea comasată a cazalei s‐a transferat (probabil) cu
timpul şi asupra numelui celor două localități299. În ultimul sfert al secolului
al XVII‐lea, din colțul sud‐estic al cazalei Karasu (Tekfurgölü) va lua
naştere o nouă caza, a Mangaliei300. În secolul al XIX‐lea (într‐un registru
salnâme din anul 1862) numele cazalei Constanța apare sub forma ʺKöstence
nam‐ı diğer Tekfur‐gölüʺ (cazaua Constanța alias Tekfur‐gölü)301, teritoriul
cazalei Constanța fiind şi el o parte din teritoriul primordial al cazalei
Tekfur‐gölü, iar Constanța fiind noul centru economic al regiunii a cărui
stea se înălța în a doua jumătate a secolului al XIX‐lea ca urmare a unui nou
drum: calea ferată Cernavoda‐Constanța.
Poziția favorabilă comerțului a târgului Karasu rezultă din
numeroase observații de teren. Karasu, ca şi Pazarcık, erau două noduri
importante de comunicație ale Dobrogei. La Karasu se ținea de două ori pe

Problemă care necesită multe cercetări viitoare de detaliu, pentru fiecare port în
298

parte, dar ale cărei cadre fundamentale sunt limpezite în istoriografia turcologică
sau cea generală a Mării Negre, v. Popescu, 2007, p. 141‐171.
299V., supra. Kâtib Çelebi, la 1648, şi Ahmed bin Mahmud, la 1711, identifică
localitatea Karasu cu Tekfur‐gölü.
300 Stoikov, 1971, p. 167.
301 Ghiață, 1980, p. 44.

92
an un însemnat târg302. Inginerul Ionescu de la Brad aprecia că ʺdupă
configurația topografică Dobrogei, centrele căilor de communicație ale
Dobrogei nu sunt datorită întâmplării…se vede cum toate ținuturiile
despre partea Balcanilor vecini Dobrogei, se concentrează către Bazargic,
iar acelea de la Dunăre au ca centru de communicație Carasu303. Iar baronul
d’Hogguer făcea remarca: ʺla position de Megjidié est sans contre‐dit la
plus importante de la Dobrodjà sous les rapports commerciaux, agricoles et
même stratégiquesʺ304.

302 AnD, 1922, p. 138:

303 Ionescu Dobrogianu, 1904, p. 674.
304 Hogguer, 1879, p. 41.

93
ANEXE Cap. III

Doc. III.1: Poruncă (hüküm) din 28 noiembrie 1572 (BOA,KK 67, p. 747).

Transliterare:

[1] Tekfurgölü kadısına hüküm yazıla ki: hâliya, nefs‐i305 kasaba‐i

Gönci bazarı, nam‐ı diğer, Karasu der‐ser‐i köprü, kasaba‐i mezbure [2] halkı
defter‐i hâkânîde köprücü kayd olunub, ber mucib‐i defter‐i vilâyet
köprücülük hizmetin edâ edüb, hizmetimizde [3] kusûrumuz olmayub
hizmetimiz mukâbelesinde cavârızdan mucaf kayd olub vilâyet defteri
mûcibince camel [4] olunub. Kimesnemizin rencîde olunmamamız taleb
ederiz deyu bildirdiler. Imdi buyurdum ki: hükmü şerifim vardukda
mezkûrların [5] Âsitâne‐i Sacâdetimizden ellerine verilen nişanlu, sahîh,
cedîd vilâyet defteri sûretine nazar edüb [6] göresin: nefs‐i Gönci pazarı
ahâlîsi mahall‐ı mezbûrda köprücü kayd olunub ber mûcib‐i defter‐i
vilâyet [7] köprücülük hizmetin edâ edüb mâl‐ı miriye ve recâyâya ve
âyende ve revendeye nefcleri olub kusurları [8] yoğ ise hizmetleri
mukâbelesinde vilâyet defterinde cavârız‐ı dîvâniyeden ne vechle mucaf
kayd olunmuş ise vilâyet [9] defteri mûcibince camel edüb vilâyet defterine
muhâlif mezkûrları kimesneye rencîde etdirmeyesin ve bî vech nesne teklif
etdirmeyesin [10] ve bacde‐n nazar bu hükmü şerîfim ellerinde ibkâ edesin
şöyle bilesin deyü, tahrîren fi 22 Receb‐ül‐Mürecceb, sene 980.

305Termenul ‘’nefs’’ (el‐însuşi, ea‐însăşi) e utilizat în documentele otomane pentru

a deosebi un centru administrativ de unitatea admninistrativ‐teritorială omonimă.

94
Traducere:

Să se scrie cadiului de Tekfurgölü porunca [în termenii următori] :

În prezent, oamenii (sus)menționatului târg (kasaba) [anume] târgul
Gönci, alias Karasu‐din‐capul‐Podului/Karasu‐Cap‐de‐Pod (Karasu der‐ser‐i
köprü), fiind înscrişi în registrul imperial în calitate de podari (köprücü) [şi]
făcând slujba de ʺpodăritʺ (köprücülük) în conformitate cu registrul (defter)
vilâyet‐ului306, au făcut cunoscut, spunând: ʺfiind fără lipsă (cusur) în slujba
noastră [şi] fiind înscrişi ca scutiți de dările extraordinare (cavârız) în
schimbul slujbei noastre, [aceasta] fiind practica conform cu registrul
vilâyet‐ului, cerem ca nimănui dintre noi să nu [i se pricinuiască]
nedreptățiʺ.
În consecință am poruncit [următoarele]: la sosirea ilustrului meu
ordin, examinând copia registrului nou al vilâyet‐ului, în bună formă
(sahîh), cu tuğra (nişanlu), dată în mâna lor de la Pargul Fericirii Mele, să
vezi307: dacă oamenii târgului Gönci, din locul menționat, sunt înscrişi ca
ʺpodariʺ şi prestează slujba de ʺpodăritʺ conform cu registrul vilâyet‐ului,
fiind folositori fiscului, raialei şi călătorilor (âyende ve revende), nefiind lipsă
[în slujba lor]; [de asemenea] în ce mod sunt înscrişi ca scutiți, în registrul
vilâyet‐ului, de taxele extraordinare, în schimbul slujbelor lor. Procedând
conform registrului, să nu faci nimănui din cei menționați ceva contrar
registrului vilâyet‐ului. Şi după examinarea [celor de mai sus] şi aducerea la
cunoştință, această ilustră poruncă a mea să rămână în mînile lor. Aşa să
ştii!
Scris la 28 noiembrie 1572.

306 Se referă la registrul sangeacului Silistra.

307 Se adresează cadiului conform incipit‐ului.

95
Facsimil Doc. III.1: Poruncă (hüküm) din 28 noiembrie 1572 (BOA, KK 67,
p. 747).

96
Fig. III.1: Sangeacul Silistra (sec. XVI) (desen : Iuliana Barnea)

97
Fig. III. 2: Kâtib Çelebi: sangeac ul Silistra (sec. XVII)308

Legenda:
Toponime de pe litoral: Foros/Phoros; Burgas/Burgas; Ahioglu/Anchialos/ Pomorie;
Missivir/Messembria/Nessebăr; Emine burunu/Capul Emine/ Emona; Galata/Gallata;
Varna/Varna; Batavo/Batova; balcik/Balcic; Kavarna/Cavarna; Kalakra burunu/Capul
Caliacra; Şablar/Şabla; Mankaliye/Mangalia; Tuzla burunu/Capul Tuzla;
Köstence/Constanța; Sügölü/Siutghiol; Karaharman/ Caraharman/Vadu; Karaharman

Ms. Topkapı, fond Revan, 1651; microfilm la Arhivele Naționale Bucureşti, R. 27;
308

publ.: Guboglu, 1974, p. 117 şi Popescu (Radu), 1985, p. 631‐637.

98
 boğazı/Gura Caraharman; Portiçe boğazı/Gura Portița; Hızır‐ı Eliyâs boğazı/Gura Sf.
Gheorghe309. Toponime de pe cursul Dunării: Malul drept: Karaharman/Caraharman/Vadu;
Tulçe/Tulcea; Çardak/ Ceardac; Sakçı/Isaccea; Manastır/Mănăstirea (Niculițel); Maçin/Măcin;
Daya‐köy/Dăieni; Hırsova/Hârşova; Boğaz‐köy/Cernavoda; Silistre/Silistra. Malul stâng:
Kili/Chilia; Ismail/Ismail; Kartal/Cartal; Tomarova/Tomorova (Reni); Çerçeluş /Giurgiuleşti;
Galaç/Galați; Ibrail/Brăila. Toponime interioare (de la N la S): Babadağı/Babadag; Ister/Ester;
Karasu/Carasu (Medgidia); Ali‐beg/Alibei; Kara‐ağaç/Caragaci; Eflaklar/Vlahi; Haci‐
oğlu/Hagiolu/Bazarcic; Yeni‐bazar/Ienipazar; Kozluca/Cosligea; Provadi/Provadia;
Karinabad/Karnobad; Aydosa/Aitos; Umur‐Fakih/Umur Fakih. Hidronime: nehr‐i
Tuna/Dunărea; nehr‐i Purlat/Bârlad; nehr‐i Purut/Prut; nehr‐i Seret/Siret; nehr‐i
Kamçi/Kamcia; nehr‐i Varna/Varna; Cenki/Genke.

309Cele cinci guri ale fluviului (Chilia, Sulina, Sf. Gheorghe, Portița şi Karaharman),
în loc de trei câte sunt în prezent, reflectă o situație hidrologică anterioară a Deltei
Dunării, atestată astfel, prin ultimile prelungiri ale navigației pe brațul
Karaharman, până spre mijlocul secolului XX. Harta lui Kâtip Çelebi figurează
« unificat ʺ(față de situația actuală), sub forma unui singur spațiu acvatic,
complexul lacustru Razelm‐Sinoe. Cf. Mihai‐Răzvan Ungureanu, Un document
cartografic de al finele secolului XVII, AIIAI, 1993, care contestă mult prea vehement,
fără argumente, şi nici pe temeiul unor surse sigure, afirmația de mai sus, pe
motivul apariției recente a complexului de lacuri (p. 582). Imaginea cartografică a
complexului lacustru dintre gurile Portița şi Karaharman, înfățişată de Kâtib
Çelebi, se află, cu patru secole mai devreme, în harta lui Petrus Vesconte/Marino
Sanudo (din anul 1320, v. reproducerea din Călători străini, I, planşa p. 78‐79), ca şi
în harta lui Piri Reis (« harta Seyyd Nûh »), celebrul căpitan‐cartograf al sultanului
Soliman Magnificul, v. Iosipescu, 1982.

99
Fig. III.3: Cazalele Dobrogei (sec. XVI) (desen: Iuliana Barnea)

100
Legenda hărții 310:
Cazaua Hârşova: 1. Vakar = Văcăreni (?); 2. Ishakçi = Isaccea; 3. Maçin =
Măcin; 4. Tolçi = Tulcea; 5. Beş‐depe = Beştepe; 6. Saru‐Nasuh = Sarinasuf;
7. Acı‐göl = Agighiol; 7. Saru‐köy = Sarichioi; 8. Sebil (Ilyas sau oğlu) =
Zebil; 9. Kongaz = Congaz; 10. Trestenik = Trestenic; 11. Yenice‐köy =
Satu‐Nou; 12. Na’l‐band‐oğlu = Nalbant; 13. Baba‐dağı = Babadag; 14.
Atmaca‐köy = Atmagea; 15. Balaban = Balabancea; 16. Ak‐pınar = Mircea
Vodă; 17. Yaylacık = General Praporegscu; 18. Peçenek = Pecineaga; 19.
Hasanlar = Ardealu; 20. Koyun‐pınarı = Fântâna oilor; 21. Ali‐Halife =
Calfa; 22. Baş‐pınar = Fântâna Mare; 23. Gavgacı = Caugagia; 24.
Çamurlu‐sazlığı/küçük = Ceamurlia de Jos; 25. Islava/Atmaca‐yurdu =
Slava Cercheză; 26. Yeni‐Sala = Enisala; 27. Kızıl‐Hisarlık = Salva Rusă;
28. Eski‐köy = Stejarul; 29. Kaylu‐dere = Neatârnarea; 30. Kara‐göz‐oğlu =
Baia/Hamamgia; 31. Kasımçi = Casimcea; 32. Kuruca/Kuruca‐vodine =
Corugea; 33. Hırsova = Hârşova; 34. Küçük Rıbnik = Râmnicul de sus (?);
35. Rıbnik = Râmnicul de Jos; 36. Kartal = Cartal; 37. Tanrıverdi =
Tariverde; 38. Düğü (Düğünciler) = Duingi; 39. Kara‐harmanluğu =
Karaharman/Vadu; 40. Kargalık = Gargalâc/Corbu; 41. Pelidlü = Săcele; 42.
Çıkrıkcı = Sibioara; 43. Taş‐Ağıl = Taşaul/Piatra; 44. Ester = Ester; 45.
Çatal‐orman = Pantelimon; 46. Topalova = Topal; 47. Kavacık = Gura
Dobrogei; 48. Kara‐Murad = Caramurat/Mihail Kogălniceanu; 49. Kara‐su‐

310 Prezentăm aici doar toponimele care permit conturarea esențială a celor trei
cazale dobrogene. Corespondentul modern al localităților din defterul TT 370 este
dat aşa cum apare în Ghidul automobilistic, ediția 1928. Pentru identificarea
toponimelor lor am folosit următoarele lucrări: Ghiață, 1980, p. 49‐61; Covacef,
2000, p. 163‐194; Ghidul automobilistic al României, ediția 1928; Ionescu Dobrogianu,
1904. Identificările foarte problematice, care necesită cercetări complexe, inclusiv
cele de teren fără care este aproape imposibil de departajat toponimele dublete sau
cu variații de determinanți, nume proprii sau comune (de ex. pınar, kuyu, kilise etc.)
au fost lăsate la o parte, cartografierea completă fiind rezervată unei publicații
viitoare, în pregătire. Vestul şi sudul cazalei Silistra n‐au fost cuprinse în întregime
în această hartă, pentru studiul de față fiind importantă reprezentarea limitei
dintre cazalele Silistra şi Varna.

101
 boğazı/Gırlu311/Kuru‐geçüd312 = Cernavoda; 50. Aziz = Azize, lângă
Saligny; 51. Köse‐Kasım = Castelu; 52. Nazar = Nazarcea (?); 53. Hasançı
= Hasancea/Valul lui Traian; 54. Umur = Omurgea (?).
Cazaua Varna: 1. Köstence iskelesi = schela Constanța; 2. Acıca = Agigea;
3. Tekir‐kuyusu = sat lângă actualul Techirghiol (?); 4. Tekfur‐gölü
memlahası = Tuzla; 5. Karlı‐i Tekfur‐gölü = Carlichioi; 6. Toprak‐hisar =
Topraisar; 7. Hamza‐kuyusu = Amzacea (?); 8. Mankalya = Mangalia; 9.
Baş‐pınar = Başpunar; 10. Saru‐göllu = Sarighiol; 11. Hoş‐kadem kuyusu =
Hoşcadin; 12. Hacilar = Hagilar; 13. Ylanlık = Ilanlâc; 14. Kara‐Ömer‐
kuyusu = Caraomer/Negru‐vodă; 15. Nebi‐kuyusu = Nebi‐Cuius; 16.
Harmanlık = Harmanlâc; 17. Piri‐Fakih‐kuyusu = Piri Fachi; 18. Kalayıcı‐
kuyusu = Calaidgidere; 19. Kalayıcı = Calaici koy; 20. Keligra iskelesi =
Caliacra; 21. Malkoç‐çalıları = Malcoci; 22. Ayu‐ormanı = Aiorman; 23.
Idris‐kuyusu = Idriscuius; 24. Balçık‐iskelesi = schela Balcic; 25. Süleyman‐
Fakih‐kuyusu = Sulimanfacâ; 26. Baş‐pınar = Baş‐Bunar; 27. Haci‐oğlu =
Bazargic; 28. Çamurlu‐Musa‐bey = Ceamurlia; 29. Arnavud‐kuyusu =
Arnaut‐Cuius; 30. Valalu = Valali; 31. Hamza‐kuyusu, Hamzalu =
Hamzalar (?); 32. Ala‐kilise = Alaclisi; 33. Ekrene = Ecrene; 34. Varna
iskelesi = schela Varna; 35. Galata = Galata Varnei
Cazaua Silistra: 1. Kara‐su = Medgidia (?)313; 2. Idris‐kuyusu = Veteranu;
3. Evren‐kuyusu = Ivrinezu Mare; 4. Kuzgun‐pınarı = Ion Corvin (?)314; 5.
Bazergân‐pınarı = Bazarghian; 6. Adem‐kilise = Adamclisi; 7. Yenice‐köy =
Enigea; 8. Kokarca = Cocargea; 9. Osman‐Fakih = Osmanfacâ; 10.
Abdullah‐pınarı = Abdulah; 11. Sofular = Sofular; 12. Kavaklar = Cavaclar;
13. Baş‐pınar = Baş Punar; 14. Sevindik‐kuyusu = Sevendic; 15. Kara‐ağaç

311 Menționat în TD 65 din anul 1518 (924 H), apud, 370 Numaralı, p.19. Este

interesant toponimul slav, Gârla. Cernavoda, cunoscută în general ca Boğaz‐köy,

era aşezată la gura lacului Kara‐su, lângâ gârla care făcea legătura cu Dunărea, v.
Ionescu Dobrogianu, 1904, p. 176.
312 TD 215 din anul 1542/43 (949 H), Ibidem.
Situație neclară: în registrul de cizye din anul 1502, Karasu apare în cazaua
313

Harşova.
314 La Anca Ghiață (Ghiață, 1980): Kuzgun‐ı Balaban tekkesi.

102
= Cara Aci; 16. Sarıca = Saragea; 17. Dobromir = Dobromir; 18. Kozluca =
Coslugea; 19. Yenice‐köy = Satu Nou; 20. Gırliçe = Gârlița; 21. Elmalu =
Almalău; 22. Silistre = Silistra; 23. Kalu‐Petre = Calipetrova; 24.
Ayademir/Aydomir = Aidemir; 25. Sirebrene = Srebărna; 26. Vetrene =
Vetrina; 27. Doymuşlar = Doimuşlar; 28. Bazergân‐pınarı = Bazarghian;
29. Atmaca‐pınarı = Atmagea; 30. Balaban‐oğlu‐kuyusu = Balabanlar; 31.
Ali‐Fakih = Alifacâ; 32. Sunkur‐kuyusu = Sungurlar; 33. Ak‐pınar =
Acbunar; 34. Arabacı (Mustafa) = Arabagi; 35. Kurt‐pınarı = Curtbunar;
36. Bayramlu‐pınarı = Bairambunar; 37. Receb‐kuyusu = Recepcuius; 38.
Koçmar = Cocimar; 39. Umur‐Fakih‐kuyusu = Omurfaca; 40. Konak‐pınarı
= Conac; 41. Osman‐Fakih = Osman Fachi; 42. Fınduklu = Fândâclâ; 43.
Seydi‐Ali‐kuyusu = Seid‐Ali; 44. Armudluca‐kuyu = Armutli; 45. Kokarca
= Cocardgea.

103
 Capitolul IV:
Derventele (derbend)315

Termenul derbend este compus din două cuvinte persane: der care
înseamnă ʺtrecătoareʺ şi bend care are sensul de ʺceea ce leagă, dig, baraj,
obstacolʺ316. Derbendci‐ii erau aşadar paznici în locuri de trecere (dificilă), de
obicei montane (defilee sau pasuri), dar şi fluviale (vaduri).
Instituția derbendcilik‐ului face parte din categoria structurilor militare
teritoriale, cu existență preotomană, al căror principiu era utilizarea
grupurilor etnico‐religioase locale pentru prestarea unor servicii, de cele
mai multe ori de natură militară, în schimbul degrevării de anumite sarcini
fiscale. Instituții similare celei a derbendci‐ilor erau instituția martalogilor
(martolos), a voynuk‐ilor şi a filorici/filurici‐ilor317. Comune tuturor acestor
grupuri specializate sunt nu numai funcția (paza unui loc periculos situat
la frontieră sau în interiorul țării) sau statutul fiscal (scutiri fiscale în
schimbul prestării slujbei de păzitori) dar şi componența etnico‐religioasă

315Termenul „dervente” este folosit de Dimitrie Bolintineanu, într‐un memoriu

adresat lui Fuad‐paşa. Pentru îmbunătățirea vieții aromânilor din imperiu, acesta
propune diferite măsuri (şcoli româneşti, biserici), dar şi: „miliție armată pentru
garda liniştii publice şi derventelor dintre dânşii în felul grănicerilor şi dorobanților
noştri” (Dimitrie Bolintineanu, Călătorii, Bucureşti, 1968, vol. II, pag. 66.
Mulțumesc Domnului Sergiu Iosipescu pentru semnalarea acestui text. Acest
capitol întregeşte, cu descoperiri noi din documente otomane, cercetări anterioare
care jalonaseră mai mult cadrul teoretic al problemei, v. Popescu, 2010, p. 149‐168.
316 Pakalın, vol. I, p. 425.
317Instituțiile martolos‐ilor, voynuk‐ilor şi filurici‐ilor din Peninsula Balcanică sunt
cunoscute prin studiile lui Nicoară Beldiceanu, v. Beldiceanu, 1957, Idem,
Beldiceanu, 1966 , Idem, Beldiceanu, 1995‐1996, p. 7‐21 (cu bibliografia problemei).
O valoroasă cercetare a acestui subiect, mai nou, Kayapınar, 2007. Pentru instituția
derbendci‐ilor, în afară de lucrarea clasică (Orhonlu, 1967) v. puncte noi de vedere,
rezultate din cercetarea registrelor de recensământ ale sangeacului Vidinului, la
Kayapınar, 2011.

105
(în general supuşi otomani nemusulmani) şi menținerea structurilor
ierarhice interne tradiționale având rolul de interfață între autoritățile
otomane şi supuşii proprii318. Spre deosebire de celelalte categorii amintite,
în cazul derbendci‐ilor, vocabula denominatoare este otomană319. Martolos‐ii,
derbendci‐ii, voynuk‐ii şi filorici‐ii se aflau într‐o strânsă interdependență,
statutul lor fiind asemănător ca sarcini şi ca regim fiscal; de aceea erau
uneori interşanjabili320.
Instituția derbendci‐ilor fluviali este mai puțin studiată decât cea a
derebndci‐ilor de la defilee. Pentru derbendci‐ii fluviului Dunărea, doar
regiunea sangeacului Vidin a beneficiat de un studiu aprofundat321. Fără a
fi deocamdată în măsură de a oferi o cercetare completă asupra instituției
derbendcilik‐ului, pentru segmentul dunărean al sangeacului Silistrei,
prezentăm aici câteva porunci otomane din timpul domniei sultanului
Süleyman Kanunî, care cuprind informații foarte interesante în legătură
funcționarea instituției derbendcilik‐ului fluvial, cu utilizarea derbendci‐ilor

318Voynuk‐ii puteau fi şi musulmani, eventual creştini convertiți la Islâm. Filurici‐ii

erau vlahi, cum a arătat pentru regiunea timoko‐dunăreană Beldiceanu, 1966, p.
102‐104. Martolos‐ii, voynuk‐ii şi filurici‐ii beneficiau de baştine adică de posesiuni
funciare privilegiate, dar conducătorii lor erau deținători de timar, v. şi Kayapınar,
2007, p. 246‐251.
319Martolos, cuvânt de origine greacă, derivat din „ámartolós”, care înseamnă om
de arme, persoană aparținând unei miliții; voynuk, cuvânt slav, însemnând viteaz,
oştean; filurici, cuvânt redând pronunția otomană a cuvântului ʺflorin«, monedă de
aur care era obligația fiscală caracteristică acestei categorii paramilitare, Kayapınar,
2007, p. 259 şi 262.
320 Fie îşi furnizau reciproc personal, fie constituiau masă de recrutare pentru
celelalte categorii. Un caz elocvent este cel al satului Novasel din cazaua Feth‐ül‐
Islam (astăzi, Kladovo) care apare într‐un registru din 1560 ca sat de filurici dar,
mai târziu, conform unui registru din 1586, satul e înregistrat cu funcția de derbend,
v. Kayapınar, 2007, p. 258 şi 267.
321 Kayapınar 2011.

106
în regiunea Dobrogei otomane, precum şi câteva atestări topografice
importante legate de amplasarea posturilor de derbendci322.
Primul document este o poruncă sultanală din 10 august 1565 (v. mai
jos, Anexe Cap. IV, doc. IV. 1) către cadiul Brăilei, ca răspuns la o petiție
(carz) a acestuia din urmă, pentru rezolvarea unor probleme stringente în
regiunea Gurilor Dunării. Cadiul Brăilei s‐a făcut purtătorul de cuvânt al
unui grup de persoane, anume: emin‐ul Brăilei, Ismail, emin‐ul schelelor
Tulcea şi Isaccea, Mustafa, şi căpitanii de corăbii numiți Yahşi, Hacı, Abdî,
Sinan, Kerim, musulmani, dar şi creştinii Agap (un armean: Agop) şi grecul
Laskaris. De ce toți aceştia, căpitani de corăbii dar şi eminii schelelor
Tulcea, Isaccea şi Măcin, s‐au adresat cadiului Brăilei, deşi problema
sesizată privea regiunea din dreapta Dunării? Nu se poate răspunde cu
certitudine. Un registru de cavarız, din anul imediat următor (1566),
menționează Tulcea şi Isaccea drept cazale323. Atunci, fie în anul 1565
Tulcea şi Isaccea nu aveau încă acest statut, fie, mai probabil, cadiul Brăilei
avea (încă) o poziție preeminentă, în problemele administrative, între cadiii
din regiunea nordului Dobrogei324.
Chestiunea semnalată de către aceşti petiționari era starea de
nesiguranță şi de tulburări din zona Deltei Dunării datorată atacurilor unor
răufăcători care pândeau şi jefuiau corăbiile la intrarea lor pe fluviu, sau la
ieşire. Situația invocată afecta atât liniştea localnicilor cât, mai ales, un
interes de stat major: derularea comerțului prin Gurile Dunării cu porturile
bazinului Mării Negre. Insecuritatea traficului fluvial aducea mari
prejudicii fiscului otoman, şi de asemenea, aprovizionării capitalei
imperiului. Zahereaua nu mai ajungea la Istanbul şi de aceea locuitorii
metropolei treceau prin mari lipsuri (müzayaka).

Documentele provin din fondul Maliyyeden Müdevver de la Osmanlı Başbakanlık

322

Arşivi, din Istanbul. V. mai jos, documentele din Anexe, Cap. IV.
Registru de cavarız din 1566, în 370 Numaralı, p. 20.
323

324Cu 20 de ani mai devreme, în anul 1545, Poarta solicita pe emin‐ul Brăilei, pe
atunci atunci, Ahmed, să supravegheze aducerea la îndeplinire a ordinelor privind
vânzarea averilor fostului domn Radu Paisie al Țării Româneşti şi ale boierilor
rebeli, ceea ce arată importanța regională a cazalei Brăila în secolul al XVI‐lea, v.
Berindei şi Veinstein, 1987, doc. 60.

107
 Nu se spune explicit cine erau cei care perturbau liniştea locurilor,
dacă erau supuşi interni sau persoane din afara statului otoman.
Documentul menționează doar oprirea corăbiilor care circulau pe brațele
Dunării, de către persoane înarmate: ʺunele corăbii care, ducând provizii
(zahire) la Istanbul, descarcă mărfurile lor, pe jumătate sau în întregime, ies
şi trec; aşteptând cu arme, corăbiile sunt oprite iar mărfurile lor suferă
multe distrugeri şi pagubeʺ. Ne putem gândi la atacurile ʺcăzăceştiʺ care, pe
la mijlocul secolului al XVI‐lea, se fac simțite şi în zona Gurilor Dunării.
Pentru această epocă, termenul ʺcazacʺ nu avea vreo accepție etnică sau
statală specială ci era folosit în sensul său originar, vechi‐turcic, de ʺhoț,
aventurier, vagabondʺ, desemnându‐i pe toți cei care făceau incursiuni
armate în zonele de frontieră, unde jafurile erau endemice325. Perturbatorii
puteau fi sau de orice extracție din mozaicul etnic dobrogean şi din
regiunile învecinate. Despre existența unor ʺlocuri periculoaseʺ din
regiunea sangeacului Silistra şi Akkerman avem numeroase referiri în
ordinele sultanale către comandanții cetăților otomane din spațiul Dunării
maritime (Akkerman, Kilia, Brăila, Bender) sau către principatele româneşti
: fie pentru stăvilirea tâlharilor (ʺharamiʺ, ʺhırsızʺ, ʺeşkıyaʺ), fie pentru
acordarea protecției vreunui agent imperial, fie pentru a se lua măsuri
generale ʺîmpotriva hoților care săvârşesc răutăți de‐a lungul Dunăriiʺ, etc.
În secolul al XVI‐lea, fenomenul brigandajului (hırsızlık, haramilik) se
manifestă pe toată întinderea Dunării de Jos şi Mijlocii: la vadurile de la
Giurgiu şi Turnu, de asemena în regiunea Vidinului, a Belgradului şi chiar

325Pentru studierea acestui fenomen şi clarificarea accepției termenilor utilizați de

izvoarele otomane, Berindei, 1972, p. 338‐367; pentru sensul termenului ʺkozak«, p.
339‐340. V. şi Mehmed, 1965, p. 1112‐1113.

108
a Budei326. Deşi documentul nostru nu conține precizări în privința
identității agenților perturbatori şi a modalităților de acțiune, putem
deduce că erau oameni care se ascundeau în insulele şi plaurii Deltei
(brigandajul local), fără a exclude însă posibilitatea atacurilor şăicilor de
ʺcazaci, ale ale căror baze se aflau în nordul bazinului pontic327.
Soluția propusă problemei banditismului în zona Gurilor Dunării, de
către oamenii locului, cunoscători ai situației (ehl‐i vukuf), este exprimată
astfel: ʺeste necesar şi oportun (münasib) să se stabilească, în locul numit
Preslav/Prislav, un sat; dacă s‐ar face aşa, veniturile mukataca‐lelor lor ar
creşte cu mulți aspri, căpitanii de corăbii vor veni în acel loc cu mai bună
[siguranță], trecând astfel corăbii multe şi, la Istanbul, nu va [mai] fi lipsă
(müzayaka) de proviziiʺ. Şi, mai departe, se detaliază: ʺşi, oameni din Țara
Românească şi Moldova vin şi spun: dacă dările noastre ar fi de ʺderbendʺ,
vom întemeia mai mult de 300 de case (hane)328. În felul acesta corăbiile vor
veni şi noi astfel ne angajăm să veghem trecerea lor astfel ca să fie bunăʺ.

326Câteva exemple dintre numeroasele situații întâlnite în ordinele şi dispozițiile

emise de guvernul otoman către autoritățile locale: o poruncă a sultanului
Süleyman Kanunî din 1 septembrie 1564 către cadiii şi emin‐ii schelelor din
sangeacul Silistrei pentru a se echipa şăicile aflate la Brăila şi Chilia, cu ostaşi de
cetate şi cu azapi, v. Mehmed, 1976, doc. 57; poruncă din 7‐8 august 1565 către
voievodul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, în legătură cu hoții (harami) care
acționau la Chilia, împotriva cărora se cerea procurarea bărcilor necesare de la
Chilia şi Brăila şi înarmarea caiacelor din Galați, v. Guboglu, 1965, p. 39, nr. 109;
porunci ale lui Selim II (în colecția Mühimme defterleri, Arhivele Naționale,
Microfilme Turcia, R 15, c. 439, 456, şi respectiv 425) : către sangeacbeiul Silistrei
pentru a se lua măsuri împotriva tâlharilor care săvârşeau răutăți de‐a lungul
Dunării între Silistra şi Chilia (10 martie 1568), către cadiii şi agalele de beşliii din
Akkerman şi Chilia pentru a‐l ajuta pe un ceauş al Porții să treacă prin locurile
periculoase (2‐8 martie 1568) şi către Petru cel Tânăr, principele Țării Româneşti,
pentru a rezolva problema răufăcătorilor din cetățile Giurgiu şi Turnu (decembrie
1567).
327Pippidi, 2006, p. 276‐278. Pentru situația de la Karaharman/Vadu în această
epocă, v. Iosipescu, 2008, p. 116.
328În articolul meu (Popescu, 2010), am dat lecțiunea « 304 hane (case)«. O consider
însă mai corectă pe aceasta din urmă.

109
Aşadar înființarea unui sat de paznici (derbendci) în locul numit Prislav era
remediul la dezordinile din regiunea afectată de acțiunile tâlharilor.
De când datează instituția derbendci‐ilor la Dunărea maritimă?
Registrele vor da un răspuns precis, în măsura în care s‐au conservat şi se
vor studia sistematic. După codurile de legi otomane (kanunnâme), cea mai
veche mențiune pentru derbendci‐ii din sangeacul Silistrei o constituie
stipulația din vremea sultanului Selim I Yavuz (1512‐1520), tatăl lui
Süleyman Kanunî, conform căreia, în schimbul serviciului de pază, aceştia
erau scutiți de impozitele extraordinare (cavarız‐ı divâniye)329.
Derbendci‐ii proveneau şi ei, ca şi celelalte grupări de pază amintite, în
primul rând dintre creştini. Din document se vede şi posibilitatea recrutării
lor dintre supuşii țărilor limitrofe, Țara Românească şi Moldova, atraşi fără
îndoială, în acest serviciu prin avantajele fiscale oferite. Satul de derbendci
preconizat de porunca lui Süleyman Kanunî ar fi fost să aibă inițial peste 300
de case (hane). Pare mult, la prima vedere, dar nu dispunem de suficiente
cifre comparative pentru o idee clară în această privință. Ar putea fi vorba de
amploarea pericolului dar şi de o funcție cumulată, în ambele situații fiind
necesare efective sporite330. Locul numit Prislav se află pe malul sudic al
brațului Sf. Gheorghe, la răsărit de Tulcea, unde Dunărea se împarte în mai
multe derivații ale brațelor principale. Punctele de ramificare sunt cunoscute
cu numele turcesc ʺceatalʺ, adică ʺbifurcareaʺ (tc. çatal): ceatalul Tulcei,
ceatalul Sf. Gheorghe. O asemenea poziție, la ceatal, apăra, atât prin
concentrarea efectivelor de pază în acest punct de trecere, cât şi prin
posibilitatea de a distribui rapid forțele de pază pe brațele şi canalele
deltaice, întreaga arie de contact între navigația pontică şi principalele

329Akgündüz, 1992, vol.V, p. 468‐469: „cavarız‐ı divâniyeden mucâf ve müsellem

olalar”. Este de remarcat că regimul fiscal al derbendci‐ilor din regiunea Vidinului
era mai avantajos, constând în scutirea atât de impozitele extraordinare cât şi de
taxele cutumiare (cörfiyye), v. Kayapınar,2011, p. 237‐239.
330Funcția de pază cumulată pentru mai multe locuri, se întâlneşte în a doua
jumătate a secolului al XV‐lea, în sangeacul Nikopol: compania (bölük) martolos‐ilor
care păzeau granița (ki kenar bekler) deservea un întreg segment dunărean, de la
vadul Nikopol‐Turnu până la Giurgiu, dispunând de o flotă cu personal tehnic şi
navigant, Todorov şi Nedkov, 1966, p. 298‐333.

110
porturi (şi vaduri) ale Dunării maritime: Tulcea, Isaccea, Ismail,
Reni/Tomorova, Brăila.
Atestarea toponimului Preslav/Prislav în anul 1565, este prețioasă
pentru reconstituirea existenței acestei localități. Fonetismul clar şi
specificarea zonei în care s‐ar afla ‐ în vecinătatea ramificației fluviului
Dunărea de lângă Tulcea ‐ face uşoară identificarea cu Prislava, astăzi
Nufărul, după ce şi‐a mai schimbat de două ori numele în trecutul
apropiat: Domnița Maria, în perioada Regatului României, şi Ada
Marinescu, în timpul regimul comunist. Poziția strategică importantă a
locului, la vadul Dunării Nufărul‐Ilganii, a făcut să fie ales pentru
construirea unor fortificații atât în epoca romană cât şi în cea bizantină331.
Raportul privind săpăturile de salvare la Nufărul, întocmit de şeful
şantierului arheologic de la Nufarul, Doamna Oana Damian, descrie
sugestiv avantajele esențiale ale terenului: ʺo pantă lungă a unuia dintre
dealurile Tulcei, ce coboară până la malul drept al brațului Sf. Gheorghe
sub forma unui promontoriu stâncos alungit care a strangulat cursul
fluviului, având în dreptul său un vad propice trecerii în şi din Deltăʺ332.
Localitatea Prislava apare menționată, în diverse documente cartografice
din secolele XVI‐XVIII, sub denumirea de Crislova şi Krislow333. Numele de
Prislava este menționat în jurnalul călătoriei pe Dunăre a Baronului Von
Herbert din august 1779 334. În prima treime a secolului al XIX‐lea Prislava
avea în jur de 60 de case335. Cartografia medievală a secolelor XV şi XVI
înregistrează şi o altă o formă a toponimului: Proslavița. Identificarea
Proslaviței cu modernul Prislava este acceptată de istoricii Radu Vulpe336,

331 Netzhammer, ed. 2005, p. 126.

332Îi mulțumesc şi pe această cale Doamnei Oana Damian pentru că mi‐a pus la
dispoziție, prin intermediul acestui raport, informațiile arheologice şi cartografice,
citate mai jos, în legătură cu situl Prislava‐Nufărul.
333 Krislow, în lucrările ofițerilor cartografi austrieci.
334 Cihodaru, 1968, p. 227 şi n. 66‐69.
335 Arbore, 1923, p. 331 (o hartă rusă din 1838).
336 Vulpe, 1938 , p. 395, n. 3.

111
Radu Ştefan Ciobanu337, Ion Barnea338 şi Anca Gheață339. Un pas mai departe
în elucidarea trecutului Prislavei este făcut prin identificarea Proslaviței cu
Bruscavica (Bruscavița) din actele genoveze ale lui Antonio di Ponzò, din
secolului al XIV‐lea, ceea ce a dus la înserierea Prislavei în lista punctelor
comerciale genoveze de la Gurile Dunării340. Săpăturile arheologice
întreprinse de Silvia Baraschi la Nufărul‐Prislava au avut drept concluzie
stabilirea definitivă a identității aşezărilor Bruscavița‐Proslavița‐Prislava‐
Nufărul341.
Documentul otoman, analizat mai sus, furnizează informația despre
un proiect de întemeiere a unei aşezări, a unui sat, cu funcția de ʺpaznic la
vadʺ, într‐un loc numit Prislav, la 1565. Nu se spune nimic precis despre
existența vreunei localități cu acest nume, anterior datei acestei porunci,
deşi un indiciu ne este oferit prin mențiunea că satul de derbendci va
reînvia/ revitaliza (ihya) locul Prislav. Vechea aşezare, cunoscută din alte
izvoare, neotomane, începând cu secolul al XIV‐lea, se va fi pustiit între
timp? Inițiativa lui Süleyman Kanunî se referea la crearea satului otoman pe
vechea vatră sau ʺpe locul Prislavʺ în sens mai larg? Nu se pomeneşte nimic
nici de vreo cetate sau de urmele ei. Dar, din enunțul documentului, este cu
prisosiță (re)demonstrată importanța strategică a ʺlocului Prislavʺ. Se afla,
ʺîn aval de Tulceaʺ, unde ʺDunărea fiind divizată, o parte atinge gura Sf.
Gheorghe, o parte gura Sulina, şi o parte gura Lyko, din această cauză
Dunărea fiind joasă (scăzută)ʺ. Dintre cele trei brațe ale Dunării, menționate
de document, doar cel al Chiliei şi al Sfântului Gheorghe erau intens
navigate în această epocă342. Brațul Chilia era apărat de cetatea omonimă,
din vecinătatea gurii sale, cu o asemenea eficacitate încât a fost numită de

337 Ciobanu, 1970a , p. 302, n. 36.

338 Barnea I., 1971, p. 379.
339 Ghiață, 1975‐1976, p. 78.
340 Pistarino, 1971, p. 54, doc. 33, p. 68, doc. 41.
Baraschi, 1989, p. 53‐68; Eadem, 1991, p. 399‐409.
341

342V. de exemplu, John Newberie în Călători străini, vol. 2, p. 514‐515; Popescu,

1995, p. 272‐3.

112
cronicarii otomani lacătul (kilid) ținuturilor răsăritene343. Un incident din
timpul domniei lui Alexandru cel Bun, petrecut în anul 1428, arată şi alte
metode folosite în epocă pentru apărarea brațelor Dunării: domnul
Moldovei a reuşit să împiedice pătrunderea unor corăbii pe brațul Chilia,
punând să se construiască, la gura acestuia, un obstacol din nave legate
între ele (sau scufundate), care să închidă accesul naval344. Documentul
otoman sugerează şi el, din păcate neexplicit, folosirea de către agresorii
danubieni a unor metode de oprire a corăbiilor şi ambarcațiunilor care se
deplasau pe brațul Sf. Gheorghe. Trebuie să ne gândim însă la mijloace mai
simple, improvizate, folosind avantajele naturale ale terenului de la o
ʺstricturăʺ a fluviului sau de la un vad (unde apa era ʺjoasă, scăzutăʺ). În
secolul al XVI‐lea nu exista pe brațul Sf. Gheorghe o cetate la fel de
puternică cum era cetatea Chilia prin care să fie împiedicate intruziunile
navale. Poziția de la Prislava era una foarte potrivită atât pentru a
împiedica pătrunderile inamice dinspre gura Sf. Gheorghe, cât şi pentru
executarea curățirii întregii zone de cuiburile de briganzi deltaici. Mai mult,
ea putea constitui un element de securitate pentru cetatea Chiliei înseşi,
întrucât o pază eficientă în acest punct înlătura riscul ca ambarcațiunile
inamice care ar fi pătruns pe brațul Sf. Gheorghe să cadă în spatele vestitei
cetăți a lui Ştefan cel Mare. Comanda deci o cale strategică importantă a
Dunării care trebuia securizată. Şi atunci, efectivele mari ale derbendci‐ilor
de la Prislava pot fi explicate prin importanța acestei sarcini de îndeplinit.
Completarea informației despre derbendci‐ii de la Gurile Dunării vine în

343 Beldiceanu, 1969, p. 240.

344„..certa obstacula posuerit ad Danubium ubi mare intrat et inibi fustes fixerat”,
text în Codex epistolaris Vitoldi magni ducis Lithuaniae (1376‐1430), v. Papacostea,
1976, p. 431, n. 33. Termenul „fusta‐fustae” are atât sensul de trunchi de copac,
țăruş cât şi pe cel de biremă, deci un tip de corabie. Domnul Virgil Ciocîltan a
sesizat primul această alternativă de interpretare. Atât fragmentul din Codex
epistolaris Vitoldi cât şi documentele otomane din prezentul articol nu oferă indicii
suficient de clare pentru a opta pentru una sau alta dintre accepții. Analogii istorice
mai târzii ar înclina balanța spre ideea de baraj din nave; subiectul rămâne deschis
deocamdată. Mulțumesc Domnului Şerban Papacostea pentru lămurirea textului şi
Domnului Sergiu Iosipescu pentru explicațiile de istorie militară.

113
mod fericit prin cel de‐al doilea document pe care îl prezentăm aici (v.
Anexe Cap. IV, doc. IV. 2): o poruncă, din acelaşi an, a sultanului Süleyman
Kanunî, emisă o lună mai târziu față de prima, la 10 septembrie. La Kara
Harmanlık sau Karaharman (astăzi satul Vadu, în județul Connstanța), la
gura omonimă a unei ramificații a brațului Sf. Gheorghe (Karaharman
boğazı), exista o formațiune de 92 de case de derbendci: ʺînainte vreme, când
s‐a făcut înregistrarea vilâyet‐ului, satul menționat avea 92 de case fiind
înregistrate în registrul imperial cu taxe conform cutumei (cadet üzere) de
derbendʺ. Aşadar, poziția de apărare de la ʺbifurcațiaʺ (ceatalul) Tulcei, prin
derbendci‐ii de la Prislava, avea un avanpost la Karaharman. Fără a avea
deocamdată alte precizări asupra altor amplasări de derbendci‐i la Dunărea
dobrogeană, nu se poate să nu aducem în discuție locul numit Dervent.
Situat pe malul stâng al Dunării, vis‐à‐vis de insula Păcuiul lui Soare,
dealul Dervent era o poziție strategică ideală pentru controlarea unui
străvechi vad de trecere dinspre Câmpia Bărăganului spre Dobrogea din
împrejurimile Silistrei şi ale Ostrovului345. Locuită din timpuri preistorice,
înălțimea de la Dervent a găzduit în secolul al XI‐lea şi o fortificație de
piatră care făcea pandant cu cetatea din insulă a Păcuiului. Păstrarea
denumirii de Dervent dovedeşte existența unui post de control fluvial din
epoca otomană (v. mai jos subcapitolul Un sat ʺderventʺ). Cele trei poziții,
Karaharman, Prislava şi Dervent, sunt strategic valoroase pentru
împiedicarea incursiunilor navale dinspre Marea Neagră. Toate trei
străjuiesc câte un vad al Dunării346. Prezența instituției vozarlık‐ului, în
anumite locuri pe malul fluviului, arată vocația acestora de a controla atât
traversarea de pe un mal pe celălalt cât şi traficul fluvial. Această instituție
este documentată (în sangeacul Silistra) la Bender, Brăila, Karaharman,
Tulcea, Isaccea, Măcin, Hârşova şi Silistra347. Vozar‐ii erau agenți ai
controlului fiscal, încasau o taxă (vozariyye) pe mărfurile care tranzitau prin
porturi şi schele, având totodată monopolul traversării mărfurilor şi a
pasagerilor de pe un mal pe altul cu ajutorul ambarcațiunilor pe care le

345 Diaconu şi Vâlceanu, 1972 , p. 11‐12.

Pentru vadul de la Karaharman, între terra ferma şi Ostrovul Chituc, v. Iosipescu,
346

2008, p. 117‐118.
347 Beldiceanu, 1973a, p. 77‐78.

114
dețineau şi administrau. De exemplu: pentru traversarea vitelor (inclusiv
caii), 1 aspru de fiecare animal, la Tulcea, Isaccea şi Măcin (care se impărțea
în jumătate cu fiscul otoman). La Brăila şi Hârşova, tot un aspru dar acesta
revenea în întregime vozarului. La Karaharman taxa era de 1 aspru şi
jumătate. Pentru oi: 1 aspru pentru 2 oi la Brăila, 1 aspru la 4 oi la Tulcea,
Isaccea, Măcin, Bender, 1 aspru al 5 oi la Karaharmanlık (pe jumătate cu
fiscul, în toate cazurile). Pentru persoane: 1 aspru de persoană la Brăila.
Vozar‐ii cunoscuți la Dunărea de Jos erau, de asemenea, creştini348. Instituția
vozarlık‐ului, ca şi instituția de pază militară a derbendcilik‐ului, continua
instituții anteotomane, data ʺdin vremuri de demultʺ (kadîm el‐eyyâmdan) şi
funcționa ʺdupă obiceiʺ (cadet‐i üzere)349. Karaharmanul, ca şi Tulcea (lângă
Prislava) erau locuri unde se percepeau taxele de trecere pentru corăbii:
resm‐i ubur, bâc‐ı ubur (taxe de tranzit), geçer bâcı, geçid‐bâcı, resm‐i güzar
(taxe de trecere). Totodată Karaharman era un punct vamal pentru traficul
între Dunăre şi Marea Neagră, fiind legat prin circuite fluviale, pe brațul
omonim, cu celelalte centre dunărene până la Vidin350. Celelalte posturi
vamale otomane pentru traficul fluvial în regiunea Deltei Dunării erau la
Măcin, Isaccea şi Chilia351. La Karaharmanık, dubasuri (donbaz) şi ladii352

348 Idem, art. cit., p. 80.

349V. documentele din Anexe, Cap. V. N. Beldiceanu, art. cit., p. 75 propune un
etimon sârbesc deşi instituția vozar‐ilor nu este atestată în teritoriile sârbe. Un alt
etimon avansat ipotetic este cuvântul românesc ʺvadʺ, de la latinul vadum, din care
ar fi derivat ʺvădarʺ, transformat apoi în vozar, v. Iosipescu, 1979, p. 579‐584. Un
text din secolul al XVII‐lea cuprinde expresia praefectus vadorum, Bandini, ed. V. A.
Urechiă, 1895, p. 179. Mai trebuie amintit că, în secolul al XV‐lea, atât în Tara
Românească cât şi în Moldova, funcționa o instituție cu acelaşi rol ca vozarlık‐ul,
anume ʺbrodinăʺ sau ʺbrudinăʺ, numită aşa de la cuvântul slav „brod” care
înseamnă „vad”, fiind similară cu ʺpodărituluiʺ, deservită de „podari”, tremen slav
care denumea pe cei care conduceau un pod umblător, v. Instituții feudale, p. 60 şi
p. 366.
350 Akgündüz, 1994, vol. VII, p. 741: Kanunnâme‐i iskele‐i Karaharmanlık
(Reglementarea schelei Karaharmanlık), şi p. 737‐738: Kanunnâme‐i iskele‐i Tolça ve
Sakçı ve Maçin (Reglementarea schelelor Tulcea, Isaccea şi Măcin); v. şi Popescu,
2009, p. 303.
351 Popescu, 1998, p. 312‐325.

