P-Public

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea Științe Economice
Departamentul „Finanțe și bănci”

Lucrul Individual Nr _ la disciplina

Monedă şi credit

Tema: Evoluția Sistemului Monetar Internațional: etape și particularități

Elaborat:
Laura Chetrari

Grupa: _221 A_

Coordonator:
Bumbac Daniela,
Lector univ.
 P-Public

Chişinău 2022
Parametrii paginii: sus –2 jos -2, stinga 3, dreapta -1
Text: Times New Romans, 12, intervalul intre rînduri -1.5
Model de text:

Studiul nașterii și sistemului monetar financiar internațional este o antologie sumară a

însăși apariției și dezvoltării istorice a umanității, pornim de la momentul apariției și dezvoltării
relațiilor de schimb și până la momentul contemporan, respectiv acela al cristalizării definitive a
unui sistem instituțional și funcțional adaptat contextului actual al globalizării și integrării
relațiilor monetar financiare internaționale.
Primele semne arheologice de apariția pieselor metalice din aur și argint utilizate în
procesul intermedierii manifestărilor comerciale ale umanității. au fost descoperite ca aparținând
mijlocului secolului al VI-a. Relațiile financiare debutează deci, timpuriu din punct de vedere
istoric, prin utilizarea unor piese confecționate din metale prețioase care aveau darul de a
substitui, prin valoarea intrinsecă pe care o reprezentau, bunurile care nu aveau regăsiri fizice
momentul derulării relațiilor de schimb. Prima monedă în formă clasică este utilizată, conform
spuselor lui Herodot, în jurul anului 687 I.H. In Lydia Și se prezintă sub forma unui amestec
natural de aur și argint, de o formă neregulată. Începând cu anul 600 în China apar primele
monede de formă rotundă, cu conținut integral de argint sau cu aramă, funcție de subdiviziune și
valoare utilizarea monedelor cu valoare intrinsecă se răspândește în toată lumea, din est până în
vest, sub diferite forme din ce în ce mai complexe, dezvoltarea majoră fiind furnizată de greci .
Primele reglementări monetare au fost atribuită lui Alexandru cel Mare care a promovat o unitate
monetară mică bazată pe aur cu subdiviziuni în argint în favoarea aurului. Incepând cu secolul I
monede cu valoare de schimb intrinsecă devin utilizate în formă reglementată la nivel statal, în
aceeași perioadă fiind autentificată și prima operațiune monetară de stabilire oficială a cursului
de schimb între aur și argint . în timpul domniei lui Nero, are loc prima devalorizare și prima
inflație atestată din istoria finanțelor. La acea vreme, monezile de argint au fost devalorizate cu
peste 40 % iar cele din aur cu peste 15 % . perioada primului mileniu din epoca contemporană
am fost grevată de fenomenul localizării formării și afirmării statelor naționale din punct de
vedere monetar în paralel cu dezvoltarea operațiune oficiale și private de emisiuni de monedă cu
valoare prinse că integrală are loc cristalizarea primele operațiuni de creditare și de intermediere
financiară, în paralel cu diversificare metodelor și instrumentelor de plată . In Grecia antică odată
cu apariția monedelor apar și primii creditori care practică dobânzi uniforme, însă differentiate,
in funcție de termenele de rambursare. In anul 305 este atestată forma de buget național atribuita
domniei lui Dioclețian în jurul anului 850 șase în China sunt menționate primele bancnote cu
 P-Public