115
transportau în sus şi în jos fie mari cantități de peşte prins la gura
Karaharman (în locul numit Bozcih adică, Boazgic), fie vinuri, fie variate
alte produse şi mărfuri (metac); de asemenea, aici soseau corăbii maritime
(derya gemisi) care aduceau vinuri de la Trapezunt şi de la Varna şi încărcau
cereale353. Cele mai multe dintre corăbiile maritime, sosite la Gurile Dunării,
transbordau încărcăturile lor pe ambarcațiuni mai uşoare. În documentul
din 10 august 1565 (Doc. IV. 1) se spune că din cauza ramificării Dunării, în
aval de Tulcea, în trei brațe, apele ei sunt puțin adânci în această regiune şi,
de aceea ʺunele corăbii care, ducând provizii (zahire) la Istanbul, descarcă
mărfurile lor, pe jumătate sau în întregimeʺ. Locurile de transbordare erau,
prin însăşi natura operațiunilor, vulnerabile la atacuri piratereşti şi
tâlhăreşti.
Porturile importante de la Dunăre (ca şi cele din alte părți ale
Imperiului otoman) dispuneau de mici flote proprii care îndeplineau atât
funcții economice cât şi militare. Din documentele de tip ʺmühimmeʺ avem
multe informații referitoare la măsurile pentru echiparea şăicilor sau a
caiacelor aflate în diferite porturi dunărene cu ostaşi de la cetăți, cu azabi,
sau despre recrutarea vâslaşilor (din rândul martolos‐ilor), pentru paza
Dunării (v. Cap. V, Circulația fluvialo‐maritimă)354. Căpitanii acestor flotile
avea un rol complemetar derbendciilor şi martolos‐ilor în asigurarea

352Pentru aceste tipuri de ambarcațiuni (şi bibliografia problemei), v. Cap. următor:

Circulația fluvială.
353Tunçer, 1962, p. 214‐2l5 (reglementarea schelei Karaharmanlık din anul 1597‐8); şi
Reglementarea schelei Karaharmanlık editată de Akgündüz (Akgündüz, 1994, vol. VII,
p. 741), din anul 1570. Pentru cele mai recente rezultate ale săpăturilor de la
Karaharman, v. Iosipescu, 2008, p. 115‐124.
354Mühimme defterleri, Arhivele Naționale, Microfilme Turcia: poruncă a sultanului
Selim II, 2 august 1568, către beiul de Akkerman pentru folosirea azapilor din Chilia
pentru paza pe Dunăre (R15, c. 499); poruncă din octombrie 1593 a lui Murad III
către beiul de Silistra, pentru reținerea comandantului Ahmed până în primăvara
următoare pentru a asigura paza brațelor Chilia, Sulina, Sf. Gheorghe, împotriva
tâlharilor cazaci care atacă corăbiile negustorilor (R20, c. 456); poruncă din aprilie‐
mai 1594, acealşi Murad III către kapudan‐ul de Hârşova despre angajarea unor
vâslaşi din rândurile martolosi‐lor pentru apărarea Dunării (R20, c. 501).

116
securității traficului fluvial, protejarea corăbiilor imperiale (miri gemileri) şi
a celor de transport, poate chiar sarcini în efectuarea anumitor transporturi
ordonate de Poartă. Ei erau atât musulmani cât şi creştini. Sistemul
flotilelor otomane de pe Dunăre nu era o inovație. Cronicarul otoman Ibn
Kemal pomeneşte un căpitan (kapudan) al Chiliei moldovene care fusese
capturat de sangeacbeiul Silistrei înaintea începerii operațiunilor militare
otomane din anul 1484355. Otomanii au folosit ambarcațiunile şi echipajele
pe care le‐au găsit în aceste porturi înainte de cucerire, adecvându‐le
nevoilor lor356. Securitatea comunicațiilor pe Dunăre se mai realiza şi prin
patrulele organizate de‐a lungul malurilor357. Pe la mijlocul secolului al
XVI‐lea, în cadrul marilor reformări administrative ale sultanului Kanunî
(Legiuitorul), flotilele locale au fost puse sub comanda superioară a unui
amiral al Dunării (Tuna kapudanı). Instituția kapudanlık‐ului Dunării este, de
asemenea, o reutilizare a unui model local preexistent, de data aceasta a
unui mod de organizare bizantin358.
Documentul referitor la Prislav surprinde şi o problemă interesantă, de
geografie istorică. Alături de gurile menționate, Sulina şi Sf. Gheorghe, nu
apare, aşa cum ne‐am aştepta, gura Chilia ci gura Lyko (Lyko boğazı). Aşa
înregistrează ʺdiacul otomanʺ, după spusele ʺoamenilor locului care cunoşteau
situațiaʺ. Bineînțeles controversa Chilia‐Licostomo versus Chilia şi Licostomo,
problemă de geografie istorică a secolelor XIV şi XV ne vine imediat în
minte359. Expresia Lyko boğazı, ar fi fost tradusă automat, de orice grec care ştia
turceşte, cu ʺLyko–stomoʺ. De fapt, turcii au fost cei care au tradus toponimul
aflat din contactele lor cu marinarii greci şi, apoi, cu populația locală. Un alt
caz de menționare a gurii Lyko, în sursele otomane, nu cunoaştem până acum.

355 Beldiceanu, 1964, p. 65.

Despre flotele maritime şi fluviale ale principatelor Cărvunei, Țării Româneşti şi
356

Transilvaniei v. Stoicescu, 1986, p. 75‐76.

357 Shmuelevitz, 1984, p. 162.
358 Vezi Cap. V, Circulația fluvialo‐maritimă.
359 Diaconu, 1995‐1996, şi Iliescu, 1994.

117
Numele Kilia se întâlneşte aplicat fie cetății fie oraşului, fie schelei fie ʺapeiʺ 360.
În sursele europene însă, din secolulul al XVI‐lea şi următoarele, topicul
Licostomo se întâlneşte, deşi nu frecvent. De exemplu în relatarea de călătorie
a negustorului englez John Newberie (1585): ʺam intrat într‐o gură a fluviului
numită Licostomo..şi țara din partea de sud se numeşte Dobrogea iar cea
dinspre nord se numeşte Moldovaʺ. Intrând apoi pe gura Sf. Gheorghe,
notează: ʺşi Licostomo de care ne depărtăm, merge spre apus şi apoi deodată,
iarăşi spre nordʺ. Şi trecând de Tulcea: ʺpe lângă râul Chilia care curge spre
nord‐estʺ361. Mențiunile otomane cunoscute ale gurii Chilia (Kili boğazı) datează
din primul sfert al secolului al XVII‐lea362. Importanța menționării gurii Lyko
din acest document decurge în primul rând din natura actului: o poruncă
sultanală, un act oficial, bazat pe constatările agenților administrației locale.
Acest fapt oferă garanții că toponimul era în uz efectiv la acea dată. Aşadar, în
secolul al XVI‐lea, după surse otomane de cancelarie, şi după relatări exacte de
călătorii negustoreşti, o gură a Dunării, a brațului Chilia, poartă numele insulei
şi al scalei cunoscute din secolul al XIV‐lea ‐ Licostomo. Numele Licostomo
mai apare în hărți din secolul al XVIII‐lea, pentru ostrovul de pe brațul Chilia.
Pentru secolul al XVI‐lea am putut documenta (deocamdată)
organizarea satelor/comunităților‐derbend (nu întotdeauna era vorba de un
sat întreg ci de un grup de oameni din acel sat) în următoarele locuri:
Prislava (Nufărul/Ilgani), la un vad fortificat din perioada romană şi
bizantină) 363, Karaharmanlık (azi Vadu), de asemenea un vad al Dunării364,
Ester365 (v. Cap. V, Problema localizării Ester‐ului), Karasu (azi Medgidia, v.
Cap. III şi V : Chestiuni de demografie şi toponimie în sangeacul Silistra şi Un

360 „Apa”, „brațul” Chiliei, în documente din secolul al XVI‐lea, v. Muhâsebe‐i

vilâyet‐i Rûm‐ili defteri, p. 85; „brațul cetății Chilia”, la Evliya Çelebi, în Călători
străini, vol. VI, p. 360.
361 Călători străini, vol. II, p. 514.
362 Arhivele Naționale, Microfilme Turcia, R. 79, c. 555, 560.
363 Netzhammer, ed. 2005, p. 126.
364 Pentru ambele v. Popescu, 2010.
Aşezare încă nelocalizată cu certitudine pentru secolul al XVI‐lea. V. discuția în
365

Cap. V, Problema localizării Ester‐ului.

118
târg otoman pe drumul imperial: Gönçi‐pazarı), Dervent (lângă Păcuiul lui
Soare (v. mai departe subcapitolul Un sat ʺderventʺ); de asemenea şi la
Provadia şi Şumnu/Şumen, Şumla (ultimile două sate paznice de defilee
montane). Organizații de vozari erau la: Bender, Brăila, Isaccea, Măcin,
Tulcea, Hârşova (1502), Karaharman, Silistra366. Organizații de köprücü (în
schimbul serviciului de podărit erau scutiți de impozitele extraordinare
(cavarız); nu ştim dacă la epoca aceea era vorba de un pod fix sau mobil:
ʺGönçü/ Gönçi‐pazarı/Karasu der‐ser‐i köprüʺ(Karasu din capul podului);
earu utili călătorilor (âyende ve revende) şi fiscului şi de aceea erau scutiți de
impozitele extraordinare (cavârız‐ı dîvâniye). Pentru paza militară a
punctelor strategice mai erau folosite comunități de müsellem (călăreți dotați
cu loturi de pământ în schimbul serviciilor militare şi beneficiind de scutiri
fiscale: țărani‐soldați). De exemplu la Hârşova era o asemenea comunitate
(müsellemân‐ı kâle‐i Hırsova), de asemenea la Ester, o grupare (cemacat) de
müsellem din care 4 ʺcaseʺ de musulmani şi 90 de creştini)367 şi la Isaccea368.
În concluzie: sistemul otoman de controlare a liniei Dunării, aşa cum
rezultă din segmentele dunărene studiate până acum (regiunea Vidinului şi
cea Silistrei până la Gurile Dunării) consta în asigurarea unei duble
supravegheri: pe de‐o parte, fiscală şi economică, realizată prin instituțiile
vămii şi ale taxelor pe circulația fluvială. De cealaltă parte, controlul
militar‐naval, articulat pe cetățile danubiene, cu garnizoanele, flotilele şi
echipajele lor, dar şi pe structuri militare teritoriale de pază, de extracție
creştină în general, satele de derbendci‐i şi de martolos‐i, comunitățile de
müsellem‐i, care, în schimbul serviciului de pază la vaduri beneficiau de un
regim fiscal privilegiat. Acest sistem economic şi militar al Dunării otomane
prelungeşte instituții străvechi imperiale, romano‐bizantine, dar şi locale,
româno‐slave. Fluviul imperial (ʺle Danube d’Empireʺ după expresia lui
Nicolae Iorga) a transportat în timp tiparele funcțiilor sale esențiale ‐ arteră

366 Beldiceanu, 1973a, p. 83‐84.

367 370 Numaralı, 2002, p. 409. V. şi Popescu, 2012a.
368 Teritoriul Dobrogei de nord are şi alte structuri locale de apărare, tabloul fiind

mult mai complex, aşa cum rezultă din documente otomane care fac obiectul unui
studiu în pregătire.

119
comercială şi de circulație şi frontieră militar‐politică ‐, din antichitate până
dincolo (prin reminiscențe) de ultima stăpânire imperială care i‐a încadrat
malurile, statul osmanlâilor369.
Organizarea otomană a derbendci‐ilor şi a martolosilor din sangeacul
Silistra va trebui pusă în paralelă, pe măsura clarificării tuturor detaliilor de
funcționare, cu sistemul omolog bizantin, stăpânirea clisurilor
(kleisurarheia)370. Ca structuri militare locale în regiunile de graniță (serhad‐ul
otoman), aceste instituții au analogii în sistemul bizantin al akriților (akritai)
care la rândul său a moştenit sistemul roman al limitanei‐lor371. Dar pentru
înțelegerea lor sunt necesare alte cercetări şi descoperiri care vor permite
descrierea întregului sistem, atât din punct de vedere morfologic cât şi
funcțional.

Un sat ʺderventʺ
Încheiam un studiu anterior asupra organizării militare teritoriale
de tip derbend de la Dunărea maritimă, atestată în porunci sultanale
otomane, cu exprimarea acestei aşteptări legitime: ʺFără a avea deocamdată
alte precizări asupra altor amplasări de posturi de derbendgii (derbendci) la
Dunărea dobrogeană (era vorba de satele ʺderbendʺ de la Karaharman şi
Prislava/Nufărul), nu se poate să nu aducem în discuție locul numit
Dervent. Păstrarea denumirii de Dervent sugerează existența unui post de
control fluvial din epoca otomanăʺ372.
Aşteptarea s‐a împlinit printr‐un document otoman pe care‐l
adăugăm celorlalte care au permis conturarea acestui tip de slujbă ‐ de pază
şi de întreținere a căilor de comunicație – pe segmentul Dunării de Jos, în
cuprinsul sangeacului Silistra. Este vorba de o poruncă sultanală, cu 11 ani

Pentru organizarea bizantină a Dunării v. cea mai recentă cercetare Madgearu,

369

2007.
370 Ahrweiller, 1997.
371 Raduşev, 1995, p. 5‐6.
372 Popescu, 2010, p. 157‐158.

120
posterioară celor două care revelaseră această organizare pe brațele
Dunării, anume pe brațul Karaharman şi pe brațul Sf. Gheorghe373.
Emis la 31 decembrie 1576 şi adresat cadiului Silistrei, documentul
face cunoscut un sat de tip derbend numit Boğaz aşezat pe malul Dunării (v.
Anexe, Cap. IV, doc. IV. 3). Locuitorii acestui sat erau creştini (în numele lor
vorbesc doi zimmi, Ivan/Ioan şi Stan (?). În calitatea lor de derbendci, sătenii
din Boğaz aveau un statut fiscal particular în raport cu contribuabilii
obişnuiți (raiaua): cuantumul taxei creştinilor pentru practicarea
agriculturii (ispence) era de numai 12 accele anual, în loc de 25 cât se plătea
de obicei; în afară de această obligație, trebuiau să mai livreze câte o chilă
(tc. kile) de grâu şi o chilă de orz. Achitând aceste redevențe şi taxe, dar mai
făcând şi un serviciu de utilitate publică, sătenii erau scutiți de impozitele
extraordinare (cavarız‐ı divâniye) şi de cele cutumiare (tekâlif‐i örfiye).
Serviciul pe care‐l făceau statului otoman era acela de a păzi şi, la nevoie,
de a repara, un pod (köprü) aflat pe un canal (boğaz) cunoscut sub numele
de Galiçe. Acest pod era avariat când se produceau revărsările Dunării.
Nerespectându‐li‐se statutul fiscal de derbendci374 de către autoritățile locale,
sătenii din Boğaz au făcut o plângere, prin cei doi purtători de cuvânt ai lor.
Sultanul le‐a răspuns printr‐o poruncă adresată autorității locale, cadiul
Silistrei, cerând verificarea situației de fapt cu cea de drept, cuprinsă în
registrul regiunii unde satul figura cu acest statut de ʺderbendʺ. În cazul în
care nu existau neconcordanțe, adică slujba era prestată conform
obligațiilor asumate, şi nici nu exista un alt ordin care să fi modificat acest
statut, se cerea imperios respectarea celor stipulate în registrul regiunii şi în
poruncile ilustre emise de Înalta Poartă.
Satul‐derbend Boğaz despre care e vorba în acest document se afla în
vecinătatea Silistrei (mai exact în cazaua omonimă), pe malul Dunării,
lângă un pod. Acesta era frecvent stricat de revărsările fluviului. Se înțelege

Din 10 august şi 10 septembrie 1565, Eadem, op. cit., p. 162‐165 (Anexe Cap. IV:
373

doc. IV.1 şi IV.2).

374Statutul acesta este databil cu certitudine post 1573, an în care, se spune în
document, sătenii obținuseră un ordin imperial (hüküm) care statua obligațiile şi
datoriile lor, dar evident era mult mai vechi, fiind înscris în registrul local.

121
din context că podul era aşezat peste un canal (boğaz), un ʺgâtlejʺ prin care
prisosul de ape ale fluviului, din perioada inundațiilor, se revărsa în lacul
ʺrezervorʺ (ʺboazʺ din tc. boğaz care are şi acest sens anatomic de ʺgâtlejʺ). În
româneşte se spune şi ʺgârlăʺ, derivat din slavul ʺgorloʺ cu aceleaşi sensuri,
anatomic şi hidrologic (ʺgâtʺ şi ʺcanalʺ)375. Cuvântul boğaz a luat şi sensul
derivat, topografic, de ʺculoarʺ, ʺstrâmtoareʺ, ʺgura unui fluviuʺ. Cu alte
cuvinte, ʺboazulʺ, ʺgârlaʺ erau, în cazul nostru, canalul prin care Dunărea
comunica cu limanul ei fluviatil. Ultima accepție menționată pentru
cuvântul boğaz (ʺculoar, strâmtoareʺ), se apropie până la suprapunere cu cel
al cuvântului derbend cu înțelesul cunoscut de ʺdefileuʺ, ʺtrecereʺ (dar şi
ʺpoartă păzităʺ). Satul‐trecătoare Boğaz era, în documentul din 31
decembrie 1576, din punct de vedere fiscal (dar şi topografic) un ʺderbendʺ.
Sau un ʺderventʺ, întrucât forma populară a cuvântului ʺderbendʺ este
ʺderventʺ şi ea trădează o prelucrare grecească (transformarea lui ʺbʺ în ʺvʺ)
a termenului persan376. Gârla peste care trecea podul se numea, conform
aceluiaşi document, Galița (Galiçe).
Toponimele Boğaz şi Gârlița, apar în a doua jumătate a secolului al
XVII‐lea în districtul (nahiya) Dobrogea, ținând de cazaua Silistra377. Pentru
secolul al XVI‐lea este cunoscut un sat Gârlița, la 1530, în această caza378.
Toponimele Gârlița, Galița şi Dervent desemnează şi acum sate şi locuri în
preajma Ostrovului (jud. Constanța), în vecinătatea Silistrei. Descrierea
topografică a binecunoscutului căpitan Marin Ionescu‐Dobrogianul, la
începutul secolului XX, înfățişează astfel detaliile terenului în această
regiune: pe şoseaua Constanța‐Ostrov, drumul apucă, de la Canlia, ʺprintre
lacul Gârlița şi Dunăreʺ, trece gârla Dervent peste un pod de piatră care are

375 Pentru sensurile cuvântului „boğaz”, v. Redhouse, 1968; pentru etimologia

cuvântului românesc „gârlă”, v. DEX. Multumesc colegilor Vera Cențova, Penka

Danova şi Adrian Tertecel pentru lămuririle privind formele şi sensurile slave ale
termenului.
376 Redhouse, 1968.
Stoikov, 1971, p. 177‐178. V. şi Ghiață, 1980, p. 52: satul Galița echivalat cu satul
377

Gârlița pentru secolul al XVII‐lea.

378 370 Numaralı, 2002, p. 386.

122
32 de m. lungime şi 8 m. lățime, construit în 1900379. Lacul Gârlița, format
din revărsările Dunării, este despărțit de fluviu printr‐o limbă de pământ
de 300 m şi înaltă de 2,5m. El comunică cu Dunărea prin gârla Dervent de
2,5 km. Pe malul lacului Gârlița se află (pe timpul Căpitanului Ionescu)
două sate: Gârlița, pe țărmul estic al lacului şi la debuşeul văii Gârlița;
Galița, la 3 km mai la nord, tot pe malul estic. Gârla Dervent debuşează în
Dunăre în fața Insulei Păcuiul lui Soare380.
Astăzi, pe malul Dunării, vis‐à‐vis de insula Păcuiul lui Soare, se
află dealul Dervent. Acest loc a fost socotit din vechime o poziție strategică
ideală pentru controlarea unui străvechi vad de trecere dinspre Câmpia
Bărăganului spre Dobrogea din împrejurimile Silistrei şi ale Ostrovului.
Înălțimea de la Dervent a găzduit în secolul al XI‐lea şi o fortificație de
piatră, pandantul cetății din insula Păcuiului381.
Paza podului peste gârla (boğaz) Galița (Galiçe) este desemnată în
documentul otoman cu verbul hıfz etmek acelaşi folosit într‐un alt document
pentru a arăta obligația locuitorilor satului Ester, de asemenea sat‐derbend,
de ʺa păziʺ drumul Kiliei şi Akkermanului382. În documentul pentru satul
Boğaz, acțiunea pazei este disociată de cea de ʺîngrijireʺ, acesteia din urmă
corespunzându‐i verbele care desemnau ʺreparația şi reconstrucțiaʺ. În
cazul altui loc‐derbend, târgul Karasu, locuitorii acestuia prestau şi ei o
slujbă de îngrijire sau deservire a unui pod (slujba de köprücülük) ceea ce le
aducea de asemene scutirea de impozitele extraordinare (cavarız). Aici însă
nu este clar dacă ʺpodăritulʺ se referea la o activitate pe un pod fix sau
mobil. Dar oricum ar fi fost, nefiind specificat statutul de derbend ca
explicație a scutirii de taxele extraordinare, se vede că derbendcilik‐ul
implica în primul rând ideea de ʺapărareʺ, ʺpazăʺ şi numai subsecvent pe

379 Ionescu Dobrogianu, 1904, p. 691.

380 Idem, op. cit, p. 155‐478.
381 Diaconu şi Vâlceanu, 1972 , p. 11‐12.
382 Popescu, 2012, p. 194.

123
aceea de ʺîngrijireʺ. Funcția de apărare a satului‐derbend este exprimată clar
atât în cazul satului Prislava ca şi în cel al Karaharmanului383.
Sistemul degrevărilor fiscale în schimbul prestării unui anumit
serviciu către stat era un sistem practicat frecvent în Imperiul otoman şi
îmbrăca multiple forme. Chiar în cadrul îndeplinirii aceleiaşi slujbe nu
existau formule unice de privilegii fiscale, explicația putând fi dată de
cutuma preotomană. Statutul fiscal al derbendgiilor nu cunoaşte nici el o
formulă unică de privilegii. Cel al satului Boğaz mai e întâlnit, de exemplu,
la anumite sate din sangeacul Vidin384. Dar cuantumul de 12 accele al taxei
ispence pentru comunitățile de derbendci este consemnat în legile (kanun)
sangeacului Silistra în care se încadra şi satul Boğaz385.
Redevențele în natură erau de 1 chilă (tc. kile) de grâu şi 1 chilă de
orz pe an. Chila era o unitate de capacitate pentru cereale care varia după
regiune, după epocă dar şi după soiul cerealelor măsurate. Submultiplul
chilei era ocaua (tc. vukiye) care echivala cu 1, 2828 kg (pentru gâu)386. Chila
de referință (de calcul) era cea de Istanbul şi avea 20 de ocale; ea echivala
pentru orz cu 22, 25 kg., iar pentru grâu cu 25, 65 kg387. Nu putem preciza
care era mărimea chilei datorate de sătenii din Boğaz. Dar pentru
comparație, în a doua jumătate a secolului al XVI‐lea, în regiunea
învecinată Silistrei, se cunosc următoarele chile locale: ʺchila de Brăilaʺ
(supranumită ʺhârdău ʺ) era egală cu 3 kile de Istanbul388 sau cu 60 de ocale
(era aşadar egală cu 76, 968 kg. pentru grâu şi cu 66, 75 kg. pentru orz);
chila Cetății Albe (Akkerman) avea 40 de ocale iar chila de Șumla (Şumen)
şi cea de Târnovo erau tot de 60 de ocale ca şi chila de Brăila389.

383 Eadem, 2010, p. 163 şi 164.

384 Kayapınar, 2011, p. 187.
385 Akgündüz, 1994, vol VII, p. 715.
386 W. Hinz, p. 24
387 Berindei şi Veinstein 1981, p. 303.
388 Beldiceanu, 1996a, p. 182 ; v. şi Popescu, 1997‐1998, p. 232.
389 Mioc şi Soicescu, 1963, p. 1367.

124
 Existența unui sat ʺderbendʺ lângă lacul Gârlița, în aval de Ostrov,
pentru a îngriji comunicația prin drumul care trecea pe malul drept al
Dunării, peste gârla prin care acest lac comunica cu fluviul, şi pentru
supravegherea implicită a vadului Dunării care permitea accesul dinspre
Câmpia Română în Dobrogea, este la originea actualelor toponime
ʺDerventʺ din această zonă (gârla Dervent, dealul Dervent). Satul‐derbend
Boğaz (echivalent cu slavo‐românescul ʺGârlaʺ) reprezintă totdată încă o
verigă în lanțul care rămâne să fie revelat prin cercetări viitoare, pentru a
putea descrie sistemul posturilor de pază de tip derbend din epoca otomană
la Dunărea de Jos, organizare otomană şi totodată moştenire a unor
structuri româno‐bizantine medievale şi româno‐slave.

125
ANEXE Cap. IV:

Doc. IV.1: Poruncă (hüküm) din 10 august 1565 (BOA, MAD2775, p. 96)390.

Transliterare:
[1] Brâ’il kadısına hüküm yazıla ki: hâliyâ, Dergâh‐ı Muallâma, carz
gönderüb, Tulça ve Isakça iskelelerine [2] bilficil, emin olan Mustafa, ve
hâliyâ Brâ’il emini olan Ismail, ve sefine re’isleri olan [3] Yahşi ve Hacı ve
Abdî ve Sinan ve Kerim ve Agab ve Laskari nam kimesneler, bu hakire
gelüb [4] ʺTulça’dan aşağı, Tuna ifraz olub, bir bölük Hızır‐ı Eliyas
boğazına ve bir bölük Soline/Sulina [5] boğazına ve bir bölük Lyko
boğazına bulunub, ol sebebden Tuna sığ olub, Islambola zahire [6] iledecek
gemilerin bazısı yarı yükün çıkarub ve bazısı cemci yükün çıkarmakla
geçüb çıkardukları [7] yüklerini yarag ve yasag (?) ile bekleyub gemileri
bağlamak ile bir nice malları telef olub, küllî [8] ıstırapları mukarrer
olmağın Prislav nam mevzicde köy konulması lâzım ve münasibdir [9] eğer
köy konulacak olursa, mukatacalara bir nice yük akçe ziyade olduğunda
gayrı gelen [10] sefine reisleri ol mevzîde ahsen vechle geçmeyile küllî
gemiler gelüb, Isalmbol’ı zahireye [11] müzayaka çektirmezüz
dediklerinden gayrı ehl‐i vukuf’tan bir nice kimesneler gelüb, ve taife’‐i
Eflâk [12] ve Boğdan’dan dahi gelüb, eğer rusumumuz derbend olursa, üç
yüzden ziyade hane [13] konaruz deyü nice kimesneler gelmeğin ve anda
gelen gemilerin ahsen vechle geçmesini dahi [14] boyunumuza alıruzʺ
demeyin carz olundu, deyü, bildirmişsin. Imdi buyurdum ki: hükm‐ü
şerifim vardukda [15] kaziye carz eylediğin gibi olub, mahall‐i mezburun
şenlemesi lâzım ve mühim ise kimesnenin yaraklusu [16] ve yazılusu
olmayub ve Eflâk ve Boğdan caniblerinden mümkün olan reayadan
götürdüb, mahall‐i [17] mezburu derbend cadeti üzere şenledüb ihya
ettiresiz. Ve kaç nefer kimesne gelüb şenledürse [18] isimleri ile yazıb,
kapuma carz eyleyesin ki ellerine derbend cadeti üzere muaffiyet için
hükm‐ü şerif verile deyu tahrîren fi 13 Muharrem sene 973.

390 Publicat : Popescu, 2010.

126
 Traducere:
Să se scrie un ordin cadiului Brăilei : în prezent trimițând o petiție
(arz) la Sublima mea Poartă/sublimul Tron [în care se spune că] Mustafa,
actualmente eminul porturilor Tulcea şi Isaccea şi eminul Brăilei, Ismail, şi
căpitanii de corabie numiți Yahşi şi Hacı şi Abdî şi Sinan şi Kerim şi Agop
şi Laskaris, au venit în fața umilului vostru servitor [cadiul] [zicând] : în
aval de Tulcea, Dunărea fiind divizată, o parte atinge gura (boğaz) Sf.
Gheorghe, o parte gura Sulina, şi o parte gura Lyko, din această cauză
Dunărea fiind joasă (scăzută). Unele corăbii care, ducând provizii (zahire) la
Istanbul, descarcă mărfurile lor, pe jumătate sau în întregime, ies şi trec ;
aşteptând cu arme şi (? yasag), corăbiile [sunt oprite]391 iar mărfurile lor
suferă multe distrugeri şi pagube ; este necesar şi oportun (münasib) să se
stabilească, în locul numit Prislav, un sat ; dacă s‐ar face aşa, veniturile
mukataca‐lelor lor ar creşte cu mulți aspri, căpitanii de corăbii vor veni astfel
în acel loc cu mai bună (maximă) [siguranță], trecând corăbii multe şi, la
Istanbul, nu va [mai] fi lipsă/criză (müzayaka) de provizii, după cum
spuneau ʺoamenii cunoscătoriʺ/ experții (ehl‐i vukuf) care au venit. Şi,
oameni din Țara Românească şi Moldova vin şi spun : dacă dările noastre
ar fi de derbend, vom întemeia mai mult de 300 de case. În felul acesta
corăbiile vor veni şi noi astfel ne angajăm să veghem trecerea lor astfel ca să
fie bună. Aşa au spus, ați făcut cunoscut. Acum am ordonat precum că: la
sosirea ilustrei mele porunci, în concordanță cu situația pe care ai expus‐o
în petiție [cadiului], locul sus‐numit trebuie să fie populat şi prosper şi dacă
este important, să nu fie persoane echipate şi înarmate (yaraklu) şi înscrise,
aducându‐se dintre supuşii din părțile Țării Româneşti şi Moldovei pentru
a popula acel loc, conform cutumei de derbent şi pentru a reînvia/ revitaliza
(ihya) locul sus‐numit. Şi câte persoane venind vor fi stabilite acolo, să le
înscrieți numele şi să trimiteți la Poarta Mea un raport, pentru a le da în
mână un ordin ilustru despre faptul că au scutire [de taxe] conform
cutumei de derbent. Scris la 10 august 1565.

391 Neclar: corăbiile erau oprite cu improvizarea unui obstacol pentru înaintare.

127
Facsimil Doc. IV.1: Poruncă (hüküm) din 10 august 1565 (BOA, MAD2775,
p. 96)

128
Doc. IV.2: Poruncă (hüküm) din 10 septembrie 1565 (BOA, MAD2775, p.
270)392.

Transliterare:
[1] Livâ‐i Silistre mukâtacâtı müfettişi Prevadi kadısı Mevlânâ
Hızır’a hüküm yazıla ki, hâliyâ kapuma [2] carz gönderüb Harsova
kazâsına tâbic Kara Harmanlık nâm karye mukâtacasına câmil‐i pây olan
Hüdaverdi [3] bendeleri gelüb ayıtdı ki : karye‐i mezbûre sâbıkda vilâyet
kitâbet olundukda doksan iki hâne [4] mevcûd bulunub vâkıc olan
rüsûmların derbend câdeti üzere defter‐i hâkânîye kayd eyleyüb hâlen [5]
karye‐i mezbûreye külli hâne cemc olub sonradan gelüb mütemekkin
olanlar dahi rüsûmların derbend [6] kânûnu üzere vermek isterler dedikde
karye‐i mezbûrun üzerine varılıb görüldükde fi‐l‐vâkıc [7] vilâyet kitâbet
olundukda doksan iki hâne mevcûd olub defter‐i hâkânide rüsûmları
derbend [8] câdeti üzere mukayyed bulunub hâlen mu‘âfiyetleri
mukâbelesinde hizmetleri dahi olmadığından gayri sonradan [9] gelüb
mütemekkin olanlar dahi sâ’ir re‘âyâ ve berâyâ verdikleri üzere cöşürlerin
ve sâ’ir rüsûmların [10] edâ etmeğe te‘allül ederler; şöyle ki sonradan gelüb
mütemekkin olanlar rüsûmların sâ’ir re‘âyâ verdikleri [11] gibi edâ edeler
mukâta‘a‐i merkûm küllî terakki bulmasın emr‐i mühim olmağın carz
olundu deyu bildirmişsin [12] imdi buyurdum ki hükm‐ü şerîfim vardukda
mahall‐i mezbûrun üzerine varılıb ehl‐i vukûf ma‘rifetiyle teftîş [13] edüb
göresin mezkûr karyede vilâyet defterinde derbend rüsûmu vermek üzere
kayd olunan [14] doksan iki hâne muhâfaza hizmetine vefâ ederse ol
takdirce vilâyet defteri muktezâsınca derbend kayd [15] olunan hânelerden
gayri sonra hariçden içlerine gelüb giren recâyâdan sâ’ir recâyâ gibi
muktezâyı [16] şerc üzere cöşr‐i terekelerin ve kânûn üzere alınacak
sâlâriyelerin ve rüsûmun emîn‐i mezbûra aldırıb [17] mîrî için zabt
etdiresin kimesneye bî vech tacallül ve nizâc etdirmeyesin şöyle bilesin
deyü tahrîren fi 14 Safer sene 973.

392 Publicat : Popescu, 2010.

129
 Traducere:
Să se scrie un ordin lui Mevlâna Hızır, cadiu de Provadia (Prevadi),
inspector al mukâtaca‐lei livâ‐lei Silistrei: în prezent, s‐a trimis o petiție (carz)
la Poarta Mea : umilul rob Hüdaverdi, care este âmil al părții de mukâtaca a
satului numit Kara Harmanlık, depinzând de cazaua Hârşova, a venit şi a
spus [următoarele]: înainte vreme, când s‐a făcut înregistrarea vilâyet‐ului,
satul menționat avea 92 de case fiind înregistrate în registrul imperial cu
taxe conform cutumei (cadet üzere) de derbend. În prezent, sunt reunite mai
multe case. Iar cei care au venit mai târziu (ulterior) şi s‐au stabilit [acolo]
vor să dea [şi ei] dările conform legii (kanun üzere) pentru derbend . Când s‐
au dus în satul menționat au văzut că într‐adevăr în momentul înregistrării
vilâyet‐ului existau 92 de case ale căror taxe erau înregistrate, în registrul
imperial, conform cutumei derbend (derbend cadeti üzere). În prezent,
neavând slujbe [de îndeplinit] conform scutirilor [de care beneficiază], cei
care au venit mai târziu şi s‐au stabilit [acolo], au pretextat [aceasta] ca să
plătească dările lor şi să dea dijmele ca celelalte raiale; şi astfel, cei veniți şi
stabiliți ulterior dau [acum] dările ca celelalte raiale. Tu ai făcut cunoscut că
s‐a făcut carz [în care s‐a scris] că este necesar un ordin pentru ca
menționata mukataca să nu fie mărită.
Am poruncit: La sosirea ilustrei mele porunci, mergând în locul
menționat, să se facă o anchetă prin oameni avizați (care cunosc lucrurile,
situația) şi să vezi (verifici) dacă este adevărat că cele 92 de case înscrise în
registrul vilâyet‐ului [cu obligația] să dea taxe derbend în satul menționat,
fac serviciul de pază. În cest caz să se ia pentru fisc (mirie), prin emin‐ii sus‐
numiți, de la casele care, conform registrului, sunt înscrise ca derbend, şi de
la cei care au venit mai târziu din afară şi s‐au instalat [intrat] între celelalte
raiale, dijmele din cereale (cöşr terekeleri), conform şericat‐ului, şi dările şi
salâriye, conform legii imperiale (kanun), la fel ca de la celelalte raiale.
Nimeni să nu se pretexteze [ceva] sau să conteste acestea [ordonate], aşa să
ştiți! Scris la 10 septembrie 1565.

130
Facsimil Doc. IV. 2: Poruncă (hüküm) din 10 septembrie 1565 (BOA,
MAD2775, p. 270)

131
Doc. IV.3: Poruncă (hüküm) din 31 decembrie 1576 (BOA, MAD7534, p.
1367).

Transliterație:
Silistre kadısına hüküm yazıla ki : hâliyâ kazâ‐i mezbura tâbic Boğaz
nâm kariye ahâlisi canibinden Ivan/Ioan [2] ve Ist[an?] nâm zimmiler
kapuma gelüb: ʺkariyemiz Tuna kenarında hâli mahûf ve muhatara yerde
derbend [3] olmağın Tuna taşub Galiçe demekle macruf boğazda vakî olan
köprüyü harâb etdükçe, [4] tacmir ve termim ve hıfz ve hirâset edüb yılda
on ikişer akçe ispence ve birer kile buğday ve birer kile [5] arpa vermek
üzere defter‐i hâkânîde derbend kayd olunub; ve derbend hizmeti
mukâbelesinde [6] cavarız‐ı divâniye ve tekâlif‐i örfiyeden ve rusumdan
mucâf kayd olunub hizmetimizde kusurumuz yoğiken [7] hâliyâ hilâf emr
bize cavarız‐ı divâniye ve tekâlif‐i örfiye teklif olunmasından ihtiyât
etdürdüklerinde, [8] bu bâbda Âsitâne‐i Sacadetimden ihrâc olunan
mühürlü sahih ve cedid vilâyet defteri suretine nazar edüb [9] göresin :
mezkür kariye ahâlisi defter‐i hâkânîde derbend kayd olunub, ber mucib‐i
defter‐i vilâyet derbend hizmetin eda` [10] edüb, ve derbend‐i mezbureda
vakî olan köprü harâb oldukça tacmir ve termim etmek üzere yılda on [11]
ikişer akçe ispence ve birer kile buğday ve bir kile arpaların verüb
hizmetlerinde kusurları yoğise [12] ol takdirce, derbend hizmeti
mukâbelesinde defter‐i hâkânîde cavarız‐ı divaniye ve tekâlif‐i örfiyeden
[13] bu vechle mucaf olıgelmişlerse, vilâyet defteri mucibince camel edüb,
vilâyet defterine muhâlif mezkürlara bî‐vech [14] nesne teklif etdirmeyesin
deyu, sene 980 Zilkacadesinin onuncu gününde hükm‐i şerif verilüb, hâliyâ,
ol [15] hükmü getürüb tecdid olunmasın taleb eylemeğin, imdi buyurdum
ki : hükm‐i şerifim vardukda sâbıka ellerine [16] verilen hükm‐i şerif
hilâfına hükm‐i âhar sâdır olmamış ise hükm‐i sâbık mucibince camel edüb
hilâf‐ı defter [17] ve mugâyir‐i emir kimesneye mezkürleri bî’‐vech rencide
etdirmeyesin, deyu, tahriren fî 10 Şevvâl, sene 984.

132
 Traducere:
Să se scrie cadiului Silistrei o poruncă [precum că] : în prezent, au
venit la Poarta Mea zimmi‐ii Ivan/Ioan şi Stan (?), din partea oamenilor din
satul Boğaz, depinzând de sus‐numita caza, [şi au spus] : ʺdeoarece satul
nostru este ʺderbend ʺ[aşezat] pe malul Dunării, într‐un loc pustiu, sălbatic
şi periculos, fiind înscris în registrul imperial ca [sat] derbend [cu obligația]
de a da pe an câte 1 kile de grâu şi 1 kile de orz şi câte 12 accele ca ispence,
[şi] să apere (hıfz) şi să repare podul aflat pe canalul (boğaz) cunoscut cu
numele Galiçe, oridecâte ori [podul] se strică la revărsările Dunării, în
schimbul slujbei de ʺderbend ʺe scutit de dările extraordinare (cavarız‐ı
divâniye) şi de cele cutumiare (tekâlif‐i örfiye). În slujba noastră nu e [nici o]
lipsă (kusur). [Totuşi], în prezent, împotriva ordinului, ni se impun
[impozitele] cavarız‐ı divâniye şi tekâlif‐i örfiye.
[Din acestă cauză], în această problemă, verificând atent [în] copia
registrului nou al vilâyet‐ului, cu sigiliu, [document autentificat], obținut de
la Pragul Meu al Fericirii, să vezi : dacă oamenii sus‐numitului sat fiind
înscrişi în registrul imperial [cu statutul de] derbend, fâcând [într‐adevăr]
slujbă de derbend, conform registrului vilâyet‐ului, [adică slujba de a] repara,
oridecâte ori se strică, podul aflat pe derbend‐ul menționat, [şi] de a da
anual, câte 12 accele ca ispence, şi câte o kilă de grâu şi o kilă de orz, [şi]
dacă în slujba lor sunt fără cusur, atunci, în schimbul slujbei lor de derbend,
în felul în care se obişnuia în registrul imperial, să fie scutiți de taxele
extraordinare şi de cele cutumiare, făcând slujbă conform registrului
imperial, [şi] să nu îngădui să li se impună acestora nimic, fără motiv,
contrar registrului vilâyet‐ului, fiind dată o poruncă ilustră la 14 martie 1573
[privind aceste lucruri]. În prezent, trimițând acea poruncă a mea, pentru
că ai cerut confirmarea ei, am poruncit: la sosirea ilustrei mele porunci,
procedându‐se după porunca veche, dacă nu este emisă o altă poruncă
contrară poruncii mele ilustre vechi date în mâinile lor, să nu îngădui să se
facă nimănui silnicii fără motiv, contrar registrului şi împotriva ordinului!
Scris la 31 decembrie 1576.

133
Facsimil: Doc. IV. 3: Poruncă (hüküm) din 31 decembrie 1576 (BOA,
MAD7534, p. 1367).

134
Fig. IV.1 ‐ Punctele vamale, de trecere (vozar) şi de pază (derbend) pe
Dunărea maritimă (sangeacul Silistra), sec. XVI. (Desen: Iuliana Barnea)

135
Fig. IV. 2: Regiunea lacului Gârlița, dealului Dervent şi insulei Păcuiul lui
Soare.

136
 Capitolul V:
Comunicații şi comerț în sangeacul Silistra

Drumurile de uscat
Despre drumurile practicate în sangeacul Silistra, dispunem de
informații din documentele otomane, cel mai devreme, din secolul al XVI‐
lea: registre (1502 şi 1530) şi ordine (hüküm) ale sultanilor (din a doua
jumătate a secolului). O mențiune interesantă din registrul din 1530 spune
că derbendci‐ii din târgul Ester (situat în jumătatea nordică a Dobrogei)
aveau obligația de a păzi ʺdrumul Kiliei şi Akkermanuluiʺ (Kili ve Akkerman
yolun hıfz edeler) 393, aşadar calea până la gura septentrională a Dunării
(Chilia) şi până la limanul Nistrului (Cetatea‐Albă/Akkerman), ambele
oraşe‐cetăți aflate sub stăpânire otomană din anul 1484394. Din păcate
formularea nu explicitează itinerariul. Ar fi putut fi mai multe posibile. De
la Istanbul la Akkerman, existau legături pe mai multe drumuri care
traversau Dobrogea, dar şi pe căi maritime, prin cabotaj prin porturile
litoralului vestic al Mării Negre (Midiye, Ahtopol, Anhialos/Pomorie,
Mesembria, Varna, Caliacra, Constanța/Köstence, Vadu/Karaharman,
Insula Şerpilor/Yılan Adası/Fidonissi)395. Ceea ce se mai poate presupune
despre drumul indicat în registrul din 1530 este că era un drum militar căci,
locuitorii Esterului erau scutiți, în virtutea serviciilor de derbendci de

393“Karye‐i İster derbenddir, cavarızdan afv olalar deyu ellerinde hükümleri olmağın muaf
kayd olunub derbend rüsumun vireler, Kili ve Akkerman yolun hıfz edeler » (« satul Ester
este « derbend », să fie scutiți de impozitele extraordinare – s‐a spus ‐ fiind înscrişi
ca scutiți în poruncile pe care le au în mâna lor şi să plătească taxe de tip derbend.
Să păzească drumul Kiliei şi Akkermanului (370 Numaralı, p. 409), v. Popescu,
2012, p. 191‐202.
394 Beldiceanu, 1964, p. 36‐90.
395Beldiceanu, 1964, p. 62‐63 ; Călători străini, I, p. 15‐16 (Itinerariul grec, de fapt nu
din sec. XIV ci lucrare de cabinet din secolul al XVI‐lea).

137
contribuțiile nüzül adică obligația de a furniza provizii, în timpul
campaniilor militare, pentru o etapă de mers a acestui drum.
Răspunsuri la întrebarea pe unde şi cum se circula în secolele XVI‐
XVII în regiunea istro‐pontică se găsesc mai ales în izvoarele otomane,
pentru că itinerariile şi descrierile de călătorii occidentale sunt aproape
inexistente în această perioadă: călătorii europeni, cu puține excepții,
preferau drumurile spre Istanbul care treceau la sud de Silistra396.
Nici documentele otomane nu oferă descrieiri amănunțite (abia în
secolul al XVIII, câteva jurnale de campanie), dar, putem reconstitui câte ceva
urmărind punctele de articulare a drumurilor, ʺles étapes charnièresʺ, anume
punctele de control militar (satele derbend) sau fiscal (stațiunile vamale)
precum şi locurile unde erau amenajate mijloacele pentru depăşirea
obstacolelor naturale: de exemplu, pentru traversarea vadurilor –
organizațiile de vozari397, pentru traversarea lacurilor sau gârlelor – podarii
(köprücü).
În secolul al XVI‐lea este atestată organizarea satelor sau
comunităților derbend (păzitoare de trecători) la: Prislava/Nufărul/,
Karaharmanlık/Vadu), Ester, Karasu (azi Medgidia), Dervent (lângă
Păcuiul lui Soare), Provadia şi Şumnu/Şumen (ultimile două sate la defilee
montane); comunități (cemacat) de martolos‐i, la Akkerman, de müsellem‐i, la
Hârşova, Ester; organizații de vozar‐i la: Bender, Brăila, Isaccea, Măcin,
Tulcea, Hârşova (1502), Karaharman, Silistra ; organizații de köprücü
(serviciul de podărit) la Gönçi‐pazarı/Karasu şi Dervent398.
Harta acestor noduri de comunicație (deservite de derbendci, vozar‐i,
köprücü), plus cartografierea tuturor centrelor comerciale din sangeacul
Silistra ale căror reglementări (kanunnâme) sunt cunoscute, dau indicii
elocvente despre marile axe de circulație (care sunt, în esență, după cum se
poate vedea dintr‐o privire, cele cunoscute şi practicate din antichitate):
1) drumul pe țărmul Mării Negre; 2) drumul longitudinal
ʺtransdobrogeanʺ; 3) drumul pe malul drept al Dunării.

396 Yerasimos, 1991; Borromeo, 2007.

397 Beldiceanu, 1973a, p. 80‐82.
398 Cap. III şi IV şi Popescu, 2010; Eadem, 2012 şi 2012a.

138
 1) Drumul pe malul mării trecea prin cazaua Varnei.
Sunt două descrieri importante din care îi cunoaştem etapele: prima
în ordine cronologică este Historia Turchesca a lui Giovanni Maria
Angiolello, trezorier (defterdar) al sultanului Mehmed II în timpul
campaniei acestuia în Moldova. Angiolello însemnează, la ducere,
următorul traseu: de la Constantinopol la Varna (unde este un castel),
drumul trece ʺpe nisipul sau țărmul Mării Negreʺ; în 10 zile se ajunge de la
castelul Varna până la Dunăre: pustiu, fără apă de băut (numai apa mării !,
sunt obligați să sape gropi în nisip pe lângă țărm; lăcuste mari îi chinuie pe
drumeți). Această pustietate se numeşte ʺAbrositʺ (o coruptelă de la
Dobrogea). Ajung la o zi depărtare de un braț al Dunării (cel mai sudic, în
acea epocă, Karaharmanul) apoi ajung la albia cea mare a Dunării (la
Isaccea). Acolo au sosit şi bărcile care veneau de la Vidin şi Silistra. Pe un
pod de bărci se trece la nord de Dunăre. La întoarcere, merg de la Isaccea
spre Constantinopol, prin locuri nelocuite, lăsând Dobrogea, adică țărmul
Mării Negre pe stânga, spre răsărit399.
Este important de reținut că, mai târziu, sultanul Bayazid II a urmat
de asemenea calea țărmului mării, în campania pentru cucerirea Chiliei şi
Cetății Albe (1484), căci el se afla la Siutghiol (Sütgöl) când i‐a fost adus
căpitanul flotilei moldovene a Chiliei, capturat de voievodul
sangeacbeiului Silistrei400.
A doua sursă narativă este aşanumitul Itinerariu turc (datat 8 iulie
1538), text turc editat de Ruksanzade Ahmed Feridun în colecția Münşacat
es‐sealtin (Scrieri sultanale), jurnalul de campanie al expediției lui Süleyman
Kanunî împotriva lui Petru Rareş (1538). Oastea imperială ajunge la Balcik
după o zi de mers prin păduri, apoi, prin târgul Kavarna, Papazlık (neid.),
Tatlıca/23 August (la N de Mangalia), la Süt‐köy (azi Siutghiol, la N de
Constanța), pe un drum neted şi, cale de o zi, tot pe drum neted, la ʺIstria‐
bagiʺ /Ester, apoi la Babadag, Başcataloi401 şi în fine, la Isaccea402.

399 Călători străini, I, p. 134‐138.

400 Ibn Kemal, apud N. Beldiceanu, Beldiceanu, 1964, n. 169
Kerik‐i Katalui/Cataloi, în Călători străini, I, dar de fapt Kebir‐i Kataloi, adică
401

Başkataloi.

139
 Drumul pe țărmul mării este folosit şi de Evliya Çelebi, în prima sa
călătorie în Dobrogea, în anul 1652403. Acesta a plecat din Silistra, reşedința
la acea dată a provinciei (eyâlet) Oceakov/ Özü şi s‐a îndreptat spre
Hacioğlu‐pazarı/ Bazargic/Tolbuhin (în Bulgaria), prin locuri cu ierburi
înalte. Oamenii de aici se numeau çitak şi vorbeau un dialect propriu; ei
erau urmaşii metisajului între românii dobrogeni şi tătarii sau alte populații
musulmane din Anatolia. De la Hacioğlu‐pazarı se îndreaptă, pe malul
mării, spre Balcic, de unde, pentru a ajunge la Babadag, merg, de asemenea
pe malul mării, prin porturile Caliacra, Yılanlık/Vama Veche şi
Mankaliya/Mangalia404. De la Mangalia drumul urmat apucă spre interior,
pe la Güvenli/Chirnogeni, un sat de musulmani, apoi, din nou, pe malul
mării, la Köstence/Constanța405, de unde, trecând de un sat de tătari de
aproximativ 200 de case, călătorii ajung la cetatea Karaharman, din cazaua
Babadag, în acea vreme, pe brațul cel mai sudic al Dunării (se poate
observa similitudinea cu traseele urmate de armatele lui Mehmed II şi
Bayazid II spre Moldova). În fine, au ajuns în oraşul Babadag, destinația
călătoriei. Aici, cazacii urcau adesea cu şăicile (şayka) pe Dunăre (pe brațul
Karaharman), prin Yeni‐Sale/Ienisala, cetatea genoveză cucerită de Bayazid
II, după Evliaya, şi unde nu mai trăiau decât ciobanii cu turmele lor. Astfel
atacau Babadagul406.

402Călători străini, I, 382‐384; Yerasimos, 1991, p. 195). V. acelaşi traseu după

jurnalul lui Ahmed Feridun‐Bey, apud Fr. Babinger (Babinger, 1941, 138).
403Călători străini, VI, traducerea textului descrierilor lui Evliya Çelebi datorată lui
Mustafa Ali Mehmed (volumele II, III, V, VIII din Seyahatnâme) şi Mehmed, 1965
(călătoriile în Dobrogea).
404 Mangalia este caracterizată de Evliya ca « schelă a vilâyet‐ului Dobrogea » .
La această epocă aparținea cazalei Karasu. Târgul (kasaba) Köstence nu mai era
405

prosper din cauza înnisipării portului şi atacurilor cazacilor.

406 Călători străini, VI, 386‐388.

140
 2) Drumul central transdobrogean
După cum spune Evliya Çelebi, şahrak, adică drumul campaniilor
imperiale, este de fapt calea pe mijlocul Dobrogei.
Sursele narative care îl descriu sunt:
a) o descriere de călătorie din secolul al XVI‐lea aparținând
dominicanului Martin Gruneweg).
b) alte descrieri din secolele XVII şi XVIII: de exemplu, jurnalul de
campanie al sultanului Osman II din 1621, Cartea Călătoriilor
(Seyahatnâme) a lui Evliya Çelebi şi jurnalul de campanie otomane
din 1711 alcătuit de Ahmed bin Mahmud407.

a) Negustorul Martin Gruneweg a plecat cu caravanele armenilor, de la

Liov la Constantinopol, în anul 1584408: ʺfoarte târziu am ajuns la Dunăre,
altfel numită Istruʺ. Vadul Isaccea ʺnu are vreun sat cu colibeʺ (p. 212)409.
Trecerea se face pe 2 şăici ʺde felul marilor bărci de pe Vistula ʺ, cu echipaj
român. Oraşul Isaccea este pe malul sudic al Dunării unde fluviul se
desparte în mai multe brațe. De aici la Cataloi (sat de turci şi tătari), trec
Telița pe un pod, pe la Deniştepe (dealul Porcului, în depresiunea Nalbant),
şi prin satul tătăresc Congaz (între deal şi satul Congaz trece azi drumul de
la Cataloi la Babadag). Trecând de mlaştina de la vărsarea Taiței şi Teliței în
lacul Babadag, e lăsată pe stânga cetatea genoveză Enisala; ajung la Babadag,
apoi la Cişmea, prin Câmpia dobrogeană, şi la satul tătăresc Bazarluköy/
Târguşor. La Karasu/Medgidia (unde văd zidul care este valul lui Traian);
mai departe la Kornaria/Kanara(?), zăresc ruinele de la Tropaeum
Traiani/Adamclisi. În fine prin Musabey, Bazarcik/Haciolupazarcığı,

407Pentru itinerarul campaniei de pe Prut, v. Tertecel, 1993, p. 129‐130. Expediția

din 1672 împotriva Cameniței, urmând acelaşi traseu, este relatată de mai mulți
cronicari otomani, v. de ex. Hagi Ali, Guboglu, 1974, p. 332‐337.
408 Semnalat de St. Yerasimos (Yerasimos, 1991); tradus de Ciocîltan Al., 2009, p. 214‐
215.
409 Pentru argumentele în privința existenței aşezării Oblucița ca pandant al Isaccei,

în teritoriul Modovei (stabilită de Marcel Ciucă), v., mai nou, favorabil: Matei
Cazacu (Cazacu, 2012, n. 18 ) şi contra: Al. Cicîltan, op. cit.

141
Uşanlı/Botevo (sat de bulgari), Provadia şi Adrianopol ajung la Istanbul.
Concluzia lui Alexandru Ciocîltan este că ruta comercială principală prin
Dobrogea a fost cea de la Isaccea la Bazarcik, adică drumul central trans‐
dobrogean, şi că drumurile de‐a lungul Dunării, ca şi cel de‐a lungul
țărmului mării, au fost de importanță secundară410. Sultanul Osman II, în
drum spre cetatea Hotin (1621), va utiliza tot această cale, pe mijlocul
Dobrogei: Provadia‐Hacioğlu‐pazarı/Bazargic‐Kara‐su/Medgidia‐Babadag‐
Isaccea411. Campaniile otomane ulterioare în zona Moldovei (1672, 1711)
urmează de asemenea acest drum trans‐dobrogean.
Importanța drumului central‐dobrogean pentru comunicațiile între
Istanbul şi spațiul nord‐dunărean este incontestabilă şi funcționarea lui,
veche. Dar, atâta timp cât nu avem date pentru estimarea intensității
frecventării acestor trasee, nu se poate formula o concluzie absolută.
b) Evliya Çelebi a vizitat de cinci ori Dobrogea, sau mai bine‐spus, se
pot reconstitui cu oarecare precizie cinci din voiajele sale dobrogene412. De
fiecare dată însoțea în misiune oficială pe unchiul său matern (vărul mamei
sale), Melek‐paşa, valiu de Oceakov/Özü. La scurt timp de la sosirea la
Babadag (în prima călătorie, din 1652, care se desfăşurase pe litoral), Melek‐
paşa a fost numit valiu al Rumeliei, şi, împreună cu Evliya Çelebi, cei doi
pornesc spre sud, părăsind eyâlet‐ul Oceakov. Drumul de întoarcere a trecut
prin centrul Dobrogei pe la Iayla/Karapelit, Inanceşme/Fântânele, Ester,
Kara‐Murad/Kogălniceanu, Karasu, Bülbül/Ciocârlia/ (sat musulman) şi
prin alte câteva sate, până la Bazargic.
A doua călătorie începe la 26 iulie 1656, de la Istanbul, când Melek
Ahmed‐paşa a primit din nou funcția de valiu al eyâlet‐ului Oceakov.
Drumul trece din nou pe litoral (Istanbul‐Aydos‐Varna) dar numai până la

410 Ciocîltan Al., 2009, p. 225.

Mustafa Naima şi Solakzade Mehmed Hemdemi în Mehmed, 1980, p. 56‐64 şi
411

Guboglu, 1974, p. 162‐164.

412 Am confruntat traducerea descrierii lui Evliya privind călătoriile în sangeacul

Silistra din Călători străini, VI (Mustafa Ali Mehmet) cu ediția turcă Evliyâ Çelebinin
Seyahatnâmesi (Evliyâ Çelebi, ed. 2001‐2006) şi cu reconstituirea acestor călătorii
întreprinsă de M. A. Mehmed (Mehmed, 1965, p. 1097‐1116).

142
Mangalia unde Melek‐paşa cade bolnav. De la Kavarna, Evliya întreprinde
o recunoaştere în regiunea Deliorman, în sudul Dobrogei (până la Silistra
după care revine prin Kozluca/Coslugea, Recep Kuyusu et
Kavaklar/Cavaklar (aceste 3 sate sunt descrise ca făcând parte din
ʺDobrogeaʺ şi avand câte 500 de case). Apoi Evliya se întoarce la Istanbul
pentru a aduce veşti soției lui Melek‐paşa, Kaya‐Sultan trecând prin
Tatlıcak/Haslacaklı/23August/Dulceşti), Gelincik/Pecineaga, Sarıgöl/Albeşti
şi Provadia.
A treia călătorie a început anul următor (1657). Evliya Çelebi va lua
parte, cu armata paşei Oceakovului, la expediția din Polonia împotriva lui
Gh. Rákoczy II. Ruta aleasă este tot prin centrul Dobrogei: din Silistra
(plecarea la 26 mai 1657), merg la Bazarcic, apoi urmează traseul din
călătoria de întoarcere din anul 1652: Bülbül, Ester, Inançeşme, Iaila,
Babadag. De data aceasta însă nu mai menționează etapa Karasu. Probabil
că au trecut prin Mürüvvetler/Murfatlar, adică o variantă de traversare
peste balta Karasu şi ruinele valurilor (fortificațiile bizantine din secolele X‐
XI, paralele cu valea Karasu). Sărbătoresc Bayram‐ul (13 iulie) la Yeniköy,
apoi merg la Tulcea (aici remarcă cca. 700 de case locuite de bulgari şi de
români, multe vii şi multe plase de pescuit) unde află că oraşul era frecvent
atacat de cazaci (un asemenea atac de 46 de şăici s‐a produc chiar în timpul
trecerii lor). De la Tulcea plecă pe corăbii la cetatea Ismail de unde, spune
Evliya, ʺse intră în teritoriul Moldovei otomaneʺ (apoi, spre Akkerman,
Bender şi Oceakov.). La sfârşitul campaniei din 1657, după despresuraea
Oceakovului, se întorc la Akkerman. De aici trimit pe mare, la Istanbul,
robii capturați. Dar Evliya preferă să meargă acolo pe uscat: de la
Akkerman, prin Ismail, Babadag, Bazarcik şi Provadia. La întoarcerea de la
Istanbul, parcurge teritoriul Dobrogei pe ruta mediană, prin Karasu
(Hacioğlu‐pazarı, Karasu, Babadag, Tulcea, Ismail) până la Akkerman
(ʺastfel am sosit – scrie Evliya – la Domnul nostru şi i‐am remis scrisorile,
sărutându‐i mâna, şi i‐am spus că va fi menținut în post ʺ). De la Akkerman
el revine prin Kilia, la Tulcea şi Babadag (de unde strânge din satele
dependente banii pentru soldații valiului şi pentru alte necesități
administrative). Apoi, împreună cu Melek‐paşa, Evliya îşi continuă drumul
la Silistra. De această dată ei merg prin satele de pe malul drept al Dunării:

143
Yenisale, Daya‐i Kebir/Daia Mare/Dăieni (un târg mare, asemănător unui
oraş, în cazaua Hârşova, având locuitori valahi şi moldoveni), Hârşova
(cetate şi oraş având locuitori valahi, moldoveni şi bulgari), apoi la
Balatci/Băltăgeşti, Bogaz‐köy/Cernavoda (sat prosper şi populat) şi Silistra.
A patra traversare a Dobrogei are loc în condițiile campaniei otomane
împotriva voeivodului Moldovei, Constantin Şerban (Cârnul), din anul
1659 (între 9 şi 31 noiembrie). Drumul ales este cel prin centrul Dobrogei,
dar, din nou, nu prin Karasu ci prin Mürüvvetli/Murfatlar: de la
Constantinopol, prin Provadia, Çoban‐Isa /Ciobănița (sat de musulmani de
pe pământul Dobrogei), Mürüvetler /Murfatlar, Çıkrıkçı/Sibioara (sat de
tătari situat la granița cazalei de Babadag), Tanrı‐verdi/Tariverde (sat de
tătari), Babadag, Tulcea, Ismail şi apoi spre Iaşi.
Ultima călătorie a lui Evliya Çelebi în Dobrogea se desfăşoară în anul
1667, între 25‐27 februarie, la întoarcerea din Crimeea, unde armatele
otomane din sangeacurile Silistra, Nikopol, Vize, Tighina/Bender, din
Bugeac şi din Dobrogea au instalat pe tron pe hanul Çoban Ghiray în locul
lui Mohammed Ghiray. Drumul urmat a fost din nou cel prin
Mürüvetler/Murfatlar: Ismail, Tulcea, Babadag, Tariverde, Kara‐Murad/M.
Kogălniceanu, Murfatlar, Alibey‐köy, Bazargic (ʺaici se sfârşeşte teritoriul
vilâyet‐ului Dobrogeaʺ) spre Istanbul.
Din aceste descrieri se pot trage următoarele concluzii în privința
traseelor practicate de civili şi militari pe teritoriul sangeacului Silistrei,
între Istanbul şi nordul Dobrogei:
– erau folosite deopotrivă cele trei căi principale: calea centrală
dobrogeană, drumul pe malul drept al Dunării, drumul pe țărmul
mării (dublat, bineînțeles, când era cazul, de calea maritimă de
cabotaj).
– fiecare dintre aceste căi principale comportau însă o mulțime de
variante. De exemplu, pentru drumul central‐dobrogean: existau
variante de traversare a ʺlacurilor negre ʺ(Karasu) şi a zonei
ʺvalurilor ʺ, cum s‐a văzut, fie pe la localitatea omonimă (azi
Medgidia), fie, mai la răsărit, pe la Murfatlar (Mürüvvetler).
Legătura cu Babadagul se putea face de asemenea pe mai multe
trasee: pe la Iayla/Karapelit‐Fântânele/Inançeşme‐Ester/Târguşor‐

144
 M. Kogălniceanu/Karamurad); sau pe la Sibioara/Çıkrıçı‐
Tariverde/Tanrıverdi.
– drumul prin Karasu este drumul negustorilor întrucât târgul are,
din secolul al XVI‐lea (cel puțin din a doua jumătate a secolului), o
reglementare comercială (kanun) ceea ce înseamna că se instituise
aici o piață oficială.

– traseele maritime se pot jalona urmărind reglementările

comerciale pentru porturile din sangeacul Silistra (v. lista
kanunnâme‐lelor editate de Akgündüz, pentru sangeacul
Silistra, în Cap. I, Registrele de recensământ (tahrir defterleri) şi
codurile de legi seculare (kanunnâme): se vede firul navigației
de cabotaj, ca şi circulația prin gurile Dunării: Karaharman,
Sulina/Sünne, Kilia.
– locurile de trecere (vaduri, defilee), pasajele periculoase sau
numai dificile ale acestei rețele de comunicații erau asigurate de
otomani prin instituții speciale, cu existență ante‐otomană:
derbendci‐i, martolos‐i, şi vozar‐i (v. cap. IV şi fig. IV.1): Akkerman,
Kilia, Tulcea, Isaccea, Nufărul/Prislava, Vadu/Karaharman, Ester,
Măcin, Brăila, Hârşova, Medgidia/ Karasu, Dervent, Silistra,
Provadia.
Toate aceste puncte constituie totodată nodurile rețelei drumurilor
practicate în acest spațiu.

Problema localizării Ester‐ului

Evliya Çelebi menționează pe ruta central‐dobrogeană, târgul Ester,
căruia îi dă şi o largă descriere. Dar Ester, ca sat, şi anume ca sat derbend,
apare menționat şi mai timpuriu, în documente otomane din secolul al XVI‐
lea. Am încercat, în lumina unor noi documente otomane, să departajez
argumentele pentru localizarea acestui toponim undeva pe lângă Histria

145
(teoria F. Babinger) de cele pentru localizarea pe valea Casimcei, în vatra
actualului sat Târguşor (teoria T. Mateescu)413:
Satul (kariye) Ester/Ister este atestat prima oară de un registru otoman
de capitație (cizye) din anul 1502, la sfârşitul primului deceniu al domniei
lui Bayazid II414, în circumscripția judiciară (kaza) a Hârşovei (kariye‐i Ester
tabic Hırsova), cu o populație creştină de 39 de gospodării/unități fiscale
(hane). De asemenea, tot ca sat derbend, apare într‐un registru contabil din
anul 1530, în cazaua Hârşova (adică, în acea epocă, jumătatea de nord a
Dobrogei, între valea Karasu, Dunăre şi mare415), cu o comunitate (cemacat)
de müsellem din care 4 case (hane) musulmane şi 90 creştine (gebran)416.
După un registru de recensământ din anul 1570, se aflau la Ester 108 case
de creştini căsătoriți şi 39 de celibatari417. Registrele din 1502 şi 1530
menționează ambele calitatea de ʺderbendʺ satului Ester (adică locuitorii
aveau statutul de paznici ai unui drum dificil sau periculos: fie pe la un
defileu montan sau colinar fie pe la un vad). Drumul pe care trebuiau să‐l
păzească derbendci‐ii de la Ester (1530) era cel al Kiliei şi Akkermanului
(Kili ve Akkerman yolun hıfz edeler), fiind scutiți în schimb de plata
impozitelor extraordinare (cavârız‐ı divâniyye). Dintr‐un document din 2
iunie 1572 (v. Anexe, Cap. V, doc. V.5) se văd şi alte scutiri acordate; în afară
de cavârız‐ı divâniyye şi de impozitele cutumiare: contribuțiile pentru
furnizarea de vâslaşi (kürekçi), pentru furnituri militare (nüzül), pentru
recrutarea personalului destinat îngrijirii drumurilor militare, sau
personalului auxiliar pentru ambarcațiuni (çerahor: ambele accepții), pentru
furnizarea lemnului de construcții (ağaç kerestesi), pentru impozitul pe
prizonieri (pencik oğlanı).
În ceea ce priveşte localizarea Esterului, există două scenarii
istoriografice:

413 Popescu, 2012a, p. 191‐202.

414 BOA, Cizye Defteleri, MAD 37, p. 26.
415 Popescu, 2008.
416 370 Numaralı, 2002, p. 409.
417 BOA, TT 483, p. 596‐498.

146
 Franz Babinger a presupus, pornind de la asemănarea fonetică a
numelui, că ar fi vorba de un sat la Dunăre (Istru) şi mai precis, avatarul
modern al cetății greco‐romane Histria418. Pe aici ar fi trecut armata lui
Soliman Magnificul in 1538 spre vadul Isaccea, şi dincolo, spre Suceava lui
Petru Rareş. Itinerariul turc (iulie 1538), editat de Ruksanzade Ahmed
Feridun, menționează, după Balcik, târgul Kavarna, Papazlık (neid.),
Tatlıca/23 August, la N de Mangalia, Süt‐köy, la N de Constanța (Ovidiu),
apoi, cale de o zi, pe drum neted, Istria‐bagi (citit de Babinger ʺpodgoriile
Histriei ʺ, dar rectificat de acelaşi, după Cartea Călătoriilor lui Evliya Çelebi,
în Isterâbad (Oraşul Histria) şi apoi Babadag419.
Tudor Mateescu a luat un alt punct de plecare: localitatea Ester, sat
dispărut abia după primul război mondial, cunoscut din documentele
cartografice din secolele XVIII‐XIX, situată în perimetrul actualei comune
Târguşor/Pazarlia (Pazarlu în timpul turcilor), pe afluentul Visterna al
râului Casimcea. Valea Visternei se mai numea şi valea Ester420. Aici se va fi
aflat, după T. Mateescu, Ester‐ul din itinerariul lui Süleyman Kanunî din
1538.
Cu alte cuvinte, după Babinger, Ester s‐ar găsi în partea maritimă a
Dobrogei, pe lângă brațul sudic al Dunării şi marile lacuri, în vecinătatea
cetății Histria. După T. Mateescu, ar trebui căutat la vest de antica Histrie,
spre partea centrală a Dobrogei. Nici unul nici altul nu a avut la dispoziție
altă documentație otomană decât itinerariul lui Soliman (1538) şi Evliya
Çelebi.
Făcând bilanțul, cu noua recoltă documentară421:
1. Exista, atestat din secolul al XVI‐lea (1502), un sat derbend Ester, în
spațiul dobrogean de la nord de valea Karasu. Circumscripția
administrativă în care era situat (cazaua) nu ajută la discriminare:

418 Babinger, 1941, p. 138.

Călători străini, I, 382‐384. Yerasimos, 1991, p. 195; Călători străini, I, p. 383‐384.
419

Babinger, 1941, p. 138.

420 Ionescu Dobrogianu, 1904, p. 213, 215.
421 Pentru întreaga demonstrație v. Popescu, 2012a.

147
 ambele localizări (a lui Babinger şi a lui Mateescu) cad în acest
perimetru.
2. Acest sat are misiunea de a păzi ʺdrumul Kiliei şi Akkermanuluiʺ
(1530). Existau două căi posibile: drumul terestru prin Babadag‐
Isaccea‐Ismail şi calea maritimă, de cabotaj, prin porturile Mării
Negre, până la Karaharman, apoi la Insula Şerpilor, Kilia şi
Cetatea‐Albă/Akkerman. În privința drumului de uscat, acesta
putea fi, încă de la începutul secolului al XVI‐lea (1502), atât prin
Karasu, cât şi pe variante mai estice: de exemplu cele indicate de
Evliya Çelebi, prin Murfatlar; sau şi mai estice, cum este drumul
specificat în itinerariul lui Soliman Magnificul, pe malul mării,
până la Süt‐köy şi de acolo de‐a lungul celui mai sudic braț al
Dunării (Karaharmanul), pe lângă ʺmarile lacuriʺ (complexul
Razelm‐Sinoe), pe lângă Ienisala, spre Babadag. Martin Gruneweg
(la 1584), nu a menționat vreun toponim Ester pe traseul Babadag‐
Karasu, prin Pazarlı/Târguşor422, ceea ce poate să însemne: a) ori
un terminus post quem al apariției Esterului de lângă Pazarlia; 2) ori
drumul prin Karasu, ʺcalea negustorilorʺ, era o cale frecventată în
special de aceştia şi, deci, trecea la apus de ʺcalea Ester‐uluiʺ.
3. Scutirea de kürekçilik: această contribuție, sau contarvaloarea ei
(bedel) era în teorie o obligație generală când aveau loc campanii şi
expediții navale; practic însă, din situațiile cunoscute, se adresa în
cele mai multe cazuri insularilor şi riveranilor.
4. Ester din secolul al XVI‐lea se afla pe un drum militar (obligația
de a face depozite de provizii pentru o etapă militară de mers/
nüzül).
5. Scutirea de obligația de a furniza cerahori: aceştia puteau fi atât
ʺgeniştiiʺ pe drumurile militare de uscat cât şi personalul care
deservea ambarcațiile mai mari sau mai mici (remorcheri, edecari,
deci apropiați de vâslaşi ‐ kürekçi).
6. Scutirea obligația de a furniza lemn de construcție (ağaç kerestesi)
indică o zonă cu resurse naturale în acest sens.

422 Ciocîltan Al., 2009, p. 214‐215.

148
 7. Scutire de pencik‐oğlanı, adică de obligația (sau contravaloarea ei)
de a ceda o cincime din prizonierii de război sau de razii (akın) se
putea referi atât la devşirme (ceea ce indică o populație creştină în
vecinătate) dar şi la incursiunile de pradă din zonele de graniță, la
conflictele de frontier (ambiguitatea folosirii termenilor în
documenntele otomane)423. Cum se împacă populația
predominant creştină a Esterului cu ideea de akın? Au fost cazuri
în care martolosi (deci elemente creştine) execută execută misiuni
împotriva altor nemusulmani, în calitatea lor de ʺslujbaşi
otomaniʺ424.
8. Evliya Çelebi menționează: Ester‐i Kebir (Esterul Mare). Deci ar
trebui să aşteptăm şi simetricul: Ester‐i sağır (Esterul Mic).
Cum datele arheologiei la acestă oră nu sunt concludente (sau lipsesc)
pentru situația secolului al XVI‐lea, în ambele locuri (lângă Histria, ca
şi lângă Târguşor), până la noi desoperiri, faute de mieux, am propus
ipoteza unei translatări de vatră, în condiții necunoscute, dinspre
Histria (de lângă Dunăre/Istru, mai exact).
Dar, bineînțeles, sunt necesare şi alte precizări documentare pentru
dezelgarea misterului existenței şi localizării oraşului Ester.

Circulația fluvialo‐maritimă425
ʺDromocrațiaʺ otomană (N. Iorga) era asigurată nu numai pe uscat
(cu organizațiile militare teritoriale ale derbendci‐ilor, martolos‐ilor, voynuk‐
ilor, cu ʺauxiliarii tehniciʺ, vozar‐ii şi köprücü‐ii care întrețineau punctele de
ligatură ale drumurilor) dar şi prin comunicațiile fluviale şi maritime, prin
flotila Dunării. Căpitanii flotilelor locale aveau un rol complemetar
derbendciilor şi martolos‐ilor, în realizarea securității traficului fluvial şi
protejarea corăbiilor imperiale. Garnizoanele cetăților îşi conjugau

423 Veinstein, 2009‐2010, p. 655‐675.

424 Kayapınar, 2011, p. 241‐242.
425Acest subcapitol înglobează rezultate ale unor studii anterioare (Popescu, 2003),
întregite în urma extinderii acestor cercetări în cadrul grantului Posdru.

149
activitatea cu celelalte structuri teritoriale, militare sau civile. Acest sistem
de pază şi întreținere a căilor de comunicații, mai ales pentru Dobrogea
otomană, continuă instituții străvechi, imperiale, romano‐bizantine, dar şi
locale, româno‐slave426.
Chestiunea flotei de la Dunăre a otomanilor se subsumează
deopotrivă problemei sistemului militar şi comercial al acestui fluviu sub
stăpânirea turcilor‐osmani cât şi chestiunii generale a navigației otomane în
diferitele sale etape de organizare427.
În sistemul forțelor navale otomane, flota imperială (donanma‐i
hümâyûn), considerată flota centrală a statului otoman, condusă de marele
amiral (kapudan paşa), acoperea apărarea din spațiul Mării Negre şi
Mediteranei. Dar nevoia unei capacități operative mai rapide, pe o rază de
acțiune tot mai departe de centru, a condus la organizarea unor flotile
independente de marele amiral. Cele mai importante au fost flotilele de la
Kavala, Mytilene şi Rhodos, din Marea Egee; flotilele de la Alexandria şi
Alger, din Marea Mediterană; flotilele de la Suez şi Muha, în Marea Roşie;
flotilele de pe fluvii şi râuri (Eufrat, Sava, etc.). Aceste flotile erau
desemnate de obicei după numele portului în care îşi aveau baza dar şi
după marile unități administrative otomane ca flotila Egiptului (Mısır
kapudanlığı)428. În categoria acestor flotile, independente de amiralitatea de
la Istanbul, se înscrie şi flotila Dunării otomane. Informațiile mai
consistente despre ea avem abia din secolul al XVI‐lea.

426 Pentru organizarea bizantină a Dunării, Madgearu, 2007.

427Prima cercetare aprofundată asupra forțelor navale otomane aparține lui I. H.
Uzunçarşılı (Uzunçarşılı, 1948); pentru terminologia maritimă şi navală otomană v.
Kahane, Tietze, 1958; pentru flota turcilor otomani, v. Imber, 1996, p. 1‐69 şi Hess,
1970, p. 1892‐1919.
428 Această flotilă, la început, supraveghea Marea Roşie şi Mediterana orientală prin
cele două baze navale componente, Alexandria şi Suez. Din anul 1560 flota
Egiptului se scindează în două flotile independente: cea a Suezului şi cea a
Alexandriei. Pentru comandamentele flotelor din Imperiul otoman v. Imber, op.
cit., p. 35‐46.

150
 Datele esențiale furnizate de sursele otomane în legătură cu flotila de
pe Dunăre se împart în două categorii: nomenclatura navelor şi a
ambarcațiunilor, pe de‐o parte, şi detalii de construcție (sau de funcție), pe
de altă parte. Cronicile otomane, referindu‐se la evenimente militare
petrecute în regiunea Dunării, cu participarea flotei, folosesc pentru
corăbiile otomane, cu predilecție, termenul ʺgemiʺ429. Documentele însă
oferă o terminologie variată. Un raport militar specifică bastimentele de
mic tonaj, kayık şi kalita, trimise de la Istanbul, via Marea Neagră şi Dunăre,
cu ocazia asediului Belgradului în anul 1521430. Registrele cadiilor (sicil) din
ultimul sfert al secolului al XVI‐lea, menționează la Vidin, nave de
transport dintre care unele erau cu cală (anbarlu)431. Documente din colecția
Mühimme Defterleri (Condica afacerilor importante) consemnează
ambarcațiunile palandaria, aparținând flotei militare de pe Dunăre, folosite
pentru transportul trupelor. Aceste documente însă nu sunt explicite în
privința detaliilor de construcție: dimensiuni, capacitate, greement etc. Mult
mai amănunțite şi coerente descrieri ale ambarcațiunilor folosite pe Dunăre
în perioada stăpânirii otomane sunt oferite de reglementările comerciale
(kanunânme) ale porturilor dunărene dar, fireşte, acestea se referă la flota de
transport curent şi de comerț. Documentele amintite marchează terminologic
distincția între bastimentele maritime (care erau însă capabile să navigheze şi
pe Dunăre) şi amabarcațiunile specifice navigației acestui fluviu. În prima
categorie sunt aşa numitele deniz gemisi şi deryâ sefineleri (corăbii maritime),
menționate la Brăila, încărcând sau descărcând marfă432. Din aceleaşi
documente se vede că aceste ʺcorăbii maritimeʺ urcau pe Dunăre până la
Silistra433. Brăila însă era locul obişnuit unde, în secolul al XVI‐lea, se efectua

429De ex.: Aşıkpaşazade , ed. 1970 , p. 154, 163, 211; Neşri, ed. 1957, p. 829‐831; Tursun
Bey, ed. 1977, p. 80‐81. Kâtip Çelebi însă utilizează, pentru descrierea flotei otomane
participante la bătălii navale în Mediterana şi în Marea Neagră, o terminologie
diferențiată: kadırga, koka. Vezi Kâtib Çelebi, ed. 1831, p. 17, 19.
430 Bacqué‐Grammont, 1980, p. 20.
431 Gradeva, 2001, p. 165.
432 Vezi Popescu, 1997‐1998, p. 221 şi 234‐235.

151
transbordarea de pe ambarcațiunile fluviale pe cele maritime şi invers,
pentru transporturile de mărfuri destinate unor centre pontice, sau venind
de acolo434.
Un alt termen folosit, probabil, pentru a desemna corăbiile maritime
este garab435. Reglementarea comercială pentru portul Kilia, din anul 1570,
precizează că aici, ʺcorabiaʺ dispăruse din uz la data reglementării. Sub forma
korab această navă este menționat şi de reglementarea pentru Vidin, tot în a
doua jumătate a secolului al XVI‐lea, în legătură cu transportul sării436. Însă
tipul de construcție al tuturor acestor corăbii maritime, denumite variat şi
arătate în diferite porturi de pe cursul Dunării, nu se poate preciza pe baza
acestor surse.
Indiciile cuprinse în kanunnâme‐le oferă de asemenea posibilitatea
unei clasificări, aproximative, după mărime, a ambarcațiunilor otomane
menționate de acestea pe Dunăre (comparând cuantumul taxelor de
trecere) şi intuirii caracteristicilor de construcție. Cele mari pot fi
considerate dubasul (donbaz), şayka, navrad‐ul şi nasad‐ul. În rândul celor
mici se află: ladya, çernik‐ul, şi esbaba. Donbaz‐ul437 avea 2 catarge, putea fi cu
cală (anbarlı) sau fără cală (anbarsız), se asemăna cu dubele din sudul
Rusiei438. Era folosit, ca şi şayka, la transportul de materii grele cum sunt
cerealele şi piatra. Acestea erau donbazele mari. Existau şi donbaze mici

Kanunânme pentru schela Silistrei, TT 483, f. 28; Țetkova, 1975, p. 144‐145;

433

Akgündüz, 1994, vol. VII, p. 742‐743.

434 Călătorii din secolul al XVII‐lea vorbesc de asemenea de transbordarea
mărfurilor aduse dinspre Marea Neagră nu numai la Brăila ci şi la Galați, pe “vase
teşite”, capabile să navigheze pe fluviu în amonte de punctele amintite, v. Călători
străini, vol. VII, p. 254 (La Croix) şi 560 (Cornelio Magni).
435Forma lexicală garab a fost împrumutată din limba română: “corabie”, care la
rândul său derivă din slavul korabli, v. Berindei şi Veinstein 1981, p. 321.
436 Ibidem.
Cuvântul donbaz este de origine slavă. Bistra Țvetkova îl traduce prin “péniche”,
437

deci un fel de şlep, dar cu propulsie proprie (vîsle şi pînze), v. Țvetkova, 1970, p.
292.
438 Ovcharov, 1993, p. 95 şi Gülderen, 1993, p. 1793.

152
despre care se arată că aveau cârmă laterală439, folosite pentru transportul
lemenelor de foc, a fructelor etc. Şaica (şayka)440 era o ambarcațiune de mari
dimensiuni, utilizată atât în scopuri civile (comerciale) cât şi în scopuri
militare441. Neavând chilă, era ideală pentru navigația în apele puțin adânci
de la vaduri sau în zonele cu stufăriş ale fluviilor, cum era porțiunea
Gurilor Dunării. Şăicile, folosite şi în navigația pe Marea Neagră, utilizau
vântul dar puteau folosi ca alternativă şi vâslele442. Versiunea turcească a
şăicilor era mai mare decât şăicile cazacilor443. Nasad‐ul444 era mai mic decât
donbazul mare. Cu el se transportau peşte, lemne de foc şi sare. Nasad‐ul şi
şaica erau de asemenea ambarcațiunile folosite în campaniile organizate de
fiscul otoman pentru ʺvânareaʺ (şikâr) sturionilor445. Navrad‐ul446 transporta

439Kanun‐ul pentru porturile Tulcea, Isaccea şi Măcin, TT 483, f. 25 ; Akgündüz,

1994, vol. VII, p. 737.
440Cuvântul şayka este întâlnit atât în limba turco‐osmană cât şi în limbile slave şi
în maghiară; desemna fie ambarcațiunile uşoare de luptă, folosite şi de cazaci, pe
Marea Negră şi pe brațele Dunării, fie luntrile făcute dintr‐un trunchi de copac
(monoxile), folosite la pescuit, fie ambarcațiunile cu fund plat pentru transportul
mărfurilor, v. Uzunçarşılı, op. cit., p. 458, Berindei şi Veinstein 1981, p. 321, n. 86,
Beldiceanu,1973, p. 177, n. 7.
441 Putea fi armată pe laturi cu 4‐5 tunuri, ambarca 50‐70 de oameni şi transporta cca.

150 t., v. Ostapchuk 1986, p. 49‐50; N. Ovcharov, op. cit., p. 101 şi 116‐117.
442 N. Ovcharov, op. cit., p. 80 şi 98.
443 Idem, op. cit., p. 116‐117.
444Cuvântul nasad este de origine maghiară. Pentru ʺnasadniciʺ, v. Iorga, 1913, p.
103.
445 Țvetkova, 1972, p. 367.
446Eadem, op. cit., p. 366 şi 375. B. Țvetkova considera termenul neelucidat.
Explicația lui (de la slavul не вратитй, “care nu se mai întoarce”, desemnând
mijloace de plutire fluviale fără propulsie proprie) precum şi foarte importante
observații privitoare la vechimea practicii navigației fluviale în spațiul carpato‐
danubian, la Ilieş, 1974, p. 237. V. şi Giurescu C. C., 1973, p. 104.

153
sare, cereale, miere şi seu. Ladya447 era mai mică decât donbazele mici şi, ca
şi acestea, avea cârmă laterală. Transporta fructe, miere, seu, peşte dar şi
cereale448. Çernik‐ul449 era mai mare decât donbazele mici. Este pomenit mai
ales în legătură cu transportul peştelui450. Esbaba apare, pe segmentul
Dunării de Jos, doar în reglementarea pentru schela Kladovei. Singurul
detaliu tehnic se poate deduce din împrejurarea că plătea o ʺtaxă de cârmăʺ
(resm‐i dümen)451. În cazul altor operațiuni pe fluviu, cum este traversarea,
se foloseşte termenul gemi452. Kanun‐ul portului Smederevo menționează că
unele ʺghimiiʺ aveau cârmă axială iar altele cârmă de mână453.
Se poate spune că, în cadrul flotilei Dunării, nu exista o separație
tipologică absolută între categoria ambarcațiunilor ʺcivileʺ utilizate de
exemplu pentru transporturile legate de comerț şi categoria navelor şi
ambarcațiunilor militare care cuprindea ambarcațiunile de luptă şi cele de
transport. De exemplu sandal şi donbaz, ambarcațiuni cunoscute ca mijloace
obişnuite pentru transportul mărfurilor, au fost folosite ca ambarcațiuni de

447Cuvântul are o origine slavă şi desemnează o ambarcațiune cu vele şi rame, cu

fundul plat. În sârbo‐croată există o forma mai nouă ʺlađaʺ alături de cea veche,
ʺladijaʺ, v. Rjejnik Hrvatskoga, 1898, p. 866; Țvetkova, op. cit., p. 379.
448Kanun‐ul pentru schela Hîrşovei, TT 483, f. 26 ; Akgündüz, 1994, vol. VII, p. 278;
kanun‐ul pentru schela Brăila, TT 483, f. 23.
449Cuvîntul çernik este o altă moştenire slavă în terminologia nautică turco‐osmană,
v. Kahane, Tietze, 1958, p. 8.
450Kanun‐ul pentru porturile Tulcea, Isaccea şi Măcin, TT 483, f. 24 ; Akgündüz,
1994, vol. VII, p. 736.
451Berindei, Kalus‐Martin,Veinstein, 1976, p. 52. Denumirea esbab ar putea proveni
din persanul esb însemnînd “cal” şi atunci ar fi vorba de un echivalent pentru
palandaria sau at gemisi (ambarcațiuni militare de transport pentru cavalerie), v. mai
jos. Interpretarea însă nu este certă întrucît există în turco‐otomană şi cuvîntul arab
esbab care înseamnă “lucruri”, “mărfuri”, ceea ce ar conduce la ideea unor corăbii
de comerț.
Cuvîntul s‐a păstrat în româneşte sub forma “ghimie”, cu sensul de corabie mică
452

Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), Bucureşti, 1975.

453Despre “gemi” nu ca generic pentru navă ci ca tip special, echivalent tipului
cocca din flotele occidentale, v. Ovcharov, 1993, p. 89.

154
contra‐atac extrem de eficiente împotriva cazacilor454. Pe de altă parte,
ambarcațiuni de război (sefer için) cum erau kayık şi şayka sunt atesate şi în
legătură cu transporturi civile455. Numitorul comun al ambelor categorii de
nave şi ambarcațiuni utilizate pe Dunăre era construcția adaptată la
condițiile de navigație fluvială, cu zone de mică adâncime sau lărgime. Din
aceast punct de vedere este foarte elocvent faptul unele din tipurile de
ambarcațiuni amintite erau proprii nu numai navigației pe Dunăre dar şi
pe alte fluvii şi râuri, din aceeaşi zonă geografică (ex. pe Nipru, şayka şi
kayık; pe Argeş, şayka; pe Olt, ʺnăvrațiʺ) sau din alte regiuni, îndepărtate (pe
fluviile Piave şi Adige, care se varsă în Adriatica, se întâlnea sandal‐ul)456.
S‐a avansat ideea că flotila militară a Dunării a fost creată de otomani
ca răspuns la preocupanta problemă a atacurilor cazacilor457. Se poate
accepta această afirmație doar dacă avem în vedere această epocă ca una
din etapele existenței flotilei otomane (adică o etapă de reorganizare). Căci
flota otomană de pe Dunăre precede perioadei activității cazacilor în
această regiune. Ca şi în privința navelor şi ambarcațiunilor civile, flotila
militară otomană de la Dunăre este moştenitoarea flotilelor existente aici
anterior cuceririi otomane. Despre câteva din ambarcațiunile rapide,
proprii scopurilor militare de la Dunărea de Jos, ştim cu precizie că fac
parte din tradiția nautică seculară a fluviului. Nicetas Choniates afirmă că
pe Dunărea bizantină staționa o escadră fluvială cu corăbii rapide
(tahinautusas)458. Sandal‐ul are un strămoş identificabil până în epoca
bizantină: ambarcațiunea cu pânze numită sandalion şi aparținind flotilei de
pescuit459. Bifuncționalismul civil‐militar al unor ambarcațiuni şi nave arată
că o cale a creării ambarcațiunilor de luptă a fost adaptarea unor tipuri de

Ostapchuk 1986, p. 49, n. 2 şi p. 59. În kanun‐ul Brăilei se spune că ambarcațiunile

454

numite donbaz, şayka şi navrad sunt folosite de negustori pe Dunăre, BOA, TT 483, f. 23.
455 6 Numaralı Mühimme, doc. 356 şi 516.
456 Ostapchuk 1986, p. 56; Ilieş, 1974.
457 Ostapchuk, op. cit., p. 59.
458Ahrweiller,1996, p. 228, n. 6. V. şi Barnea Al. 1997p. 36‐37 (pentru abilitatea
bizantinilor de a naviga pe Dunăre).
459 Ahrweiller,1996, p. 409‐410.

155
nave tradiționale navigației pe Dunăre, a căror vechime (judecând după
nomenclatura greco‐slavo‐maghiară) era apreciabilă. Nu trebuie uitat de
asemenea că, înainte de provocarea venită din partea cazacilor, riveranii
Dunării au trebuit să facă față expedițiilor ruşilor kieveni, care, în secolul al
IX‐lea ajungeau cu monoxilele lor (ʺluntrile dintr‐un singur trunchiʺ) până
la Constantinopol, tercând pe la Dunărea maritimă460. Ambarcațiunile de
luptă slavo‐varege, evocate mai târziu de stilul şăicilor zaporojene, au
influențat la Dunărea de Jos fondul local al tradiției monoxilelor, a căror
vechime coboară până la epoca traco‐geților461.
Pentru ambarcațiunile utilizate în diferite puncte sau sectoare ale
Dunării, cu puțin timp înainte de cucerirea otomană, există informații care,
dacă nu sunt abundente, sunt sugestive: corăbiile numite de Schiltberger
ʺkockenʺ, menționate de acesta la Brăila, folosite în scopuri comerciale;
ambarcațiunile lui Vlad Dracul numite ʺmanocquesʺ (monoxile) întâlnite de
flotila cruciată condusă de Walerand de Wawrin pe Dunăre (1445); navele
mici (naviculae) sau mari (maxima navis) pe care Iancu de Hunedoara le‐a
opus turcilor în lupta navală de la Belgrad (1456)462. Cronicarul otoman Ibn
Kemal pomeneşte un kapudan al Chiliei (deci un comandant al flotei
moldoveneşti de aici) capturat sangeacbeiul de Silistra înaintea începerii
operațiunilor militare otomane din anul 1484 pentru cucerirea celor două
cetăți‐porturi ale Moldovei463.
Ipoteza fructificării de către otomani a potențialului naval local,
pentru organizarea propriei lor flote danubiane, are şi o confirmare
lingvistică. Nomenclatura ambarcațiunileor civile şi militare de pe Dunăre,

460 Constantin Porfirogenetul, ed. 1971 , p. 18‐20

461 Columbeanu, 1972, p. 722‐723.
462 Călători străini, vol. I, p. 30 şi p. 86; Stoicescu, 1986, p. 76; v. şi Giurescu C. C.,
1965, p. 318.
463 Beldiceanu, 1964, p. 65. V. şi Columbeanu, 1972, p. 719‐742 şi Idem, 1975, p. 73‐
89, şi Stoicescu, 1986, p. 75‐76 (flotele fluviale sau maritime ale principatelor
Cărvunei, Țării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei).

156
în secolul al XVI‐lea cel puțin, este predominant ne‐otomană464. Tipologic,
navele şi ambarcațiunile care alcătuiau flotila otomană de pe Dunăre au
fost deci moştenitoare ale unei întregi tradiții nautice locale care se poate
urmări din antichitate până în epoca medievală timpurie. Această tradiție
sintetizează creația autohtonilor, a negustorilor, a stăpânilor fluviului. Din
punct de vedere ethnic, ambarcațiunile specializate în navigația fluvială
erau adaptate şi cabotajului maritim (pontic, mediteraneean şi adriatic).
Vidin, Smederevo, Belgrad, Rusciuc, Nikopol erau locuri
binecunoscute pentru construcția ambarcațiunilor destinate flotei otomane
a Dunării465. Este de remarcat că asemenea construcții navale, având ca
destinație flota Dunării, se executau nu numai pe malurile acestui fluviu
dar şi pe afluenții lui. Aşa se întâmpla pe Sava (cu Drina) şi Morava (de ex.
la Osyek, Zvornik, Pojega)466. Într‐o hartă din 1507, geograful Nicolaus
Germanus nota în dreptul segmentului dunărean cuprins aproximativ între
râurile Lom şi Iskăr: ʺhic struit rex turcarum suas naves et post hoc flumen
eas in Danubium mittitʺ467. Situații ca acestea țineau însă mai mult de
condițiile de urgență din perioada pregătitoare a unor campanii în zona
Dunării. În asemenea împrejurări speciale construiau sau trimiteau
corăbiile necesare şi diferite alte şantiere navale din imperiu, îndepărtate de
Dunăre: de exemplu Nikomedia sau Istanbul468.
Pentru sangeacul Silistra se cunosc numeroase ordine ale sultanului
pentru echiparea ambarcațiunilor uşoare (şăici) în vederea asigurării pazei
pe Dunăre469. Dar se foloseau, şi se şi construiau local diverse alte tipuri de

464 Astfel avem termeni slavi (donbaz, navrad, ladya, çernik, şayka); maghiari (nasad);
româneşti (korab); greceşti (sandalion); italieni (griparia/ıgırbar, galeotta/kalyon,
baştarda/bastarda); v. şi Maxim, 2003, p. 80‐82.
465 Gradeva, 2001, p. 165.
466 Gülderen, 1993, p. 1786‐1787.
467Popescu‐Spineni, 1938, harta nr. 37 (această hartă mi‐a fost semnalată de
arheologul Petre Diaconu, ca şi o bogată terminologie de origine turcă privind
navigația fluvială şi ambarcațiunile pentru pescuitul pe Dunăre).
468 Gülderen, 1993, p. 1777‐1779.
469 V. de ex., supra, Cap. IV, Derventele.

157
nave, cum ar fi galiota (kalyta). Astfel cadiii de Silistra, Hârşova, Isaccea şi
Brăila sunt solicitați (printu‐un ordin din 24 ianuarie 1577) să construiască
cu resurse proprii, în limita cherestelei disponibile în fiecare cadiat, între 5
şi 20 de galiote, luând bani de la eminii mulataca‐lelor din acele cazale470.
Asigurarea comunicațiilor pe Dunăre inclusiv paza drumurilor
terestre prin patrule organizate de‐a lungul malurilor, protecția (hıfz u
sıyânet) față de atacurile oricăror răufăcători (harami) sunt obiective care
răzbat curent în poruncile sultanului către cadiii şi sangecbeiii din centrele
dunărene471. În legătură cu toate aceste cerințe a luat ființă instituția
Căpităniei Dunării (Tuna Kapudanlığı)472.
După Uzunçarşılı, în perioada următoare căderii Ungariei au avut loc
o serie de restructurări în organizarea statului otoman între care s‐a
numărat şi crearea Căpităniei Dunării473. Aceasta se compunea din două
sectoare: de la vărsarea Dunării la Vidin şi de la Vidin la Buda. Fiecare
sector era condus de un capitan (kaptan, kapudan) care avea în subordinea
lui trupe marine şi corăbii de război. La sfârşitul secolului al XVII‐lea, în
condițiile înaintării spre Dunăre a imperiului habsburgic în detrimentul
Porții otomane şi a pierderii de către aceasta din urmă a Ungariei centrale
(după pacea de la Karlowitz din 1699), Căpitănia Dunării se reorganizează
ca Marea Căpitănie a Dunării (Tuna büyük kaptanlığı) cuprinzând un singur
sector, de la Belgrad la gurile Dunării474. Arsenalul (tersane) principal
funcționa la Rusciuc care devine şi centru de comandă al flotei Dunării475.
Această din urmă funcție însă pare să premeargă cu câteva decenii datei

470 MAD 7534, p. 1533, document în curs de pregătire pentru publicare.

471 Shmuelevitz, 1984, p. 162. 12 Mühimme Defteri, doc. 1148.
472Kapudan: termen italian adoptat de otomani, desemnînd pe comandantul flotei.
Kapudan‐paşa sau kapudane‐paşa sau kaptan‐paşa se traduc prin amiral, v. Redhouse,
1968. Elocvente sunt echivalențele latine din dicționarul lui Meninski vol. 3, p. 962:
kapudan: praefectus navis aut integrae classis; kapudanlık: praefectura classis; kapudan‐paşa:
architalassus, rei maritimae praefectus.
473 Uzunçarşılı, 1948, p. 403‐404.
474 Uzunçarşılı, loc. cit.
475 Ibidem.

158
prezumate pentru reorganizarea Căpităniei Dunării. Un sicil din 1657
menționează la Rusciuc un kapudan‐paşa476. Un kapudan de Vidin este atestat
la 1700477. Datele sunt prea puține pentru a preciza detaliile reorganizării
Căpităniei Dunării în secolul al XVII‐lea. Ar pute fi vorba de o fluctuație a
sediului kapudanlık‐ului Dunării sau de existența unor sub‐structuri pe care
încă nu le cunoaştem.
Istoria kapudanlık‐ului Dunării este departe de a fi epuizată necesitând
cercetări ample şi sistematice. Trebuie însă semnalate, ca elemente
importante în privința datării începuturilor acestei instituții, două noutăți
documentare care confirmă părerea lui Uzunçarşılı în legătură cu epoca
mai timpurie decât se consideră a înființării Căpităniei Dunării478. În cel mai
vechi volum cunoscut de Mühimme defterleri, publicat integral de Halil
Sahillioğlu, este menționat în anul 1544 un căpitan de Dunăre (Tuna
kapudanı). Acestuia i se ordona să colaboreze cu beglerbegul de Buda pentru
aducerea la îndeplinire a poruncilor sultanului privind a asigurarea
transportului la Belgrad a unor materiale militare479.
Alte informații din colecția Mühimme defteri, relevate de C. Imber,
arată că la 1560 beg‐ul de Mohács a cerut înființarea aici a unei flote,
arătând că flota din Buda e prea departe pentru a acționa la nevoie în
această regiune. Kapudan‐ul de la Mohács este menționat de un ordin din
1565 ceea ce arată că se dăduse curs cererii beg‐ului de Mohács, fără să se
poată stabili însă cu exctitate la ce dată luase ființă noua căpitănie480. O altă
flotilă otomană, în regiunea Dunării, se afla pe râul Sava481.
Aşadar Căpitănia Dunării otomane a funcționat ca o unitate de
comandă superioară acoperind un segment larg al Dunării. Aceasta
subordona unitățile mai mici reprezentate de flotilele unor centre dunărene

476 Gradeva, 2001, p. 165.

477 Eadem, op. cit., p. 166.
478Maxim, 1978, p. 190 (consideră că înființarea Kapudanlık‐ului Dunării a avut loc
în “ultimul pătrar al secolului XVI”).
479 Sahillioğlu, 2002, nr. 30 şi 31.
480 Imber, 1996, p. 62.
481 Ibidem.