circulație internă confecționate inițial din piele și ulterior spre sfârșitul mileniului din hârtie, La
acea dată idea avansării unui simbol cu valoare intrinsecă cu acoperire, în depozit la bancă cu
metal prețios, fiind o mentalitate avansată novatoare completată ulterior cu crize internaționale
importante, în anul 2012, China renunțe pentru o perioadă de 50 de ani la emiterea de bancnote
întorcându-se e la forma clasică de monedă cu valoare intrinsecă integral. Primul mileniu este,
deci, dominat de relații monetare incipiente, în formare, adaptate la nevoile de schimb ale
popoarelor, relațiile orientate spre interior și mai puțin spre exterior, valoarea monedelor
circulante fiind una intrinsecă este epocă consacrată afirmării multimetalismului monetar aur-
argint-cupru-bronz. Recunoașterea internațională a unei monede era bazată pe valoare fizică
proprie și mai puțin pe ce reprezentativă simbolică.
Conceptul de „sistem monetar internaţional”
Noţiunea de „sistem” evocă ideea de organizare. Termenul de „sistem monetar” s-a referit iniţial
la organizarea relaţiilor monetare din interiorul unei ţări. În acest context, prin „sistem monetar
sau bănesc” (naţional) se înţelege „ansamblul normelor legale şi instituţiilor ce reglementează,
organizează, respectiv supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat”.1 Principalele elemente ale
unui „sistem monetar” naţional sunt reglementările referitoare la formele de monedă aflate la
dispoziţia agenţilor economici, căile prin care acestea sunt create, modul de folosire a formelor
monetare respective de către participanţii la viaţa economică, etc. În esenţă, aceste elemente
privesc modul de exercitare al funcţiilor tradiţionale ale monedei. După cum se ştie, principalele
funcţii ale monedei sunt:
a) mijloc de măsură a valorii mărfurilor şi serviciilor susceptibile de a fi schimbate
b) mijloc de schimb şi de plată adică mijloc de stingere a datoriilor născute din schimbul de
bunuri şi servicii, precum şi a altor genuri de datorii (fiscale, născute din relaţiile de credit etc.);
deoarece permite achiziţionarea bunurilor şi serviciilor, moneda este putere de cumpărare;
c) mijloc de rezervă, căci schimbul monetar, spre deosebire de troc, este separat în timp; moneda
permite agenţilor economici să îşi amâne exercitarea puterii de cumpărare, fiind, deci, rezervă de
valoare.
Formularea unor reguli nu este însă suficientă, deoarece acestea trebuie şi aplicate nu numai
enunţate. De aceea, unii autori fac deosebire între sistemele monetare „de jure” şi sistemele
monetare „de facto” (sistemul monetar etalon-aur, sistemul monetar internaţional actual), care au
apărut în mod spontan, fără a se încheia vreun tratat internaţional. Căci, ordinea monetară nu este
imuabilă, ci, într-o anumită măsură, se adaptează de la sine la schimbările intervenite în
economia mondială şi în relaţiile dintre state.
Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods (1944)
 P-Public

Primul sistem monetar internaţional propriu-zis a fost creat prin acordurile convenite la
Conferinţa monetară internaţională ţinută în anul 1944, în localitatea Bretton Woods (SUA). La
această conferinţă, la care au participat reprezentanţii principalelor state din coaliţia
antihitleristă1 , s-au luat în discuţie două proiecte importate de reconstrucţie monetară postbelică,
„planul White” şi „planul Keynes”, ambele bazate pe o concepţie economică liberală. Planul
american („planul White”) 2 prevedea crearea lichidităţilor internaţionale prin constituirea
reciprocă de depozite (monedă scripturală) la băncile din ţările membre (în principal la băncile
americane), precum şi recursul limitat, proporţional cu mărimea contribuţiei, la un fond de
stabilizare comun, format prin aportul statelor participante. Planul englez („Planul Keynes”) se
baza pe premisa că mecanismele stabilizatoare ale economiei au eficacitate redusă şi că este
necesară, în primul rând, menţinerea ocupării depline a forţei de muncă în interiorul ţărilor
participante şi, numai în al doilea rând, asigurarea echilibrului balanţelor lor de plăţi cu
exteriorul. Potrivit acestui plan, urma să fie creată o bancă mondială unică, la care să fie
transferată întreaga cantitate de aur deţinută de băncile centrale ale ţărilor participante. În final, a
fost adoptat planul american, cu unele corecţii menite să satisfacă exigenţele britanice. Planul
englez a fost respins nu numai datorită poziţiei proeminente a SUA în cadrul negocierilor, ci şi
pentru că, bazându-se pe emisiunea monetară realizată prin creditele acordate de o instituţie
internaţională, părea susceptibil să provoace declanşarea unei inflaţii la scară mondială. De fapt,
se poate spune că planul englez corespundea intereselor naţiunilor debitoare, cum devenise
Anglia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în timp ce planul american a corespuns
intereselor naţiunilor creditoare, în special ale SUA, care, între timp, deveniseră cel mai mare
creditor al lumii. Caracteristicile sistemului monetar internaţional postbelic au rezultat atât din
acordul multilateral fundamental semnat la Bretton Woods, cât şi dintr-o serie de decizii
naţionale ulterioare, precum şi din reluarea unor practici monetare caracteristice sistemului
etalon aurdevize din perioada interbelică.
Principalele trăsături ale sistemului monetar internaţional creat la Bretton Woods au fost
următoarele:
a) definirea monedelor naţionale prin raportarea la aur sau la dolarul american, definit el
însuşi în aur; conform acestei reguli, fiecare stat membru îşi defineşte moneda naţională prin
raportarea la o cantitate convenţională de aur, considerat ca denominator comun, ori prin referire
la dolarul american, cu conţinutul său metalic existent la acea dată (0,888671 g sau 1 uncie de
aur = 34,92 dolari); referirea la dolar nu era, aşadar, decât o manieră indirectă de raportare la aur,
care rămânea singurul mijloc de plată internaţional incontestabil (moneda internaţională de
ultimă instanţă);
 P-Public