159
importante (de ex. Mohács, cu probabilitate Nikopol, Silistra, ş. a.). Este de
relevat că necesități similare de organizare au făcut ca instituția otomană
din secolul al XVI‐lea, în anumite perioade ale existenței sale, să fie de afpt
o resuscitare a unor structuri bizantine: se ştie că în secolul al XI‐lea exista
un comandament bizantin al Dunării, împărțit în două sectoare: thema
Bulgariei (partea occidentală a Dunării de Jos) şi thema Paristrion‐
Paradunavon. Aceasta din urmă era condusă de un arhonte cu titlul de
duce – katepan – al Paristrionului‐Paradunavon482.
Organizarea Căpităniei otomane a Dunării a avut loc în contextul
măsurilor de reorganizare a imperiului înterprinse de sultanul Süleyman
Legiuitorul, a problemelor apărării față de cazaci şi a necesităților de
susținere a campaniilor otomane spre interiorul teritoriilor habsburgice.
Cercetări aprofundate vor aduce precizările care lipsesc deocamdată în
privința datei exacte a apariției acestei instituții, a metamorfozelor suferite,
a relațiilor cu ceilalți mari comandanți militari din zonă (beglerbeg‐ul Budei
şi al Rumeliei, comandanții flotilelor de pe afluenții Dunării etc.), a
corpurilor militare regulate şi auxiliare subordonate, a titularilor Căpităniei
otomane a Dunării, etc.
De pregătirea flotilei Dunării răspundea ‐ în fața sultanului sau a
marelui vizir şi nu a marelui amiral al flotei centrale ‐ kapudan‐ul Dunării
dar, ca şi în cazul flotei centrale, conducerea operațiunilor militare pe timp
de război nu revenea automat acestuia ci unor comandanți special numiți
ad‐hoc de sultan sau de marele‐vizir483. Cum se petreceau lucrurile când
sultanul plănuia campanii în regiuni aflate de‐a lungul Dunării? cum au
fost, de exemplu: asediul Belgardului din anul 1521, campaniile din
Ungaria după 1526, asediul Vienei din 1529, campaniile antihabsburgic din
1543 etc. Pregătirile aveau următoarele obiective: construirea unui număr
adecvat de corăbii de luptă şi de ambarcațiuni de transport în porturile
Dunării, afluenților ei şi ale Mării Negre; convocarea flotei în câteva puncte
strategice ale Dunării (Vidin, Semendria, Belgrad); construirea podurilor de
dube peste Dunăre; pregătirea artileriei, a altor materiale de război şi a

482 Diaconu, 1970, p. 40‐42; Ahrweiler, 1997, p. 140, n. 3 si p. 144.

483 Gülderen, 1993, p. 1783 şi 1788.

160
proviziilor alimentare (zahire): în oraşele situate de‐a lungul Dunării se
turnau tunurile, se adunau în magazii pesmeți, seu şi alte alimente;
recrutarea echipajelor, căpitanilor de corabie şi a trupelor484. Material şi
uman, contribuiau în primul rând sangeacurile situate de‐a lungul Dunării
dar erau trimise de asemenea ordine multor cadiate aflate în regiunea Mării
Negre. La sfârşit, sultanul desemna comandantul flotei pentru durata
campaniei proiectate485.
Dunărea imperială otomană, ca şi Dunărea imperială bizantină, a
avut o importantă funcție strategică. Stăpânirea fluviului asigura
otomanilor dominația în Peninsula Balcanică, apărarea capitalei de pe
Bosfor şi constituia un suport logistic al înaintării spre centru Europei486. De
aceea sultanii otomani au acordat atenția cuvenită organizării militare a
frontierei Dunării. Sistemul imperial otoman de control al cursului
fluviului Dunărea a reeditat în multe privințe pe cel roman şi bizantin.
Cingătorii de fortificații de pe malul drept, capetelor de pod pe malul stâng
şi flotei de corăbii uşoare (classis) a Dunării din perioada romano‐
bizantină487 le‐au corespuns în epocă otomană, cetățile imperiale de pe
malul drept488, banda de teritoriu dunărean a ʺraialelorʺ de pe malul stâng
şi, nu în ultimul rând, flotila kapudanlık‐ului Dunării.
Dunărea a fost mai întâi ʺdrumulʺ: un drum spre inima regiunilor
germane489 dar şi spre Mediterana. Istoria ei este inseparabilă de țărmul vest‐

484În vederea pregătirii campaniei împotriva lui Ferdinand de Habsburg,

din 1544‐1545, au fost aduse 371 de ambarcațiuni pe Dunăre pentru
transportarea proviziilor şi a artileriei, Berindei şi Veinstein, 1987, p. 21.
485 Toate detaliile acestui “mecanism de război” în articolul citat Gülderen, 1993.
Imperiul bizantin şi‐a asigurat stăpînirea asupra Peninsulei Balcanice cu
486

Dunărea, Marea Negră, Adriatica şi clisurile (defileele), v. Iorga, 1940, p. 74:

487 Iorga, 1913, p. 26‐27 şi p. 60‐61.
488 Velkov, Raduşev, Straşimir, 1996.
489 Iorga, 1913, p. 37.

161
pontic şi de Strâmtori490. Prin Marea Neagră şi Dunăre Europa stabilea
contactul pe o cale avantajoasă (ca posibilități de transport) şi scurtă.
Drumurile continentale care coborau spre Dunăre, în general de‐a lungul
unor afluenți, țintind spre vadurile numeroase şi uşor de trecut creeau
aptitudinea văii Dunării de a funcționa ca o placă turnantă a comerțului
internațional.
Flota imperială otomană a Dunării, ca şi cea romano‐bizantină, avea
totodată misiunea de a menține comunicația cu Crimeea şi tot litoralul
pontic până în Caucaz. Dunărea forma astfel şi din punct de vedere militar
prelungire a Mării Negre, sistemul defensiv al acesteia din urmă
sprijinindu‐se pe cordonul de cetați situate de‐a lungul fluviului491. Banda
de teritoriu dunărean a ʺraialelorʺ turceşti (capetele de pod de pe malul
stâng) şi cetățile imperiale de pe malul drept au constituit sistemul imperial
de apăre a fluviului 492.

Reglementări şi cutume comerciale; organizări vamale493

Raportarea regimului comercial otoman la organizarea fiscal‐
comercială romano‐bizantină, ştiut fiind că otomanii ‐ Byzance après Byzance
‐ au preluat principiile organizării bizantine, fie direct, în teritoriile cucerite în

490ʺSe poate spune că dacă Dunărea sfârşeşte la gurile ei, economiceşte ea se varsă
în Marea Mediterană; în Deltă îşi varsă apele, în Mediterana îşi duce năvile. Fără
ieşirea liberă la răspântia Mediteranei, Dunărea nu‐şi poate îndeplini rolul ei în
comerțul mondialʺ, Diamandy, 1934, p. 205; v. şi Victor Spinei, studiu introductiv
la N. Iorga, Chestiunea Dunării, ediția a doua (1998).
491 Brătianu, 1943 , p. 141.
492Sistemul imperial roman şi bizantin de control al axului fluviului renînviat de
aceşti ʺneo‐bizantiniʺ islamici: cingătoarea de fortificații de pe malul drept cu
capete de pod pe malul stâng şi flota de corăbii uşoare (classis) a Dunării, v. Iorga,
1913, p. 26‐27 şi 60‐61.
493Acest subcapitol integrează şi concluziile unei cercetări mai vechi (Popescu,
1999, p. 127‐145).

162
care mai erau în vigoare, fie indirect, prin diferite filiere, s‐a produs firesc în
cercetările care au abordat aceste probleme494.
În studiile consacrate codurilor de legi comerciale otomane
(kanunnâme) a fost sesizată de la început existența vămilor interne495. Dar
mențiunile remarcate în izvoare au fost interpretate ca simple
iregularități496, şi socotite în cele din urmă nerelevante pentru prezumarea
existenței circumscripțiilor vamale497. Dimpotrivă, Halil Inalcık, admițând
ab initio ipoteza supraviețuirii circumscripțiilor vamale bizantine în
sistemul comercial otoman, a identificat un prim set de criterii comune
celor două sisteme498. Remarca esențială pentru determinarea întinderii
teritoriale a districtelor vamale otomane este că acestea ar fi coextensive
geografic mukataca‐ lelor, adică unităților fiscale care grupau venituri
realizate de diferite centre comerciale sau regiuni economice. Metoda

494Pentru regiunea Dunării de Jos v. în primul rând analizele şi soluțiile propuse

de studiile următorilor autori: N. Beldiceanu (Beldiceanu, 1960 şi 1973), Beldiceanu
şi Beldiceanu‐Steinherr, 1964, p. 91‐115, Bistra Tvetkova (Tvetkova 1970),
Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, 1973, p. 33‐48, Berindei, Kalus‐Martin,Veinstein,
1976, p. 11‐68.
495 De exemplu studiul semnat de M. Berindei, Marielle Kalus‐Martin şi
G.Veinstein (v. supra) în care se face o critică minuțioasă literaturii istorice
consacrate fiscalității comerciale otomane cu referire specială la porturile Dunării
de Jos. Exemplele găsite sunt grăitoare (v. p. 34 şi 36, nt. 136): regulamentul pentru
insulele egeene Imbros (Imroz) şi Lemnos (Ilimli), din anul 1519, prevedea că pentru
mieii, oile şi alte mărfuri importate aici, din alte regiuni (dar din Imperiu), se
percepe vama. La Nikopol şi Vidin se plătea vamă pentru lemnul de construcție
adus din alte sangeacuri. în registrul Budei, din 1551, se menționează vama plătită
de Mahmud din Belgrad şi de Haggi Memi din Smederevo.
496Datorate ʺà des flottements dans l´idée même de douane ou dans l´emploi du
terme gümrük chez le législateur ottomanʺ (Ibidem).
497Berindei, Kalus‐Martin,Veinstein, 1976, p. 34: ʺnous n´avons pas trouvé place,
dans les règlements dont nous avons eu connaissance, d´un système de
circonscriptions douanières intérieurs, analogue « celui que Byzance avait établi
pour le kommerkionʺ.
498 Inalcık şi Quataert, 1994, p. 195‐204 şi Inalcık, 1995, p. 91‐111.

163
recomandată totuşi ‐ avertizează autorul ‐ nu este uşor de aplicat pentru că
mukataca‐lele, de la constituirea lor, s‐au fărâmițat prin arendări şi
subarendări. Alteori centrele aceleiaşi circumscripții obțineau birouri
vamale proprii (ceea ce va duce mai devreme sau mai tarziu la un amestec
între regimul de simple stațiuni vamale independente şi cel de elemente ale
unei circumscripții vamale determinate).
Sistemul vamal bizantin a fost temeinic clarificat de cercetările
întreprinse de Hélène Antoniadis‐Bibicou499. Acest sistem consta dintr‐o
multitudine de birouri (stațiuni) vamale situate fie la frontiera imperiului,
fie în interiorul acestuia (pe drumurile de uscat, pe căile fluviale şi
maritime). Stațiunile de control vamal se grupau în anumite perimetre
formând districte sau circumscripții vamale, cu organizare proprie, sub
jurisdicția unor comites commerciorum care aveau atribuția de a controla
activitatea comercială, de a percepe taxele pe circulația şi vânzarea
mărfurilor. Topografic, aceste circumscripții vamale (care nu erau identice
cu cele administrative) se înfățişau ca regiuni delimitate natural de ʺlinii
controlʺ: fluvii, munți, văi, etc. La trecerea dintr‐o circumscripție vamală în
alta, negustorul trebuia să achite atât taxele comerciale curente cât şi taxa
vamală (kommerkion)500. Cu ajutorul sigiliilor folosite de funcționarii vamali
pentru a marca efectuarea operațiior comerciale asupra mărfurilor care
treceau prin posturile de control a fost posibil, nu numai atestarea
circumscripțiilor vamale din Imperiul bizantin, dar şi, în limita materialului
disponibil, trasarea frontierelor acestora.
Putem admite că principiile de funcționare a circumscripțiilor vamale
otomane erau similare celor bizantine. Vama se plătea o singură dată în
fiecare circumscripție. Circumscripțiilor vamale le erau specifice practici şi
mai ales rate vamale deosebite. Erau ʺdelimitate ʺatât pe drumurile de apă

499 Antoniadis‐Bibicou, 1963.

500Eadem, op. cit., p. 203‐204. Autoarea explică existența acestor frontiere
comerciale interioare prin nevoia de a procura casetei imperiale lichiditățile
necesare funcționării statului dar şi prin intenția de a asigura descentralizarea vieții
comerciale pe baza autonomiei şi autarkiei provinciale.

164
cât şi pe cele de uscat. Drumurile interioare erau presărate cu stațiuni
vamale (care puteau fi într‐un oraş, un sat sau un popas)501.
În zona Mării Negre, Inalcık distinge patru circumscripții vamale: a
Istanbulului; a Sinop‐ului (pînă la Trabzon); a Caffei (între Akkerman –
exclusiv ‐ şi Circassia, cu porturile Azak, Kerci, Taman şi Copa); a
Akkermanului (Cankerman‐Özü, Kilia, Bender). Zona vamală a
Istanbulului502 era considerată zona centrală. Ea cuprindea, pe coasta
pontică, porturile Mării Negre de la Varna spre Bosfor până la Kilid‐ül‐
Bahr. Pe coasta asiatică, porturile de la Yoros până pe coasta egeeană a

501 De exemplu: caravanele cu mătase care veneau de la Tabriz la Brusa erau

obligate să achite vama odată la Tokat şi a doua oară la Brusa, fiindu‐le interzisă
descărcarea mărfii în altă parte decît în aceste locuri (unde se eliberau adeverințe ‐
tezkire, temessük, huccet). Caravana de la Mecca trebuia să plătească vama pentru
încărcăturile de mirodenii şi textile la Han ‐Yunus, la intersecția drumurilor de
pelerinaj din Palestin şi Egipt, sau în satul Kisve, lângă Damasc, pe drumul de
pelerinaj de la Damasc la Mecca. Transporturile din Arabia, Iran şi India pentru
Istanbul şi Brusa (emporiile pentru aceste mărfuri) erau supuse taxării vamale în
circumscripția Brusei, la Brusa şi la Mudanya. Negustorii erau obligați să‐şi ducă
marfa mai întîi în aceste centre şi abia apoi în restul teritoriului, v.: Inalcık 1994, p.
196; documentul în Barkan 1943, p. 221, par. 10 şi Akgündüz, 1994, vol. VII, p. 24‐
25 (Kanun‐ı gümrük‐i Şam). Traducerea lui la Mantran şi Sauvaget 1951, p. 8.
502 Aceasta data încă din a doua jumătate a secolului al V‐lea (sistemul
Constantinopol‐Hellespont), dar cu un post vamal flotant. Iustinian va institui la
Abydos şi Hieron posturi vamale fixe. Postul vamal de la Constantinopol este
atestat de un sigiliu cu legenda T(elonion) K(onstantinupoleos) de la sfîrşitul
secolului al V‐lea. V. Antoniadis‐Bibicou, 1963, p. 91‐92.

165
provinciei Aydın503. Corăbiile care circulau între Istanbul şi coastele Mării
Negre erau controlate la Bosfor, la Yenice Hisar (Anadolu Hisarı) şi la
Yoros504. Traficul între Mediterana şi Istanbul era controlat la Dardanele, la
castelul Kilid‐ül‐Bahr. Traficul între Anatolia şi Rumelia era controlat la
Lapseki şi Gelibolu (Gallipoli). Cel între Anatolia şi insula Chios, la Çeşme
şi Foçalar.
Zona vamală a Caffei (Keffe) este cel mai bine cunoscută, nu numai
din reglementările destinate porturilor acesteia dar şi dintr‐un amplu
registru vamal editat de H. Inalcık505. Standardul vamal, diferit de cel de la
Istanbul, era de 4,2% ad valorem atât pentru musulmani cât şi pentru ne‐
musulmani. Porturile Keffe, Azak, Kerçi, Taman şi Copa aveau propriile
regulamente fiscale care priveau în special taxele locale. Reglementările
vamale de bază erau însă comune iar vămile percepute se colectau la
administrația vamală principală cu sediul la Keffe.
Despre regiunea Dunării, Halil Inalcık face doar afirmația că porturile
aparținând sangeacului Silistrei erau legate de zona vamală Akkerman (în

503Într‐un registru de mukâta’a datând din timpul domniei sultanului Mehmed II,
aflat la Başvekâlet Arşivi, fondul Maliye, nr. 7387, 6222 şi 176. III, apare o mențiunea
despre două persoane care arendează mukata’a ‐ua compusă din vămile porturilor
Istanbul, Galata şi Gallipoli, taxele de piață de la Gallipoli, taxele porturilor dintre
Varan şi Kilid‐ül‐Bahr şi a celor dintre Yoros şi Aydın (incluzînd Çeşme şi Foçalar),
dijmele creştinilor din Yeni Foça, dijmele garnizoanei din Varna, vama din Yenice‐
Hisarı (Anadolu‐Hisarı). Numele acestor arendaşi precum şi aria geografică din
care proveneau veniturile arendate apar şi într‐un alt document, un berât referitor
la arendarea veniturilor vamale, datând tot din timpul domniei sultanului
Mehmed II, v. Inalcık 1960, p. 132, Beldiceanu 1960, p. 112‐116. V. şi Inalcık 1994, p.
195.
Iustinian stabilise să existe câte un post vamal la fiecare dintre Strâmtori, v.
504

Antoniadis‐Bibicou, 1963, p. 79‐80.

505 Inalcık 1995.

166
care era inclus portul Chilia)506. Păstrând principiile teoretice enunțate de
Inalcık cu privire la circumscripțiile vamale otomane, succesoare ale celor
bizantine, să examinăm pe cât de această din urmă situație pe baza
reglementărilor comerciale, majoritatea din a doua jumătate a sec. al XVI‐
lea, editate până acum (registrele vamale şi cele de mukâtaca ale acestei zone
sunt foarte puțin cunoscute şi studiate).
Cea mai timpurie reglementare cunoscută a traficului comercial pe
Dunăre este raportul cadiului de Kazanlık (în Bulgaria) din anul 1520. De
aici aflăm că otomanii preconizau la acea dată controlarea, prin punctul
vamal de la Măcin, a circulației pe Dunăre, între capătul drumului
Braşovului (Brăila) şi Vidin, pe de‐o parte, sau, între primul şi Marea
Neagră, pe de altă parte507. Concurența cu Brăila (capătul drumului
Braşovului), port al Țării Româneşti la acea dată, care atrăgea o parte
însemnată a fluxului comercial, împiedica acest proiect. Un alt capăt al
drumului Braşovului, situat în amonte de primul, era Târgul de Floci

506Inalcık 1994, 196: ʺthe Danubian ports in the sancak of Silistre, Brăila, Tulça,
Sakçi, Macin, Hırsova and Kara‐Harmanlık were related to the Akkerman zone
since they were transit centers between the Danubian lands and the Black Sea in
this region. Ships from all over Black Sea could come all the way to these ports and
customs agents were present at the ports of Brăila, Tulça, Sakçi and Maçinʺ.
507Beldiceanu‐Steinherr şi Beldiceanu 1964, 107‐8: ʺla population de la cité
marchande susmentionnée [Brăila], d´autres populations et les marchands qui
naviguent vers les échelles de Nicopolis, de Vidin, ou toute autre échelle en
chargeant soit des bateaux soit des radeaux de draps et des céréales, verseront la
douane, conformément à la loi sur les marchandises, à leur arrivée à Măcin. [Les
marchands] qui apportent des marchandises de la Mer Noire à Brăila, et
embarquent des céréales payeront la douane à l´échelle de Măcinʺ.

167
(Kaluğıbazarı, în textul raportului)508, de asemenea port situat pe malul Țării
Româneşti, unde, este foarte probabil să fi existat (la 1520) un agent otoman
care încerca să adune vămile (vis‐à‐vis de Hârşova otomană). Tentative
similare, dar se pare că fără succes, sunt cunoscute în cazul portului
Moldovei, Galați (v. mai jos). După umplerea lacunei de stăpânire otomană
a Dunării maritime, adică după cucerirea Brăilei (1538), traficul comercial
între Dunăre şi mare este controlat de otomani în porturile Isaccea şi Măcin:
ʺCorăbiile care încarcă marfa fie la Brăila, fie în partea Moldovei, la Galați,
fie la Tomorova, când merg în josul fluviului, vor plăti o taxă vamală în
portul Isaccea şi taxe de trecere la Tulcea. Corăbiile care vin dinspre Vidin
şi Nikopol şi din toate porturile din amonte, încărcate cu vin sau cu alte
mărfuri, dacă descarcă la Brăila, Galați sau Tomorova, trebuie să plătească
vama eminilor din Măcin. Dar dacă nu debarcă într‐unul din locurile
menționate, ci se îndreaptă spre Chilia, atunci vor plăti taxe de trecere atât
la Măcin cât şi la Isacceaʺ509. Aşadar comerțul pe Dunăre dintre capătul
drumului moldo‐polonez, al Galațiului la această dată510, şi capătul

508 Beldiceanu‐Steinherr şi Beldiceanu 1964, 104‐5. Beldiceanu‐Steinherr şi

Beldiceanu 1964, 104‐5. Din cauza grafiei incerte autorii au propus lecțiunea
« Qaluğıbazarı « şi identificarea cu oraşul Călăraşi (cu semnul întrebării). Cum
acest din urmă toponim este relativ recent şi pentrucă a doua ocurență a
toponimului în documentul otoman îngăduie lectura ʺFloçi« (planşa 6, r. 2), ne‐am
întrebat dacă nu acesta este de fapt numele localității : ʺtârgul de Floci«, ceea ce ar
consuna şi cu geografia debuşeelor comerciale importante pe cursul Dunării
maritime în acea epocă. V. Popescu, 1998, p. 316, n. 18.
509Regulamentul comercial al porturilor Tulcea, Isaccea şi Măcin (1570), TT, 483, f.
25: Eğer zikr olan gemiler Bra`ilda ve Boğdan yakasında Galaçda ve Tomarovada yüklenüb,
aşağa geldükde, Sakçı iskelesinde gümrüğünü edâ´ edeğek, Tolçada hemân geçid bacları
alınur. Ve Vidinden ve Niğboludan ve bil‐cümle yukarudan gelen gemilerden hamr ve sâ´ir
yük olsun Bra`ilda iskele urub çıksa veyâhud Galaçda ve Tomarovada çıksa, Maçin eminleri
gümrük alur. Amma mezkür iskelelerde çıkmayub Kili canibine geçse, Maçinde ve hem
Sakçıda geçer bacı alınur.
510În secolul al XVI‐lea, drumul Galațiului împreună cu drumul Hotinului
constituiau artera care lega comerțul pontic de cel polonez (după cum mai înainte
fusese drumul Cernăuților şi drumul tătarilor). A treia legătură era drumul
Sorocăi, Nistor, 1912a, p. 23.

168
drumului Braşovului, în direcția Mării Negre, era controlat la Isaccea.
Comerțul dinspre orice port din amonte de Brăila pînă la Vidin şi aceleaşi
capete ale celor două drumuri europene rămânea în seama controlorului de
la Măcin. Nu este explicit unde plăteau vama corăbiile venind din zona
Vidinului care nu ieşeau la debuşeul vreunuia dintre drumurile terestre
amintite, ci se îndreptau spre mare. Devreme ce la Isaccea şi Măcin ele
achitau doar taxele de trecere, este posibil că vămuirea se întâmpla la
Chilia. În sprijinul acestei interpretări este prevederea din regulamentul
portului Chilia, din anul 1570, de a se achita, în acest loc, vama pentru
postavul numit bobou care venea de la Brăila: ʺpe butoaiele de la Varna, pe
cele de benefşe (malvazie), de oțet, cele de vin de la Avlonya, de mied, de
țuică, ca şi pe cuverturile de postav şi pe postavul bobou de la Brăila se
percepe vamaʺ511. Şi mai departe: când vine ceva cu corabia dinspre Brăila
sau dinspre Silistra, pe Dunăre, şi [aceast lucru ] nu e specificat în
regulament, se vor percepe 2% aspri, după valoare [a mărfii respective];
dacă vine pe uscat, se va lua bâc pe căruță512. Situațiile citate mai sus
îngăduie presupunerea că segmentul dunărean cuprins între Vidin, la vest,
şi un port oarecare, în aval de Isaccea, la est, alcătuia o circumscripție
vamală. în sprijinul acestei ipoteze stă o altă stipulație, referitoare la portul
Vidin: ʺdacă [corabia] nu acostează ci trece [mai departe] şi în absența unei
adeveriri că vama a fost percepută în alt port, vama se va percepe în portul
în care acostează corabia. Dacă acostează, se va lua vama dublăʺ513.

511TT 483, f. 20 (Berindei şi Veinstein 1981, 266): ve Varna fuçısından ve ve benefşe ve

Avlonya ve medvine ve araki fuçılarından ve Bra´ilden ve sâir yerden gelen örtü kebesinden
ve bobu kebesinden gümrük alınur. V. şi: Akgündüz, 1994, vol. VII, 728.
512TT 483, f. 20 (Berindei şi Veinstein 1981, 267): ve karadan ve Tuna´dan ve Silistre ve
Bera´il cânibinden gemiyle bir nesne gelse ki, kanunnâmede sarâhten yazılmış olsa, anun
gibilerden yüzde ikişer akçe hesâbı üzere resm alına. Karadan gelürse araba bâcı alına. V. şi
Akgündüz, 1994, vol.VII, 728.
513 Akgündüz 1990, vol. II, 562: Ve çıkmayub geçüb giden geminin girdiği iskele
emininden elinde temessükü olmasa bir gümrük alınur. Çıkarsa iki başdan gümrük alınur.
V. şi Tvetkova 1972, 363. Dovadă că la Semendria, care era un port dintr‐o altă
circumscripție, probabil a Belgradului, vama se plătea o singură dată, chiar dacă
descărcarea mărfii era urmată de o re‐expotare pe apă, v. Berindei, Berthier,
Martin, Veinstein 1972, p. 149 (Reglementarea pentru bâc a oraşului Semendria).

169
Reglementările cuprinse în raportul din anul din anul 1520 arată că
importurile din Țara Românească erau taxate vamal o singură dată, într‐
unul dintre porturi514. Porturile dunărene la care se referă documentul
funcționau deci ca o circumscripție vamală.
Potrivit reglementărilor din anul 1570 portul Brăila era stațiune
vamală, pentru traficul danubiano‐pontic, în cazul transbordării pe corăbii
maritime; dar şi pentru traficul terestru, dinspre Țara Românească, care lua
calea apei la Brăila515. Acest din urmă caz, este o anomalie în cadrul
reglementărilor otomane şi s‐ar putea explica prin păstrarea regulii din
perioada preotomană. Căci, în cazul Benderului (Tighina), pentru
importurile pe cale de uscat din Moldova şi Polonia, regula generală,
enunțată de regulamentele vamale otomane, se păstrează: când musulmani
aduc din Moldova miere şi seu cu căruța, se percepe o taxă de căruță de 8
aspri; dar cînd [aceste mărfuri] sînt aduse de necredincioşi din Moldova şi
Polonia, se percepe vama; când sosesc din Polonia postavuri care sunt

514Beldiceanu‐Steinherr şi Beldiceanu 1960, 98: ʺles personnes qui achètent en

Valachie des céréales et les chargent sur un bateau, verseront la douane à l´arrivée
à une échelle, au cas ou elle ne l´ont pas encore acquittée. Il leur sera délivré un
temessük afin qu´on ne leur demande plus la douane une seconde foisʺ.
515 TT 483, f. 24 : Ve deryâ sefinelerinden hâm halatdan ve penbe ipliğinden ve
ma´kulâtdan ve melbusâtdan gümrük alınur...ve rencber tâ’ifesi ve vilâyet‐i Eflakdan ve
nefs‐i kasabadan ve gayriden metâ’ getürüb gemiye tahmil eylese gümrük alınur
(Ibidem).ʺpe cerealele, grânele, alimentele, stofele de tot felul, obiectele de fier, şi
alte mărfuri, venite pe Dunăre de la Vidin, sau de la Chilia, vîndute în portul Brăila
sau numai descărcate din corabie, sau încărcate pe corăbii maritime, se ia vama
astfel: de la musulmani 3% aspri, de la supuşii ne‐musulmani 4% şi de la străinii
ne‐musulmani 5%ʺ515. Sau: ʺse percepe vama pe bumbacul fire, alimente şi haine
transportate de corăbiile maritime. Dacă negustorii aduc din Valahia, din târguri
sau din altă parte, mărfuri şi le încarcă pe corăbii se va percepe vamaʺ.

170
vândute în oraş, se percepe vama; când nu sunt vândute aici ci trec prin
oraş, se percepe o taxă de căruță de 8 aspri)516.
Delimitarea circumscripției vamale a Dunării nu are deocamdată
suficiente puncte de sprijin. Folosind şi criteriul cuantumului vamal,
rezultatul nu aduce un spor suficient de precizie care să tranşeze problema.
Ratele taxelor vamale difereau de obicei de la o zonă vamală la alta. Spre
exemplu, negustorii plăteau pentru stofele pe care le importau la Brusa 3%;
la Istanbul, 5%; la Caffa 4,2%, la Cairo, unde otomanii au continuat
practicile mamelucilor, mirodeniile erau taxate după tariful de 10% şi erau
strânse în natură (la fel ca la Aden).
După cât se ştie tarifele vamale practicate în porturile dunărene, la
mijlocul secolului al XVI‐lea, erau: 3% pentru musulmani, 4% pentru ne‐
musulmanii supuşi otomani, 5% pentru străini. Chilia face însă excepție,
standardul său fiind: 2% pentru musulmani517, 4% pentru ne‐musulmanii
supuşi otomani, 5% pentru străini (deşi nu este exclus ca acest tarif să fie o
reminiscență ‐ pentru o anumită categorie de mărfuri cel puțin ‐ a epocii
anteioare, a lui Bayazid II, cînd i s‐au fixat primele reglementări). După
tariful vamal Chilia s‐ar încadra în categoria porturilor pontice: Varna,
Balcik, Kaliakra, Constanța, Mangalia (2% pentru musulmani, 4%, pentru
ne‐musulmani)518, Ahyolu/Anhialos (2% pentru musulmani, 4% pentru
infideli)519, Sozopol (2% pentru musulmani, 4% pentru ne‐musulmani

516Akgündüz, 1994, vol. VII, p. 731: ve Boğdan vilâyetinden müslümanlar araba ile bal
ve yağ getürseler, sekizer akçe araba bâcı alınur. Amma Boğdan ve Leh kâfiri getürse,
gümrük alınur. Ve Leh vilâyetinden kumaş ve çuka gelse, şehirde satsa, gümrük alınur.
Eğer şehirde satmayub geçüb giderse, sekiz akçe araba bâcı alınur; Berindei şi Veinstein
1981, 270.
517 Tariful de 2% rezultă dintr‐un fragment de registru vamal pentru Akkerman,

din anul 1505, relevat de H. Inalcık şi publicat de curând într‐u studiu consistent
de Bulunur, 2007, p. 542‐552; Inalcık, 1995. p. 95‐96: a mai indicat pentru anul 1505,
dar dintr‐o altă sursă (Gliša Elezovič), şi valoarea de 3% a vămii pe care o achitau
negustorii musulmani.
518 Akgündüz, 1994, vol. VII, p. 748; Țvetkova 1975, p. 160.
519 Akgündüz, 1994, vol. VII, p. 756; Țvetkova 1975, p. 170.

171
supuşi otomani, 5% pentru străini)520, Ahtopol (2% pentru musulmani, 4%
pentru ne‐musulmani)521. Portul dunărean şi pontic Karaharman era aliniat
tarifelor porturilor Mării Negre: 2% (caz particular, 1%) pentru musulmani
şi 4% (caz particular 2%) pentru ne‐musulmanii supuşi otomani522. La
Akkerman se plătea vama de asemenea după tariful porturilor pontice: 20
de aspri la 1000 de aspri pentru musulmani (deci 2%), 40 la mie pentru ne‐
musulmani supuşi otomani (4%) şi 50 la mie pentru străini ne‐musulmani
(5%)523. În porturile din districtul (liva) Semendria vama era percepută
astfel: ʺdacă vin mărfuri cu corabia dinspre țara ungurească, sau dacă
pleacă, se iau la 1000 de accele, 80; din acestea 30 revin fiscului şi 50
sangeacbeiuluiʺ524. Aşadar, un tarif diferit de cel practicat pe segmentul
Vidin‐Isaccea.
Reglementările comerciale ale porturilor Mangalia şi Constanța, din
timpul sultanului Selim II, conțin mențiunea că regulamentul portului
Varna a fost extins la aceste porturi, ceea ce echivalează cu extinderea
circumscripției vamale a Istanbulului (care includea Varna) pînă la cel mai
sudic braț al Dunării ‐ Karaharman (între Constanța şi Karaharman
nemaifiind alt port important): ʺde la mărfurile care vin la schelă sau
pleacă, se iau vama şi taxele după regulamentul portului Varnaʺ525. Există
aşadar argumente demne de reținut pentru încadrarea porturilor situate

520 Akgündüz, 1994, vol. VII, p. 757; Țvetkova 1975, p. 172.

521 Akgündüz, 1994, vol. VII, p. 758; Țvetkova 1975, p. 173.
522 Akgündüz, 1994, vol. VII, p. 741.
523Akgündüz, 1994, vol. VII, p. 724; Berindei şi Veinstein 1981, p. 253. Acelaşi tarif
este indicat şi de registrul vamal din anul 1505, v. Bulunur, 2007, p. 541‐552;
Inalcık, 1995, p. 95‐96: pentru anul 1505, dar dintr‐o altă sursă (Gliša Elezovič), şi
valoarea de 3% a vămii pe care o achitau negustorii musulmani.
524Akgündüz, 1992, vol. V, 351: Engürüs vilâyetinden gemi ile su yüzünden metâ’ gelse
ve gitse bin akçelik davarda seksen akçe alınur; otuz mîrî içün ve ellisi sancakbeği içün.
525Akgündüz, 1994, vol. VII, p. 746: ve iskeleye gemiyle gelen ve giden esbâbdan nefs‐i
Varna iskelesi kanun üzere gümrük ve resm alınur. Pentru Mangalia, prevederea
similară de la p. 747. Acelaşi lucru s‐a întîmplat în cazul zonei vamale a
Istanbulului ale cărei reglementări sînt extinse asupra portului Antalya, în anul
1477, iar în anul 1482, şi asupra porturilor Sinop şi Samsun.

172
între Vidin şi gurile Dunării într‐o circumscripție vamală dunăreană. Este
însă firesc să presupunem că existența zonei vamale dunărene să fi fost
afectată de mai multe restructurări pe care nu le putem preciza
deocamdată. În această privință sunt de aşteptat informații hotărîtoare din
studierea instituției Cancelaria financiară a Dunării (Tuna Defterdarlığı),
creată în anul 1583, care reunea fiscal porturile de la Vidin pînă la Varna şi
Oceakov (în extensie maximă)526.
Se pot face următoarele precizări asupra liniilor vamale constatate în
reglementările (kanunnâme) porturilor de la Dunărea de Jos: importul în
Imperiul otoman, din Moldova, prin Galați şi Tomorova, se taxa vamal la
Isaccea; exportul din Imperiul otoman în Moldova, prin Galați şi
Tomorova, se taxa vamal la Măcin; importul în Imperiul otoman, din Țara
Românească, prin Brăila, se taxa vamal la Brăila; prin Silistra, la Silistra;
prin Giurgiu, la Giurgiu; prin Nicopol la Nikopol; exportul din Imperiul
otoman în Țara Românească, prin Floci, se taxa (pentru vinuri cel puțin) la
Hârşova527; prin Nikopol la Nikopol; prin Vidin la Vidin; prin Kladovo la
Kladovo; Țara Românească, potrivit regulamentelor vămii (adică după
tarifele vamale practicate), era încadrată în categoria ʺDâr‐al‐Harb528;
exportul de la Karaharman/Vadu în centrele pontice se taxa vamal la
Karaharman. La fel importul din centrele pontice (de exemplu Tabzon dar
şi Varna) la Karaharman.
Funcția vamală a portului Tulcea, pentru traficul fluvial, nu rezulta
potrivit kanun‐urilor amintite. Nici registrul vamal al Tulcei (1517, v. mai
jos) nu o atestă. Dar, câteva porunci sultanale (v. infra şi Anexe, Cap. V, doc.
V.2) confirmă şi pentru acest port deltaic, ceea ce se presupunea doar, pe
baza kanunnâme‐lelor: funcția de stațiune vamală a traficului la Gurile

526 Maxim 2003, p. 77‐79. De asemenea este de reținut că Notitia Dignitatum

enumeră între cele 3 circumscripții ale Imperiului bizantin târziu, conduse de

comites comerciarii pe cea numită ʺper Moesiam, Scythiam et Pontumʺ.
Dacă identificarea propusă pentru Kaluğubazarı din raportul cadiului din 1520 se
527

confirmă, atunci înseamnă că la acea dată exista un funcționar vamal otoman în

acest loc.
528 Popescu, 1998, p. 321‐322.

173
Dunării, alături de celelalte patru: Chilia, Isaccea, Măcin, Brăila ‐
ʺPentapolis‐ulʺ vamal al Dunării maritime otomane.

Regimul vamal la Gurile Dunării

Tulcea, în epoca otomană, nu a fost de la început o aşezare de rang
urban (târg sau oraş), cum va fi în secolul al XIXlea, când devine sediu al
sangeacului omonim din provincia (vilâyet) Dunării (Tuna vilâyeti), dar, de
la începutul stăpânirii otomane în Dobrogea, s‐a bucurat de avantajele
poziției sale geografice, ca sat şi schelă în regiunea Gurilor Dunării.
Cea mai timpurie mențiune cunoscută despre Tulcea, din
documentele de cancelarie otomane, datează din primii ani ai secolului al
XVI‐lea. Într‐un registru din anul 1502 este consemnat : ʺkarye‐i Tulçi hass‐ı
mirliva ʺ(satul Tulcea hass al sangeacbeiului [Silistra])529, cu alte cuvinte
Tulcea făcea parte din domeniile alocate guvernatorului (sangeacbei)
provinciei (sangeac) Silistra care îngloba (de la nord la sud) toată Dobrogea
până spre Golful Burgas. Alte mențiuni cunoscute, din prima treime a
secolului al XVI‐lea, sunt : un fragment dintr‐un registru (rûznamçe) din
anuul 1506530 ; două fragmente dintr‐un registru vamal din anii 1515‐1517,
publicate de turcologul János Hóvári în anul 1984, sub forma unui studiu
analitic pe baza acestui document531; un raport al cadiului de Akçekazanlık
(Kazanlâk, în Bulgaria), Mevlâna Küçük Piri, privind taxele percepute în
schelele dunărene ale Țării Româneşti, Bulgariei şi Dobrogei, din 15 aprilie
1520532 ; un registru contabil din anul 1530 (datele acestui registru sunt
valabile pentru cel puțin 3 ani în urmă ştiut fiind că la fiecare nou
recensământ registrele se recopiau adăugându‐se schimbarile intervenite).
Între codurile de legi (kanunnâme) ale sangeacului Silistra, din timpul lui
Selim II (mai precis cel din registrul de recensământ din anul 1570),
figurează şi două reglementări referitoare la satul (karye) şi portul

370 Numaralı, 2002, p. 18‐21, MAD 37, p. 20.

529

530 Inalcık, 1960, p. 132 şi 138.

531 Hóvári, 1984, p. 115‐141.
532 Beldiceanu şi Beldiceanu‐Steinherr, 1964.

174
(iskele)Tulcea. Acestea sunt : reglementarea pentru satele Tulcea, Isaccea şi
Măcin, cu zeametele (ze’âmet) lor (kanunnâme‐i karye‐i Tolça ve Sakçı ve Maçin
ze’âmete müte’allik bunlardır ki zikr olunur) şi reglementarea schelelor Tulcea,
Isaccea şi Măcin (kanunnâme‐i iskele‐i Tolça ve Sakçı ve Maçin)533.
Documentele otomane din secolul al XVI‐lea menționează Tulcea ca
sat, în registrele de recensământ, şi ca schelă (port), în registrele vamale.
Din punct de vedere administrativ, în această epocă, aşezarea Tulcea se
încadra în cazaua (kaza) Hârşova. Aceasta cuprindea Dobrogea de la nord
de valea Carasu (Karasu), adică de la linia Cernavoda‐Constanța). Sudul
Dobrogei era împărțit astfel: partea dinspre mare alcătuia cazaua Varnei iar
partea dinspre Dunăre făcea parte din cazaua Silistrei)534. În a doua
jumătate a secolului al XVI‐lea, din rațiuni demografice, economice sau
militare, spațiul Dobrogei se va restructura administrativ prin crearea de
noi cazale: astfel apar cazaua Tekfurgöllü (Techirghiol), la mijlocul
secolului al XVI‐lea (1559), cazalele Isaccea şi Măcin (atestarea cea mai
timpurie cunoscută e în anul 1566), cazaua Tulcei (1566) şi cazaua Babadag
(1594)535.
Poziția geografică a Tulcei i‐a oferit avantajul de‐a se afla la
intersecția unor căi de comunicație esențiale pentru Dobrogea şi pentru
spațiul apusean al Mării Negre. Calea fluvialo‐maritimă, care conecta
portul Tulcea cu centrele pontice era cea a brațului Sf. Gheorghe, mai ales.
Spaniolul Diego Galán, pe la 1595, făcea această precizare: ʺLa sfârşitul
secolului al XVI‐lea Tulcea era un port mare, deşi nu foarte sigur, spre care
veneau corăbii maritime care intrau prin brațul Sf. Gheorghe ʺ536 . Din

533 Akgündüz, 1994, vol. VII (Selim II), p. 736‐737. Publicate în limba română, după

originalul de la Başbakanlık Arşivi, TT 483 (Popescu, 2009, p. 295‐310).

534 Popescu, 2008, p. 505‐530.
535După registrul nr. 775 citat în vol. 370 Numaralı, 2002, p. 20. Aceste date trebuie
luate deocamdată cu o oarecare toleranță pâna nu avem un studiu sistematic pe
registrele secolului al XVI‐lea : de ex., într‐un registru de gelepi din 1572‐3, Tulcea
apare în cazaua Isaccea deşi registrul din 1566 o menționează ca centrul unei cazale
aparte.
536 Călători străini, vol. III, p. 523‐524.

175
raportul cadiului Kazanlâkului (1520) aflăm că din Marea Neagră, de la
Trabzon, Sinop şi Istanbul, veneau corăbii pentru a încărca cereale la Brăila
(aproximativ 70‐80 anual). Cadiul nu preciza însă pe care anume dintre
brațele Dunării pătrundeau aceste corăbii. Registrul vamal al Tulcei
înregistrează rar corăbii maritime la Tulcea ceea ce ar putea fi un indiciu că
pentru intrarea corăbiilor maritime pe cursul Dunării era preferat brațul
Chilia537.
A doua cale a traficului comercial la care participa Tulcea era calea
de uscat care lega Constantinopolul otoman (cu toate conexiunile lui,
mediteraneene sau asiatice) cu regiunile nord‐dunărene şi nord‐pontice
(Moldova, Polonia, Crimeea, Rusia). Mai era cunoscută ca ʺdrumul turcescʺ
(în fapt străbătea centrul Dobrogei, prin Babadag, Bazargic, Provadia,
Adrianopol, Istanbul). Veriga de legătură, spre nord, era Ismailul, drumul
de la Tulcea spre spre acesta trecând printre grinduri538. ʺDrumul turcescʺ
se lega de ʺdrumul Galațiuluiʺ (care unea Suceava, Târgul Frumos, Vaslui
de Bârlad şi Tecuci), prin portul omonim, dar şi de drumul Braşovului, prin
târgul şi portul Brăilei (intrat în stăpânirea otomană de la 1538). Se ştie că în
a doua jumătate a secolului al XVI‐lea, importanța drumului Galațiului a
crescut pentru că negustorii polonezi preferau, în această epocă, drumurile
terestre spre Constantinopol, în locul celui maritim (adică drumul
Galațiului cu prelungirile sale: drumul turcesc şi drumul via Țara
Românească, spre Silistra) 539. De aceea, comerțul pe uscat al Tulcei, în
secolul al XVI‐lea, era mai intens decât cel pe Dunăre, fapt ilustrat şi de
studiul lui János Hovári pe baza registrului vamal din 1515‐1517.
Drumurile pe apă şi pe uscat care treceau prin satul şi schela Tulcea
au necesitat organizarea aici a unei stațiuni de control fiscal al traficului de
mărfuri. Din reglementările comerciale pentru satele şi schelele Tulcea,
Isaccea şi Măcin din anul 1570 cunoaştem organizarea perceperii de către
otomani a taxelor de circulație şi vamale în această regiune. La această dată,
veniturile fiscale ale celor trei porturi erau arendate formând o mukataca.

537 Hóvári, 1984, p. 132.

538 Ibidem.
539 Păltânea, 1971, p. 101‐114.

176
Totodată această regiune era un zeamet, adică o concesiune de venituri cu
valoarea cuprinsă între 20 000 aspri şi 100 000 de aspri, valoare mijlocie
între cea a timarului (până la 20 000 de aspri) şi cea a hass‐ului (peste 100
000 aspri). Prin aceste concesiuni de venituri fiscale se retribuiau serviciile
militarilor (spahi‐ii), dregătorilor (guvernatorii provinciei) sau diferiților
funcționari locali. Veniturile rezultau din diferite taxe: taxe de trecere
(geçid‐resmi) pentru corăbii şi ambarcațiuni fluviale (de tipul donbaz, ladiya,
çernik), taxe pentru ʺpietoniʺ (piyade, cuvânt persan însemnând pedestru),
taxe pentru căruțele încărcate cu mărfuri sau pentru mărfurile aduse pe cai
şi cămile; taxe pe tranzacțiile comerciale efectuate în schela Tulcea cu
vinuri, stofe, animale – oi, cai, bivoli , peşte ‐ robi, etc. (bâc); taxe pe
activități economice (agricultură sau mai ales pescuitul în lacurile de lângă
Tulcea)540. Reglementările amintite ne fac cunoscute în detaliu şi condițile în
care se percepeau taxele pentru circulația pe Dunăre a ambarcațiunilor
fluviale sau a corăbiilor maritime încărcate cu diferite mărfuri, venind fie
din alte porturi dunărene, fie din centrele pontice. La acostarea în fiecare
port, era cerută o taxă care varia după sortimentul mărfii. La fiecare escală
se percepea o taxă, după tipul de ambarcație (după mărime), ʺtaxa
portuluiʺ. Când se încărcau mărfurile pe corabie, în port, era cerută o altă
taxă, care, după statulul portului, era fie taxa comercială numită bâc, fie
vama. Pentru circulația pe fluviu se mai lua o taxă de trecere (geçer bâcı) în
porturile în care, de obicei, nu se percepea vama.
Din registrul vămii Tulcei din anii 1515‐1517, publicat de Hovári, se
deduce că Tulcea nu era stațiune vamală pentru traficul fluvial ci doar
pentru cel de uscat541. În consecință, ea nici nu putea beneficia de asemenea
venituri importante. Dar un document otoman (inedit) pe care‐l prezentăm
integral mai jos (v. Anexe, Cap. V, doc. V.2), aduce completări în legătură cu
condițiile perceperii vămii la Tulcea şi arată că, dimpotrivă, portul Tulcea
participa vamal şi la traficul comercial pe apă. Este vorba de o poruncă

540Amănuntele privind structura traficului de mărfuri, axele comerciale, volumul şi

valoarea tranzacțiilor, problema mirodeniilor etc., se găsesc sistematizate în studiul
lui Jónos Hovári consacrat registrului vamal al Tulcei.
541 Hóvári,1984.

177
sultanală ( hüküm ) din 16 martie 1566 către cadiul Chiliei (Kili) ca răspuns
la o plângere pe care eminul mukatacalei Chilia a comunicat‐o Porții, prin
intermediul cadiului Chiliei. Motivele arătate sunt următoarele: potrivit
vechiului obicei, când veneau mărfuri cu corabia, se subînțelege din Marea
Neagră, şi mergeau dincolo de schela Tulcea, la schelele Galați şi Tomorova
(Reni), în Moldova, se lua în schela Tulcea vama. Pentru mărfurile care
treceau cu corabia prin schela Tulcea dar se îndreptau spre schela Chilia, se
lua la Tulcea doar taxa de trecere (geçer bâcı ), iar vama se achita la Chilia.
Dar eminii Tulcei pretindeau vama, prin abuz, şi pentru mărfurile care
veneau dinspre schela Tulcea şi se îndreptau spre schela Chilia, contrar
vechiului kanun. Acest lucru – se spunea ‐ ʺfiind o pierdere pentru schela
Chilia iar pentru mine (adică pentru eminul schelei Chilia) o nedreptateʺ. În
consecință, s‐a cercetat situația după ordinul sultanului, şi s‐a hotărât, în
respectul cutumelor şi al legii laice (kanun), să se achite vama la Tulcea
numai într‐un singur caz: pentru corăbiile care vin dinspre mare şi se
îndreaptă spre porturile Moldovei, Galați şi Tomorova. Cu alte cuvinte, la
Tulcea se percepea o vamă ʺde importʺ pe Dunăre, pentru corăbiile care
alegeau această cale (care trecea prin portul Tulcea) pentru a intra pe
fluviu.
Patru ani mai târziu, în reglementările (kanunâme) din registrul de
recensământ din anul 1570 se înfățişează următoarea situație: corăbiile care
plecau spre Marea Neagră, după ce încărcaseră marfă la Brăila sau la
Tomorova sau la Galați, ieşind (se subînțelege) pe brațul Sf. Gheorghe,
dădeau vama la Isaccea şi taxe de trecere la Tulcea. Corăbiile care veneau
din susul Dunării spre mare, dacă se îndreptau spre portul Chilia, atunci
vama era achitată aici în vreme ce în porturile Măcin şi Isaccea se luau

178
taxele de trecere (geçer bacı) 542. Din cele două documente se poate vedea că
traficul pe brațul Sf. Gheorghe era controlat vamal la Isaccea (când se
circula spre Marea Neagră dinspre porturile dunărene) şi la Tulcea (pentru
corăbiile care intrau pe Dunăre dinspre porturile bazinului pontic). Cât
priveşte traficul pe brațul Chilia, acesta era controlat în ambele sensuri prin
stațiunea vamală din portul Chilia. Cuprinsul documentului din anul 1566
face inteligibil ceea ce se intuia, doar, din textul kanun‐ului, anume că vama
pentru corăbiile care, achitând taxe de trecere la Măcin şi la Isaccea, se
îndreptau spre gura Chiliei, era luată în stațiunea vamală omonimă. De
asemenea, documentul din 7 iunie 1572 (KK67, p. 94, v. Anexe Cap. V, doc.
V. 6) arată explicit că transporturile pe apă, dinspre Silistra sau dinspre
Brăila, spre Marea Neagră, erau vămuite în portul Kilia. Între porturile
Tulcea şi Chilia s‐au produs rivalități şi tentative de abuz pentru
perceperea taxelor vamale pe care însă sultanul le descurajează cerând
respectarea cutumei, a kanun‐ului şi a registrului regiunii.

Un târg otoman pe drumul imperial: Gönçi‐pazarı

Kanun‐ul pentru Gönçi‐pazarı (Anexe, Cap. V, doc. V.I) din anul 1570
are acum o atribuire georgrafică certă (v. supra, Cap. III, Chestiuni de

542 TT. 483, f. 25: Eğer zikr olan gemiler Bra’il´de ve Boğdan yakasında
Galaç´da/Gılac’da ve Tomar‐[18]‐ ova´da yüklenüb aşağa geldükde Sakçı
iskelesinde gümrüğünü edâ edecek Tulça´da hemân geçid bâcları alınur. Ve
Vidin´den [19] ve Niğbolu´dan ve bil‐cümle yukarudan gelen gemilerden hamr ve
sâ’ir yük olsun Brail´de iskele vurub çıksa veyahud Galaç´da [20] ve Tomarova´da
çıksa, Maçin eminleri gümrük alur. Amma mezkür iskelelerde çıkmayub Kili
cânibine geçse, Maçin´de ve hem Sakçı´da [21] geçer bâcı alınur. [..]Amma mezkür
iskelelerde çıkmayub Kili cânibine geçse, Maçin´de ve hem Sakçı´da [21] geçer bâcı
alınur (Iar când pomenitele corăbii maritime, încărcând [marfă] la Brăila şi în
părțile Moldovei, la Galați şi la Tomarova (Reni), vin în jos, dând vama la Isaccea,
dau la Tulcea doar [taxele] geçid bâcları. De la corăbiile [încărcate] cu vin sau cu
alte mărfuri, care sosesc de la Vidin, de la Nicopole sau din toate [porturile] din sus
(amonte) şi debarcând la Brăila sau la Galați sau la Tomorova, iau vama eminii din
Măcin. Dacă nu debarcă în menționatele schele şi dacă trec prin părțile Chiliei se ia
[taxa] geçer bâcı , atât la Isaccea cât şi la Măcin, v. Popescu, 2009, p. 301 şi 305; A.
Akgündüz, 1994, vol. VII, p. 737‐738.

179
demografie şi toponimie în sangeacul Silistra). El oferă un consistent set de
detalii, instituționale şi materiale pentru cunoaşterea rolului economic al
târgului Karasu şi a circuitelor comerciale pe principala cale
transdobrogeană care, conecta regiunea Gurilor Dunării cu Istanbulul, prin
Hacioğlupazarcığı. Din cuprinsul acestui document, comparat cu kanun‐
urile, din acelaşi an, ale altor centre dobrogene, târgul Karasu apare ca
releu important în rețeaua comercială a Dobrogei: centru de tranzit, în
primul rând, pentru mărfuri regionale (cereale, miere, seu, peşte, animale,
dintre care nu lipseau bivolii care populau malurile bălții Karasu, piei,
cherestea) sau sudice (orez, stafide, stofe fine, covoare); orezul tranzitat pe
la Karasu ajungea şi la Babadag. În subsidiar, la Karasu era bineînțeles şi o
piață de desfacere a produselor locale destinate alimentației cotidiene.
Anumite sortimente de mărfuri (brânza de burduf, stofe, fierul) sugerează
legăturile comerciale cu Hârşova543. Altele, cum era cheresteaua, arată
legăturile cu Babadagul (şi Țara Românească). Karasu se număra între
piețele pentru robi (esir), cum mai erau, în aria Dobrogei, Tulcea, Isaccea,
Măcin, Babadag şi Silistra544. Mărfurile vehiculate, dar mai ales mijloacele
de transport (căruțe sau care trase de cai sau boi) confirmă poziția târgului
Karasu ca centru dobrogean continental (dar cvasi‐portuar prin
conexiunea, prin ʺapele negreʺ, cu oraşele‐porturi dunărene sau maritime).

Litigii, rivalități, brigandaje

În virtutea cutumei preotomane sau din agresivități spontane apar
frecvent litigii între porturile care controlau traficul fluvial, miza fiind
perceperea taxelor comerciale, vama mai ales. Astfel de întâmplări sunt
adesea invocate în poruncile sultanilor către autoritățile locale. Un document,
mai târziu (1679), face cunoscut că eminii din Măcin pretindeau (prin abuz) să
încaseze taxele vamale pentru orice transport cu corabia de la, sau, spre

543Ciocîltan Al., 2009, p. 218, pe baza relatărilor lui Grüneweg, remarcă legăturile
drumului prin Karasu cu cel prin Hârşova, acesta din urmă fiind o variantă pentru
primul, în circumstanțe speciale.
544 Akgündüz, 1994, vol. VII, p. 737‐742.

180
Galați545. Un alt document, din anul 1760, precizează, în cadrul unui conflict
iscat de intendentul (nazır) Chiliei care voia să pună un om al său în schela
Galați, pentru a strânge vămile pentru acesta, că vama pentru mărfurile care
vin pe uscat, din teritoriul Modovei, la schela Galați o ia domnul Moldovei ‐
aşa cum a fost din vechime ‐ în această privință neavând voie să se amestece
nici eminul din Măcin nici cel din Chilia, şi doar vama pentru corăbiile care
circulă pe mare şi pe Dunăre să fie luată la Chilia546.
Conform unui document din 17 iunie 1572 (v. Anexe Cap. V, doc. V.
7), un alt conflict a izvorât din concurența între Oraşul de Floci al Țării
Româneşti şi portul otoman Brăila pentru atragerea traficului danubiano‐
pontic: ʺDin vremurile dinainte, corăbile Mării Negre veneau la târgul
Brăila şi încărcau cereale şi plecau. Din această cauză, mărfurile Țării
Româneşti vânzându‐se la Brăila, se luau pentru fisc multe dijme din ceea ce
se producea [şi] foarte multă vamă de la cerealele încărcate pe corăbii. Acum,
corăbiile venind pentru Brăila se duc la schela Țării Româneşti, Floci, ca să fie
încărcate acolo, [şi] nevenind la Brăila [ci] mergând la Floci, se iau pentru
Țara Românească vama şi alte dăriʺ. Aceeaşi concurență neconvenabilă era
şi din partea porturilor moldave, Galați şi Tomorova: ʺcând ajung la
numitul port Floci, din cauză că merg şi la alte schele, din partea Moldovei,
anume Tomorova şi Galați, produc multă pagubă [încasărilor fiscului]ʺ.
Rivalitățile dintre aceste porturi provin din poziția lor de debuşee ale
unor mari drumuri comerciale ale epocii: drumurile continentale: ʺdrumul
moldovenescʺ, cu debuşeul pontic la Cetatea‐Albă, drumul Braşovului, cu
debuşeul la Dunărea maritimă (Brăila); de asemenea, varianta fluvială a
acestei căi centraleuropeano‐pontice, care ajungea, pe Dunăre, la Chilia547.
Concurența porturilor Țării Româneşti (Floci) şi Moldovei (Galați,
Tomorova) cu porturile anexate de otomani (Brăila şi Kilia) pentru
acapararea taxelor comerciale este de înțeles şi reprezintă un capitol
necercetat îndeajuns al comerțului pe Dunărea maritimă în epoca

545 Gemil, 1984, p. 355‐356, doc. 164, datat 6‐15 oct. 1679.
546 Veliman, 1984, p. 387‐388, doc. 145.
547 Papacostea, 1983; Berindei, 1986.

181
turcocrației, totodată capitol al istoriei creşterii şi descreşterii importanței
axelor comerciale.
Concurența între aceste centre comerciale (implicit dintre drumurile
pe care le comandau) s‐a manifestat, cu unele episoade celebre, dinainte de
cucerirea otomană, când avea loc adesea în cadrul lărgit a două tabere
militare adverse: axa ungaro‐valahă şi axa polono‐moldo‐otomană548.
Atacurile asupra Brăilei, înainte de anexarea ei de către otomani (în 1462,
Mehmed II incendiază Brăila în timul campaniei sale împotriva lui Vlad
Tepeş; Ştefan cel Mare arde şi el Brăila (şi Oraşul de Floci, în 1470) pentru a
asigura monopolul comercial al cetății sale, Chilia549 şi ca represalii față de
obediența principelui Tării Româneşti față de turci), erau evident concepute
şi ca lovituri economice aplicate adversarului550. Brăila era un competitor
pentru Cetatea Albă, datorită capacității de a ʺcaptaʺ drumul
moldovenesc551. Cucerirea Chiliei şi Cetății‐Albe (1484) de către otomani, a
lăsat liberă doar calea Braşovului şi a Dunării, prin portul şi târgul Brăila.
Înainte ca Brăila să devină port otoman (1538), veniturile ei vamale,
fruct al traficului comercial al Mării Negre, erau contestate de eminii
portului Măcin care reclamau la Poartă paguba fiscului otoman din faptul
că navele comerciale pontice ocoleau Măcinul în favoarea Brăilei Țării
Româneşti552.
În epoca dominației otomane la Dunărea maritimă şi în Pontul stâng
(după 1538), porturile Brăila şi Galați rivalizau, ca terminale ale itinerariilor
terestre practicate atunci: drumul Braşovului şi drumul Galațiului (sau

548 Papacostea, 1983 şi Berindei, 1986.

549 Beldiceanu, 1964, p. 48‐49 şi nota 64.
550 Iorga, 1922.
551V, privilegiul lui Alexandru cel Bun pentru negustorii lioveni (Costăchescu,
1932, t. II, p. 633‐636). De asemenea Berindei 1986, p. 52.
552 Beldiceanu şi Beldiceanu‐Steinherr, 1964, p. 104‐105.

182
drumul Bârladului)553. Cât despre Tomorova (Reni), era un important nod
de comunicație cu debuşeele ʺdrumului turcescʺ, adică cu porturile Tulcea
şi Isaccea554. La rândul ei Kilia era cea mai importantă poartă maritimă; la
nevoie o ʺboğaz kesenʺ (tc. care taie strâmtorea) danubiană555; era lacătul
(kilid) ținuturilor răsăritene după cum o numea cronicarul Tursun Beg556.
Portul Măcin se lega atât de drumul turcesc cât şi de un drum care mergea
de‐a lungul malului drept al Dunării557. Brăila era un releu important şi pe
drumul de apă de la Belgrad la Istanbul558. Traficul din Brăila atingea
drumul maritim nu numai pe Dunăre, ci şi pe ruta traversând Dobrogea

553 De la Galați, drumul mergea de‐a lungul Dunării până la confluența cu Prutul şi

de aici, prin Reni, Ismail şi Chilia ajungea la Cetatea Albă: v. relatarea lui Paolo
Bonici, Călători străini, 5, p. 20. Un document de la sfârşitul secolului al XVI‐lea
caracteriza oraşul Galați ca locul caravanelor care duceau din Polonia spre
Constantinopol (Iorga, 1895, p. 50).
554Drumul turcesc unea, prin Dobrogea, Istanbulul cu regiunile nord‐dunărene. El
bifurca la Babadag spre Tulcea şi spre Isaccea; de la Tulcea se putea ajunge la
Ismail printre grinduri (Hóvári, 1984, p. 117). La sfârşitul secolului al XVI‐lea
Tulcea era un port mare, deşi nu foarte sigur, spre care veneau corăbii maritime
care intrau prin brațul Sf. Gheorghe (Diego Galán, Călători străini, 3, p. 523‐524).
555Un incident din timpul lui Alexandru cel Bun, petrecut în 1428, arată cât de
eficient era locul pentru a bloca traficul dunărean: domnul Moldovei pusese să se
ridice un baraj de trunchiuri de copaci care să taie brațul Chilia. V. Iorga, 1899, p.
76‐77 şi 86‐89; Papacostea, 1976, p. 421‐430.
556 Beldiceanu, 1969, p. 240.
557 Tommaso Alberti, Călători străini, 4, p. 359.
558De la Croix, Mihordea, 1937, p. 132: ʺCes deux Provinces sont fort abondantes en
bled, orge, millet, avoine, miel, cire, chevaux, boeufs, moutons, volailles, gibier,
herbes, fruits et pasturages très‐bons, elles sont aussi for marchandes, servant de
passages pour les Royaumes de Pologne, de Hongrie, de Tartarie et de Moscovie,
où ils negotient pendant la paix. Le Danube facilite beaucoup ce commerce par ses
trois embouchures, Kili, Selina, Saint George, par lesquelles entrent toutes les
saïques qui viennent de la mer Noire, et vont jusques au Braylow où elles
déchargent leurs marchandises dans des bateaux plats qui les portent ʺBelgradeʺ.

183
între Hârşova şi Constanța559. Pe segmentul ʺDunării de Jos continentaleʺ
(Vidin‐Silistra), Vidin şi Nicopole erau, unul, debuşeul drumului din
Ungaria, prin Banat, şi al doilea, poarta binecunoscută a mărfurilor care
veneau de la Brusa şi Istanbul, prin Adrianopol, spre Braşov şi spre Sibiu.
Porturile din zona Gurilor Dunării, cele devenite otomane, Kilia şi
Brăila, ca şi cele ale Moldovei (Galați, Tomorova) şi Țării Româneşti (Floci),
erau, în secolul al XVI‐lea, marile debuşee ale drumurilor continentale
europene care se îndreptau spre Marea Neagră. Nu numai Kilia dar şi
Galați, Tomorova şi Floci erau importante debuşee ale comerțului venețian
pontic, pe unde tranzitau vinurile candiote cu destinația Polonia560. De aici
încărcau piei, seu, ceară sau sturioni561.
Țara Românească a fost exportatoare şi de cereale prin porturile
Dunării, chiar şi în secolul al XVI‐lea. Din păcate cantitățile nu se pot estima

559 Mehmed, 1976, p. 47. Un alt drum, de căruțe, pleca din Rusciuc şi ajungea la

Istanbul, prin Varna (ordin din 24 februarie 1574, Microfilme Turcia, R. 16, c. 67,
Archivele Naționale, Bucureşti).
560 Esprinchard, Paris, 1609, part. 2, p. 270‐271. Luca, 2008, p. 70. Din kanunnâme‐lele

celei de‐a doua jumătăți a secolului al XVI‐lea : la Chilia soseau vinurile regiunilor
bulgăreşti Messembria şi Varna dar şi cele de pe coasta albaneză a Valonei
(Avlonya), v. Berindei şi Veinstein 1981, p. 266. Vinurile scumpe şi renumite de
Malvasia (tc. benefişe) sau Modon, din sudul Peloponezului, sunt menționate nu
numai la Chilia ci şi la Brăila, precum şi vinurile aduse de la Trapezunt.
Regulamentul comercial al Brăilei înregistrează vinul numit mervazi originar din
regiunea Malevizi din Creta (v. pentru această identificare Berindei şi Veinstein,
1981, p. 316, nota 23). Vinuri scumpe, malvasia (benefişe), muscatul sau
ʺmoscatelloʺ, în sursele occidentale (tc. misket ) şi vinurile de Candia erau tranzitate
spre Polonia, Rusia, v. Nistor 1912, p. 163 ‐ 164. V. şi Inalcık 1973, p. 131. Dintr‐o
poruncă sultanală din 7 octombrie 1568 se ştie că domnul Moldovei, Alexandru
Lăpuşneanu, îşi trimisese un om al său în Creta pentru a cumpăra 70 de butoaie de
vin, Arhivele Naționale Bucureşti, (Microfilme Turcia, R 15, c. 523), v. Popescu,
1995 şi Luca, 2008.
561 Luca, 2008, p. 26‐29 ; 71‐76.

184
din lipsa informațiilor cifrice562. Dar documentele otomane atestă în
numeroase cazuri acest export. Reglementarea (kanun) Brăilei (TT 483, din
anul 1570) face cunoscută şi o unitate locală de măsură pentru cereale, ʺchila
de Brăilaʺ, numită ʺhârdăuʺ (egală cu 3 kile standard, de Istanbul), semnalată
şi explicată de N. Beldiceanu563. Cel mai vechi regulament privind traficul
dunărean cunoscut, anume raportul cadiului din Kazanlık (în Bulgaria),
din anul 1520, prevedea că cerealele importate din Țara Românească
plăteau vama pe malul opus, într‐unul din porturi. Cerealele (grâu, orz,
ovăz, mei, secară) sunt menționate în majoritatea porturilor dunărene (în
kanun‐urile acestora). Ele erau vândute pe piețele locale sau transportate
spre alte locuri de‐a lungul fluviului, cu corăbiile sau în teritoriile sud‐
dunărene, cu căruțele. În reglementările schelelor Vidin, Turnu şi Brăila564
se specifică proveniența lor din Țara Românească (în regulamentul
comercial al Vidinului s‐au păstrat ca denumiri ale unităților locale de
măsurare şi taxare a cerealelor, ʺsacul valah şi ʺcăruța valahăʺ)565. O parte
din aceste cereale erau măcinate pe malul drept al Dunării. Făina rezultată
se vindea pe loc sau era transportată cu căruțele spre alte centre sud‐
dunărene. Din alte documente se cunoaşte încă o cale practicată în secolul
al XVI‐lea pentru expedierea, la Istanbul, a cerealelor depozitate în portul
Brăila: pe Dunăre, cu şăicile, până la Hârşova şi de aici cu căruțele până la

562Pentru problema dependenței aprovizionării Constantinopolului de aria ponto‐

danubiană, v. Andreescu 1997a, cu noi dovezi în sprijinul tezei după care
răscularea lui Mihai Viteazul din iarna 1594‐1595 a perturbat aprovizionarea
Istanbulului provocînd foamete şi ridicarea spectaculoasă a prețurilor şi corolarul
acestui fapt: importanța economică a țărilor române pentru Imperiul otoman; şi
Murgescu 1995, p. 22‐24, teza contrară: nu amintita răscoală a lui Mihai Viteazul a
înfometat Istanbulul ci politica de mobilizare a resurselor pentru front; aceasta cu
atît mai mult cu cît proviziile furnizate de țările române erau nesemnificative față
de nevoile capitalei otomane.
563 Beldiceanu, 1969a, p. 182.
Țvetkova, 1972, p. 364 şi 382. V. şi TT 483, f. 22. Cerealele din ara Românească
564

sunt menționate şi la Belgrad, v. Bruce Mc. Gowan 1983, p. 37, nota 36.
565 Țvetkova, 1972, p. 364.

185
Constanța566. Aşadar, indiferent de amploare, care trebuie determinată,
fireşte, şi raportată la termeni de comparație ai secolului XVI, nu se poate
desființa exportul de grâu, orz, furaje şi mei din Țara Românească în această
epocă567.

Dintr‐un raport din l5 ianuarie l595 către regele Spaniei, în Ciorănescu, 1940, p.
566

106‐107, nr. 227. Vezi şi M. Mehmed, p. 47, nr. 32.

567Cf. Maxim, 2012, p. 432, comentariul asupra kanun‐ului Brăilei din anul 1570: „în
orice caz, nu poate fi vorba de aducerea de grâu din Țara Românească la Brăila,
pentru că, până târziu, în secolul 19, când s‐a trecut la desțelenirea Bărăganului, Țara
Românească n‐a exportat decât în mod cu totul excepțional grâu”. Traducerea
pasajului din kanun care i‐a pricinuit această opoziție categorică, nu este cea exactă:
„art. 223 din Kanun‐ı iskele‐i Berail menționează buğday, ca şi vin/hamr adus cu
corăbiile de la Trapezunt/Trabzon, de pe malul turcesc al Mării Negre”( p. 438). De
fapt, acolo se spune contrariul: de la Brăila, cerealele, îmbarcate pe corăbii
maritime erau expediate la Istanbul şi la Trapezunt (Trabzon). Corăbiile maritime
(venite din Trapezunt şi Istanbul) care încărcau grâu la Brăila plăteau o taxă de 40
de aspri (accele) de arşun dacă‐l transportau la Trapezunt şi de 30 de aspri de arşun
dacă‐l duceau la Istanbul. Pentru orz, mei şi furaje taxa era de 30 de aspri în primul
caz şi numai de 20 de aspri în al doilea caz. Direcția de export a cerealelor spre
capitala imperiulul era deci privilegiată de legiuitorul otoman. Taxa respectivă se
aplica după determinarea capacității corăbiei prin măsurarea ei în lungime, lățime
şi adâncime, TT 483, f. 22 (arşunul era o unitate de lungime egală cu 63,66 ‐ 67,3 cm.
Vezi N. Beldiceanu, 1973; p. 290). Autorul recentei contestări a oricărui export de
cereale din Țara Românească a uitat două argumente care‐i aparțin, şi îl contrazic:
după o condică din deceniul 8 al secolului XVI, în doi ani s‐au achiziționat din
kazalele dunărene peste 120 000 t. de grâu, şi, un document din anul 1591 care
menționează la Brăila un supraveghetor (nazır) pentru strângerea orzului, v.
Maxim 1983, p. 816 şi 882. V. şi Popescu, 1997‐1998, ediția kanun‐ului Brăilei (din
registrul TT 483), cu traducerea integrală a documentului. Față de ediția Akgündüz
(singura pe care o utilizează M. Maxim), sunt cel puțin 20 de lecțiuni diferite,
explicabile firesc prin faptul că am acordat o atenție specială acestui kanun,
încercând pe cât s‐a putut să rezolv orice neclaritate, față de A. Akgündüz, care,
dându‐şi sarcina uriaşă de a cuprinde legislația întregului teritoriu al Imperiului
otoman, a lăsat multe cuvinte (regionalisme sau nu) insuficient elucidate.
Bineînțeles, v. şi originalul kanun‐ului din registrul TT 483, mai ales f. 23‐24, pentru
reglementările schelei Brăila.

186
 Alte documente otomane vorbesc despre situații în care oameni din
ʺvilâyetul ʺMoldova luau cu forța sare, animale si alte mărfuri supuse vămii la
Tulcea; oamenii cetății Brăila trec la Măcin si iau lemne fără să achite taxele; se
cer cărțile de hotar pentru a determina cui aparțin lacurile din zona Hârşova,
Isaccea, Tulcea, pentru a soluționa litigii legate de dreptul de pescuit. Deşi, în
a doua jumtate a secolului al XVI‐lea, zona Tulcea‐Isaccea‐Măcin, era o
zonă interioară imperiului (spațiul de la nord de Dunăre era protejat, din
anul 1538, de o altă provincie otomană, sangeacul Bender‐Akkerman),
atacurile pe Dunăre ale şăicilor căzăceşti precum şi brigandajul local,
intern, răzbat în multe ordine adresate autorităților locale şi sunt cauze de
îngrijorare, iar pentru populație, motive de plângeri şi cereri de ajutor. De
exemplu, eminul schelelor Tulcea şi Isaccea (în anul 1577) reclama atât
tâlhăriile comise de oameni din Moldova, din porturile Galați şi Tomorova
care atacau corăbiile negustorilor şi jefuiau mărfurile, cât şi ilegalitățile
unor supuşi otomani, din Isaccea, care făceau contarbandă cu lemne tăiate
din insulele care aparțineau schelelor Tulcea şi Isaccei înseşi568.
Toate acestea arată o viață agitată şi turbulentă, cu multe agresiuni
şi rivalități. Respectarea legalității, a obiceiului locului sau a registrului ‐
invocate constant în poruncile sultanilor ‐, sunt instrumentele
indispensabile pentru gestionarea de către autoritățile otomane a acestor
realități atât de schimbătoare.

Cutume comerciale
După cum s‐a văzut, documentele otomane pot constitui mărturii ‐ în
unele cazuri unice ‐ şi pentru forme de organizare şi practici (puțin sau
deloc cunoscute) anterioare cuceririi otomane569.

568Documente otomane în curs de publicare: MAD7534, p. 1631 şi 1608. V. de

asemenea, Popescu, 2010.
569 Terminologia italiană, grecească, slavă, maghiară şi românească legată de
activitățile economice specifice aşezărilor de pe malurile Dunării stă mărturie
despre dominațiile succesive asupra acestui ʺfluviu al destinuluiʺ cum l‐a numit Fr.
Babinger, şi despre amalgamul de experiențe şi umanități de pe cele două maluri
ale Dunării de Jos.

187
Taxa vânzării vinului cu amănuntul : espine.
Documentele otomane menționează această taxă sub mai multe denumiri :
în afară de espine, çenber resmi sau çenber hakkı şi resm‐i obruçina. În regiunile
otomane de dată mai veche, documentele folosesc termenii turceşti çenber
resmi (hakkı), cuvântul çenber însemnând ʺcercul butoiuluiʺ. În regiunile
slave (de exemplu la Nicopole şi Vidin) se preferă traducerea sintagmei cu
un termen slav: resm‐i obruçina (obruç desemnează cercul butoiului). Dar se
întâlneşte şi forma derivată din sintagma italiană ʺad spinamʺ, anume
espine ‐ spina, însemnând de asemenea ʺcercul butoiuluiʺ570. Această formă
de origine italiană se întâlneşte în reglementările următoarelor porturi
dunărene: Brăila, Karaharman (Vadu), Isaccea, Măcin şi Tulcea. Folosirea
termenului espine cu precădere în porturile situate la Dunărea maritimă
(între Brăila şi Chilia) şi, de asemenea, în porturile de pe litoralul pontic (în
vreme ce în celelalte porturi ale Dunării de Jos sunt preferați termenii slav
sau turcesc) este o uzanță din vremea înfloririi comerțului italian în aceste
regiuni şi arată totdată raza sa de pătrundere a acestuia pe cursul Dunării.
Din kanun‐urile diferitelor centre comerciale de la Dunăre se vede
cum taxa espine sau çenber hakkı se plătea la vânzarea vinului în cârciumă,
dar, din cauza evaziunilor fiscale s‐a hotărât să fie cerută chiar în momentul
achiziționării vinului, la piață (Brăila). La Chilia taxa vamală se plătea
concomitent cu taxa espine. Taxa espine avea valori diferite: 7 accele de butoi
(Măcin), 15 accele de butoi (Brăila, Giurgiu, Rusciuc), 16 accele de butoi
(Karaharman), 21 accele de butoi (Chilia), etc.

Instituția ponto‐danubiană a vozarlık‐ului571.

Vozar‐ii erau agenții controlului fiscal care încasau o taxă (vozariyye)
pe mărfurile care tranzitau prin porturi şi schele având totodată monopolul
traversării mărfurilor şi a pasagerilor de pe un mal pe altul cu ajutorul

570 Berindei şi Veinstein, 1981, p. 321‐322.

571 Beldiceanu, 1973a, p. 77‐78.

188
ambarcațiunilor pe care le dețineau şi administrau572. Dar organizarea lor
datează din epocile preotomane şi de aceea se baza, în perioada otomană,
pe elementul creştin de la Dunărea de Jos. Funcția lor era, ca şi cea vamală,
una de evidență şi control fiscal şi economic al traficului. Organizații de
vozar‐i sunt atestate la: Tulcea, Karaharman, Isaccea, Măcin, Hârşova şi
Silistra. Sunt cunoscute condițiile şi cuantumurile perceperii principalei
modalități de retribuire a vozar‐ilor (taxa vozariyye), în diferite porturi ale
Dunării, de la Porțile de Fier până la Gurile fluviului, şi pe malul Nistrului
(Tighina/Bender), precum şi reglementarea activității lor în portul
Nikopol573. O poruncă sultanală aduce elemente noi privind funcționarea
acestei instituții în schela Silistrei : aici, organizația de vozar‐i număra 20 de
persoane (la Nikopol erau 18) ; în schimbul serviciului lor de a face
traversarea unor mărfuri, a vitelor şi a călătorilor, beneficiau de o serie de
scutiri fiscale (impozitele extraordinare şi cutumiare) sau de alte obligații şi
corvezi (oamenii sangeacbeiului Silistrei nu aveau voie să se cazeze în
casele lor). Ei erau scutiți de a presta orice altă slujbă având misiunea de a
fi, zi şi noapte, la schelă574. Un document otoman inedit din 7 iunie 1572
(doc. V. 6) arată explicit cum apărau oamenii locului şi negustorii interesați
de comerțul din acele regiuni, cutumele ʺdin vechimeʺ. De exemplu se cere
respectarea practicii de a nu se lua taxă pentru traversarea pentru oile, caii
şi bivolii peste Dunărea (la Kilia) precum şi a unui anumit cuantum vamal
de 2% aplicat mărfurilor care veneau pe uscat sau pe Dunăre, cu corabia,
din părțile Brăilei.

Comunități civile privilegiate

Documentele otomane pun în lumină situații în care grupuri
ʺprofesionaleʺ, de exemplu cei care extrăgeau sarea (din lacurile marine),
sărarii (tuzcu), de lângă Anhialos (v. doc. V.3), sau cei care prestau anumite

V. documentele din Anexe Cap. V. În legătură cu etimologia termenului vozar, v.

572

Beldiceanu, 1973a, Iosipescu, 1979; v. şi supra, Cap. IV, Derventele.

573 Beldiceanu, 1973a, p. 80‐85.
574 Doc. din 15 februarie 1572, în curs de publicare (BOA, KK67, p. 917).

189
servicii publice în schele (v. doc. V.4) erau organizate ca grupuri în regim
de scutire fiscală în schimbul servicului economic prestat statului.
Regimul scutirilor fiscale colective în schimbul unor servicii publice,
cunoscut din lumea bizantină ca sistemul excuseia. Nicolas Oikonomides i‐a
definit pe ʺexcoussatoiʺ ca ʺgroupe de privilégiés‐serviteurs de l’Etatʺ,
beneficiari de scutiri de impozitele extraordinare şi de corvezi
(ʺleitourgiónʺ), a căror activitate se lega de asigurarea transporturilor:
ʺexkoussatoiʺ ai ʺdromosʺ‐ului sau țărani care se ocupau cu îngrijirea cailor
de poştă, şi navicularii – similari vozar‐ilor şi köprücü‐ilor din Imperiul
otoman575.
Organizații de köprücü (care în schimbul serviciului de podărit erau
scutiți de impozitele extraordinare (cavarız) pentru că erau utili călătorilor
(âyende ve revende) şi fiscului, erau de ex. la Gönçi‐pazarı (v. supra, doc. III.1)
şi la Dervent, lângă Silistra (v. infra, doc. IV.3).
Alte documente otomane inedite ilustrează diferite situații de acest
gen:
Documentul prezentat mai jos (Doc. V.4), din 15 mai 1566, vorbeşte
despre o un caz interesant de degervare fiscală a localnicilor ca urmare a
prestării anumitor servicii publice în schela Tulcei: ʺsatul nostru este un
hass, pentru slujba noastră la schela Tulcei, este inscris în registrul imperial
că suntem scutiți, cu un ordin ilustru, de impozitele cavarızʺ. Si aici se
pomenesc abuzuri din partea administrației locale: ʺ[deşi] nu au fost lipsuri
în slujba noastră, ni s‐au impus lucruri contrare ordinuluiʺ. Serviciile
prestate nu sunt făcute cunoscute.
Daliyanci‐ii din Kilia, adică oamenii care le construiau la cele 8 guri
ale brațului Kilia (se spune într‐o poruncă din 8 iulie 1572) erau scutiți de
impozitele extraordinare (cavarız‐ı divaniyye). De asemenea oamenii Brăilei
care reparau anual talianele fiscului576.

575 Oikonomides, 1996, p. 157, 165.

576Doc. din 8 iulie 1572, BOA, KK67, p. 215 şi din 15 ianuarie 1577, BOA, MAD7534,
p. 1451, în pregătire pentru publicare.

190
 Un document din 13 mai 1572 (doc. V.3), face cunoscut organizarea
în sistem de privilegiu, cu degrevări fiscale, pentru persoanele care ştiau să
extragă sarea (tuzcu=sărari) în regiunea Anhialos/Pomorie (sarea marină).
Cei care erau înscrişi ca sărari, şi prestau slujba de tuzculuk erau scutiți de
impozitele cavarız‐ı divaniyye şi tekâlif‐i örfiye întrucât producerea sării era
considerată un avantaj important. Din kanun‐ul sangecului Silistra (1570) se
vede de asemenea că tuzcı‐ii, pentru îmbunatatirea muncii lor, sunt scutiți de
contributii extraordinare (cavarız) si platesc doar dijma şi alte dări (rusum) 577.
Tot aici, in reglementarea specială pentru Anhialos (kanunnâme‐i nefs‐i
Ahyolu) este indicat în detaliu statutul sărarilor de aici. Aceştia beneficiau de
o serie de scutiri: scutirea de taxele extraordinare, de dările pe orz şi pe grâu
şi exonerări: furnizarea de cerahori de sekbani, de curieri (ulak), ş.a., în
virtutea unei porunci din 7 mai 1567 (27 Şevval 974), deci cu o săptămână
înaintea poruncii care rezolva un litigiu legat de nerespectarea statutului lor
privilegiat578.

577 Vezi kanun‐ul Silistrei în Akgündüz, 1994, vol. VII, p. 717.

578 Akgündüz, 1994, vol.VII, p. 756.

191
ANEXE Cap. V.

Doc. V. 1: Kânunnâme‐i bâc kasaba‐i Künci/Gönci bâzârı (Reglementarea

pentru taxa bâc a târgului Künci/Gönci bâzârı, Akgündüz, vol. VII, p. 745‐
746; Başbakanlık Osmanlı Arşivi, TT 483, f. 29‐30).
Transliterația s‐a făcut după manuscrisul TT 483 de la Başbalanlık
Arşivi, raportat la ediția lui A. Akgündüz. Diferențele între ediție şi
manuscris le‐am semnalat în acolade.

Transliterare
[1] Dört öküz carabasıyla tereke ve pirinç gelse, sekizer akçe alınur.
Ve iki öküzle gelse dörder akçe alınur. cArabayla [2] bal ve yağ ve kuru
soğan ve sarmısak sarımsak} ve kuru üzüm ve kuru balık ve yaş balık ve
örtü kebesi ve sarı kürk [3] yük ile gelen dört öküz çeker carabadan sekizer
akçe alınur. Ve iki öküz çeker carabadan dörder akçe alınur. Ve kumaş [4]
ve demir ve kavaf esbâbı gelse, carabayla olıcak bu vech üzere alınur. Ve
zikr olunan esbâb at yükiyle ve deve yükiyle [5] gelse ikişer akçe alınur. Ve
bir bâzirgan gelse, yükün çözüb {esbâbın} yaysa, yer kakkı deyü birer akçe
alınur. Ve heybe ile aba ve bal [6] ve yağ ve kaliçe ve çuval ve sâir bu
makûle nesne gelüb satılsa, kırk akçede bir akçe bâc alınur. Ve at ve {katır}
bargir ve katır [7] satılsa, alandan ve satandan ikişer akçe alınur. Ve kara
sığır satılsa, alandan ve satandan birer akçe alınur. Ve koyun ve keçi satılsa,
[8] {alandan} satandan iki koyuna bir akçe alınur; alandan nesne alınmaz.
Ve kanarada {kanarede} yazılu kassab koyun ve keçi boğazlasa, dört
koyuna [9] bir akçe alınur. Ve çariyekçi gelüb koyun ve keçi boğazlasa, iki
koyuna bir akçe alınur. Ve kara sığır boğazlansa, iki akçe alınur. [10] Ve
esir satılsa, alandan ve satandan dörder akçe alınur. Ve kavun ve karpuz ve
yaş üzüm ve hıyâr ve sâir bu makûle [11] mâkulatdan tamam caraba ile ki
dört öküz çeker {çeke}, dört akçe ve iki öküz {ile} çeker {çeke}, iki akçe
alınur. Ve bir at çeken, carabadan [12] iki akçe alınur. Ve at yükiyle gelse,
bir akçe alınur. Ve carabayla tahta gelse, carabadan bir tahta alınur. Ve
carabayla mertek gelse, [13] carabadan bir mertek alınur. Ve carabayla direk

192
gelse, carabadan iki akçe alınur. Ve fuçuyla hamr gelse götürüb579 satandan
[14] on beş akçe alınur. Ve alandan sekiz akçe alınur. Ve gön gelse, kara
sığır gönünden iki göne bir akçe alınur. Ve su sığırı [15] gönünden, bir
göne, bir akçe alınur. Ve müslimanın bâkire kızından resm‐i arûs altmış
akçe ve seyybesinden otuz akçe alınur. Ve keferenin [16] bâkiresinden otuz
akçe ve seyybesinden on beş akçe alınur. Ve tulum ile peynir gelse, kantara
urulub satılsa, kantar [17] başına birer akçe alınur. Ve şehirden taşraya
carabayla bal ve yağ ve gön ve sâir metâc gitse, tamam caraba ise, sekizer

akçe alınur. [18] Iki öküz {çeker} carabası ise dörder akçe çıkar‐bacı alınur.

Traducere:
Dacă vin grâne şi orez cu căruța cu 4 boi, se iau câte 8 aspri (akçe). Şi dacă
vin [aceste produse] cu [căruța] cu 2 boi se iau câte 4 aspri. Se iau câte 8 aspri
de căruța trasă de 4 boi care vine încărcată cu miere, seu, ceapă uscată, usturoi,
struguri uscați (stafide), peşte usact şi peşte proaspăt, cuverturi de pâslă (örtü
kebesi) şi ʺblănuri galbeneʺ (sarı kürk). Se iau câte 4 aspri de al căruța trasă de 2
boi. Dacă vin stofe (kumaş), mărfuri [obiecte] de fier şi încălțăminte, fiind cu
căruța, se va lua în modul arătat. Iar dacă mărfurile acestea vin pe cai şi pe
cămile, se iau câte 2 aspri. Dacă un negustor vine şi expune [marfa] desfăcută
se ia câte un aspru ca taxă numită yer hakkı. Dacă vin pe ʺşaua calului ʺşi se
vând aba, miere, seu, covoare, saci şi alte asemenea mărfuri, se ia un aspru la
40 de aspri. Dacă se vând cai, armăsari, catâri, se iau de la cumpărător şi de la
vânzător câte 2 aspri. Dacă se vând bivoli de uscat, se ia câte un aspru de la
cumpărător şi de la vânzător. Dacă se vând oi şi capre, se ia de la vânzător un
aspru la 2 oi; de la cumpărător nu se ia nimic. Dacă casapul înscris (yazılu
kassab) sacrifică (prin strangulare) (boğazlamak), la abator oi şi capre se ia o
accea la 4 oi. Dacă vin casapi itineranți (çariyekçi) şi sacrifică oi şi capre, se ia un
aspru la 2 oi. Dacă sunt sacrificați bivoli de uscat, se iau 2 aspri. Dacă se vând
robi se iau de la cumpărător şi vânzător câte 4 aspri. Dacă [vin] cu căruța cu 4
boi, plină, pepeni verzi (karpuz) şi pepeni galbeni (kavun), stafide, castraveți şi
alte mărfuri dintr‐acestea, se iau 4 aspri iar dacă sunt 2 boi înjugați, se iau 2
aspri. De la căruța cu un cal se iau 2 aspri. Dacă vin [mărfurile] pe cai, se ai un

579 În ediția Akgündüz, cuvântul « götürüb « lipseşte.

193
aspru. Dacă vin cu căruța scânduri (tahta), se ai o scândură de căruță. Dacă
vine cu căruța căpriori de lemn (mertek), se ia de căruță o bucată. Dacă vin cu
căruța grinzi (direk), se iau de căruță, 2 aspri. Dacă vine cu butoaiele vin, se iau
15 accele de la vânzătorul care le aduce. Iar de la cumpărător se iau 8 aspri.
Dacă vin piei (gön), de la pielea de bivol de uscat se ia un aspru la două piei. Se
ia un aspru de la o piele de bivol de apă. Iar taxa de căsătorie (resm‐i arûs) de
la fetele musulmanilor se ia de 60 de aspri iar de la văduvele lor (seyybe) se
aiu 30 aspri. De la fecioarele creştinilor se iau [ca taxă de căsătorie], 30 de
aspri iar de la văduvele lor, 15 aspri.
Dacă vin burdufuri cu brânză şi sunt puse pe kantar şi dacă sunt
vândute, se ia câte un aspru de kantar. Dacă pleacă afară din oraş, cu căruța,
miere, seu, piei şi alte mărfuri, şi dacă este o căruță plină, se iau căte 8 aspri.
Se iau ca taxă çıkar‐bağı câte 4 aspri [de căruță] dacă sunt înjugați 2 boi.

194
Facsimil Doc. V. 1: Kânunnâme‐i bâc kasaba‐i Künci/Gönci bâzârı

195
Doc. V.2 : Poruncă (hüküm) din 16 martie 1566 (BOA, MAD2775, p. 1133)

Transliterare:
[1] Kili kadısına hüküm yazıla ki: hâliyâ Dergâh‐ı Muallâma carz
gönderüb, kal‘a‐i Kili mukatacatına bi’l‐fiil emîn olan [2] erbâb‐ı timârdan
Süleyman, bu hakîre geldükde, takrîr edüb dedi ki: ʺkaradan Tulça
iskelesine araba ile metâ‘ gelüb, Kili iskelesine [3] müteveccih olsa Tulça
iskelesinde gümrük iskelesinde geçer bâçı alınur; ve deryâdan gemiyle
meta‘ gelüb Tulça iskelesinden geçüb, [4] vilâyet‐i Boğdan’dan, Galas ve
Tomaravo nâm iskelelere gelse, Tulça iskelesinde gümrük alınur; ve Tulça
iskelesinden gemi [5] ile geçen meta‘ Kili iskelesine gelse, Tulça
iskelesinde geçer bâçı veriligelmiş iken, hâliyâ, Tulça iskelesinden Kili
iskelesine gemi ile [6] gelen meta‘dan geçer bâçı alacak iken, Tulça emîni
kanûn‐ı kadîme muhâlif gümrük alub, Kili iskelesine gadr ve bana hayf
olur; [7] ahvâlimi carz ediverʺ, deyu. Ilhâh etdükde sâbıkan emânete
mutasarrıf olan ehl‐i vukûflardan dizdar Hacı Musa [8] Ağalar bin Ali ve
Müslim Ağalar bin Vefa ve Yahya Ağalar bin Yusuf nâm kimesneler
mahfil‐i kazâya ihzâr olunub kaziyyede [9] istihbâr olundukda cevâb
verüb : karadan araba ile Tulça iskelesinden metâ‘ geçüb, Kili iskelesine
[10] gelse, Tulça iskelesinde gümrük, Kili iskelesinde geçer bâçı alınur. Ve
Tulça iskelesinden gemiyle geçüb, vilâyet‐i [11] Boğdan’dan, Galas ve
Tomaravo nâm iskelelere varan metâ‘dan Tulça iskelesinde gümrük
alınur. Feemmâ [12] Tulça iskelesinden gemiyle geçüb Kili iskelesine
metâ‘ gelse, ber mûcib‐i kanûn‐ı kadîm Tulça iskelesinde geçer bâcı ve
Kili [13] iskelesinde gümrük alına gelmişdir, dediklerinde Der‐i devlete
carz olundu, deyu, bildirmişsin. İmdi buyurdum ki: [14] hükm‐i şerîfim

vardukda, göresin: zikr olunan iskelelere gelen metâ‘dan kadîmden

şimdiye değin, mîrî [15] içün ne vechle gümrük ve bâc alınu gelmişise
gerü olıgelen âdet ve kanûn üzere ve vilâyet defteri mûcibince amel
edesin, [16] olıgelen âdet ve kânûna muhâlif ve vilâyet defterine mugâyir
kimesneye bî‐vech ta‘alül ve nizâ‘ etdirmeyesin. Şöyle bilesin, [17]
tahrîren fî 25 Şaban, sene 973.

196
 Traducere:
Să se scrie o poruncă cadiului Chiliei : în prezent, trimițând un arz
(raport) la Pragul Meu cel Înalt [în care cadiul a spus] ʺSüleyman, cel care
este într‐adevăr eminul mukataca–lei Chilia, din categoria timarioților
(erbâb‐ı timâr), când a venit la mine, umilul, făcând un memoriu, a spusʺ :
ʺcând sosesc mărfuri pe calea uscatului, la Tulcea, cu căruțele, dacă se
îndreaptă spre portul Chilia, se ia în portul Tulcea, în vama portului580,
taxa geçer bâçı. Când mărfurile vin cu corabia, şi trec dincolo de schela
Tulcea, şi vin la schelele Galați şi Tomorova, în Moldova, se ia vama în
schela Tulcea. Iar pentru mărfurile care trec cu corabia prin schela Tulcea
şi merg la schela Chilia, la Tulcea se ia geçer bâcı . Dar în prezent, pentru
mărfurile care vin din schela Tulcea spre schela Chilia, eminii Tulcei,
contrar vechiului kanun, iau vama la Tulcea, acest lucru fiind o pierdere
pentru schela Chilia iar pentru mine o nedreptate. Am înfățişat imediat
această situație a mea ʺ, a spus el (eminul). Când s‐au convocat la curtea
de justiție (a cadiului) oameni cunoscători, foşti deținători înaintevreme ai
funcției de emin, precum dizdarul Hacı Musa Ağa fiul lui Ali, şi Müslim
Ağa fiul lui Vefa şi Yahya Ağa fiul lui Yusuf şi s‐a făcut anchetă asupra
acestei probleme, au dat (acest) răspuns : ʺDacă mărfurile [aduse] în
căruțe trec pe uscat prin schela Tulcea şi merg la schela Chilia, se ia la
schela Tulcea vama şi la schela Chilia geçer bâcı. De la mărfurile care trec
cu corabia dinspre Tulcea spre schelele Galați şi Tomorova, din Moldova,
se ia vama la schela Tulcea. Şi dacă mărfurile trec cu corabia de la Tulcea
spre Chilia, conform vechiului kanun, se obişnuia să se ia geçer bâcı la
schela Tulcea şi vama la schela Chiliaʺ. A fost făcut arz la Poartăʺ, ai
comunicat.

580 Este posibil să fi fost omis în text „Kili”. Dacă se compară cu rândurile 9‐10:

„karadan araba ile Tulça iskelesinden metâ‘ geçüb, Kili iskelesine [10] gelse, Tulça
iskelesinde gümrük, Kili iskelesinde geçer bâçı alınur”, se vede că este vorba de
aceeaşi situație. Altminteri ar rezulta o contradicție.

197
 Am ordonat (în consecință): la sosirea poruncii mele ilustre, să
vezi, pentru mărfurile care vin în schelele sus‐numite, în ce mod se
obişnuia a se percepe pentru fisc vama şi taxele de bâc, din trecut şi pană
astăzi, şi să procedezi cum se obişnuia conform kanun‐ului şi registrului
vilâyet‐ului581. Să nu îngădui să se facă nimănui, fără motiv, contrar a ccea
ce se obişnuia conform cutumei şi kanun‐ului şi registrului vilâyet‐ului,
dificultăți (dispute) şi pretexte [pentru a proceda altminteri]. Aşa să ştii!
Scris la 16 martie 1566.

În aceste documente termenul vilâyet este folosit în sens administrativ‐teritorial :

581

caza sau sangeac.

198
Facsimil Doc. V.2 : Poruncă (hüküm) din 16 martie 1566 (BOA, MAD2775,
p. 1133)

199
Doc. V.3: Poruncă (hüküm) din 13 mai 1572 (BOA, KK67, p. 17)

Transliterare
Ahyolı kadısına hüküm yazıla ki: hâlyâ Silistre sancağında Ahyolu
nahiyesinde nefs‐i Ahyolu’da Papa Tuvanu (?) [2] mahallesinde sakin olan
Toma veled‐i Hrisvir (?) nâm zımmi Dergâh‐ı Muallâma gelüb ben Ahyolu
memlâhasında [3] defter‐i hakanide tuzcu kayd olunub ber mucib‐i defter‐i
vilâyet tuzculuk hizmentin eda edüb [4] kusurum yoğiken vilâyet defterine
muhalif bana bî vech avarız‐ı divaniye ve tekâlif‐i örfiyye [5] teklif ederler
hayfdır, deyu, bildirdi.
Imdi buyurdum ki: hükm‐ü şerifim vardukda, mezkürün Asitane‐i [6]
Sa’adetim’den verilen nişanlu sahih vilâyet defteri suretine nazar edüb,
göresiz: mezkür zımmî [7] memlâha‐i mezbûrda tuzcu kayd olunub, ber‐
mucib‐i defter‐i vilâyet tuzculuk hizmetin eda edüb, [8] tuz mahsullune nef’i
olub, kusuru yoğise, ol takdirce, mezkür tuzculuk hizmeti [9] mukabelesinde
vilâyet defterinde, cavarız‐ı divaniyye ve tekâlif‐i örfiyeden ne vechle muaf
[10] kayd olunmuş ise, vilâyet defteri mucibince camel edüb vilâyet defterine
muhalif mezkürü [11] kimesneye incitdirmeyesin, Ve deftere mugâyir bî
vech nesne teklif etdirmeyesin. Ve bacaden‐nazar bu hükm‐ü [12] şerifimi
elinde ibkâ edesin. Şöle bilesiz deyu, tahriren fî 29 Zilhicce, sene 979.

Traducere:
Să se scrie cadiului de Anhialos/Pomorie (Ahyolu) poruncă: în
prezent a venit la Sublimul Meu Prag zimmi‐ul numit Toma fiul lui Hrisvir,
locuitor în mahalaua Papa Tuvanu din Anhialos, nahiyaua Anhyalos din
sangeacul Silistra, şi a spus făcând cunoscut: eu fiind înscris în registrul
imperial (defter‐i hakani) ca tuzcu în sărăria Ahyolu, conform registrului
vilâyet‐ului făcând slujba de tuzculuk [şi] nefiind lipsă [in această slujbă a
mea], contrar registrului vilâyet‐ului, se cer de la mine fără motiv impozitele
avarız‐ı divaniye şi tekâlif‐I örfiyye [ceea ce este] injust.
Acum am poruncit: la sosirea poruncii mele ilustre, să vedeți,
examinând copia registrului vilâyet‐ului, [în validă formă] cu nişan valid

200
dată acestora de la Pragul Meu al Fericirii: numitul zimmi, fiind înscris ca
tuzcu la susnumita sărărie, făcând slujbă de tuzculuk conform registrului
vilâyet‐ului, produsul sării fiind un avantaj, dacă nu este lipsă [in slujba
aceluia] atunci, dacă este înscris într‐un fel ca scutit de impozitele cavarız‐ı
divaniyye şi tekâlif‐i örfiye în registrul, făcând slujba conform cu registrul
vilâyetului, în schimbul numitei slujbe de tuzcukuk, şi contrar registrului
vilâyet‐ului nimeni să nu‐l vexeze şi contrar registrului să nu i se ceară
nimic; şi după examinare, această poruncă a mea ilustră s‐o păstreze în
mâna sa. Aşa să ştiți. Scris la 13 mai 1572.

201
Facsimil Doc. V.3: Poruncă (hüküm) din 13 mai 1572 (BOA, KK67, p. 17)

202
Doc. V. 4: Poruncă (hüküm) din 15 mai 1566 (BOA, MAD2775, p. 1521)

Transliterare:
Harsova kadısına hüküm yazıla ki: hâliyâ, taht‐ı kazana tabic Tulça
nâm kariye cahalisi Dergâh‐ı Muallâma gelüb mezbur kariyemiz [2] hass
olub Tulça iskelesi hizmetini etdüğümüz ecilden hükm‐i şerif ile cavarızdan
mucaf ve müsellem [3] olmak üzere defter‐i hakanide mukayyed olub,
hizmetimizde kusurumuz yoğiken bize hilâf‐ı emr dahl [4] olunur deyu
bildirdiler. Imdi buyurdum ki : hükm‐i şerifim vardukda, mezkürlerin
ellerinde olan [5] hükümlere ve defter‐i hakaniye nazar edüb göresin: fî‐
nefs‐ül emr mezkür kariye ahalisi Tulça iskelesi hizmetine [6] tayin olunub
eda‐i hizmet edüb, kusurları yoğise , ol takdirce hizmetleri mukabelisinde
ellerinde [7] olan ahkâm‐ı şerifede ve defter‐i hakanide ne vechle muaf ve
müsellem olunmuşlarsa vilâyet defteri mucibince [8] camel edüb vilâyet
defterine muhalif ve emr şerifime mugayir mezkürleri kimesneye bî vech
rencide etdirmeyesin [9] ve ba’den‐nazar bu hükmü şerifimi ellerinde ibkâ
edesin, şöyle bilesin deyu, tahriren fî 25 Şevval, sene 973.