b) fixitatea, dar ajustabilitatea cursurilor de schimb, ceea ce presupune: - calcularea

cursurilor de schimb oficiale pe baza parităţilor metalice (conţinuturilor în aur) şi menţinerea
acestor parităţi şi cursuri nemodificate o perioadă de timp îndelungată; - menţinerea cursurilor de
schimb formate pe piaţă în limite de variaţie strânse în jurul cursurilor oficiale: ±1%; - revizuirea
cursurilor oficiale (parităţilor metalice) prin devalorizări sau revalorizări efectuate prin proceduri
prestabilite, şi anume: până la 10%, cu singura condiţie de a notifica măsura respectivă
conducerii FMI; peste 10%, cu condiţia ca măsura să fie impusă de un dezechilibru fundamental
al balanţei de plăţi, care nu poate fi eliminat pe altă cale; - unicitatea cursurilor de schimb (atât
pentru tranzacţii curente, cât şi pentru cele de capital, atât pentru rezidenţi, cât şi pentru
nerezidenţi, etc.)
c) libera convertibilitate a monedelor, concretizată prin următoarele reguli: - fiecare stat
participant se obligă să răscumpere propria sa monedă deţinută de un alt stat membru, cedând în
schimb fie moneda statului deţinător, fie aur; - angajamentul de conversiune menţionat mai sus
este valabil numai în măsura în care priveşte plăţile curente, nu şi mişcările de capitaluri
(convertibilitate de cont curent); - mişcările de capitaluri pot fi limitate de statele interesate,
inclusiv prin interzicerea convertibilităţii pentru acest tip de tranzacţii (control valutar).
În ceea ce priveşte celelalte ţări participante, cele dezvoltate (ţările vest-europene) au asigurat
convertibilitatea monedelor lor nu în aur , ci una în alta şi, desigur, în dolarul american
(interconvertibilitate). Dar, chiar şi această formă modificată de convertibilitate a fost introdusă
de ţările respective abia în anul 1958, după încheierea inclusiv cu ajutor american (Planul
Marshall) a procesului de reconstrucţie economică postbelică. De fapt, multe ţări membre se află
şi în prezent în regim de tranziţie, în sensul că monedele lor sunt neconvertibile (ţările respective
impun restricţii la schimbul valutar).
La acestea s-a adăugat Banca Reglementelor Internaţionale (BRI), cu sediul la Basel, în
Elveţia. Aceasta a fost creată în anul 1930, pentru a facilita plata despăgubirilor de război impuse
Germaniei după primul război mondial, iar conform acordurilor de la Bretton Woods, BRI ar fi
urmat să dispară. În realitate, însă, instituţia a supravieţuit şi s-a integrat în sistemul monetar
internaţional, devenind un important forum de concepere şi aplicare a diverselor proiecte de
cooperare monetară între băncile centrale. La început, sistemul monetar internaţional rezultat din
acordurile de la Bretton Woods, din interpretarea dată acestor acorduri de către autorităţile
monetare naţionale şi internaţionale, precum şi din modificările aduse prevederilor respective pe
parcursul aplicării lor a funcţionat, în linii mari, satisfăcător: în cadrul acestui sistem, comerţul şi
celelalte tranzacţii internaţionale au cunoscut creşteri importante. Desigur, această dezvoltare a
economiei mondiale din perioada postbelică nu a fost determinată exclusiv de cadrul monetar
 P-Public

internaţional, însă, alături de alţi factori, stabilitatea monetară asigurată de sistemul de la Bretton
Woods a contribuit în mare măsură la amplificarea relaţiilor economice internaţionale.