Traducere:
Să se scrie un ordin cadiului Hârşovei: în prezent, oamenii satului
Tulcea, ținând de cazaua [Hârşova], au venit la Pragul Meu Sublim [şi au
spus]: ʺsatul nostru este un hass, pentru slujba noastră la schela Tulcei, este
înscris în registrul imperial că suntem scutiți, cu un ordin ilustru, de
impozitele extraordinare (cavarız). [Deşi] nu au fost lipsuri în slujba noastră,
ni s‐au făcut lucruri contrare ordinuluiʺ, au spus, făcând cunoscut.
Am poruncit (în consecință) următoarele: la sosirea ilustrei mele
porunci, examinând ordinele şi registrul imperial pe care sus‐numiții
[oamenii din Tulcea] le au în mâna, să vezi: [dacă] în propriul tău ordin
oamenii satului Tulcea sunt desemnați pentru servicii la schelă şi dacă le
îndeplinesc fără lipsă, [şi] în consecință, în ce mod sunt înscrişi ca scutiți, în
schimbul slujbelor lor, în registrul vilâyet‐ului şi în poruncile ilustre aflate
în mâinile lor, prestând slujba conform registrului vilâyet‐ului; să nu

203
îngădui nimănui, fără motiv, să le facă silnicii contrar registrului vilâyet‐
ului şi poruncii mele ilustre. Şi de‐acum înainte să păstreze în mâinile lor
acest ordin al meu ilustru. Aşa să ştii! Scris la 15 mai, 1566.

204
Facsimil Doc. V. 4: Poruncă (hüküm) din 15 mai 1566 (BOA, MAD2775, p.
1521)

205
Doc. V. 5: Poruncă (hüküm) din 2 Iunie 1572 (BOA, KK 67, p. 62)

Transliterare:
1) Hırsova kâdısına hüküm yazıla ki: hâliyâ taht‐ı kazâna tâbic Ester
nâm karye ahâlîsi kapuma âdam gönderüb mezbûr karyemiz defter‐i
hâkânîde 2) derbend kayd olunub, derbend hizmetin edâ edüb, cöşr ve sâir
rüsûmu[mu]z reâyâ gibi virüb hizmetimiz mukâbelesinde cavârızdan 3) ve
kürekçiden ve nüzülden ve çerahordan ve ağaç kerestesi salgunundan ve
pencik oğlanı alınmakdan mucâf ve müsellem kayd 4) olunub ber mûcib‐i
defter‐i vilâyet derbend hizmetin edâ edüb, hizmetimizde kusûrumuz
yoğiken, elimize verilen vilâyet 5) defterine mugâyir mucâfiyetimize dahl
olunmasından ihtiyât ederiz ve eküb biçüb hâsıl eylediğimiz cöşr‐ı
terekemiz emînler 6) ve câmiler ve gayriler cayni ile cöşrmüz almayub,
üzerimize kesim edüb bacde zamân gelüb bizden narh‐ı rûzîden küllî
akçelerimiz 7) alurlar, hayfdır deyu, bildirdiler. İmdi buyurdum ki: hükm‐
ü şerîfim vardukda mezkûrların Âsitâne‐i Sa‘âdetimden ellerine verilen
nişânlu sahîh 8) cedîd vilâyet defteri sûretine, nazar edüb, mezkûr karye
ahâlîsi, mahall‐i mezbûrda derbend kayd olunub ber mûcib‐i defter‐i
vilâyet 9) derbend hizmetin edâ edüb, mâl‐ı mîrîye ve recâyâya ve âyende
ve revendeye, nefcleri olub, kusûrları yoğise ol takdîrce 10) derbend
hizmeti mukâbelesinde cöşürlerin ve rüsûmların sâ’ir recâyâ gibi verdikden
sonra, vilâyet defterinde kayd olunduğu üzere 11) avârızdan ve kürekçiden
ve nüzülden ve sâ’ir tekâlif‐i örfiyeden mu‘âf ve müsellem olalar.
Mezkûları kimesne vilâyet defterine 12) muhâlif incitmeye ve bî‐vech nesne
teklîf etmeye ve etdirmeyeler ve bacde’n‐nazar bu hükm‐i şerîfimi ellerinde
ibkâ edeler. Şöyle bileler deyü, 13) tahrîren fî 20 Muharrem sene 980.

Traducere:
Să se scrie cadiului Hârşovei prouncă [după cum urmează] : în
prezent, oamenii satului Ester, din cazaua [Hârşova], au trimis un om şi au
făcut cunoscut [următoarele] : satul nostru susmenționat, fiind înscris în
registrul imperial ca ʺderbendʺ, îndeplinind serviciul de [paznic] de

206
trecătoare (derbend), dând dijmele noastre (cöşr) şi celelalte contribuții ale
noastre ca şi celelalte raiale (recaya), fiind înscrişi, în schimbul serviciilor
noastre, ca scutiți de impozite şi contribuții ca cavârız, kürekçi, nüzül, çerahor,
ağaç kerestesi, pencik oğlanı, îndeplinind serviciul de [păzitori] de trecătoare
(derbend), conform registrului vilâyet‐ului, [iar] slujba noastră fiind fără
lipsă, avem grijă ca să nu [se petreacă nimic] contrar scutirilor înscrise în
regfistrul vilâyet‐ului [care ne‐a fost] dat în mână. Din ceea ce adunăm la
secerat, emîn‐ii, câmil‐ii şi alți [funcționari] nu ne iau dijma noastră
[obişnuiă] din cereale [în natură] ci puna supra noastră kesim‐ul582. Apoi,
vin şi ne iau bani mulți [drept] kesim, pe care‐l calculează la prețul zilei
(narh‐ı rûzî), ceea ce este nedrept ʺ, au spus.
În consecință am ordonat [următoarele] : la sosirea poruncii mele
ilustre, examinând copia noului registru al vilâyet‐ului, autentificată, cu
nişan, dată lor de la Pragul Meu al Fericirii, să vedeți dacă locuitorii
susnumitului sat, înscrişi în acel loc ca ʺderbendʺ, îndeplinind slujba de
[păzitori] de trecătoare (derbend) şi fiind folositori fiscului (mâl‐ı mîrîye),
raialeleor (recâyâ) şi călătorilor, şi dacă [această slujbă] este fără lipsă, luând
în considerare toate acestea, în schimbul slujbei de ʺderbendʺ, după ce dau
ac toate raialele dijmele lor şi taxele (rüsûm), după cum sunt înscrişi în
registru, să fie scutiți de [taxele şi contribuțiile] de avârız, kürekçi nüzül şi
alte impozite cutumiare (tekâlif‐i örfiye ). Nimeni să nu facă acestora, contrar
registrului, nici o silnicie, şi nimeni să nu le ceară, fără motiv, nimic
[altceva]. După [verificarea tuturor acestor lucruri], să păstreze porunca
mea ilustră în mâna lor. Aşa să ştii! Scris la 2 iunie 1572.

582 Obligația de a vărsa o sumă forfetară, Beldiceanu‐Steinherr, 1993, p. 14.

207
Facsimil Doc. V.5: Poruncă (hüküm) din 2 Iunie 1572 (BOA, KK 67, p. 62)

208
Doc. V. 6: Poruncă (hüküm) din 7 iunie 1572 (BOA, KK67, p. 94)

Translitarare
[1] Bender sancağı beğine ve Kili kadısına hüküm yazıla ki: hâliyâ
bazı tüccar tayfesi canibinden Mehmed nam kimesne, Kapuma gelüb ʺliva‐i
Silistrede, Kili [2] iskelesi mukatacatına müteallik Tunadan geçen, atdan ve
sığırdan ve koyundan kadim‐ül‐eyyamdan nesne alınugelmemişdir [3] ve
karadan ve Tunadan ve Silistre ve Bra’il canibinden gemi ile bir nesne gelse
ki kanunnâmede sarahaten yazılmış olmasa [4] anun gibilerden yüzde
ikişer akçe hesabı üzere resm alına; karadan gelürse caraba bacı alına deyu,
defter‐i [5] hakanide bu vechle mukayed olub, kanun mukarrer iken, iskele‐
i mezbure emini olanlar olıgelen kanuna [6] ve vilâyet defterine mugayr
bizden ziyade akçe alub, hayıfdır deyu, bildirdi. Imdi buyurdum ki:
hükmü [7] şerifim vardukda mezkürları nizac eden iskele eminleri ile
beraber idüb ve Asitane‐i Sacadetimden ellerine [8] verilen nişanlu sahih
cedid vilâyet defter suretine nazar edüb, ve ehl vukufdan macalum edinüb
göresiz: [9] Tunadan geçen atdan ve sığırdan ve koyundan ve gayriden
kadim‐ül‐eyyamdan şimdiye değin miri içün [10] ne vechle resimleri
alunıgelmişise ve vilâyet defterinde ne vechle mukayed ise bu babda
vilâyet defteri mucibince [11] camel edüb vilâyet defterine mugayir ve
olugelmişe muhalif mezkür rencber tayfesi[ne] kimesneye bî vech zulm ve
tacaddi etdirmeyesiz [12]. Şöyle bilesiz deyu, tahriren fî 25 Muharrem 980.

Traducere:
Să se scrie poruncă sangeacbeiului de Bender (Tighina) şi cadiului
Chiliei (Kili): în prezent, a venit la Poarta Mea, din partea unei comunități
de negustori, numitul Mehmed ʺdin vechime se obişnuia să nu se ai nimic
pentru oile, caii şi bivolii care treceau Dunărea în mukataca‐ua depinzând de
schela Chiliei (Kili) din sangeacul Silistra. Iar de la ceea ce venea pe uscat
sau pe Dunăre, cu corabia, din părțile Brăilei şi Silistrei, se luau 2% aspri ad
valorem, după cum este scris explicit în kanun; dacă vin pe uscat se va lua
[taxa] caraba bacı, aşa este înscris în registrul imperial. Fiind [aceast lucru]
fixat în kanun, eminii acestei schele obişnuiesc, contrar kanun‐ului şi

209
registrului vilâyet‐ului, să ia de la noi mai multe accele [ceea ce] este injustʺ,
a spus făcând cunoscut.
Acum am poruncit: la sosirea ilustrei mele porunci, informându‐vă
de la oameni cunoscători, [şi] mergând împreună cu cei ce sunt in dispută
şi cu eminul schelelor, să examinați copia noului registru al vilâyet‐ului, în
formă validă, dată în mâna lor de la Pragul Fericirii Mele, să vedeți: în ce
mod se luau taxele din vechime până acum pentru trecerea peste Dunăre a
cailor, oilor, bivolilor şi a altor [animale], şi cum era scris în registrul
imperial, în această privință făcându‐se după registrul vilâyet‐ului. Să nu se
facă nici o opresiune şi nedreptate niciunuia din menționata comunitate a
negustorilor, contrar a ceea ce se obişnuia [din vechime] şi contrar
registrului vilâyet‐ului. Aşa să se ştie ! Scris la 7 iunie 1572.

210
Facsimil Doc. V.6: Poruncă (hüküm) din 7 iunie 1572 (BOA, KK67, p. 94)

211
Doc. V.7: Poruncă (hüküm) din 17 iunie 1572 (BOA, KK 67, p. 106) 583

Translitarare
[1] Brâ’il kadısına ve Brâ’il dizdarına584 hüküm yazıla ki: hâliyâ, sen ki
Brâ’il kadısısın Dergâh‐ı Muallâma carz gönderüb, Brâ’ail mukâtacatı emini
Mehmed gelüb dedi ki: [2] ʺMâ‐tekaddemden Karadeniz gemileri kasaba‐i
Brâ’aile gelüb mezbûr Brâ’il iskelesinde gallât tahmil olunub giderlerdi
{giderler iken}. Ol sebebden Eflâk [3] vilâyetinin meta’yı Brâ’ile bey’ olub
miriye hayli öşür hâsıl olduğundan gayri gemilere tahmil olunan gallâtda
bî hadd gümrük [4] alınırdı. Hâlyâ, Bra’il’a gelicek gemiler Eflâk`ın Floç
nâm iskelesine gidüb, anda tahmil olunmak ile, Bra’il’a gelmiyecek
{gelicek} Floç’a [5] gidüb, gümrük ve sa’ir rüsûmu Eflâk içün zabt olunur.
Şöyle ki zikr olunan gemiler, Floç’a gitmeden menc olunmaya, Bra’il [6]
iskelesine zarar‐ı küllî vakîc olur ʺ, deyucek. Kasaba‐i mezbure ahâlisinden
sual olundukda, ʺilâ yevminâ hazâ585 {ehl‐i mu’minâtdan?} Karadeniz [7]
gemileri Bra’il iskelesin bâsub Floç’a gidegelmiş {gidüb gelmiş} değildir.
Brâ’ilda tahmil olunugelmişdir ʺdedikleri sebebden menc olunması [8]
lâzım ve mühim olmağın, carz olunduʺ deyü, bildirdiğinde ve mezbûr
emin‐i sâbık Mehmed Dergâh‐ı Muallamda bulunub ʺzikr olunan gemiler
Eflâk [9] canibinde olan mezbur Floç iskelesine varduklarından gayri Kara
Boğdan canibinde olan, Tomarav [10] ve Galaç nam iskelelere vardukları
ecilden {ecelden}586 mâl‐ı miriye külli zarar ederler deyu bildirdiğinde, sene
955 Saferinde hükm‐ü şerif [11] verilür şimdikihalde ol hükmü erifimi

583 Documentul a fost recent publicat în volumul Mihai Maxim (Maxim, 2012, p.
425‐433). Întrucât, independent, l‐am prelucrat în lotul meu de documente avute
în vedere pentru prezenta cercetare, l‐am reprodus aici, indicând lecțiunile
divergente între acolade.
584 „ve Brâ’il dizdarına”; Brâ’il, suprascris, e omis (p. 426).

Ilâ yevminâ hazâ =până în zilele noastre, până în prezent (F. Devellioğlu,
585

Osmanlıca‐Tükkçe Ansiklopedik Lûgat, Ankara, 2000).

Ecilden = din cauză (ecil = cauză, motiv); ecel = sfârşit ; ”sorocul” morții cuiva,
586

hotărât de Providență, v. de ex. Ch. Samy‐bey Fraschery, p. 53.

212
Kapuma getürüb tecdid olunmasın taleb eyledükleri ecilden {ecelden} ve
sen ki Brâ’il kadısısın Kapuma [12] carz gönderüb, ʺKaradeniz gemileri
Bra’il gelmeyub, Kara Boğdan cânibinde Tomarova ve Galaç nâm iskelelere
varmakla mal‐ı [13] miriye zarar olur ʺdeyu bildirmiş.
Imdi buyurdum ki: hükm‐ü şerifim vardukda göresin sonradan bu
hükm‐ü şerifimin hilafına hüküm varmamış [14] ise mucibi’yle camel edüb
Karadeniz canibinden, Bra’il’a varan gemilerin reislerine tenbih ve tekid
{te’kidler} eyleyesiz ki [15] min ba’ad olıgelene muhalif Eflâk ve Kara‐
Boğdan canibinde olan Tomarava ve Galaç ve Floç nam iskelelere [16]
varmayub doğru Bra’ail iskelesine varub kadimden olugeldüği üzere
metacaların ve esbabların [17] Br’ail iskelesinde ihrac edüb ve gerü
gemilerin Bra’ilda tahmil edüb kânun üzere miriye müteveccih olan [18]
gümrüklerin bî kusur eda edüb mal‐ı miriye zarar olunmalu ettirmeğesiz.
Şöyle ki ba’d‐ed‐tenbih işlemâyüb Bra’il iskelesine [19] varmayub Boğdan
ve Eflâk caniblerinde zikr olunan Floç ve Tomaravo ve Galaç iskelelerine
gidüb/giden, [20] gemilerin reislerin sen ki dizdarsın hisar erenleriyle
reisleri gemileriyle Bra’ail iskelesine getürdüb [21] cinat ve muhalefet
edenleri isimleri ile vuku’üzere yazub carz eyleyesiz. Şöyle bilesiz, tahriren
fî, 5 Safer, sene 980.

Traducere:
Să se scrie poruncă dizdar‐ului Brăilei şi cadiului Brăilei: În prezent, tu
care eşti cadiul Brăilei, ai trimis plângere (carz) la Sublimul Meu Prag.
Mehmed, eminul mukâtaca‐lei Brăilei, venind, a spus: ʺDin vremurile
dinainte, corăbile Mării Negre veneau la târgul Brăila şi încărcau cereale şi
plecau.
Din această cauză, mărfurile Țării Româneşti vânzându‐se la Brăila, se
luau pentru fisc multe dijme din ceea ce se producea [şi] foarte multă vamă
de la cerealele încărcate pe corăbii. Acum, corăbiile venind pentru Brăila se
duc la schela Țării Româneşti, Floci, ca să fie încărcate acolo, [şi] nevenind la
Brăila [ci] mergând la Floci, se iau pentru Țara Românească vama şi alte dări.
Astfel, din cauză că nu este interzisă mergerea la Floci pentru pomenitele
corăbii, este multă pagubă pentru portul Brăila ʺau spus. Când au fost
întrebați oamenii târgului sus‐pomenit: ʺpână acum [în zilele noastre],

213
corăbiile Mării Negre venind în portul Brăila, nu puteau merge la Floci, [ele]
încărcau de obicei la Brăila.ʺ au spus; din această cauză este nevoie de o
prohibire şi fiind important, s‐a făcut plângere, au spus ca să se ştie; şi
numitul ex‐emin Mehmed, aflându‐se la Sublimul Meu Prag, a spus făcând
cunoscut: ʺsus‐numitele corăbii care sunt în partea Țării Româneşti, când
ajung la numitul port Floci, din cauză că merg şi la alte schele, din partea
Moldovei, anume Tomorova şi Galați, produc multă pagubă [încasărilor
fiscului]ʺ, a spus făcând cunoscut. În luna Safer 955 dându‐se p poruncă
ilustră şi acum aducându‐se acea poruncă la Poarta Mea, şi din cauză că s‐a
cerut confirmarea ei, tu care eşti cadiu al Brăilei trimițand arz [precum că]:
ʺcorăbiile din Marea Neagră nevenind al Brăila [ci] venind la schelele
Tomorova şi Galați din părțile Moldovei, este pagubă pentru [încasările]
fisculuiʺ, s‐a spus.
Acum am poruncit: la sosirea ilustrei porunci, să vezi: dacă există o
poruncă contrară acesteia [şi posterioară ei], [şi se ] procedează după ea, să
inştiințezi şi să confirmi căpitanilor corăbiilor care vin la Brăila din părțile
Mării Negre, că: de acum înainte, nevenind la schelele Floci, Galați şi
Tomorova din părțile Moldovei şi ale Țării Româeşti, contrar [celor ce se
făceau], şi venind la schela Brăila, după cum se venea de demult, exportând
mărfurile în schela Brăilei, şi apoi încărcând la Brăila corăbiile, conform
kanunului vama revenind fară lipsă fiscului, averii fiscului să nu se facă nici
o pagubă. Astfel că după înştiințare nefăcându‐se supunere [şi]
nemergându‐se al Brăila, pe căpitanii corăbiilor care plecând [dimpotrivă]
la schelele Floci, Tomorova şi Galați din părțile Moldovei şi Țării
Româneşti, tu care eşti comandant al cetății (dizdar), aducând cu oamenii
cetății, la schela Brăil ape căpitanii corăbiilor care se opun şi sunt
încăpățanați, scriidu‐le numele după cum sunt [apar], să faci arz [la Poartă].
Aşa să ştii ! Scris la 5 Safer 980 [17 iunie 1572].

214
Facsimil Doc. V.7: Poruncă (hüküm) din 17 iunie 1572 (BOA, KK 67, p. 106)

215
Fig. V.1 ‐ Călătoriile lui Evliya Çelebi în Dobrogea (desen: Iuliana Barnea)

216
 Concluzii

Principalele rezultate ale cercetării sunt:

9 Am putut urmări şi stabili, pe etape, constituirea provinciei
otomane Silistra (sancak) prin agregarea mai multor teritorii,
cucerite la date diverse, pe o durată de un secol, un secol şi ceva
(sf. sec. al XIV‐lea ‐ primii ani ai secolului al XV‐lea). Aceste
teritorii sunt în primul rând ʺțăriʺ în sens medieval: despotatul lui
Dobrotici/Dobrotiță (regiunea Varnei, a Caliacrei până spre cel
mai sudic braț al Dunării în acel timp, brațul Karaharman/azi sau
Vadu din jud Constanța); senioria lui Terter din jurul Silistrei;
dobrogea de Nord (la Nord de actuala linie Cernavoda‐
Constanța); regiunea versantului N al munților Balcanii răsăriteni
sau maritimi (Zagora, regiune populată cu vlahi, de unde a pornit
răscoala fraților Asan şi Petru, întemeietorii țaratului vlaho‐
bulgar); regiunea versantului sudic al Balcanilor maritimi, cu
ieşirea la Marea Neagră prin portul Messembria/Nesebăr,
apanajul ginerelui lui Dobrotici, fiul împăratului bizantin, Ioan al
V‐lea Paleologul.
9 Am circumscris cât s‐a putut de strâns pe baza datelor din surse
occidental‐europene şi otomane, stadiul premergător organizării
de tip sangeac, anume stadiul de de uc‐beylik (regiune militară de
margine cu instituții militare, cu largă autonomie): acesta s‐a
prelungit pentru provincia Silistrei până în timpul domniei lui
Mehmed II: spre 1475, genovezul Iacopo de Promontorio de
Campis nu semnalează nici o organizare explicită la nord de o
linie imaginară Silistra‐Varna (cu excepția cetăților Yeni‐Sale şi
Isaccea, cucerite în 1420 dar despre care nu ştim de cine
depindeau administrativ); regiunea de la sud de această linie, era
un uc depinzând de sangeacul Nikopol şi Zagora. Se cunosc
numele unor uc‐bey care supravegheau şi teritoriul Silistrei:
Bertrandon de la Broquière, sfetnicul ducelui Filip de Burgundia,

217
 în descrierea călătoriei sale de la Ierusalim spre casă (1432‐1433),
aminteşte de un şef numit Mezid‐bey care ʺpăzea frontiera
Valahiei până la Marea cea Mareʺ; sau Firuz‐bey, era la Nikopol şi
Târnovo. Nu se ştie dacă exista un uc separat acum la Silistra sau
Firuz raspundea şi de Dobrogea şi de Silistra.
9 Am putut pune în evidență cu noi dovezi din documentele
otomane, momentele organizării sangeacului: etapele aducerii sub
o stăpânire otomană coerentă a întregii arii geografice a acestei
provincii, extinderea teritorială la N de Dunăre (Chilia şi Cetatea
Albă), cele mai timpurii mențiuni ale sangeacului Silistra în acte
juridic‐administrative otomane. Etapa hotărâtoare a constituirii
sangeacului Silistra se plasează sub domnia lui Bayazid II (1481‐
1512) când se definitivează stăpânirea otomană în Dobrogea: este
anexată jumătatea vestică a părții de N a Dobrogei (regiunea
Hârşova ‐ Tulcea) şi se constituie cazaua Hârşova cuprinzând tot
teritoriul de la nord de valea Karasu; se extindere, pe litoral, limita
sangeacului, de la Varna la Constanța. Din timpul domniei lui
Bayazid II datează primele mențiuni certe ale provinciei Silistra cu
termenul administrativ ʺsangeac ʺ: într‐un document de cancelarie
(1484) şi după o sursă narativă (Ibn Kemal). Tot el îl aduce pe
vestitului bei de acângii, Bali ‐bey Mihaloğlu, ca sangeacbei de
Silistra, ʺpentru a păzi frontiera sudică a Moldovei ʺ.
9 Am identificat în documente otomane instituții militare specifice
regiunilor de graniță şi de frontieră naturală: derbendci, martolos‐i,
vozar‐i şi ansamblul de măsuri care fac apărarea defileelor şi
vadurilor similar/echivalent cu sistemul kleisurarhiei byzantine. Ca
structuri militare locale în regiunile de graniță (serhad‐ul otoman),
aceste instituții au analogii în sistemul bizantin al akriților (akritai)
care la rândul său a moştenit sistemul roman al limitanei‐lor.
9 Am propus câteva identificări de toponime vechi cu consecințe
asupra înțelegerii rețelei căilor de comunicație şi a geografiei
centrelor comerciale.
9 Am putut evidenția metode şi măsuri pentru asigurarea circulației
pe drumurile terestre şi fluvialo‐maritime, pentru organizarea

218
 perceperii taxelor vamale şi, pentru asigurarea unor servicii de
utilitate publică şi economică (repararea podurilor, extragerea
sării, buna funcționare a schelelor) în regimul degrevării de taxe.
Toate acestea arată netemeinicia şi unilateralitatea teoriilor care
atribuie stăpânirii otomane exclusiv un caracter distructiv.

Se poate conchide că metodele de încorporare a teritoriilor cucerite de

otomani, în primele două secole ale expansiunii lor (a doua jumătate a sec.
XIV‐a ‐ doua jumătate a sec. al XVI), aparțin sferei ʺintegrăriiʺ şi nu
ʺasimilăriiʺ, în sensul în care Gilles Veinstein definea administrația
otomană a acestei perioade ca ʺinstituțional omnivorăʺ. Integrarea a avut
loc după un principiu de heterogenitate, administrația otomană reținând şi
prorogând legislații şi instituții ante‐otomane (conform principiului politic
isalmic istimâlet relevat în studiile lui Halil Inalcık). Acest fapt a dat
posibilitatea definirii unei direcții de cercetare în osmanistică:
reconstituirea regimurilor preotomane, româno‐slav şi bizantin, din
teritoriile Europei Sud‐Estice (direcție ianugurată pentru spațiul românesc
de Nicoară Beldiceanu).

219
 Indice selectiv

A C
Aitos/Aydos, 26, 37, 39, 46, 47, 61, 64, 74, Caffa, 42, 51, 52, 71, 165, 166, 171
142Akçekazanlık, 54, 58, 174 vezi şi Kefe, 48, 49, 51, 52, 71
Ali‐paşa Candarluoğlu, 39 Caliacra, 26, 41, 48, 69, 73, 81, 98, 102,
Ahyolu, 26, 46, 64, 66, 81, 171, 191, 200 137, 140 vezi şi Kaliakra, 60, 171
Cankerman, 54, 63, 65, 165
B Cernavodă/ Boğaz‐Köy, 68, 69, 70, 90
Cetatea Albă, 25, 39, 42, 43, 46, 47, 50,
Babadag, 41, 74, 54, 61, 64, 65, 67, 69, 70,
52, 53, 54, 59, 63, 76, 137, 148, 181,
76, 89, 90, 99, 101, 139, 140, 141, 142,
182, 183, 218
143, 144, 147, 148, 175, 176, 180, 183
vezi şi Akkerman, 22, 26, 29, 46, 50,
Balcani, 48, 58
55, 59, 63, 64, 65, 78, 108, 109, 116,
Balcic, 26, 30, 41, 48, 60, 69, 91, 98, 102,
124, 137, 138, 143, 145, 146, 148,
139, 140, 147, 171
165, 166, 167, 171, 172, 187Chilia,
Bali bey, 38, 39, 53, 64, 218
18, 25, 26, 28, 42, 46, 47, 50, 51, 52,
Bayazid II, 24, 38, 46, 47, 49, 50, 51, 52,
54, 59, 60, 63, 72, 76, 99, 109, 112,
54, 60, 63, 65, 76, 77, 139, 140, 146,
113, 116, 117, 118, 137, 139, 156,
171, 218
167, 168, 170, 171, 174, 176, 178,
Bazargic, 58, 75, 89, 90, 93, 102, 140, 142,
179, 181, 182, 183, 184, 188, 197,
144, 176
218
vezi şi Hacioğlu‐pazarı, 58, 59, 90,
Chilia/Kili, 28, 55, 63, 65, 99, 118, 137,
140, 142, 143
146, 168, 178, 179, 183, 196, 197, 209
Bender, 22, 26, 54, 55, 59, 63, 64, 65, 78,
vezi şi Kilia, 22, 25, 26, 29, 46, 53, 63,
108, 114, 119, 138, 143, 144, 165, 187,
64, 108, 118, 143, 145, 148, 152,
189, 209
165, 179, 181, 183, 184, 189, 190
Brăila, 26, 27, 54, 60, 65, 78, 91, 99, 107,
Constanța, 26, 27, 32, 41, 48, 54, 60, 68,
108, 109, 111, 114, 119, 124, 138, 145,
70, 72, 76, 83, 91, 92, 98, 102, 122, 137,
151, 152, 154, 156, 158, 167, 170, 173,
139, 140, 147, 171, 172, 175, 184, 186,
174, 176, 178, 179, 181, 182, 184, 185,
217, 218
186, 187, 188, 213, 214
vezi şi Köstence, 26, 60, 69, 92, 98,
Burgas, 12, 36, 50, 53, 66, 74, 98, 174
102, 137, 140
Corbu/Gargalık, 69, 73, 84

220
D Gurile Dunării, 174, 180, 184
Dobrogea, 12, 15, 29, 32, 40, 45, 46, 48,
54, 55, 56, 57, 58, 59, 67, 69, 71, 72, 74,
75, 78, 81, 85, 88, 90, 91, 92, 114, 118,
122, 123, 125, 137, 139, 140, 142, 143,
144, 150, 174, 175, 183, 216, 218
Dobrotici/ Dobrotiță, 40, 41, 49, 56, 57,
58, 59, 68, 69, 71, 72, 73, 74, 75, 217
Dunărea, 30, 36, 42, 44, 58, 60, 70, 99,
102, 106, 110, 111, 112, 120, 122, 123,
125, 127, 135, 155, 161, 162, 166, 171,
172, 173, 174, 176, 178, 181, 182, 183,
184, 185, 188, 189, 209, 217
Dunărea maritimă, 168, 174
E 114, 115, 119, 127, 138, 139, 141, 145,
Enisala, 41, 42, 45, 72, 101, 141
vezi şi Yeni‐Sale, 41, 45, 60, 76, 140,
217 şi Ienisala, 140, 148
Ester, 91, 118, 142, 143, 145, 146, 147,
148, 149, 206
Evliya Çelebi, 58, 69, 85, 89, 90, , 99, 101
118, 123, 137, 138, 139, 140, 141, 142,
143, 144, 145, 147, 148, 149, 206, 216
F
Floci, 69, 168, 173, 181, 184, 213, 214
vezi şi Oraşul de Floci, 181, 182 şi
Târgul de Floci, 167
G
Galați, 58, 99, 109, 152, 168, 173, 178,
179, 181, 182, 183, 184, 187, 197, 214
Galiçe/Galița, 121, 122, 123, 132, 133
Gallipoli, 36, 37, 38, 44, 166
Giurgiu, 18, 28, 29, 108, 109, 110, 173,
188
221
H
Hârşova, 18, 26, 29, 46, 54, 60, 64, 65, 67,
69, 70, 72, 73, 74, 76, 77, 80, 82, 83, 85,
86, 88, 91, 99, 101, 114, 116, 119, 130,
138, 144, 145, 146, 158, 168, 173, 175,
180, 184, 185, 187, 189, 203, 206, 218
I
Imperiul otoman, 9, 10, 11, 12, 17, 20, 25,
30, 31, 43, 51, 78, 81, 88, 90, 116, 124,
150, 173, 185, 190
Isaccea, 26, 41, 42, 45, 55, 58, 60, 65, 67,
69, 70, 74, 77, 89, 90, 99, 101, 107, 111,
147, 148, 153, 154, 158, 168, 172, 173,
174, 175, 176, 178, 179, 180, 183, 187,
188, 189, 217
Ismail, 99, 107, 111, 126, 127, 143, 144,
148, 183
Istanbul, 17, 21, 24, 25, 26, 28, 29, 32, 60,
89, 91, 107, 108, 109, 116, 124, 127,
137, 138, 142, 143, 144, 150, 151, 157,
165, 166, 171, 176, 183, 184, 185, 186
K
Karnobad, 37, 39, 61, 64, 74, 99
Kâtib Çelebi, 66, 84, 92, 98, 99, 151
Kazanlık, 25, 58, 167, 185
L
Lycostomo, 60
M O
Malkoç/ Malkoçoğulları, 37, 38, 102
Mangalia, 48, 60, 68, 69, 71, 72, 76, 82,
93, 98, 102, 139, 140, 143, 147, 171,
172
Marea Neagră, 12, 37, 52, 114, 151, 152,
153, 162, 167, 176, 178, 184, 214, 217
Măcin, 26, 27, 55, 58, 65, 67, 69, 77, 88,
99, 101, 107, 114, 115, 119, 138, 145,
153, 154, 167, 168, 173, 174, 175, 176,
178, 179, 180, 182, 183, 187, 188, 189
Medgidia, 27, 68, 70, 80, 83, 89, 90, 99,
102, 118, 138, 141, 144, 145
vezi şi Karasu/Gönci‐pazarı, 26, 86,
87, 88, 94 Karasu, 27, 46, 53, 60,
65, 68, 69, 70, 80, 82, 83, 84, 85, 86,
87, 88, 89, 90, 92, 94, 95, 99, 101,
102, 118, 123, 138, 140, 141, 142,
143, 144, 145, 146, 147, 148, 175,
180
Mehmed II, 23, 24, 38, 43, 45, 47, 51, 60,
76, 91, 139, 140, 166, 182, 217
Mezid‐bey, 43, 218
Midye/Kırı‐köy, 12
Mircea cel Bătrân, 40, 41, 56, 69, 71, 74,
75
Moldova, 11, 15, 42, 45, 51, 52, 54, 56, 58,
60, 77, 78, 91, 109, 110, 115, 118, 127,
139, 140, 170, 173, 176, 178, 187, 197
Murfatlar/ Mürüvetler/ Mürüvvetli,
143, 144, 148
N 76, 77, 79, 80, 82, 83, 84, 86, 87, 88, 95,
Nesebăr/Misvri/Messembria, 41, 59, 61,
64, 74, 76, 98, 184, 217
222
Oceakov, 54, 55, 63, 64, 140, 142, 143,
173
vezi şi Cankerman/Özü, 55, 63, 64,
140, 142, 165
P
Păcuiul lui Soare, 114, 119, 123, 136, 138
Peninsula Balcanică, 20, 36, 43, 105, 161
Prislava/Preslav/Nufărul, 80, 109, 110,
111, 112, 113, 117, 118, 120, 124, 126,
138, 145
Provadia, 26, 39, 46, 49, 58, 59, 61, 64, 74,
75, 80, 82, 90, 99, 119, 130, 138, 142,
143, 144, 145, 176
Pomorie/Ahyolu/Anhialos, 46, 61, 64,
66, 74, 81, 137, 171, 189, 191, 200
R
Razelm, 69, 99, 148
Reni/Tomorova, 99, 111, 168, 173, 178,
179, 181, 183, 184, 187, 197, 214
Rumelia, 21, 48, 67, 80, 166
S
Selim I, 9, 24, 48, 49, 54, 110, 269
Selim II, 24, 82, 109, 116, 172, 174, 175
Sf. Gheorghe, 41, 69, 99, 110, 111, 112,
116, 117, 121, 127, 175, 178, 183
Silistra, 3, 5, 12, 13, 14, 18, 20, 22, 24, 25,
26, 29, 30, 31, 32, 35, 36, 39, 40, 42, 43,
44, 46, 47, 48, 49, 50, 53, 54, 55, 59, 60,
61, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71, 74, 75,
97, 98, 99, 101, 102, 108, 109, 114, 116,
118, 120, 122, 124, 135, 137, 138, 139,
140, 142, 143, 144, 145, 151, 156, 157,
160, 169, 173, 174, 176, 179, 180, 184,
189, 190, 191, 200, 209, 217, 218
Sinoe, 99, 148 Tuna Defterdarlığı, 173
Soliman Magnificul, 12, 20, 99, 147, 148 Tuna Kapudanlığı, 158
vezi şi Süleyman/ Süleyman Tutrakan/ Turtucaia, 40, 59, 75
Kanunî/ Süleyman Legiuitorul ,
12, 19, 20, 21, 24, 36, 49, 53, 54, 63, Ț
65, 67, 76, 82, 91, 99, 102, 106, 109,
Țara Românească, 11, 15, 41, 44, 54, 75,
110, 112, 114, 139, 147, 148, 160,
77, 109, 110, 127, 170, 173, 176, 180,
196, 197
181, 184, 186, 213
Sozopol/Süzeboli, 26, 37, 47, 61, 66, 74,
171
Sulina, 41, 99, 112, 116, 117, 126, 127, 145 V
Ş Vadu, 69, 70, 91, 98, 101, 109, 114, 118,
Şumen/Şumnu/Şumla, 40, 46, 61, 66, 74, 137, 138, 145, 173, 188, 217
119, 124, 138 vezi şi Karaharman/ Karaharmanlık,
26, 41, 45, 69, 70, 72, 73, 74, 76, 84,
T 91, 98, 99, 101, 109, 114, 115, 116,
Târguşor, 141, 144, 146, 147, 148, 149
118, 119, 120, 121, 137, 138, 140,
Techirghiol/Tekfurgölü/ Tekfur‐gölü,
145, 148, 172, 173, 188, 189, 217
65, 68, 69, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89,
Varna, 26, 42, 44, 45, 46, 47, 49, 50, 53,
92, 94, 95, 102, 175
54, 59, 61, 64, 65, 67, 69, 70, 71, 72, 73,
Terter, 40, 59, 68, 74, 75, 217
74, 75, 76, 77, 80, 82, 83, 84, 98, 101,
Trabzon/ Trapezunt, 49, 52, 71, 116, 165,
102, 116, 137, 139, 142, 165, 166, 169,
176, 18, 186
171, 172, 173, 184, 217, 218
Tulcea, 18, 26, 28, 29, 32, 45, 55, 58, 65,
67, 69, 70, 77, 88, 99, 101, 107, 110,
111, 112, 115, 118, 119, 127, 138, 143, Y
144, 145, 153, 154, 168, 173, 174, 175, Yambol, 39, 48, 53, 61, 66, 74
176, 177, 178, 179, 180, 183, 187, 188,
189, 197, 203, 218 Z
Zagora, 44, 48, 53, 60, 61, 74, 217

223
 Bibliografie

Abrevieri:
AARMSL = Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice.
AIIAC = Anuarul institutului de istorie şi arheologie, Cluj‐Napoca
AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie ʺA. D. Xenopolʺ, Iaşi.
AIESEE = Association Internationale d´Etudes du Sud‐Est Européen, Bucureşti.
AnD = Analele Dobrogei.
AMN = Acta Musei Napocensis
ARBSH = Académie Roumaine. Bulletin de la Section Historique.
BAIESEE = Bulletin de l´Association Internationale d´Etudes du Sud‐Est Européen,
Bucureşti.
BMI = Buletinul Monumentelor Istorice.
BOA = Başbakanlık Osmanlı Arşivi
BOAR = Başbakanlık osmanlı arşivi rehberi (Ghidul Arhivei otomane de la
Başbakanlık, Ankara, 2010.
CMRS = Cahiers du Monde Russe et Soviétique, Paris.
EI2 = Encyclopédie de l’Islam, ed. a 2‐a, Leyden‐Paris (1956‐).
IA = Islâm Ansiklopedisi, Istanbul (1940‐).
JESHO = Journal of the Economic and Social History of the Orient, Leiden.
M.T. = ʺMicrofilme Turciaʺ, colecție de documente microfilmate la Arhivele
Naționale, Bucureşti.
REI = Revue des Études Islamiques, Paris.
RER = Revue des études roumaines, Paris
RESEE = Revue des Etudes Sud‐Est Européennes, Bucureşti.
RI = Revista istorică, Bucureşti (ambele serii).
RdI = Revista de istorie, Bucureşti.
RHSEE = Revue Historique du Sud‐Est Européen, Bucureşti.

225
ROTA = Sertoğlu M., Resimli Osmanlı Tarihi Ansiklopedisi (Enciclopedia termenilor
istoriei otomane) Istanbul, 1958.
RRH = Revue Roumaine d´Histoire, Bucureşti.
RSL = Romanoslavica, Bucureşti.
SCIVA = Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie
SF = Südost‐Forschungen, Munich.
SMIM = Studii şi Materiale de Istorie Medie
SMMIM = Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară, Bucureşti
Studii = Studii. Revistă de istorie, Bucureşti.
T = Turcica, Paris‐Strasbourg.
TT = Tapu ve Tahrir

Fonduri arhivistice citate:

‐Başbakanlık Osmanlı Arşivi, Istanbul:
‐KK (Kâmil kepeci tasnifi), nr. 67
‐MAD (Mâliyeden Müdevver), nr. 2775, 7534.
‐TT (Tapu ve Tahrir), nr. 483.

Instrumente de lucru :
Devellioğlu:
Devellioğlu Ferit, Osmanlıca‐Tükkçe Ansiklopedik Lûgat, Ankara, 2000.

Hinz:
Hinz W., Islamische Masse und Gewichte, Leyde, 1955.

Instituții feudale:
Instituții feudale din țările române. Dicționar, coord. O. Sachelarie, N. Stoicescu,
Bucureşti, 1988.

Kahane, Tietze
Kahane H., R., Tietze, A., The Lingua Franca in the Levant. Turkish Nautical Terms of
Italian and Greek Origin, Urbana, 1958.

226
Meninski:
Meninski Fr., Lexicon Arabico‐ Persico‐Turcicum, Vienne, 1780, 4 vol.

Meynard:
Meynard Barbier de, Dictionnaire turc‐français, Paris, 1881‐1882, 2 vol.

Pakalın:
Pakalın M., Z., Osmanlı tarih deymleri ve terimleri sözlüğu, Ankara, 1971.

Pitcher, 1972:
Pitcher E.,An historical geography of the Ottoman Empire, Leiden‐Brill, 1972.

Popescu‐Spineni 1938 :
Popescu‐Spineni M., România în istoria cartografiei pînă la 1600, Bucureşti, 1938, vol.
II.

Raduşev şi Kovacev, 1996:

Raduşev E., Kovacev R., Opis na registri ot Istanbulskija osmanski arhiv kăm
Generalnata Direkcija na Dărzavnite Arhivi na Republika Turcija (Inventar al registrelor
din arhivele otomane de la Istanbul, Direcția Generală a Arhivelor de Stat,
Republica Turcia), Sofia, 1996.

Redhouse, 1921:
Redhouse J. W., A Turkish and English Lexicon, Constantinopol, 1921.

Redhouse, 1968:
Redhouse (New) = New Redhouse. Turkish‐English dictionary, Istanbul, 1968.

Rjejnik Hrvatskoga, 1898:

Rjejnik Hrvatskoga ili Srpskoga jezika (Dicționarul limbii sârbo‐croate), Zagreb, 1898.

Samy‐bey Fraschery :
Samy‐bey Ch. Fraschery, Dictionnaire Turc‐Français, Istanbul, 1911.

Sertoğlu, 1995 :
Sertoğlu M., Muhteva bakımından Başvekâlet Arşivi (Arhivele Preşedenției consiliului
de Miniştri după conținutul lor), Ankara, 1995.

227
Steingass:
Steingass F., Persian‐english dictionary, London, 1930.

Tiktin:
Tiktin H., Dicționar român‐german, Bucureşti, 1903.

Zenker:
Zenker J. T., Türkish‐arabish‐persisches Handwörterbuch, Leipzig, 1866‐1876, 2 vol.

Cărți şi studii:
Abou‐el‐Haj 1969:
Abou‐el‐Haj Rıfaat A., The formal closure of the Ottoman frontier in Europe (1699‐
1703), ʺJournal of the American Oriental Societyʺ, vol. 89, No. 3 (Jul. ‐ Sep., 1969).

Abrahamowicz, 1959:
Abrahamowicz Z., Katalog dokumentów tureckich. Dokumenty do dziejów Polski i
krajów osciennych w latah 1455‐1672 (Catalogul ducumentelor turceşti. Documente
privind Polonia şi țările vecine de la 1455 la 1672), Varşovia, 1959.

Agoston, 1993:
Agoston Gabor, A Flexible Empire Authority and its Limits on the Ottoman Frontiers,
ʺInternational Journal of Turkish Studiesʺ, 1993, 9; 1‐2.

Ahrweiller, 1997 :
Ahrweiler, Hélène , Byzance et la Mer, Paris, 1966, p. 228, n. 6.

Akgündüz, 1990‐1996:
Akgündüz A., Osmanlı kanunnâmeleri ve hukuki tahlilleri (Kanun‐urile otomane şi
explicarealor), Istanbul, 1990‐1996 (1990: vol. I, II; 1991: vol. III; 1992: vol. IV‐V;
1993: vol. VI; 1994: vol. VII‐VIII; 1996: vol. IX).

Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, 1957:

Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, Maria Matilda, Contribution à l´étude de
l´approvisionnement en blé de Constantinople, ʺStudia et Acta Orientaliaʺ, I, 1957.

228
Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, 1968:
Bulgaru, Maria Matilda, Economia agrară a Țării Româneşti descrisă de călători străini
(sec. XV XVII), Studii, 1968, nr. 5.

Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, 1971:

Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, Maria Matilda, Pescuitul în Delta Dunării în vremea
stăpînirii otomane, ʺPeuceʺ, Tulcea, 2, 1971.

Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, 1973:

Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, Maria Matilda , Aspecte ale vieții economice din oraşele
şi tîrgurile Dobrogei sub stăpînire otomană, sec. XV‐XVII , Studii, 1973, 26, 1, 1973.

Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, 1977:

Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, Maria Matilda, Date asupra cetății şi oraşului Chiliei
sub stăpânire otomană (s. XV‐XVII), ʺPeuceʺ, 6, 1977.

Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, 1994:

Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, Maria Matilda, Sur l’administration des villes de
Dobroudja sous la domination ottomane (XVe‐XVIIIe siècles), ʺRevue des Etudes du Sud‐
Est Européen ʺ, 32, 3‐4 (1994).

Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, 2006:

Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, Marie‐Mathilde Sur l’administration des villes de
Dobroudja sous la domination ottomane (XVe‐XVIIIe siècles), în vol. Seldjoukides,
Ottomans et l’espace roumain, volum îngrijit de Cristina Feneşan, Istanbul, 2006.

Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, 2006a:

Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, Marie‐Mathilde, La seigneurie de Dobrotiči, fief de
Byzance, în vol. Seldjoukides, Ottomans et l’espace roumain, volum îngrijit de Cristina
Feneşan, Istanbul, 2006.

Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, 2006b:

Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, Marie‐Mathilde, L’origine du nom de la Dobroudja, în
vol. Seldjoukides, Ottomans et l’espace roumain, volum îngrijit de Cristina Feneşan,
Istanbul, 2006.

Allard, 1859 :
Allard Camille, Souvenirs d’Orient: la Dobroutcha, Paris, 1859.

229
Andreescu 1997;
Andreescu Şt., Răscoala Țărilor Române din 1594 şi chestiunea aprovizionării
Constantinopolului, RdI, 9‐10, 1997.

Andresscu, 1998:
Andreescu Ştefan, Vlad Țepeş (Dracula), Bucureşti, 1998 (ed. a doua).

Anhegger şi Inalcık 1956:

Anhegger R. – Inalcık H., Kânunnâme‐i sultânî ber muceb‐i örf‐i ‘osmânî (Regulamente
imperiale conforme cu cutumele otomane), Ankara, 1956.

Antipa, 1924:
Antipa Gr., Chestiunea Dunării în Politica externă a României. 19 prelegeri publice
organizate de Institutul Social Român, Bucureşti, 1924, p. 127‐163.

Antoniadis‐Bibicou, 1963:
Antoniadis‐Bibicou Hélène, Recherches sur la douanes ʺByzance, Paris, 1963.

Arbore, 1923:
Arbore Al. P., Din etnografia Dobrogei, AnD, IV, 3, 1923.

Arif, 1912‐1914:
Arif M., Qânunnâme‐i Al‐i ‘Osman (Regulamentele Casei lui Osman), în Târih‐i
‘osmânî enğümeni meğmu’ası, Istanbul, fasc. XV‐XIX, 1912‐1914.

Aşıkpaşazade (ed. 1970) :

Aşıkpaşazade, Tevârih‐i Al‐i Osman, ed. Atsız, Istanbul 1970.

Babinger, 1941:
Babinger Fr., Histria (Istros) au XVIe siècle, ʺRevue Historique du sud‐est‐européenʺ,
XVIII, 1941.

Babinger, 1942:
Babinger Fr., Histria (Istros) au XVIIe siècle, ʺRevue Historique du Sud‐Est
européenʺ, XIX/2, 1942.

230
Babinger, 1956:
Babinger Fr., Sultanische Urkunden zur Geschichte der Osmanischen Wirtschaft und
Staatsverwaltung am Ausgang der Herrschaft Mehmeds II des Eroberers, München, 1956.

Babinger, 1957:
Babinger Fr., Die Aufzeichnungen des Genuesen Jacopo de Promontorio de Campis über
den Osmanenstaat um 1475, în ʺBayerische Akademie der Wissenschaft.
Philosophisch‐Historische Klasseʺ, Sitzungberichte Jahrgang 1956, Heft. 8,
München, 1957.

Bacqué‐Grammont, 1980 :
Bacqué‐Grammont, Jean‐Louis , Un rapport de Gâzi Hüsrev Beg sur l’investissement de
Belgrade en 1521, în ʺOrientalni Institut u Sarajevuʺ, 1980, vol. 30.

Bandini, ed. V. A. Urechiă, 1895:

Urechiă V. A., (ed.), Memoriu asupra scrierii lui Bandinus de la 1646. Urmat de text,
însoțit de acte şi documenteʺ, AARMSL, seria a 2‐a, 1893‐1894, Bucureşti, 1895, 16.

Baraschi, 1989:
Baraschi Silvia, Sur la topographie ponto‐danubienne au Moyen Age: I. Proslavița, RRH,
28, 1989, 1‐2.

Baraschi, 1991:
Baraschi Silvia, Unele probleme despre Proslavița, ʺPeuceʺ, 10, 1991.

Barkan, 1940‐1941:
Barkan Ö. L., Türkiye´de ımparatorluk devirlerinin büyük nüfus ve arazi tahrirleri ve
hakâna mahsus istatistik defterleri (Marile recensăminte funciare şi ale populației
Turciei în epoca imperială şi registrele statistice imperiale), în Istanbul âniversitesi
iktisat fakültesi mecmuası, II, 1 şi II, 2, 1940‐1941.

Barkan, 1941:
Barkan Ö. L., Osmanlı devrinde Akkoyunlu hükümdarı Uzun Hasan Beye ait kanunlar
(Legile lui Uzun Hasan, monarhul statului Akkoyunlu, în perioada otomană), în
Tarih vesikaları, I, nr. 2, p. 91‐106; nr. 3,1941.

231
Barkan, 1943:
Barkan Ö. L., XV ve XVI‐ıncı asırlarda osmanlı ımparatorluğunda ziraî ekonominin
hukukî ve malî esasları. Kanunlar (Bazele juridice şi financiare ale economiei agrare în
Imperiul Otoman în secolele XV‐XVI, Legi) Istanbul, 1943.

Barkan, 1951:
Barkan Ö. L., Bir Iskân ve Kolonizasyon Metodu Olarak Sürgünler (Exilul ca metodă de
colonizare şi reinstalare), I. Ü. Iktisat Fakültesi Mecmuası, 13: 1‐4, 1951.

Barkan, 1957:
Barkan Ö. L., Essais sur les données statistiques des registres de recensement dans
l´Empire ottoman aux XVe et XVIe siècles, JESHO, 1957, vol. I, part. 1, p. 9‐36.

Barkan, 1964:
Barkan, Ö. L., 894 (1488/1489) yılı ciziyesinin tahsilâatına ait muhasebe bilançoları,
ʺBelgelerʺ, 1964, I, t. I, nr. 1.

Barkan, 1984 :
Barkan Ö. L., Caractère religieux et caractère séculier des institutions ottomanes, în vol.
Contributions à l´histoire économique et sociale de l´Empire ottoman, Colecția Turcica III,
Louvain, Paris 1984.

Barnea Al., 1997 :

Barnea Al., Voies de communications au Bas‐Danube aux IVe – VIe siècles après J. C., în
vol. Etudes Byzantines et Post‐byzantines, III, Bucureşti, 1997.

Barnea I., 1971 :

Barnea I., Din istoria Dobrogei, vol. III, Bucureşti, 1971.

Beldiceanu, 1957 :
Beldiceanu N., La région de Timok‐Morava dans les documents de Mehmed II et de Selim
II, RER, 1957, t. III‐IV, p. 111‐129.

Beldiceanu, 1960:
Beldiceanu N., Les actes des premiers sultans conservés dans les manuscrits turcs de la
Bibliothèque Nationale ʺParis, Paris, t. I, 1960.

232
Beldiceanu, 1964:
Beldiceanu N., La conquête des cités marchandes de Kilia et Cetatea‐Albă par Bāyezīd II,
SF, 1964, 23, p. 36‐90.

Beldiceanu, 1964a:
Beldiceanu N., Les actes des premiers sultans conservés dans les manuscrits turcs de la
Bibliothèque Nationale ʺParis, vol. II: Règlements miniers, Paris, 1964.

Beldiceanu, 1966 :
Beldiceanu N., Sur les Valaques des Balkans slaves à l’époque ottomane (1450‐1550), REI,
t. XXXIV, 1966, p. 84‐132.

Beldiceanu, 1967:
Beldiceanu N., Code de lois cotumières de Mehmed II: Kitāb‐i qavānīn‐i cörfiyye‐i cosmānī,
Wiesbaden, 1967.

Beldiceanu, 1967a:
Beldiceanu N., Actes de Süleyman le Législateur concernant les mines de Srebrnica et
Sase, SF, t. XXIV, München, 1967.

Beldiceanu, 1968:
Beldiceanu N., Kilia et Cetatea‐Albă à travers les ducuments ottomans, REI, 36, 2, 1968,
p. 215‐262.

Beldiceanu, 1969:
Beldiceanu N., La Moldavie ottomane à la fin du XVe siècle et au début du XVIe siècle,
REI, 2, 1969, p. 239‐266.

Beldiceanu, 1969a:
Beldiceanu N., C. C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăilei, compte rendu, în REI, 37, 1,
1969, p. 179‐183.

Beldiceanu, 1973:
Beldiceanu N., Recherche sur la ville ottomane. Étude et actes, Paris, 1973.

Beldiceanu, 1973a:
Beldiceanu N., Le vozarlıq: une institution ponto‐danubienne, SF, 32, 1973, p. 73‐90.

233
Beldiceanu, 1976:
Beldiceanu N., Le monde ottoman des Balkans (1402‐1566). Institutions, société,
économie, Variorum Reprints, Londra, 1976.

Beldiceanu, 1980 :
Beldiceanu, N. Le timar dans l’Etat Ottoman, (début XVe‐début XVIe siècle), Wiesbaden,
Harrassowitz, 1980.

Beldiceanu‐Nădejde, 1992 :
Beldiceanu‐Nădejde N., Ştiri otomane privind Moldova ponto‐dunăreană (1486‐1520),
ʺAnuarul Institutului de Istorie ʺA. D. Xenopolʺ, XXIX, Iaşi, 1992.

Beldiceanu, 1995‐1996 :
Beldiceanu N., Les Roumains des Balkans dans les sources ottomanes, RER, 1995‐1996,
XIX‐XX.

Beldiceanu şi Beldiceanu‐Steinherr, 1964:

Beldiceanu N., Beldiceanu‐Steinherr Irène, Actes du règne de Selim Ier concernant
quelques échelles danubiennes, de Valachie, de Bulgarie et de Dobrudja, SF, 33, 1964.

Beldiceanu şi Beldiceanu‐Steinherr, 1978:

Beldiceanu N., Beldiceanu‐Steinherr, Irène, Règlement concernant le recensement, în
S‐F, XXXVII, 1978.

Beldiceanu‐Steinherr, 1967:
Beldiceanu‐Steinherr Irène, Recherches sur les actes des règnes des sultans Osman,
Orkhan et Murad I, München, 1967.
Beldiceanu‐Steinherr, 1969:
Beldiceanu‐Steinherr Irène, En marge d’un acte concernant le penğyek et les aqınğı, REI,
1969, 37, 2.

Beldiceanu‐Steinherr, 1975 :
Beldiceanu‐Steinherr, Irène, Le règne de Selīm Ier : tournant dans la vie politique et
religieuse de l’Empire ottoman, T, VI, 1975.

Beldiceanu‐Steinherr, 1976:
Beldiceanu‐Steinherr Irène, Fiscalité et formes de possession de la terre arable dans
l’Anatolie préottomane, JESHO, 1976, XIX/III.

234
Beldiceanu‐Steinherr, 1993 :
Beldiceanu‐Steinherr Irène, La population non‐musulmane de Bithynie (deuxième moitie
du XIVe s. – première moitié du XVe s.), dans The Ottoman Emirate (1300‐1389), (Actes
du Symposium de Rethymnon, 11‐13 Janvier, 1991), éd. Elisabeth Zachariadou,
Rethymnon, 1993.

Bennigsen et al., 1978:

Alexandre Bennigsen, Pertev Naili Boratav, Dilek Desaive, Chantal Lemercier‐
Quelquejay (ed.). Le Khanat de Crimée dans les Archives du Musée du Palais de Topkapı,
Paris, 1978.

Berindei, 1972 :
Berindei Mihnea, Le probleme des ʺcosaquesʺ dans la seconde moitie du XVIe siècle; à
propos de la révolte de Ioan Vodă de Moldavie, CMRS, vol. XIII, 1972.

Berindei, 1986 :
Berindei Mihnea, L’emprise ottomane sur la route moldave avant la conquête de Kili et
d’Akkerman, ʺJournal of Turkish Studiesʺ, 10.

Berindei, Berthier, Martin, Venstein, 1972:

Berindei M., Berthier Annie, Martin Marielle, Venstein G., Code de lois de Murād III
concernant la province de Smederevo, SF, 31, 1972.

Berindei, Kalus‐Martin,Veinstein, 1976:

Berindei, M., Kalus‐Martin, Veinstein, G., 1976, Actes de Murād III sur la région de
Vidin et remarques sur les qânûn ottomans, SF, 35, 1976.

Berindei şi Veinstein, 1975:

Berindei M., Veinstein G., Règlements de Süleyman Ier concernant la liva de Kefe,
CMRS, 16, 1975.

Berindei şi Veinstein 1979:

Berindei M., Veinstein G., La présence ottomane en Crimée et en mer d’Azov dans la
première moitié du XVIe siècle, CMRS, 1979, 20.

Berindei şi Veinstein 1981:

Berindei, M., Veinstein G., Règlements fiscaux et fiscalité de la province de Bender‐
Aqkerman, 1570, CMRS, 22, 2‐3, 1981.

235
Berindei şi Veinstein, 1987:
Berindei M., Veinstein G., L´Empire ottoman et les pays roumains, 1544‐1545, Paris,
1987.

Birken, 1976:
Birken Andreas, Die Provinzen des Osmanischen Reiches, Wiesabden, 1976.

Bojovic, 1998 :
Bojovic Bosko L., Raguse et l’Empire ottoman (1430‐1520), Paris 1998.

Borromeo, 2007 :
Borromeo Elisabetta, Voyageurs Occidentaux dans l’Empire ottoman (1600‐1644), Paris,
2007.

Brătescu, 1928:
Brătescu C., Pământul Dobrogei, în vol. Dobrogea. Cincizeci de ani de vieață românească,
Bucureşti, 1928.

Brătianu, 1943 :
Brătianu Gh. I., Origines et formation de l´unité roumaine, Bucureşti 1943.

Bulunur, 2007:
Bulunur Ilker K., Osmanlı dönemi Karadeniz ticaret tarihine katki: Akkirman gümrüğü
(1505) (Contribuție la istoria epocii otomane a comerțului Mării Negre: vama
Akkermanului, 1505), în vol. Omeljan Pritsak Armağanı. A tribute to Omeljan Pritsak,
ed. Prof. Dr. Mehmet Alpargu, Doç. Dr. Yücel Öztürk, Sakarya, 2007.

Cagnat, 1880:
Cagnat R., Le Portorium (douanes, péages, octrois) chez les Romains, Paris, 1880.

Cantacuzino, 1981:
Cantacuzino Gh. I., Cetăți medievale din Țara Românească (sec. XIII‐XVI), Bucureşti,
1981.

236
Cazacu, 1982:
Cazacu Matei, Recherches sur les Ottomans et la Moldavie ponto‐danubienne entre 1484
et 1520, în Bulletin of the School of Oriental and African Studies, 45/1 (Londres, 1982),
(în colaborarecu Jean‐Louis Bacqué‐Grammont şi Nicoară Beldiceanu).

Cazacu, 1986:
Cazacu Matei, A propos de lʹexpansion polono‐lituanienne au Nord de la mer Noire aux
XIVe‐XVe siècles, în Passé turco‐tatar. Présent soviétique, Etudes offertes à Alexandre
Bennigsen, Paris, Louvain, Peeters, EHESS, 1986.

Cazacu 2012:
Cazacu Matei, Grecs, Romains et autochtones au Bas‐Danube dans l’Antiquité eu
au Moyen Âge, în Istoria: Utopie, amintire şi proiect de viitor. Studii de istorie oferite
Profesorului Andrei Pippidi la împlinirea a 65 de ani, Iaşi, 2013 (coord. Radu Păun,
Ovidiu Cristea).

Călători străini = Călători străini despre țările române, Bucureşti; t. 1 (1968), 2 (1970),
t. 3 (1971), t. 4 (1972), t. 5 (1973), t. 6 (1976) t. 7 (1980) (volumul VI a fost îngrijit de
M. M. Alexandrescu Dersca Bulgaru şi M. Mehmed; celelalte de Maria Holban, M.
M. Alexandrescu Dersca Bulgaru şi P. Cernovodeanu).

Călinescu, 1934:
Călinescu R. I, Cămilele de la Duranlar, în AnD, 1934, XV.

Cihodaru, 1968:
Cihodaru C., Litoralul de apus al Mării Negre şi cursul inferior al Dunării în cartografia
medievală (secolele XII‐XIV), Studii, 21, 1968, 2.

Ciobanu, 1970:
Ciobanu R., Un monument istoric puțin cunoscut: Hârşova, în BMI, 1970, 1.

Ciobanu, 1970a :
Ciobanu R. Şt., Aspecte ale civilizației portuare din Dobrogea la sfârşitul secolului al XIII
lea şi în secolul al XIV‐lea, Pontica, 3, 1970.

Ciocîltan Al., 2009:

Ciocîltan Alexandru, Martin Gruneweg prin Moldova, Țara Românească şi Dobrogea,
SMIM, 2009.

237
Ciocîltan V., 1981:
Ciocîltan Virgil, Chilia în primul sfert al veacului al XV‐lea, în RdI, 1981, 11.

Ciocîltan V., 1982:

Ciocîltan Virgil, Competiția pentru controlul Dunării inferioare, 1412‐1420, ʺRevista de
Istorieʺ, 1982, 10‐11.

Ciocîltan V., 1987:

Ciocîltan Virgil, ʺCătre părțile tătăreşti ʺdin titlul voievodal al lui Mircea cel Bătrân, în
AIIAI, 2/XXIV,1987.

Ciorănescu, 1940:
Ciorănescu Al., Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din
Simancas, Bucureşti, 1940.

Columbeanu, 1972:
Columbeanu S., Aspecte ale istoriei navigației în România (din cele mai vechi timpuri pînă
la tratatul de la Adrianopol ‐ 1829), în ʺStudii. Revistă de istorieʺ, t. 25, 1972, nr. 4.

Columbeanu, 1975:
Columbeanu S., Acțiuni navale în Marea Neagră in timpul lui Ştefan cel mare, în
ʺRevista de istorieʺ, 1975, nr. 1, t. 28.

Coman 2013:
Coman, Marian, Putere şi teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV‐XVI),
Bucureşti, 2013.

Constantin Porfirogenetul, ed. 1971 :

Constantin Porfirogenetul, Carte de învățătură pentru fiul său Romanós, traducere de
Vasiel Grecu, Bucureşti 1971.

Constantiniu şi Papacostea, 1964 :

Constantiniu Florin, Papacostea Şerban, Tratatul de la Lublau (15 martie 1412) şi
situația internațională a Moldovei la începutul veacului al XV‐lea, ʺStudiiʺ, 1964, nr. 5.

238
Covacef, 2000:
Covacef Petre, Catalogul numelor de locuri din Dobrogea de la Evlia Celebi la Ion Ionescu
de la Brad, prima parte, AnD, serie nouă, 2000, nr. 1.

Çagatay, 1947:
Çagatay N., Osmanlı mparatorluğunda Reayadan Alınan Vergi ve Resimler (Dări şi
impozite percepute de la raiale în Imperiul Otoman), ʺAnkara Universitesi Dil ve
Tarih‐Coğrafya Fakültesi Dergisiʺ, 1947, 5.

Darling, 1966:
Darling Linda T., Revenue‐raising and legitimacy. Tax Cpllection and Finance
Administration in the Ottoman Empire, 1560‐1660, Leiden‐NewYork‐Köln, 1966.

Decei, 1978 :
Decei Aurel, Expediția lui Mircea cel Bătrân împotriva acîngiilor de la Kariovasi (1393),
în vol. Aurel Decei, Relații româno‐orientale. Culegere de Studii, Bucureşti, 1978.

Decei, 1978a :
Decei Aurel, Istoria Imperiului otoman, Bucureşti, 1978.

Decei, art. Dobruca :

Decei Aurel, art. Dobruca, IA.

Denis, 1967:
Denis G. T., The Byzantine‐Turkish Treaty of 1403, ʺOrientalia Christiana Periodicaʺ,
33/1, 1967

Diaconu şi Vâlceanu, 1972 :

Diaconu Petre, Vâlceanu Dumitru, Păcuiul lui Soare. Cetatea bizantină, vol. 1,
Bucureşti, 1972.

Diaconu, 1973‐1975:
Diaconu Petre, Date noi privind ʺValul mare de pământʺ din Dobrogea, ʺPeuceʺ, IV,
1973‐75.

Diaconu, 1978 :
Diaconu Petre, O formațiune statală la Dunărea de Jos la sfârşitul secolului al XIV‐lea
necunoscută până acum, SCIVA, 1978, 29, 2.

239
Diaconu, 1980 :
Diaconu Petre, Contribuții la cunoaşterea monedelor lui Ioan Terter, despotul țării
Dristrei, în ʺCercetări numismaticeʺ, III, 1980.

Diaconu, 1992‐1993 :
Diaconu Petre, Originea numelui Dobrogea, ʺBuletinul Bibliotecii române. Studii şi
documente româneşti ʺ, Freiburg, 1992/93, vol. XVII (XXI).

Diaconu, 1995‐1996 :
Diaconu Petre, ʺKilia et Licostomoʺ. Un faux problème de géographie historique, ʺIl Mar
Neroʺ , II, 1995‐1996.

Diaconu, 1970 :
Diaconu Petre, Les Petchénègues au Bas Danube, Bucureşti, 1970.

Diamandy, 1924:
Diamandy C., Problema strîmtorilor, în Politica externă a României. 19 prelegeri publice
organizate de Institutul Social Român, Bucureşti, 1924.

Dimitrov, 2009:
Straşimir Dimitrov, Novi danni za demogravskite otnoşenia v Iojna Dobrudja prez
părvata polovinana XVIv, în vol. Dobrudja Sbornik (14‐16)’97‐99, Dobrici, 2009.

Dimitrov, 2001 :
Dimitrov Straşimir, Iz opisa na dobrudjanskite tretoto desetiletie na XVI vek, în vol.
Dobrudja (14‐16) `97‐99, Dobrici, 2001.

Dimitrov, Grozdanova, Andreev (ed.), 1986:

Straşimir Dimitrov, Elena Grozdanova, Stepan Andreev (ed.), Ciast ot smetkovoden
registăr za danăka ciziyye, săbran ot evropeyskite provintsii na Osmanskata imperiya prez
1489‐149, în Turski Izvori za Bălgarskata Istoriia, vol. 7, Sofia, 1986.

Dimitrov, Jecev, Tonev, 1988:

Dimitrov Straşimir, Jecev N., Tonev V., Istoria na Dobrudja, Sofia, 1988, t. 3.

240
Donado da Lezze (ed. Ursu), 1910:
Donado da Lezze, Historia turchesca (1300‐1514), publicată, adnotată împreună cu o
Introducere de Dr. I. Ursu, Bucureşti, 1910.

DRH–D, 1:
Documenta Romaniae Historica, D. Relații între Țările române (1222‐1456), Bucureşti,
1977.

Ducas, ed. 1958:

Ducas, Istoria turco‐bizantin (1341‐1462), ed. V. Grecu, Bucureşti, 1958.

Esprinchard, 1609 :
Esprinchard, Histoire des Ottomans par Jacques Esprinchard, Paris, 1609.

Evliyâ Çelebi, ed. 2001‐2006:

Evliyâ Çelebinin Seyahatnâmesi, Yapı ve Kredi Yayınları din Istanbul: vol. 3, Istanbul,
2006, trad. Seyit Ali Kaharman şi Yücel Dağlı; vol, 5, Istanbul, 2001, trad. Yücel
Dağlı, Seyit Ali Kaharman şi Ibrahim Sezgin.

Fekete, 1955:
Fekete L., Die Siyâqat‐Schrift in der türkischen Finanzverwaltung, Budapesta, 2 vol,
1955.

Feneşan, 1977:
Feneşan Cristina, Despre privilegiile Caransebeşului şi Căvăranului în a doua jumătate a
secolului al XVI‐lea, AIIAC, 20, 1977.

Gemil, 1980 :
Gemil T., Consideratii privind aspectul demografic al zonei centrale a Dobrogei la sfirsitul
sec. XVII, în vol. Comunicări de istorie a Dobrogei, Constanța, 1980.

Gemil, 1984:
Gemil T., Relațiile Țărilor române cu Poarta Otomană în documente turceşti (1601‐1712),
Bucureşti, 1984.

Gemil, 1991:
Gemil Tahsin, Românii şi otomanii în secolele XIV‐XVI, Bucureşti, 1991.

241
Gemil, 2000:
Gemil T., Vakıfuri otomane fondate pe teritoriul României, vol. Omagiu Acedemicianului
Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, 2000.

Gemil, 2008:
Gemil Tasin, Românii şi otomanii în secolele XIV‐XVI, ed. a doua revizuită,
Constanța, 2008.

Gemil şi Pienaru (coord.), 2012:

Gemil şi Pienaru (coord.) Moştenirea istorică a tătarilor (The Historical Heritage of
Tatars), Editura Academiei, Bucureşti, 2012.

Ghiață, 1974:
Ghiață Anca, Condițiile instaurării dominației otomane în Dobrogea, în ʺStudii istorice
sud‐est europeneʺ, vol. I, Bucureşti, 1974.

Ghiață, 1975‐1976:
Ghiață Anca, Contribuții noi privind unele aspecta ale societății româneşti din Dobrogea
în secolele XV‐XIX, ʺMemoriile secției de ştiințe istoriceʺ, seria IV, t.I, 1975‐1976.

Ghiață, 1980:
Ghiață Anca, Toponimie şi geografie istorică în Dobrogea medievală şi modernă,
ʺMemoriile secției de ştiințe istorice ʺ, seria IV, t. V (1980).

Ghiață, 1986:
Ghiață Anca, Formations politiques au bas Danube et à la mer Noire (fin du XIIe‐XVIe s),
RESEE, nr. 1, 1986.

Ghiață, 1993:
Ghiață Anca, Brăila în izvoarele otomane de la sfârşitul secolului al XVI‐lea, în Caietul
seminarului special de ştiințe auxiliare, Bucureşti, 1993.

Gibb şi Bowen, 1957:

Gibb H. A. R., Bowen H., Islamic society and the West. A Study of the Impact of Western
Civilization on Moslem Culture in the Near East, Oxford University Press, London,
New York, Toronto, 1957.

242
Giurescu C. C., 1942
Giurescu, C. C., Din trecut, Bucureşti 1942.

Giurescu C. C., 1965:

Giurescu C. C., Construcții navale în Principatele române în secolele al XVII‐lea şi al
XVIII‐lea, în vol. Omagiu lui P. Constantinescu‐Iaşi cu prilejul împlinirii a 70 de ani,
Bucureşti, 1965.

Giurescu C. C., 1973:

Giurescu C. C., Contribuții la istoria ştiinței şi tehnicii româneşti în secolul al XV‐lea ‐
începutul secolului la XIX‐lea, Bucureşti, 1973.

Giurescu C. C., ed. 1997:

Giurescu C. C., Târguri sau oraşe şi cetăți moldovene din secolul al X‐lea până la mijlocul
secolului al XVI‐lea, reed. 1997.

Gökbilgin, 1952:
Gökbilgin M. Tayyib, XV‐XVI asırlarda Edirne ve Paşa livası, vakıflar, mülkler,
mukataalar (Adrianopole şi liva‐ua Paşei în secolele XV şi XVI, fundațiile pioase,
proprietățile şi arendele), Istanbul, 1952.

Gökbilgin, 1956:
Gökbilgin M. Tayyib, Kanunî Sultan Süleyman devri başlarında Rumeli eyaleti livaları,
şehir ve kasabları (Eyalet‐ul Rumeliei, liva‐lele, oraşele şi târgurile sale la începutul
domniei lui Süleyman Legiuitorul), în ʺBelletenʺ, t. XX/78, Ankara, 1956.

Gökbilgin, 1957:
Gökbilgin M. Tayyib, Rumeli’de Yürükler, Tatarlar ve Evlâd‐ı Fâtihân, Istanbul, 1957.
Gökbilgin, 1969:
Gökbilgin M. Tayyib, Un aperçu général sur l´histoire des institutions de l´Empire
ottoman au XVIe siècle, T, 1, 1969.

Gradeva, 2001:
Gradeva Rosița, War and peace along the Danube: Vidin at the end of the seventeenth
century, în ʺOriente Modernoʺ, 2001.

243
Gradeva, 2004:
Gradeva Rositsa, Administrative system and provincial government in the central Balkan
territories of the Ottoman Empire, 15th centuries, in vol. Rumeli under the Ottomans, 15th‐
18th centuries: institutions and communities, Istanbul, 2004.

Gülderen, 1993:
Gülderen Yusuf, Kanuni sultan Süleyman döneminde (1520‐1566) Tuna ve Tuna’ya akan
diğer nehirlerdeki türk filosu ve gemilikleri (Şantierele navale şi flota de la Dunăre şi alte
rîuri care se varsă în ea în timpul sultanului Süleyman Legiuitorul), în vol. Türk Tarih
Kurumu, Ankara 22‐26 Eylül 1986, Ankara 1993, vol. IV.

Guboglu, 1965:
Guboglu M., Catalogul documentelor turceşti, Bucureşti, 1965, vol. II.

Guboglu şi Mehmed, 1966:

Guboglu M., Mehmed M. A., Cronici turceşti privind țările române (sec. XV‐mijlocul
sec. XVII), vol. I, Bucureşti, 1966.

Guboglu, 1974:
Guboglu M., Cronici turceşti privind țările române, vol. II, Bucureşti, 1974.

Guboglu, 1978:
Guboglu M., Crestomație turcă. Izvoare narative privind istoria Europei orientale şi
centrale (1263‐1683), Bucureşti, 1978.

Hadzibegic, 1940‐1950:
Hadzibegic H., Kanunnâme sultana Sulejmana Zakonodavca, în ʺGlasnik zemaljskog
muzeja u Sarajevuʺ, Sarajevo, 1940‐1950.

Halasi‐Kun, 1964:
Halasi‐Kun Tibor, Sixteenth‐Century Turkish Settelements in Southern Hungary,
ʺBelletenʺ, 28, 1964.

Halasi‐Kun, 1982:
Halasi‐Kun Tibor, Ottoman toponymic data and medieval boundaries un southeastern
Hungary, în vol. War and society in eastern Europe, vol. III: From Hunyadi to Rákoczi
war and society in late medieval and early modern Hungary, editori János M. Bak şi Béla
K. Király, Columbia University Press, 1982.

244
Hammer, 1815:
Hammer J. von, Des osmanischen Reichs Staatsverfassung und Staatsverwaltung, Viena,
2 vol, 1815.

Hess, 1970:
Hess A. C., The evolution of the Ottoman Seaborne Empire in the Age of the Oceanic
Discoveries, 1453‐1525, în ʺThe American Historical Reviewʺ, 1970, 125, VII.

Hogguer, 1879 :
Hogguer Baron D’, Renseignements sur la Dobrodja. Son état actuel, ses ressources et
son avenir, Bucarest, 1879.

Hóvári, 1984:
Hóvári J., Customs register of Tulça (Tulcea), 1515‐1517, ʺActa Orientalia Academiae
Scientiarum Hungaricaeʺ, t. XXXVIII (1‐2), 1984.

Hurmuzaki :
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, I/2, Bucureşti, 1890.

Iliescu, 1958:
Iliescu O. Însemnări privitoare la descoperiri monetare II, ʺStudii şi cercetări de
numismatică, II, 1958.

Iliescu, 1971:
Iliescu, O., A stăpânit Dobrotici la Gurile Dunării?, ʺPonticaʺ, 1971, 4.

Iliescu, 1994:
Iliescu O., Nouvelles contributions à la géographie historique de la mer Noire, Il Mar
Nero, I, 1994.

Ilieş, 1974:
Ilieş Aurora, Drumurile şi transportul sării în Țara Românească (secolele XV‐XIX),
ʺSMIMʺ, vol. VII, 1974.

Imber, 1996:
Imber Colin, The navy of Süleyman the Magnificent, în vol. Studies in Ottoman history
and Law, Isis, Istanbul, 1996.

245
Imber, 2002:
Imber Colin, The Ottoman Empire, 1300‐1650. The Structure of Power, New York, 2002.

Inalcık 1960:
Inalcık H., Bursa and the commerce of the Levant, JESHO, 3, 1960.

Inalcık, 1967:
Inalcık H., Adâletnâme, ʺBelgelerʺ, t. II/3‐4, Ankara, 1967.

Inalcık, 1967a:
Inalcık H., Notes on N. Beldiceanu´s Translation of the Kanunnâme, fonds turc ancien 39,
Bibliothèque Nationale, Paris, ʺDer Islamʺ, 1967.

Inalcık, 1969:
Inalcık H., Osmanlılarda Raiyyet Rüsumu (Dările raialelor la otomani), Belleten, 23,
1969.

Inalcık, 1970:
Inalcık H., The Ottoman economic mind aspects of the Ottoman economy, în vol. Studies
in the economic History of the Middle East, éd. M. A. Cook, Oxford University Press,
London, 1970.

Inalcık, 1973:
Inalcık H., The Ottoman Empire: The classical age, 1300‐1600, London, 1973.

Inalcık, 1980:
Inalcık H., The Problem of the Relationship between Byzantine and Ottoman Taxation, în
Akten des X. Internationalen Byzantinisten‐Kongresses 1958, republicat în vol. The
Ottoman Empire. Conquest, Organization and Economy, Londra, Variorum Reprints,
1980.

Inalcık, 1995:
Inalcık H., Sources and studies on the Ottoman Black Sea, I: The customs register of Caffa,
1487‐1490, Harvard University, 1995.

Inalcık , art. Bulgaria:

Inalcık H., art. Bulgaria, EI2

246
Inalcık , art. Dobroudja:
Inalcık H., art., Dobroudja, EI2.

Inalcık, art. Imtiyâzât:

Inalcık H, art. Imtiyâzât, EI2.

Inalcık , art. Rumeli:

Inalcık H, art. Rumeli, EI2.

Inalcık şi Quataert, 1994:

Inalcık H., Quataert, D., (editori) An economic and social history of the Ottoman
Empire, 1300‐1914, Cambridge University Press, 1994.

Iorga, 1899:
Iorga N., Studii istorice asupra Chiliei şi Cetății Albe, Bucureşti, 1899.

Iorga, 1913:
Iorga N., Chestiunea Dunării. Istorie a Europei răsăritene în legătură cu această chestie,
Vălenii de Munte, 1913 (ed. V. Spinei, Bucureşti 1998).

Iorga, 1922:
Iorga, N., Din trecutul istoric al Brăilei, „Neamul Românesc”, 1922, nr. 121‐122.

Iorga, 1924:
Iorga, N., Le Danube d’Empire, în Mélanges offerts à M. Gustave Schlumberger, Paris,
1924.

Iorga, 1927:
Iorga N., L´interpénétration de l´Orient et de l´Occident au Moyen‐Âge, în ARBSH, vol.
XIII, Bucureşti, 1927.

Iorga, 1940:
Iorga N., Les anciens Balkaniques et la Rome byzantine in vol. Etudes byzantines,
Bucureşti, 1940, I.

247
Iorga, ed. 1996:
Iorga N., Istoria românilor, vol. IV, ed. Stela Cheptea, Vasile Neamțu, Bucureşti,
1996,

Ionescu Dobrogianu, 1904 :

Căpitanul Marin Ionescu Dobrogianu, Dobrogia în pragul veacului al XX‐lea. Geografia
matematică, fisică, politică, economică şi militară Bucureşti, 1904.

Iosipescu, 1979 :
Iosipescu Sergiu, recenzie la Nicoară Beldiceanu Le monde ottoman des Balkans
(1402‐1566), în AIIAI, 1979.

Iosipescu, 1980:
Iosipescu Sergiu, Invazii otomane în ținuturile carpato‐dunăreano‐pontice (sec. XIV‐
XVI), SMMIM, 1980.

Iosipescu, 1982:
Iosipescu Sergiu, Dans la Mer Noire pendant l’Antiquité et le Moyen Age : En louvoyant
à la recherche de l’ancienne bouche sud du Danube, RRH, 1982.

Iosipescu, 1985:
Iosipescu Sergiu, Balica, Dobrotiță, Ioancu, Bucureşti, 1985.

Iosipescu 1988:

Iosipescu Sergiu, François de Pavie de Fourquevaux. Călătoria pe Marea Neagră şi prin

Moldova în 1585–1586, în vol. Românii în istoria universală, vol. III/1, ed. Şt. Gorovei,
Iaşi, 1988.

Iosipescu, 2004:
Iosipescu Sergiu, Dans la Dobroudja ottomane aux XVIe‐XVIII siècles: le château – fort
de Karaharman et son trésor, în vol. Guerre et société en Europe. Perspectives des
nouvelles recherches, Bucureşti, 2004.

248
Iosipescu, 2007:
Iosipescu Sergiu, Génois, Tatars et la création de la façade maritime des pays roumains au
XIVe siècle, în vol. Enjeux politiques, économiques et militaires en mer Noire (XIVe‐XXIe
siècles). Etudes à la mémoire de Mihail Guboglu, editori Faruk Bilici, Ionel Cândea,
Anca Popescu, Brăila, 2007.

Iosipescu, 2008:
Iosipescu Sergiu, Portul şi castelul Qaraharman. O contribuție la navigația pontică în
secolele XIV‐XIX, în vol. Dobrogea 1878‐2008. Orizonturi deschise de mandatul
european, coordonator prof. univ. dr. Valentin Ciorbea, Constanța, 2008.

Kabrda, 1951 :
Kabrda J., Les anciens registers turcs des cadis de Sofia et de Vidin et leur importance pour
l´histoire de la Bulgarie, Archiv Orientálni, 1951, XIX.

Kabrda, 1954 :
Kabrda J., Les problèmes de l´étude de l´histoire de la Bulgarie à l´époque de la domination
turque, ʺByzantinoslavica ʺ, 1954, XV, 2.

Kabrda, 1959:
Kabrda J., Les codes (kanunnâme) ottomans et leur importances pour lʹhistoire
économique et sociale de la Bulgarie, dans Sbornik v ¡est na akademik Nikola B. Mihov,
Sofia, 1959.

Káldy‐Nagy, 1968:
Káldy‐Nagy Gy., The administration of the sanjâq registration in Hungary, în Acta
Orientalia Scientiarum Hungaricae, XXI, 1968.

Karpat, 1985:
Karpat Kemal, Ottoman Urbanism. The Crimean Emigration to Dobruca and the
founding of Medcidiye, 1856‐1878, ʺInternational Journal of Turkish Studiesʺ, 1985,
3: 1.

Kâtib Çelebi, ed. 1831:

History of the maritime wars of the Turks. Translated from the turkish of Haji Khalifeh, ed. J.
Mitchell, Londra 1831.

249
Kazıcı, 1977:
Kazıcı Ziya, Osmanlılarda vergi sistemi (Sistemul taxelor otomane), Istanbul, 1977.

Kayapınar, 2007:
Kayapınar Ayşe, Les filorici dans la région timoko‐danubienne à l’époque ottomane (XVe‐
XVIe siècles), vol. Enjeux politiques, économiques et militaires en mer Noire (XIVe‐XXIe
siècles). Etudes à la mémoire de Mihail Guboglu, vol. îngrijit de Faruk Bilici, Ionel
Cândea, Anca Popescu, Brăila, 2007.

Kayapınar, 2009:
Kayapınar Ayşe, Dobruca yöresinde XVI. yüzyılda gayr‐i sünnî islamín izleri, în
ʺAlevilik Bektaşilik Araştırmaları Dergisiʺ, 1, 2009.

Kayapınar, 2011:
Kayapınar Ayşe, Le sancak ottoman de Vidin du XVe à la fin du XVIe siècle, Istanbul,
2011.

Kissling, 1978:
Kissling Hans‐Joachim, Probleme der älteren osmanischen Schwarzmeer‐Kartographie,
München, 1978.

Köprülü, 1931:
Köprülü M. F., Bizans Müesseselerinin Osmanlı Müesseselerine Te´siri Hakkında Bazı
Mülâhazalar, ʺTürk Hukuk ve Iktisat Tarihi Mecmuasıʺ, 1, 1931.

Köprülü, 1935:
Köprülü M. F., Les origines de l´empire Ottoman, Paris 1935.

Kraelitz – Greifenhorst, 1921:

Fr. Kraelitz ‐ Greifenhorst, Kanunnâme Sultan Mehmeds des Eroberers. Die ältesten
osmanischen Straf‐und Finanzgesetze, în Mitteilungen zur osmanischen Geschichte,
Viena, 1921.

Kuzev, 1975:
Kuzev Alexander, Zwei notizen zur historichen geographie der Dobrudža, ʺStudia
Balcanicaʺ, 10, Sofia, 1975.

250
Laët, 1949:
Laët S. De, Portorium. Étude sur l´organisation douanière chez les romains surtout
ʺl´époque du Haut‐Empire, Brügge, 1949.

Leunclavius, 1596:
Leunclavius, Ioannes, Historiae musulmanae Turcorum, de monumentis ipsorum
exscriptae, libri XVIII, Frankfurt, 1596.

Lewis, 1988 :
Lewis Bernard, Le langage politique de l’islam, Paris, 1988.

Lowry, 1992:
Lowry H., The Ottoman Tahrir Defterleri as a Source for Social and Economic History:
Pitfalls and Limitationis, în Studies in Defterology, Ottoman Society in the fifteenth and
sixteenth Centuries, Istanbul, 1992.

Luca, 2008 :
Luca Cristian, Dacoromano‐Italica. Studi e ricerche sui rapporti italo‐romeni nei secoli
XVI‐XVIII, Cluj, 2008.

MacKay, 2004:
MacKay Pierre A., The Content and Authorship of the Historia Turchesca, İstanbul
Üniversitesi 550. yıl, Uluslararası Bizans ve Osmanlı Sempozyumu (XV. yüzyıl),
30–31 Mayıs 2003 / Sümer Atasoy (ed.) (550 de ani de aniversare a Universității din
Istanbul; Simpozion internațional bizantin şi otoman, sec. XV, 30‐31 mai 2003, ed.
Sümer Atasoy, Istanbul 2004.

Madgearu, 2007:
Madgearu Alexandru, Organizarea militară a bizantinilor la Dunăre în secolele X‐XII,
Târgovişte, 2007.

Manolescu (coord.), 1976:

Manolescu Radu (coord.), Oraşul medieval. Culegere de texte, Bucureşti, 1976.

Mantran (coord.), 1989 :

Histoire de l’Empire Ottoman, coord. Robert Mantran, Paris, 1989.

251
Mantran şi Sauvaget, 1951:
Mantran R., Sauvaget, R., Règlements fiscaux ottomans. Les provinces syriennes,
Beyrouth, 1951.

Mateescu, 1971:
Mateescu Tudor, Une ville disparue de la Dobroudja – Karaharman, ʺTarih Enstitüsü
Dergisiʺ, 1971.

Mateescu, 1976:
Tudor Mateescu, Sate dobrogene dispărute în cursul secolului al XIX‐lea (I), AIIAI,
XIII, 1976.

Mateescu, 1980:
Mateescu T., Contribuții la istoria instituțiilor administrative ale românilor din Dobrogea
în timpul stăpânirii otomane, AIIAI, 17, 1980.

Maxim, 1978:
Maxim Mihai, Documente turceşti privind kazaua Giurgiului în secolul al XVI‐lea, în
vol. Ilfov, file de istorie, Bucureşti, 1978.

Maxim, 1980:
Maxim Mihai, Le règime juridique des chrétiens dans les ports roumains sous
l´administration ottomane (XVI‐XVIIs.), Analele Univ. Bucureşti, 29, 1980.

Maxim, 1983 :
Maxim Mihai, Teritorii româneşti sub administrație otomană în secolul al XVI‐lea , RdI,
36, 8‐9, 1983, p. 802‐817 şi p. 879‐890.

Maxim, 1988:
Maxim Mihai, Ottomans documents concerning the wallachian salt in the ports on the
lower Danube in the second half of the sixteenth century, RESEE, 26, 2, 1988.

Maxim, 1999:
Maxim M., L’Empire ottoman au Nord du Danube et l’autonomie des Principautés
Roumaines au XVIe siècle. Etudes et documents, Istanbul, 1999.

252
Maxim, 2003:
Maxim Mihai, Tuna‐i’Amire: L’organisation financière et militaire du Danube ottoman
aux XVIe et XVIIe siècles à la lumière de documents ottomans inédits, ʺRomano‐Turcicaʺ,
2003.

Maxim, 2012:
Maxim M., O istorie a relațiilor româno‐otomane cu documente noi din arhivele turceşti,
vol. I: perioada clasică (1400‐1600), Brăila, 2012.

Maxim L., 2003:

Maxim Liviu, L’échelle danubienne de Turnu (Holovnik, kule), à la lumière de nouveaux
documents ottomans, ʺRomano‐Turcica ʺ, 2003.

Mehmed, 1965:
Mustafa A. Mehmet: Aspecte din istoria Dobrogei sub dominația otomană în veacurile
XIV‐XVII (Mărturiile călătorului Evliya Celebi), ʺStudiiʺ, t. 18, nr. 5, 1965.

Mehmed, 1976:
Mehmed M. A., Documente turceşti privind istoria României, 1455‐1774, Bucureşti,
1976, t. 1.

Mehmed, 1980:
Mehmed, Mustafa Ali, Cronici turceşti privind țările române, vol. III, Bucureşti, 1980.

Meteş, 1920:
Meteş Şt., Relațiila comerciale ale Țării Româneşti cu Ardealul pînă în veacul al XVIII‐lea,
Sighişoara, 1920.

Mihailovici, ed. 2012:

Mémoires d’un janissaire. Chronique turque, traducere din polona veche de Charles
Zaremba, prefață de Michel Balivet, Toulouse, 2012 (Constantin Mihailovici din
Ostrovița, fragmentar, în Călători străini, I).

Mioc şi Soicescu, 1963:

Mioc Damaschin, Stoicescu Nicolae, Măsurile medievale de capacitate din Țara
Românească, ʺStudii ʺ, 1963, 6.

253
Murgescu, 1995 :
Murgescu B., Au provocat românii foametea de la Istanbul, din 1595?, în ʺMagazin
istoricʺ, nr. 11, 1995.

Murgescu, 1977:
Murgescu Bogdan., Comerț şi politică în relațiile româno‐otomane (secolele XVI‐XVIII),
RdI, 9‐10, 1997.

Mühimme Defterleri, vol. 6:

6 Numaralı Mühimme Defterleri, 1564‐1565, Ankara, 1995.

Mühimme Defterleri, vol. 12:

12 Numaralı Mühimme Defterleri, 1570‐1572, Ankara, 1996.

Năsturel, 1957 :
Năsturel Petre Ş., Une victoire du voevode Mircea l’Ancien sur les Turcs devant Silistra
(c. 1407 1408), ʺStudia et Acta Orientaliaʺ, 1957, nr. 1.

Năsturel, 1978 :
Năsturel P. Ş., Phases et alternatives de la conquête ottomane de la Dobroudja au XVe
siècle, în Actes du IIe Congrès International des Études du Sud‐Est Européen, t. III,
Atena, 1978.

Năsturel, 1997‐1998 :
Năsturel P. Ş., La conquête ottomane de Brăila et la création du siège métropolitain de
Proilavon, în ʺIl Mar Neroʺ, III, 1997.

Neşri (ed. Taeschner), 1951:

Ğhannüma. Die Altosmanische Chronik des Mevlana Mehemmed Neschri, ed. Franz
Taeschner, I, Leipzig, 1951.

Neşri, ed. 1957:

Cihannüma, ed. F. R. Unat şi M. A. Köymen, Ankara 1957, vol. II.

Netzhammer, ed. 2005:

Netzhammer Raymund, Antichități creştine din Dobrogea, ediție îngrijită de Al. Barnea,
Bucureşti, 2005.

254
Nistor, 1912:
Nistor I., Handel und Wandel in der Moldau bis zum Ende des 16 Jahrhunderts,
Czernowitz, 1912.

Nistor, 1912a:
Nistor I., Das moldawische Zollwesen im 15. und 16. Jahrhundert, în ʺJahrbuch für
Gesetzgebung, Verwaltung und Volkswirtschaft im Deutschen Reichʺ, 36.

Obreschkov (Obreşkov), 2006:

Obreschkov Vesko, El problema de la formación de la unidad military‐administrativa (uc,
liva) Vidin (finales des siglo 14‐principios de los 70 del siglo 15), RESEE, 2006, t. XLIV,
nr. 104.

Obreschkov (Obreşkov), 2002:

Obreschkov Vesko, Formación de la unidad administartivo‐militar Silistra (uc, liva),
finales del s. XIV‐los años 70 del s. XV, RESEE, 2002, t. XL, nr. 1‐4.

Oikonomides, 1996 :
Oikonomides Nicolas, Fiscalité et exemption fiscale à Byzance (IXe‐XIe s.), Athènes,
1996.

Orhonlu, 1967:
Orhonlu Cengiz, Osmanlı Imparatorluğu’nda Derbend Teşkilâtı (Organizarea derbend
în imperiul otoman), Istanbul, 1967.

Ostapchuk 1986:
Ostapchuk V., Five documents from the Topkapı Palace Archive on the Ottoman defense of
the Black Sea against the Cossacks (1639), vol. Raiyyet Rusumu. Essays presented to H.
Inalcık, 1986.

Ovcharov, 1993:
Ovcharov N., Ships and shiping in the Black Sea (XIV‐XIX centuries), Sofia 1993.

Páckucs‐Willcocks, 2007:
Páckucs‐Willcocks Maria, Sibiu‐Hermannstadt. Oriental trade in sixteenth century
Transylvania, Köln‐Weimar ‐Wien, 2007.

255
Páll, 1965:
Páll Fr., Stăpînirea lui Iancu de Hunedoara asupra Chiliei şi problema ajutorării
Bizanțului, RdI, 3, 1965.

Panaite, 1997:
Panaite Viorel, Pace, război şi comerț în Islam, Bucureşti, 1997.

Panaite, 2004:
Panaite Viorel Diplomație occidentală, comerț şi drept otoman (secolele XV‐XVII),
Bucureşti, 2004.

Panaite, 2013:
Panaite Viorel, Război, pace, comerț în Islam, Bucureşti, 2013 (ediția a doua, revizuită,
a cărții Panaite, 1997).

Papacostea, 1976 :
Papacostea Şerban, Kilia et la politique orientale de Sigismond de Luxembourg, RRH, nr.
3, 1976.

Papacostea, 1983 :
Papacostea Şerban, Începuturile politicii comerciale a Țării Româneşti şi Moldovei
(secolele XIV‐XVI). Drum şi stat, SMIM, 1983, 10 (reeditat în Ş. Papacostea, Geneza
statului în Evul mediu românesc. Studii critice, Cluj, 1988).

Papacostea, 1986:
Papacostea Şerban, La Valachie et la crise de structure de l´Empire ottoman (1402‐1413),
ʺRRHʺ, 1986, 1‐2.

Papacostea, 1990 :
Papacostea, Şerban, Ştefan cel Mare, Domn al Moldovei (1457‐1504), Bucureşti, 1990

Papacostea, 1996:
Papacostea Şerban, Genovezii din Marea Neagră şi integrarea Europei centrale în
comerțul intercontinental, RI, s.n., VII, 7‐8, 1996.

256
Papacostea, 1998:
Papacostea Şerban, Țările române şi primul asalt al puterii otomane, în vol. Istoria
României (redact. M. Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Ş. Papacostea, P.
Teodor), Bucureşti, 1998.

Papacostea, 2001:
Papacostea Şerban, Țara Românească şi criza de structură a imperiului otoman (1402‐
1415), republicat în vol. Şerban Papacostea, Evul Mediu românesc. Realități politice şi
curente spirituale, Bucureşti, 2001.

Păltânea, 1971:
Păltânea P., Ştiri despre economia oraşului Galați, ʺDanubiusʺ, Galați, 1971, 5.

Păun şi Cristea (coord), 2013 :

Istoria: Utopie, amintire şi proiect de viitor. Studii de istorie oferite Profesorului Andrei
Pippidi la împlinirea a 65 de ani, Iaşi, 2013 (coord. Radu Păun, Ovidiu Cristea).

Pervain, 1976 :
Pervain Viorica, Lupata antiotomană a țărilor române în anii 1419‐1420, în AIIAC,
1976, XIX.

Pervain 1984 :
Pervain Viorica, Lupta antiotomană la Dunărea de Jos în anii 1422‐1427, în AIIAC,
XXVI, 1983, 1984.

Pienaru, 2012:
Pienaru Nagy, Cetatea Albă/Ak Kerman la începutul veacului al XVI‐lea. Traficul
portului în anul 1505, în vol. Aut viam inveniam aut faciam. In honorem Ştefan
Andreescu, coordonatori Ovidiu Cristea, Petronel Zahariuc, Gheorghe Lazăr, Iaşi,
2012.

Pippidi, 1995:
Pippidi Andrei, Călători italieni în Moldova şi noi date despre navigația în Marea Neagră
în secolul XVII, AIIAI, tom XXII, 2, 1985.

257
Pippidi, 2006:
Pippidi Andrei, Cazacii navigatori, Moldova şi Marea Neagră la începutul secolului al
XVII‐lea, în vol. Marea Neagră. Puteri maritime – Puteri terestre (sec. XIII‐XVIII),
coord. Ovidiu Cristea, Bucureşti, 2006.

Pistarino, 1971:
Pistarino Geo, Notai genovesi in Oltremare. Atti rogati a Chilia da Antonio di Ponzò
(1360‐1361), Genova, 1971.

Popescu (Radu), 1985:

Popescu (Radu) Anca, O hartă osmană a Dobrogei de la mijlocul secolului XVII, AIIAI,
XXII/2, 1985.

Popescu, 1995:
Popescu Anca, Circulația mărfurilor la Dunărea de Jos reflectată în kanunname‐le (a
doua jumătate a secolului al XVI‐lea), RI, 1995, nr. 3‐4.

Popescu, 1997‐1998 :
Popescu Anca, Un centre commercial du Bas‐Danube ottoman au XVIe siècle: Brăila
(Bra´il), ʺIl Mar Neroʺ, Bucarest‐Paris‐Rome, III/1997‐1998.

Popescu, 1998:
Popescu Anca, Circumscripții vamale otomane în zona Pontului stâng şi a Dunării de
Jos, în vol. Național şi universal în istoria românilor, Bucureşti, 1998.

Popescu, 1999:
Popescu Anca, Supraviețuiri bizantine în sistemul fiscalității comerciale otomane (sec.
XVI), SMIM, XVII‐1999.

Popescu, 2000 :
Popescu Anca, Mitropolia Goției într‐o diplomă otomană de învestire a Patriarhului de
Constantinopol, SMIM, 2000/XVIII.

Popescu, 2003:
Popescu Anca, Flotila Dunării otomane, SMIM, 2003.

258
Popescu, 2006:
Popescu Anca, Le régime fiscal du marchand ʺétrangerʺ dans l’empire ottoman (deuxième
moitié du XVe–XVIe siècles). Quelques considérations, SMIM, XXIV, 2006.

Popescu, 2007:
Popescu Anca, La mer Noire ottomane: mare clausum ? mare apertum ?, in vol.
Enjeux politiques, économiques et militaries en mer Noire (XIVe‐XXIe siècles). Etudes à la
mémoire de Mihail Guboglu, Faruk Bilici, Ionel Cândea, Anca Popescu (eds.), Istros,
Brăila, 2007.

Popescu, 2008:
Popescu Anca, Vestigii ale organizării Dobrogei preotomane într‐un defter din anul 1530,
vol. Vocația istoriei. Prinos Profesorului Şerban Papacostea Ovidiu Cristea, Gheorghe
Lazăr (ed.), Brăila, 2008.

Popescu, 2008a:
Popescu Anca, Dobrogea otomană (secolele XV‐XVI): disocieri teritorial‐administartive şi
cronologice, în vol. Românii în Europa Medievală (între Orientul bizantin şi Occidentul
latin). Studii în onoarea Profesorului Victor Spinei, Brăila, 2008, editori: Dumitru Țeicu,
Ionel Cândea.

Popescu, 2009:
Popescu Anca, Schela Măcin în secolul al XVI‐lea (după reglementări comerciale
otomane), în vol. Miscellanea Historica et Archaeologica in Honorem Professoris Ionel
Cândea, ed. Valeriu Sîrbu, Cristian Luca, Brăila, 2009.

Popescu, 2010:
Popescu Anca, Străjuirea navigației pe Dunăre în epoca otomană: derbendcilik‐ul,
SMIM, 2010.

Popescu, 2012:
Popescu Anca, Toponimii multiple în sancak‐ul Silistra (sec. XVI), ʺStudii şi Materiale
de Istorie Medieʺ, 2011 (versiune în limba engleză: Multiple Toponymy in the Sancak
of Silistra (16th Century), în vol. Moştenirea istorică a tătarilor (The Historical Heritage
of Tatars), coord. Tahsin Gemil şi Nagy Pienaru, Editura Academiei, Bucureşti, 2012.

Popescu, 2012a:
Popescu Anca, Ester au XVIe siècle. Nouvelles contributions, RESEE, 2012.

259
Raduşev, 1995:
Raduşev (Radushev) Evgheni , Ottoman border periphery (serhad) in the vilayet of
Nigbolu. First half oh the 16th century, ʺEtudes balkaniquesʺ, 1995, Nr. 3‐4 .

Sadettin, ed. 1979:

Hoca Sadettin Efendi, Tacü’t‐Tevarih (Coroana istoriilor), ed. Ismet Parmaksıoğlu,
Istanbul, 1979.

Sahillioğlu, 2002:
Sahillioğlu, Halil, Topkapı Sarayı Arşivi H. 951‐952 tarihli ve E‐12321 numaralı
Mühimme defteri, Istanbul, 2002.

Salakides, 1995:
Salakides Giorgios, Sultansurkunden des Athos‐Klosters Vatopedi aus der Zeit Bayezid
II. und Selim I., Salonic 1995.

Shmuelevitz, 1984:
Shmuelevitz A., The Jews of the Ottoman Empire in the late fifteenth and the sixteenth
centuries, Leiden‐Brill, 1984

Spisarevska, 1985:
Spisarevska, Ioanna, D., Le port bulgare de Varna et le commerce avec les republiques
maritimes dʹItalie dans la seconde moitié du XVIe siècle, în Le pouvoir central et les villes
en Europe de lʹEst et du Sud‐Est du Xve siècle aux débuts de la révolution industrielle. Les
villes portuaires, Sofia, 1985.

Stoicescu, 1986:
Stoicescu N., în vol. Istoria militară a poporului român, II, Bucureşti. 1986

Stoikov, 1971:
Rusi Stoikov, Selişta v Silistrenskiia sandjak prez 70‐te godini na XVII vek, în ʺIzvestiia
na Narodnaia Muzei Varnaʺ, Varna, VII, 1971.

Tertecel, 1993:
Tertecel Adrian, Un izvor ottoman necunoscut istoriografiei noastre: ʺJurnalulʺ(defter)
lui Ahmed bin Mahmud (secretar al visteriei itimane) privind campania militară a Înaltei

260
Porți din anul 1711 în Moldova, în ʺCaietele Laboratorului de studii otomaneʺ, nr. 2,
Bucureşti, 1993.

Tertecel, 2006:
Tertecel Adrian, Marea Neagră otomană şi ascensiunea Rusiei (1654‐1774), în vol.
Marea Neagră. Puteri maritime – Puteri terestre (sec. XIII‐XVIII), ed. Ovidiu Cristea,
Bucureşti, 2006.

Todorov 1977‐1978:
Todorov N., La ville balkanique aux XV‐XIX siècles. Développement socio‐économique et
démographique, în Bulletin AIESEE, t. XV‐XVI, Bucureşti, 1977‐1978.

Todorov şi Nedkov, 1966:

Turski izvori za Bălgarskata istoriia (Izvoare turceşti privind istoria Bulgariei), sec.
XV‐XVI, vol. II, 1966, N. Todorov şi B. Nedkov (ed.), 1966.

Todorov şi Velkov, 1988:

Todorov N., Velkov Asparuh, Situation démographique de la Péninsule balkanique (fin du
XVe s. – début du XVIe s.), Sofia, 1988.

Tunçer, 1962:
Tunçer Hadiye, Osmanlı ımparatorluğunda toprak hukuku arazi kanunları ve kanun
açıklamaları (Dreptul funciar în Imperiul Otoman, legile agrare şi explicația lor),
Ankara, 1962.

Tursun Bey, 1977:

Tursun Bey, Tarih‐i Ebüʹl‐Feth, ed. A. M. Tulum, Istanbul 1977.

Țvetkova, 1962:
Țvetkova Bistra, Influence exercée par certaines institutions de Byzance et des Balkans du
moyen âge sur le système féodal ottoman, în Byzantino‐Bulgarica 1, 1962.

Țvetkova, 1963:
Țvetkova Bistra, Kăm văprosa za pazarnite i pristaniştnite mita i taxi v njakoi bălgarski
gradove prez XVIv., în ʺIzvestija na Instituta za Istorija Bălgarskata Akademija na
Naukiteʺ, Sofia, 1963, 13.

261
Țvetkova, 1967:
Țvetkova Bistra, Le régime de certains ports dans les terres balkaniques aux XVe et XVIe
siècles, în ʺRevue d´Histoire économique et sociale ʺ, 1967, XLV, 1.

Țvetkova, 1970:
Țvetkova, Bistra, Vie économique de villes et ports balkaniques aux XVe et XVIe siècles,
REI, 38, 2, 1970.

Țvetkova, 1972:
Țvetkova Bistra, Actes concernant la vie économique des villes balkaniques aux XVe et
XVIe siècles, REI, 40, 2, 1972.

Țvetkova, 1975:
Țvetkova Bistra, Actes concernant la vie économique des villes balkaniques aux XVe et
XVIe siècles, REI, 43, 1, 1975.

Țvetkova, 1979:
Țvetkova Bistra, Turski izvori za istorijata na pravoto bălgarskite zemi, II, Sofia, 1979.

Țvetkova, 1983:
Țvetkova (Cvetkova), Bistra, Early ottoman tahrir defters as a source for studies on the
history of Bulgaria and the Balkans, ʺArchivum ottomanicumʺ, VIII, 1983.

Țvetkova şi Gjaca (Ghiață), 1976:

Bistra Țvetkova, Anca Gjaca (Ghiață), Novonameren otkăs ot djelepkeşanskia registăr za
severoiztocina Bălgariia i Dobrudja ot 1573g.(Fragment nou descoperit din registrul de
celepi privind N‐E Bulgariei şi Dobrogea, din anul 1573), în ʺIzvestia na Narodnata
Biblioteka Kiril i Metodiiʺ, t. XIV (XX), Sofia, 1976.

Uzunçarşılı, 1941:
Uzunçarşılı I. H., Osmanlı devleti teşkilâtına medhâl (Principiile organizării statului
otoman), Istanbul, 1941.

Uzunçarşılı, 1948:
Uzunçarşılı I. H., Osmanlı devletinin merkez ve bahriye teşkilâtı (Organizarea
administrației centreale şi a marinei în Imperiul otoman), Ankara, 1948.

262
Veinstein, 1994 :
Veinstein Gilles, Marchands ottomans en Pologne‐Lituanie et en Moscovie sous le règne
de Soliman le Magnifique, CMRS, 35, 1994.

Veinstein, 1994a :
Veinstein Gilles, Etat et société dans l’Empire ottoman, XVIe – XVIIIe siècles. La terre, la
guerre les communautés, Variorum, 1994.

Veinstein, 2004 :
Veinstein Gilles, La frontière ottomane en Europe jusqu’à la fin du XVIIe siècle, Cours et
Travau du Collège de France, Résumés, 2004‐2005.

Veinstein 2007:
Veinstein Gilles, Comment Soliman le Magnifique préparait ses campagnes: la question
de l’approvisionnement (1544‐1545, 1551‐1552), în vol. Enjeux politiques, économiques et
militaries en mer Noire (XIVe‐XXIe siècles). Etudes à la mémoire de Mihail Guboglu,
Faruk Bilici, Ionel Cândea, Anca Popescu (ed.), Istros, Brăila, 2007.

Veinstein 2009‐2010:
Les ʺesclaves de la Porteʺ dans l’Empire ottoman. II: Recrutement, formation, carrières,
ʺCours et Travaux du Collège de Franceʺ, 2009‐2010.

Veinstein, 2010 :
Veinstein Gilles, Autoportrait du Sultan ottoman en Conquérant, Isis, Istanbul, 2010.

Veliman, 1997 :
Veliman Valeriu, Toponimul ʺDobrogeaʺ în documentele turceşti, în vol. Originea
tătarilor. Locul lor în România şi în lumea turcă (Constanța, 17‐20 noiembrie 1994),
Bucureşti, 1997.

Velkov, Raduşev, Straşimir, 1996:

Velkov A., Radushev E., Straşimir Dimitrov, Ottoman Garrison on the Middle
Danube. Based on Austrian National Library, 1549‐1550, Budapesta, 1996.

Vulpe, 1938 :
Vulpe Radu, Histoire ancienne de la Dobroudja, Bucarest, 1938.

263
Vryonis, 1970:
Vryonis S. Jr., The byzantine Legacy and Ottoman Forms, în Dumbartin Oaks Papers 23‐
24, 1969‐1970, p. 251‐308.

Zachariadou, 1987:
Zachariadou Elisabeth A., Lauro Quirini and the Turkish sandjak (ca. 1430), în Rayyet
Rüsûmu. Essays presented to Halil Inalcık on his Seventieth Birthday, Harvard Univ.
Press, 1987.

Yerasimos, 1991 :
Yerasimos Stephane, Les voyageurs dans l’Empire ottoman, XIVe‐XVIe siècles.
Bibliographie, itinéraires et inventaires des lieux habités, Ankara, 1991.

264
 ADDENDA

Résumé

L’intégration par l’Empire ottoman des territoires du sud‐est de l’Europe.

Le sandjak de Silistra (XVe‐XVIe siècles)

On a affirmé a juste titre que l’administration ottomane a été

ʺinstitutionnellement omnivore ʺ587. L’intégration des territoires conquis
s’est faite selon un principe d’hétérogénéité, puisque le gouvernement des
provinces ottomanes s’est adapté aux particularités historiques des
territoires conquis. Le résultat en fut que la législation ottomane garda, des
sociétés incorporées, un certain nombre de ʺsurvivances institutionnelles
ʺintégrées, avec certaines limites, dans le système ottoman et islamique
ʺclassiqueʺ. Ce n’est que sous le règne du sultan Soliman Kanûnî (ʺ le
Législateur ʺ) que triompha une nouvelle conception du gouvernement,
centralisatrice et réductrice, qui prit la forme de mesures de normalisation
de l’organisation administrative et du système fiscal sur l’ensemble du
territoire de l’Empire.
Le sandjak de Silistra prenait appui sur le cours inférieur du Danube
et sur l’amphithéâtre montagneux des Petits Balkans (ou Balkans
maritimes), et avait comme limite est le littoral de la mer Noire. Il
recouvrait donc géographiquement la région comprise entre le golfe de
Burgas et les bouches du Danube et fut, jusqu’à la fin du XVIe siècle, une
province ottomane frontalière (ou serhad), danubienne et maritime.

587Gilles Veinstein, La frontière ottomane en Europe jusqu’à la fin du XVIIe siècle, Cours
et Travaux du Collège de France, 2004‐2005.

265
 À la différence d’autres provinces frontalières ottomanes du bas
Danube, le sandjak de Silistra n’était pas issu de la conquête, à un moment
donné, d’une seule entité politique, suivie de l’instauration de
l’administration provinciale ottomane (ou sandjak) dans les limites de l’État
supprimé (comme ce fut le cas des sandjaks de Vidin et de Nikopol, apparus
respectivement sur les ruines des tsarats de Vidin (en 1397) et de Tarnovo
(en 1393‐1395). La conquête du territoire du futur sandjak de Silistra
s’étendit sur un siècle (depuis la fin du XIVe jusqu’à la fin du XVe siècle).
Alors que Silistra et Varna sont prises et reprises par les Ottomans après
1393588, Messembria, elle, était toujours byzantine en 1453, quelques mois
avant la chute de Constantinople (et même en 1454)589.
La conquête de la zone sud du futur sandjak de Silistra commence
dans la seconde moitié du XIVe siècle. La dernière étape a lieu après la
récupération de Gallipoli (1376‐77) par les Ottomans, et l’entrée à Andrinople
du sultan Mourad I590, quand commence la conquête systématique des
territoires bulgares: sont conquis d’abord les territoires au sud des Balkans,
en suivant la vallée de la Maritsa en direction de Sofia, ensuite ceux qui
s’ouvraient en suivant la vallée de la Toundsa perpendiculairement vers le
nord, (en direction de Yambol – Karnobat – Aydos – Provadia). La campagne
initiée en 1388 par Ali Çandarlıoğlu Pacha et terminée par l’intervention
personnelle du sultan Mourad Ier, et dont le but était de punir les vassaux
rebelles Šišman et Ivanko591, se solda par un certain nombre de conquêtes,
dont certaines ne furent que temporaire, dans l’est du Tsarat de Tarnovo
(Provadia, Madara, Šumen et la capitale même, Tarnovo). Sans, toutefois, la
région de Silistra, qu’avait avait prise sous sa protection (sans doute en 1386)

Pour les intervalles des dominations roumaine et ottomane de Silistra, v.

588

Năsturel, 1957, p. 239‐247.

589 Pall, 1965, p. 619‐638.
590 Beldiceanu‐Steinherr, 1967.
591 « Mais deux giaours se révoltèrent et refusèrent de venir [après la défaite des
Turcs sous la conduite du beylerbey de Roumélie Lala Şahin, Pločnik, sur la
Toplitsa, en 1387]; l’un était le fils d’Alexandres, Chuchmanoz, qui avait marié son
fils à la fille du despote Laz[are], l’autre était le fils de Dobrič », Neşri, ed. 1951, p.
66; v. aussi Gemil, 2008, p. 94.

266
le prince de Valachie, Mircea l’Ancien (1386‐1418)592. Sans non plus la région
de Varna, défendue par Ivanko Dobruca‐oğlu (fils et successeur du despote de
la ʺDobroudja ʺ, Dobrotitsa). À la suite de la campagne de 1388, le front des
conquêtes ottomane en direction de la Dobroudja se stabilisa au sud de la
ligne Tutrakan / Turtucaia – Provadia – Venzina / Visa / Lavisa (la bouche de
Kamcija)593.
Après la disparition de Dobrotitsa, la majeure partie du territoire de
la Dobroudja passa à Mircea l’Ancien: il s’agit du ʺpays de Carbona ʺdu
despote Dobrotitsa, ayant pour capitale Caliacra, de la ʺseigneurie ʺde
Terter à Silistra et d’autres entités politiques de la Dobroudja du nord594. La
reprise de l’offensive en direction de la Dobroudja par le sultan Mehmed Ier
(1413‐1421) conduisit au passage définitif de Silistra (le Dârstor roumain)
sous la domination ottomane; à partir de 1421, la titulature de Radu
Praznaglava, fils de Mircea l’Ancien, cesse de la mentionner595. À la même
époque, la Valachie perd une bonne partie de la Dobroudja du nord, à la
suite d’une campagne menée personnellement par le même sultan en 1420
et qu’avait ouverte la réfection des forteresses d’Isaccea et d’Enisala / Yeni‐
Sale596, dont la destruction préventive avait été ordonnée par le prince de

592 Iosipescu, 2007, p. 92‐94.

593 V. pour la reconstitution la plus récente, Iosipescu, 1985, p. 145‐158.
594Des monnaies de Mircea l’Ancien furent retrouvées à Niculițel, dans le nord de
la Dobroudja, et au sud, à Păcuiul‐lui‐Soare, à Caliakra, Carbona/Cărvuna et à
Balčik. À Constanța, sur le littoral de la mer Noire, on a retrouvé des monnaies
datant de l’époque de Vladislav‐Vlaicu et de Mircea l’Ancien, v. Alexandrescu‐
Dersca Bulgaru, 2006, p. 334 ; C.C. Giurescu, 1942, p. 18 et Iliescu, 1958, p. 453. On
sait que Mircea l’Ancien a essayé d’étendre sa domination sur la côte de la mer
Noire jusqu’Messembrie (auj., Nesebăr), cherchant à récupérer ainsi les anciennes
possessions de Dobrotič, mais entrant en conflit avec les Byzantins – v. Papacostea,
2001, 86‐87.
595DRH ‐B, I, p. 97. Voir, pour les événements de cette période, Gemil, 1991, p. 88 et
suiv. Anca Ghiață considère que la Dobroudja a appartenu à la Valachie de façon
ininterrompue, à partir de 1388 et jusqu`aux combats de 1419‐1420 – v. Ghiață, 1974,
p. 75 et Eadem, 1986, p. 49.
596 Pour la dernière datation de cette campagne, voir Pervain, 1976, p. 55‐79.

267
Valachie, Mihaïl Ier597. L’ancienne aire de domination tatare et de symbiose
entre Génois et Tatares au sud du delta du Danube était ainsi incorporée
dans l’État ottoman. En plus, à la suite de la campagne de 1420, deux des
principales voies d’accès au bas Danube (les bras sud du Danube, Saint
Georges, et Kara‐Harman, aujourd’hui, Vadu)598. La campagne de 1420 visa
encore plus loin à la domination totale des bouches du fleuve et de la
façade maritime de la Moldavie: c’est à cette occasion que sont attaquées
pour la première fois les forteresses de Kilia et de Cetatea‐Albă (Kilia a été
temporairement prise par les Ottomans)599.
La deuxième voie principale d’accès par le Danube depuis la mer, le
bras de Kilia, était encore libre au moment de l’expédition de la flotte
bourguignonne et pontificale de 1445. Dans son récit de l’expédition des
croisés sur le Danube, Jean de Wavrin relate que ceux‐ci tombèrent à
Silistra sur une armée ottomane de quelque trente mille hommes en
stationnement, mais que le littoral de la mer Noire, au nord de Varna, et le
cours du Danube jusqu’à Silistra ne semblaient pas être dominés par les
Ottomans600. Les combats livrés par le prince de la Valachie Vlad
l’Empaleur pendant l’hiver 1461/1462 contre le dispositif ottoman du bas
Danube font voir, essentiellement, la même situation: en Dobroudja, la rive
droite du Danube est contrôlée par les Ottomans, mais seulement dans trois
points: à Enisala, Isaccea et Silistra601. Les tentatives ottomanes pour
conquérir Kilia, en 1432 et 1448, échouèrent. Ce n’est qu’en 1484 que le
dispositif militaire ottoman dans la région du bas Danube sera complété
par la prise des deux cités moldaves qui seront attachées, dans un premier
temps, au sandjak de Silistra602. C’est aussi le moment où la province
ottomane de Silistra atteindra, au Nord, son extension maximale.

597 Guboglu şi Mehmed, 1966, p. 341‐342.

Kissling, 1978; Iosipescu, 1982.
598

599 Constantiniu şi Papacostea, 1964, p. 1139‐1140. Ciocîltan V., 1982, p. 1096.

600 Năsturel, 1978, p. 49‐58.
601 Andreescu, 1998, p. 115‐116.
602 Beldiceanu, 1964, p. 60‐68.

268
 L’organisation administrative du sandjak de Silistra a connu
plusieurs étapes intermédiaires et beaucoup de fluctuations qui, comme la
conquête même de ce territoire, ne sauraient être complètement éclaircies
dans l’état actuel de la documentation. La forme administrative de type
sandjak fut précédée par le stade d’oudj, une sorte de ʺmarche ʺfrontalière
semi‐autonome. L’oudj de Silistra semble avoir dépendu initialement du
sandjak de Nikopol. Bien que nous ne puissions pas assurer que c’est Bajazet
II qui transforma en sandjak l’oudj de Silistra, il nous faut remarquer que
c’est de son règne que date la première mention de l’unité administrative de
Silistra, comme sandjak.
En effet, jusques et y compris le règne de Mehmed II, les sources
historiques connues ne mentionnent pas le sandjak de Silistra603. D’autre
part, rien ne permet d’affirmer que le territoire de la Dobroudja au nord de
la vallée de Karasu (entre Cernavoda et Constanța) aura été gouverné de
façon cohérente. Les mémoires de cet excellent connaisseur de l’Empire
ottoman et de la péninsule Balkanique que fut le Serbe Konstantin
Mihailović, capturé par les Turcs en 1455, ne mentionnent pas l’existence
d’un sandjak de Silistra604. Dans le récit de son voyage de retour de
Jérusalem (1432‐1433), Bertrandon de la Broquière, conseiller du duc
Philippe de Bourgogne, évoque vaguement un certain Mezid‐bey, chef des
troupes qui gardaient „la frontière valaque” jusqu’à la mer605. Ce Mezid‐
bey pourrait bien être le chef militaire d’un oudj (un oudj‐bey), à l’instar
d’autres personnages cités par la même source, comme Sinan bey, qui
exerçait son autorité entre la frontière de l’oudj de Mezid‐bey et la Bosnie,
ou Ishak bey, qui surveillait les frontières entre la Bosnie et la ʺSklavonieʺ
(Slovénie).
Une description très exacte des divisions administratives militaires
de l’Empire ottoman sous le règne du sultan Mehmed II, due au Génois

603Angiolello ‐ Donado da Lezze évoque un certain Isaak bey, „capitano antico et

huomo famoso il qual possedeva il sangiaccato di Silistra con altri cinque
sangiacchi”, Donado da Lezze (ed. Ursu), 1910, p. 96.
604 Obreschkov, 2002, 106.
605 Obreschkov, art. cit., p. 105.

269
Iacopo de Promontorio de Campis (et datant de 1475) donne pour la
Roumélie (zone européenne sous domination ottomane)606 le tableau
suivant: l’ensemble de la région est placé sous l’autorité d’un beghelerbey di
Grecia, capitaneo generale sopra tutti capitanei, sobasi et cadi (ʺ gouverneur de la
Grèce – à savoir de la Roumélie –, capitaine général de tous les capitaines,
subaşı et cadis ʺ). Le premier de ces subordonnés est le capitaneo di
Constantinopoli. Sa circonscription (capitaneato), l’équivalent du sandjak
ottoman, comprenait le littoral entre Panidos (sur la côte ouest de la mer
Marmara) et Varna (sur la côte ouest de la mer Noire). Ce capitanat était
précédé par celui de Gallipoli, qui s’étendait d’Enos, près de la côte nord de
la mer Égée, à Panidos. Plus au nord, au‐delà du capitanat d’Andrinople,
sur la rive droite du Danube, du côté de la Valachie, se trouvait le capitanat
de Nikopol et Zagora (capitaneato di Nicopoli et Zagora, uerso Valachie). Selon
Iacopo de Promontorio, ce capitanat avoisinait Varna, le Danube et la
Uelachia maiore (la Valachie) et, à l’ouest, le capitanat de Vidin, au sud du
Danube, du côté de la Valachie607. S’ensuit la description des forces
militaires des autres capitanats (ou sandjaks): de Sofia, de la Serbie, de la
région de Vardar, d’Albanie, des îles grecques, d’Arta et Zitouni, de la
région d’Athènes, de la Morée (Péloponèse) et de Monastir (aujourd’hui,
Bitolia). L’auteur decrit ensuite les sandjaks de ʺTurquie ʺ, c’est‐à‐dire de
l’Asie mineure. Ce précieux témoignage démontre que le littoral ouest de la
mer Noire faisait l’objet d’une organisation spéciale: le premier sandjak,
celui de Constantinople, incluait les ports de la côte ouest de la mer Noire,
entre le Bosphore et Varna. La région continentale entre Silistra et Varna
semblait intégrée, au titre d’oudj, dans le sandjak de Nikopol. Mais cette
minutieuse description de première main n’offre aucune information quant
à la région située au nord de la ligne Silistra‐Varna.
Giovanni Maria Angiolello, defterdar de Mehmed II lors de la
campagne de celui‐ci en Moldavie (1476), parle, en décrivant la route suivie
par l’armée ottomane à travers la Dobroudja, du ʺdésert d’Abrosit ʺ, qui
longeait un bras du Danube; au retour, l’armée traverse ʺdes endroits

606 Babinger, 1957, p. 48‐55.

607 Ibidem, p. 51.

270
désolés, laissant la Dobroudja, à savoir la côte, sur la gauche, vers l’est ʺ608.
Autrement dit, les soldats du sultan Mehmed II empruntèrent, au‐delà de
Varna, la route des ʺsables de la mer ʺ, parce que les régions intérieures
étaient arides et inhabités sur de grandes distances609. Abrosit, cette ʺcontrée
désertique ʺfaisant face à la mer par la frange littorale au nord de Varna, est
sans doute la Dobroudja (auquel cas, Abrosit serait une forme corrompue
du toponyme Dobroudja). Le nom de la Dobroudja apparaît de façon
explicite dans un acte de chancellerie ottomane, écrit en serbo‐croate, émis
par le sultan Mehmed II au moment même de la traversée de la zone dont
parle Angiolello, en direction du gué d’Isaccea – plus exactement, dans la
version slave du texte: Dobretičeva zemlja610. Dans le nord de la Dobroudja,
l’armée doit avoir passé par la zone occupée par les Ottomans dès 1420, à
savoir la rive droite du bras sud du Danube, Kara‐Harman, à l’ouest de la
forteresse d’Histria, ensuite par Enisala et par Tulcea en direction d’Isaccea.
Mais au retour elle prit une autre route, à travers ʺdes endroits désolés ʺ, à
savoir ʺétrangers ʺ, non ottomans, à l’ouest de la ʺDobretičeva zemljaʺ.
Angiolello ne mentionne, bien que l’on s’y fût attendu, aucune forme
administrative cohérente, aucun sandjak, ce qui permet de supposer que,
dans cette région, les possessions ottomanes étaient discontinues.
De l’époque de Bajazet II (1481‐1512) nous sont parvenus quelques
rares (et précieux) fragments de registres (defter) de la capitation des
chrétiens de l’empire (cizye) pour les année 1488/89 et 1490/91. Tant Silistra
que Varna y figurent au sein d’un groupe de vilayets, aux côtés des
localités Provadia, Madara, Petrič, Šumu / Šumen, Guerilova / Guerlovo et
Ahiolu. Un autre groupe de vilayets inclut un certain nombre de localités
situées au sud de celles formant le premier groupe: Yanbolu, Aydos
Missivri, Karınovası, Rus‐Kasri, Süzebolu, Midiye, Eski‐Zagra611. Des

608 Călători străini, vol. I, p. 134‐137.

609 Ibidem.
610 Ordre du Conquérant, rédigé en serbo‐croate, pour la solution d’un litige
concernant la dette de marchands de Raguse envers le sultan, et daté 12 juin 1476,
v. Bojovic, 1998, p. 230.
611 Barkan, 1964, p. 40‐41 et Turski izvori, vol. 7, p. 25.

271
documents postérieurs (du XVIe siècle) nous informent que la région des
deux vilayets (à l’exception des localités Midiye et Eski‐Zagra) formera,
avec la Dobroudja du nord (le futur kaza de Hârşova) le territoire du
sandjak de Silistra. Selon Nicoară Beldiceanu, l’administration ottomane a
utilisé d’abord le terme de vilayet dans le même sens que celui de sandjak612.
On peut donc considérer que les deux groupes de vilayets figurant dans les
registres de 1488/89 et 1490/91 serait en fait des petits sandjaks. Celui de
Silistra renverrait à l’une de ses plus anciennes configurations (il s’agit de la
seule partie nord‐balkanique du sandjak qui, à l’époque, n’incorporait pas
le nord de la Dobroudja). Selon une autre hypothèse, il s’agirait d’une
formation de type oudj613. Il convient de remarquer qu’une réglementation
(kanun) datant du règne de Selim Ier opère une distinction au sein du
sandjak de Silistra entre la région de la Dobroudja (Dobruca vilâyetleri) et
celle des Balkans (Balkan dağı)614. Des structures de type sandjak furent
également créées autour des forteresses de Kilia et de Cetatea‐Albă615.
Une autre description des sandjaks de la Roumélie, postérieure à
celle de Iacopo de Promontorio, appartient à Donado da Lezze, un
contemporain d’Angiolello, dont les écrits (des mémoires et une chronique)
se confondirent, parfois de façon inextricable, dans le manuscrit de
l’Historia Turchesca conservé à la Bibliothèque nationale de Paris et édité par

612 Beldiceanu, 1973, p. 312.

613Les oudj (en turc, uc) étaient des régions qui, conquises à l’initiative des beys gazi
à la frontière de l’État ottoman, jouissaient d’une large autonomie (tous les oudj
n’appartenaient pas aux beys gazi; il y en avait qui se subordonnaient directement
au sultan, comme ce fut le cas de l’oudj de Sofia, pendant les premières années
après sa création). Les oudj pouvaient aussi dépendre des sandjaks voisins, sans
pour autant y être effectivement incorporés. Nous connaissons très bien la
situation du vilayet de Braničevo qui, dans la première étape de son organisation
ottomane, dépendait du sandjak de Vidin, sans en faire partie administrativement,
v. Gradeva, 2004, p. 27‐28 et 34.
Akgündüz, 1991, vol. III, p. 470.
614

615Il en va de même pour le vilayet de Kefe et Suğdak, conformément au defter de

1488‐9 (Barkan, 1964, p. 111), ou des vilayets de Kefe, Suğdak, Balıklava et Azak
(Azov), mentionnés dans le defter de 1491 (Turski izvori, vol. 7, p. 27‐29).

272
I. Ursu616. L’exégèse de cette œuvre a pu tout de même démontrer que la
liste des sandjaks appartient à Donado da Lezze617, figure marquante de
l’élite politique vénitienne, qui exerce sa carrière politique pendant les
règnes des sultans Bajazet II, Selim Ier et Soliman Kanûnî618. Le premier
sandjak pris en considération est celui de Constantinople, lequel, par
rapport à l’étendue que lui avait connue Iacopo di Promontorio, se trouve
amputé, au nord, par le sandjak de Viza (en turc, Vize); c’est sur le territoire
de ce dernier que se trouvait la ville des ʺ40 chiese ʺ(ou Kırkkilise, selon le
defter publié par Tayyb Gökbilgin et datant de 1526‐1529). Suit, plus au
nord, le sandjak de Malgara (ʺovero Chiersaluchʺ): ʺQuesta va per la
longhezza sopra il Mar Maggiore et ha un gran stretto che dura per due
giornate et più et si chiama deserto de Brozie619 et avanti che s’entra nel
deserto sopra il riva del Mar Maggiore si trova una terra detta Varna, et
sopra la campagna arente a detto luoco si trova gran quantità d’ossa, che
già fu rotto da Turchi un essercito d’Ongari, poi si trova Malgara, ch’è una
città appresso un monte, et passato detto monte, s’intra nel Sangiaccato di
Silistraʺ620. Au nord de la ville de Kırkkilise (incorporée au sandjak de Vize)
se trouvait donc le sandjak de Malgara (Provadia) d’où, en avançant vers le
nord, on entrait dans le sandjak de Silistra. Varna et le ʺdeserto di Brozie
ʺne faisaient pas (encore) partie de ce sandjak à propos duquel l’auteur
précise: ʺ4. Sangiaccato si è Silistria, il quale va fin al Danubio (et la città di
Silistria è murata sopra il Danubio) lontan dal Mar Maggiore 15 miglia, qui
vi è il passo che passa il Danubio et ha di molte villeʺ621. Le sandjak de
Silistra incluait (à ce moment‐là) Kilia et Cetatea‐Albă / Akkerman622. La

616 Donado da Lezze (ed. Ursu), 1910, v. supra n. 33.

617 MacKay, 2004.
618 Historia turchesca, p. 155.
Une region de Dobritze, située à proximité de Varna, est mentionnée aussi par
619

Leunclavius, lequel precise qu’il s’agissait de la possession d’Ivanko, fils de

Dobrotitsa (Leunclavius, 1596); v. aussi Ghiață, 1974, p. 62.
620 Historia turchesca, p. 156.
621 Ibidem, p. 155.
622 Ibidem.

273
description que donne Donado da Lezze des sandjaks de la Roumélie est
postérieure à 1510; elle daterait donc des dernières années du règne de
Bajazet II623.
Dans sa première configuration territoriale attestée, le sandjak de
Silistra s’étendait donc depuis le liman du Dniestr et les bouches du
Danube jusqu’au versant nord des Petits Balkans (les Balkans Maritimes).
L’incorporation de toute cette aire dans les limites d’une seule division
administrative a dû se produire dans des circonstances exceptionnelles.
L’organisation d’un sandjak répondait donc à un besoin militaire – assurer
une force armée suffisante et coordonnée de façon cohérente624. Strašimir
Dimitrov avance l’hypothèse selon laquelle la liva de Silistra (jusque‐là, un
oudj dépendant du sandjak de Nikopol) aurait été créée au moment de la
croisade de Varna625. Les sources ottomanes et non ottomanes analysées ci‐
dessus n’appuient cependant pas cette datation reculée. Selon un autre
historien bulgare, Vesko Obreshkov, la liva de Silistra aurait été créée après
la prise de Caffa (1475), au titre de sandjak frontalier faisant face à la
Moldavie, le seul État resté indépendant dans la région de la mer Noire626.
L’état actuel des recherches confirme cette interprétation qui relie la
réorganisation militaire et territoriale du sandjak de Silistra à la nouvelle
position stratégique que cette zone venait d’acquérir par rapport à la
Moldavie. Mais cette vision doit être étendue à l’ensemble du contexte

Car, en décrivant le sandjak de Kefe, il rappelle que, à la fin de l’année 1510 et au

623

début de 1511, révolté contre son père, Selim Ier était parti de Trébizonde en
Crimée, v. Bennigsen et al., 1978, p. 89‐93.
624Le nom de cette unité administrative fondamentale de l’Empire ottoman vient
du mot turc sancak, signifiant ʺétendard », tout comme l’arabe liva; il s’agissait en
fait d’une perche surmontée d’un globe auquel pendaient des queues de cheval
dont le nombre variait selon le rang du sancakbey titulaire. Celui‐ci le recevait
comme signe de l’autorité sultanale et se chargeait de commander une partie de
l’armée impériale et d’administrer le territoire occupé par ses troupes.
625 Dimitrov, Jecev, Tonev, 1988, p. 10.
626 Obreschkov, 2002, p. 107.

274
politique et économique de la guerre pontique menée par Étienne le Grand,
le prince de la Moldavie, entre 1473 et 1486627.
La prise par les Ottomans de la colonie génoise de Caffa, ʺclef de la
navigation pontique ʺ, et de la principauté de Mangop en 1475, la pression
exercée par les garnisons ottomanes implantées à Caffa / Kefe, Suğdak,
Balıklava et Azov / Azak, le retour de Mengli Giray, dans des conditions
difficiles, sur le trône des khans de Crimée, en échange de la subordination
de ce puissant État musulman au sultan Mehmed II628, furent autant des
coups portés à la politique de défense de la liberté du bassin pontique
menée par Étienne le Grand. Des raisons à la fois stratégiques et
économiques imposaient aux Ottomans de compléter la série de positions
qui leur assuraient la domination de la mer Noire – une politique que
promut le successeur du conquérant de Constantinople, le sultan Bajazet II.
En prenant les cités‐ports de Moldavie, Kilia et Cetatea‐Albă (le 14 juillet et
le 7/8 août) dans le cadre d’une vaste campagne militaire navale et
terrestre, les Ottomans parvenaient enfin a dominer totalement le bassin
pontique. L’intérêt militaire des deux forteresses est révélé par le message
qu’Étienne le Grand envoie au doge de Venise en 1484 (ʺun muro del
Hungaria et Polloniaʺ), ainsi que par le jugement que porte le sultan Bajazet
lui‐même dans sa lettre de victoire adressée aux habitants de Raguse, où
Kilia est explicitement définie comme ʺclef et porte du pays de Moldavie,
de la Hongrie et du Pays du Danube ʺ, et Cetatea‐Albă comme ʺclef et porte
de toute la Pologne, la Russie, la Tartarie et de toute la mer Noire ʺ629.
L’intérêt économique de ces territoires s’inscrivait dans une plus ample
politique pontique, non seulement de domination des Détroits et du bassin
de la mer Noire, mais aussi d’exploitation commerciale de celle‐ci. Ce n’est
pas un hasard si, après la prise de Constantinople, c’est Bajazet II qui reprit

627 Papacostea, 1990.

628 Les limites de cette subordination sont analysées dans le volume Bennigsen et
al., 1978, p. 5‐26.
Iorga, 1899, p. 158; N. Beldiceanu, 1973, p. 54.
629

275
la politique de coopération commerciale avec les Vénitiens dans la mer
Noire630.
L’importance de la bande litorale pontique des villes de Kilia et de
Cetatea‐Albă, qui drainait du point de vue commercial de vastes et
lointaines régions de l’Europe centrale et du nord, est mise en évidence par
le fait que, au lendemain de sa victoire, Bajazet II désigne pour les deux
forteresses moldaves non seulement des cadis et des chefs de garnison
(dizdari), comme de coutume, mais aussi des gouverneurs militaires
(sancakbey). L’apparition de cette ʺMoldavie ottomane ʺ631 faisait passer la
frontière de l’Empire avec les ʺmécréants ʺ(la Moldavie) au‐delà de „la
ligne de sûreté” du Danube et rendait impérieusement nécessaire la
restructuration administrative de l’ensemble du territoire entre le Danube
et la mer. Il s’agissait également d’imposer définitivement la domination
ottomane du nord de la Dobroudja. Nous ignorons comment et quand cela
se produisit, mais le changement est consigné dans les premières années du
XVIe siècle: un registre de capitation de 1502 mentionne l’existence du kaza
de Hârşova, recouvrant l’ensemble de la moitié nord de la Dobroudja.
Nous ne saurions affirmer que Bajazet II fut l’auteur de la
restructuration qui donna naissance à la province de Silistra telle que nous
la connaissons grâce aux actes de ses successeurs Selim Ier et Soliman Ier.
Mais les registres de Soliman Ier nous apprennent que la restructuration a
consisté en une fusion administrative de territoires conquis à différents
moments: le vilâyet de Silistra et le vilâyet de Yambol, avec toute la région
au sud des Balkans Maritimes (tels qu’il apparaissaient dans le defter de
1488/89), les sandjaks de Kilia et de Cetatea‐Albă, le littoral de la mer Noire
entre Varna et Constanța, la moitié Nord de la Dobroudja. Ainsi était
délimitée une vaste région incorporant non seulement les ports pontiques
avec leurs ressources économiques, mais aussi l’espace stratégique qui
s’appuyait au nord sur le liman du Dniestr et, au sud, sur les hauteurs des
Petits Balkans que commandait le défilé reliant Yambol et Aydos, et sur le

Auxquels il ouvre l’accès, garanti par des capitulations, dans les ports de Kefe et
630

de Trébizonde (en 1482) – v. Popescu, 2007, p. 150‐156.

631 Beldiceanu, 1969.

276
rivage du golfe de Burgas. Les régions excentriques, comme la côte de
Midiye au sud et Stara‐Zagora à l’ouest, seront abandonnées à des sandjaks
voisins. On peut dire que Bajazet II a donné une cohérence territoriale aux
possessions ottomanes de la Dobroudja (en incorporant au sandjak de
Silistra le littoral entre Varna et Constanța et en intégrant la moitié
danubienne de la Dobroudja du nord) et qu’il a consolidé la domination sur
le cours du Danube maritime à travers le contrôle exercé par le sandjak de
Kilia.
Dans les registres de 1525/26 et de 1530, datant donc du règne de
Soliman Kanûnî, qui procéda à des réformes dans le sens de
l’homogénéisation administrative et fiscale de l’Empire, la nomenclature
administrative se désambiguïse, et l’hétérogénéité de structures parallèles
fait place à une structure hiérarchique binaire, militaire et civile: sancak‐
subaşılık, kaza‐nahiye. Le registre de 1526‐1529 mentionne comme faisant
partie du sandjak de Silistra les kaza suivants, énumérées dans l’ordre de
leurs chefs‐lieux: Akkerman, Kilia, Ahyolu (Anhialos, auj. Pomorie, en
Bulgarie), Silistre (Silistra), Pravadi (Provadia, en Bulgarie), Varna, Hârşova,
Karin‐ovası (Karinabad, auj. Karnobat, en Bulgarie), Misivri (Messembria,
auj. Nesebăr, en Bulgarie), Aydos (auj. Aitos, en Bulgarie), Rus‐Kasri (auj.
Rusokastro, en Bulgarie)632. Par rapport au registre de 1526‐29, le defter de
1530/31 fait état de onze kaza, mais avec certaines différences territoriales:
Akkerman, Kilia, Hârşova (ayant pour chefs‐lieux de kaza ou de nahiye,
Hârşova et Babadag), Silistra, Varna, Ahyolu (chefs‐lieux: Ahyolu,
Ağatabolu/Ahtopol, Süzebolu), Karinabad, Aydos, Rus‐Kasri (chef‐lieu,
Misivri), Provadia, Yanbolu633. Bali bey était, à l’époque, le sandjak‐bey de
Silistra634. On peut constater que, selon ces deux sources de chancellerie
distantes d’à peine quelques années, la structure administrative du sandjak
de Silistra est presque identique. Les différences consistent en une résorption
et en une extension. En 1530, Messembria aparaît comme incorporée au kaza

632 Gökbilgin, 1956, p. 254‐255.

633 370 Numaralı, p. 38‐43.
634 Ibidem, p. 59 (413)

277
de Rus‐Kasri635, alors que, dans le defter de 1526‐29, elle est le chef‐lieu d’un
kaza distinct. Toujours en 1530, on constate l’adjonction d’un territoire, la
zone de Yambol, qui formera le kaza homonyme. Apparemment, cette région
a connu des fluctuations administratives puisque, dans le defter de 1526‐29,
Yanbol n’appartenait pas à la liva de Silistra636, bien qu’elle en fît part tant à
l’époque de Bajazet II637, que selon le defter de 1530.
L’annexion de Brăila par le même Soliman Ier, vers 1538, a non
seulement intégré ce débouché essentiel du commerce de l’Europe du nord
et centrale, mais a également consolidé du point de vue territorial le
domination de la Dobroudja grâce à la bande des villages, avoisinant le
Danube, qui formaient le kaza de Brăila638. Après l’annexion en 1538 du
Boudjak et de Tighina (devenue Bender), ainsi que d’Očakov (Ozü /
Cankerman), la région entre Kilia et Cetatea‐Albă formera, avec les
dernières conquêtes, un sandjak distinct, Bender‐Akkerman (divisé en
quatre kaza: Bender/Tighina, Özü/Očakov, Kilia et Akkerman).
À la fin du XVIe siècle, de nouvelles nécessités stratégiques
imposées par les provocations militaires et les actions violentes des
Cosaques déterminent l’élévation du sandjak de Silistra au rang d’eyalet ou
de beğlerbeğlik et une nouvelle extenstion territoriale au nord du Danube:
l’eyâlet de Silistra ‐ Özü/Očakov. Aux XVIIe‐XVIIIe siècles, cet eyâlet
comprenait les sandjaks suivants: Nikopol, Silistra, Bender‐Akkerman,
Očakov, Kilburun et Doğan639. Dans le contexte des réformes initiées par le
sultan Abdülmecit (1839‐1861) à l’époque des Tanzimat, l’eyâlet de Silistra‐
Očakov sera incorporé à une ʺprovince du Danube ʺ(Tuna vilayeti)
nouvellement créée (1864‐1878).

635 Ibidem, p. 465: « nefs‐ı Misivri din kazaua Rusi‐kasri ».

636 Gökbilgin, 1956, p. 266, n. 53.
637 Registre de 1490/91.
638 Si, dans le dernier quart du XVIe siècle, cette kaza était composée de six villages

seulement (Zărneşti, Tufeşti, Kısança, Baldovineşti, Vădeni et Gropeni), vers le

milieu du XVIIe siècle, leur nombre avait doublé, v. Raduşev şi Kovacev, 1996, p. 44
et Popescu, 1997‐1998, p. 218.
639 Tertecel, 2006, p. 327.

278
 Les actes de chancellerie ottomane – en tout premier lieu, les
registres et les réglementations – permettent d’étudier le régime interne
(vie économique, régime juridique, structures sociales) des territoires
dominés par les Ottomans. Dans cette étape de notre recherche, nous avons
pu dégager les aspects suivants:
La toponymie du sandjak de Silistra aux XVIe‐XVIIe siècles est
majoritairement turque, à la différence de celle des sandjaks de Vidin et de
Nikopol, où les toponymes sont, pour la plupart, slaves640. Dans le sandjak
de Silistra, les toponymes non turcs, à savoir bulgares, roumains ou grecs,
sont très rares. D’après un calcul estimatif, sur les quelques 1900
toponymes inscrits dans le registre no 370, seulement 80 à 90 ne sont pas
turco‐tatares. Les toponymes slaves et roumains sont distribués
majoritairement (mais non exclusivement !) dans la proximité du Danube.
La position stratégique du sandjak de Silistra a eu des répercussions
sur la structure fiscale de la population. À côté du raïa rurale et urbaine, il
existait de nombreuses organisations militaires locales – par exemple, les
voynuk, les martolos et les derbendci641, recrutés, pour la plupart, mais non
exclusivement, dans la population chrétienne. Nous avons pu identifier
dans les documents ottomans un réseau de villages derbend, c’est‐à‐dire de
villages ayant pour mission de garder les passages, les défilés et les gués.
Leur système, équivalent à celui de la kleisourarchie de l’époque byzantine,
exige des recherches supplémentaires qui le mettent complètement en
lumière, avec toutes ses connexions avec les formes pré‐ottomanes
d’organisation de la garde de la frontière entre le Danube et la mer Noire.
Les noms de villages composés avec toviçe et toy, que l’on retrouve sur le
territoire des trois kaza de la Dobroudja prouvent, sans doute, le stade

640 Pour le sandjak de Vidin, v. Kayapınar, op. cit., p. 177.

641 Étudiés, pour le sandjak de Vidin, par Kayapınar, 2011.

279
d’oudj dans l’organisation ottomane originaire642. Il y a là aussi toute une
toponymie composée avec des mots baba, dede, ahi, derviş, Evrenos,
temoignages très importants des premiers conquérents de la Thrace et de
Roumelie, souvent, avant les Ottomans, ou indépendamment de ceux‐ci,
les derviches hétérodoxes et les gazi anatoliens643.
À côté des groupes militaires privilégiés il existait différentes
catégories civiles organisées selon un système de privilèges fiscaux; c’est le
cas des catégories ʺprofessionnelles ʺexemptes de certains impôts en
échange d’une activité (qui exigeait parfois une qualification spéciale) – les
köprücü (chargés de l’entretien des ponts), les tuzcu (fournisseurs de sel), les
prestataires de différents services visant le bon fonctionnement des ports
(iskele), les dalyancı (les constructeurs des madragues).
Enfin, nous avons pu, sur la base des registres de recensement, de
réglementations commerciales ou de différents édits des sultans, contribuer
à identifier des toponymes (Gönç‐pazarı avec Karasu/Medgidia, Ester,
Boğaz‐köy avec Gârla/Cernavoda, Dervent), ce qui permet de mieux
comprendre le réseau des voies de communication et le fonctionnement des
centres commerciaux ou du système douanier ottoman dans cette province.
En conclusion: on peut affirmer que les méthodes de l’Empire
ottoman pour organiser les territoires conquis, dans les deux premiers
siècles de l’existence de l’Etat ottoman, font partie plutôt de la catégorie des
méthodes d’intégration et pas d’assimilation. L’administration ottomane a
été ʺinstitutionnellement omnivoreʺ (Gilles Veinstein). Le gouvernement
des provinces ottomanes s’est adapté aux particularités historiques des
territoires conquis (conformément au principe istimâlet relevé par les études

642 Inalcık, art. Dobroudja, EI2, t. II, p. 626. Pour la définition du terme
„toviçe/tovice”, v. Beldiceanu‐Steinherr, 1969, p. 32: ʺle terme tovice est d’origine
mongole et chez les Ottomans s’applique aux chefs des akıncı qui étaient inférieurs
aux bey et supérieurs aux décurions (onbaşı). V. aussi Dimitrov, 2009, p. 294 (pour
le kaza de Varna). Pour les toiugi qui sont différents des akınci, v. Gemil, 2008, p.
172.
643Beldiceanu‐Steinherr, 1967; Kayapınar, 2009, 85‐104. V. Aussi 370 Numaralı, 2002
(les toponymes du sandjak de Silistra).

280
de Halil Inalcık). La législation ottomane garda, des sociétés incorporées,
un certain nombre de ʺsurvivances institutionnellesʺ intégrées, avec
certaines limites, dans le système ottoman et islamique ʺclassiqueʺ. Cette
réalité a donné aux historiens la possibilité de reconstituer, à partir des
documents ottomans, les régimes près‐ottomans (institutions, géographie
historique), dans les territoires intégrés par l’Empire Ottoman, direction de
recherche inaugurée, pour l’espace roumain, par Nicoară Beldiceanu).

281
 Sommaire

INTRODUCTION.............................................................................................. 9

Le cadre théorique général....................................................................................... 9

La frontière ottomane.............................................................................................. 12

Groupes privilégiés: structures militaires et communautés civiles ................ 14

CHAPITRE Ier: SOURCES ET HISTORIOGRAPHIE.......................... 17

Les sources ottomanes ............................................................................................ 17

Les registres de recensement (tahrir defterleri) et et les codes de lois

séculiers (kanunnâme) .............................................................................................. 18

Les registres dʹédits mühimme defterleri et ahkâm defterleri................................. 27

Les registres douaniers (ruznâmçe et gümrük defterleri) ..................................... 28

L’historiographie...................................................................................................... 29

CHAPITRE II: GENÈSE HISTORIQUE DU SANDJAK

DE SILISTRA ......................................................................................... 35

Les étapes de la conquête et de lʹorganisation territoriale et

administrative ............................................................................................... 35

La Dobroudja ottomane .......................................................................................... 55

283
CHAPITRE III: ORGANISATION ADMINISTRATIVE ET
TERRITORIALE DU SANDJAK DE SILISTRA .......................63

Les structures territoriales et administratives subalternes : les kaza............... 63

Questions de démographie et de toponymie dans le sandjak de Silistra ...... 79

CHAPITRE IV: LES DERBEND ................................................................ 105

Un village „dervent” ............................................................................................. 120

CHAPITRE V: COMMUNICATIONS ET COMMERCE

DANS LE SANDJAK DE SILISTRA....................................... 137

Les voies terrestres................................................................................................. 137

La circulation fluviale et maritime...................................................................... 149

Réglementations commerciales; organisations douanières............................ 162

Le régime douanier aux Bouches du Danube................................................... 174

Un marché ottoman sur la route impériale (şahrak): Gönçi‐pazarı ............... 179

Litiges, rivalités portuaires, brigandages........................................................... 180

Coutumes commerciales....................................................................................... 187

Communautés civiles privilégiées ...................................................................... 189

CONCLUSION ........................................................................................ 217

INDEX SÉLECTIF ................................................................................... 220

BIBLIOGRAPHIE.................................................................................... 225

RÉSUMÉ ................................................................................................... 265

SOMMAIRE ............................................................................................. 283

284