Funcţionarea sistemului de la Bretton Woods

Regulile de conduită monetară adoptate la Bretton Woods au corespuns situaţiei economice şi
politice internaţionale, existente la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În deceniile
următoare, raportul de forţă pe plan mondial s-a modificat însă rapid, ceea ce a făcut ca ordinea
monetară internaţională creată la Bretton Woods să nu mai corespundă noilor realităţi economice
şi politice. Astfel, în anul 1944, când a fost conceput sistemul, nici una din principalele monede
ale lumii nu mai era convertibilă în aur. Monedele naţionale erau în general definite legal prin
raportarea lor la o anumită cantitate convenţională de aur, însă, înainte chiar de izbucnirea celui
de-al doilea război mondial, toate statele din lume au abolit dreptul deţinătorilor de bancnote de a
le preschimba în aur la ghişeele băncii centrale. În unele ţări (nu în toate), posesorii de bancnote
aveau totuşi posibilitatea de a preschimba, la cursuri fixe, stabilite de stat, biletele respective în
bancnote ale altui stat, de obicei, în dolari SUA, însă această operaţiune de conversie era posibilă
doar pe piaţa valutară, nu la birourile băncii centrale. Pentru a menţine fixitatea acestor cursuri,
băncile centrale interveneau pe piaţă, vânzând sau cumpărând propria lor monedă, contra
monedă străină, influenţând în acest mod cererea şi oferta. În ceea ce priveşte SUA, autorităţile
din această ţară cumpărau încă din 1934 întreaga cantitate de aur care le era oferită la preţul
oficial de 34,92 dolari uncia, ceea ce făcea ca preţul de piaţă al aurului să nu poată scădea sub
acest nivel.
O primă modificare importantă a acordurilor de la Bretton Woods a intervenit în februarie
1961, când, confruntate cu fenomenul creşterii preţului de piaţă al aurului, băncile centrale din
primele zece state industrializate ale lumii au înfiinţat ceea ce în epocă s-a numit „pool-ul
(cartelul) aurului”. Creşterea preţului de piaţă al aurului a fost determinată în principal de inflaţia
internă din SUA (alimentată, printre altele, de războiul din Vietnam), la care s-a adăugat
amplificarea deficitului balanţei de plăţi a SUA, agravată de speculaţiile împotriva dolarului,
cauzate de incertitudinile privind politica economică a noii administraţii americane (Kennedy).
Confruntate cu acest fenomen, SUA ar fi trebuit să procedeze la devalorizarea dolarului, însă,
după o perioadă de ezitări, autorităţile americane au respins categoric această soluţie, propunând
în schimb principalelor ţări dezvoltate (Belgia, Italia, Olanda, RFG şi Marea Britanie) să-şi pună
o parte din rezervele lor de aur într-un fond comun din care să se finanţeze intervenţiile pe piaţa
liberă pentru susţinerea preţului dolarului faţă de aur. În modul acesta, preţul de piaţă al aurului a
 P-Public

încetat să se mai formeze liber, băncile centrale ale statelor membre ale pool-ului intervenind
pentru a-l menţine la nivelul oficial de 35 dolari uncia.
În pofida acestei măsuri, creşterea preţului aurului a continuat, obligând băncile centrale să
pună pe piaţă, prin intermediul pool-ului, mari cantităţi de aur, pentru a împiedica în modul
acesta creşterea preţului aurului peste nivelul de 35 dolari uncia, şi, implicit, devalorizarea
dolarului. Ca urmare, rezervele oficiale de aur au început să se diminueze îngrijorător, iar în anul
1967, unele state (de exemplu Franţa) s-au retras discret din pool, în timp ce altele au cerut să fie
scutite de obligaţia de a furniza aurul necesar intervenţiilor. Reuniţi de urgenţă la Washington
(17 martie 1968) , guvernatorii băncilor centrale care au mai rămas în pool au hotărât să
desfiinţeze acest angajament şi să creeze ceea ce s-a numit „dubla piaţă a aurului”. Conform
hotărârii respective, piaţa aurului era scindată în două componente: a) piaţa oficială a aurului,
cuprinzând aurul aşa-zis „monetar”, adică aurul existent în momentul respectiv în tezaurele
băncilor centrale, şi care, evaluat la preţul de 35,20 dolari uncia, continua să circule de la o ţară
la alta pentru acoperirea deficitelor balanţelor de plăţi, alături de celelalte mijloace de plată
internaţionale existente (valutele şi devizele convertibile una în alta); b) piaţa liberă a aurului,
cuprinzând aurul aşa-zis „industrial”, adică aurul existent în afara rezervelor oficiale ale statelor;
cantitatea acestuia era dependentă de producţia exploatărilor aurifere, iar circulaţia aurului
respectiv de la o ţară la alta se realiza la un preţ liber, format în funcţie de cerere şi ofertă.
Criza sistemului de la Brettton Woods
Modificările pe care sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods le-a suferit chiar şi în
perioada în care a funcţionat relativ satisfăcător nu au împiedicat antrenarea sa întro profundă
criză, care va duce, în final, la reformarea radicală a acestuia. Cauzele crizei sunt multiple şi au
fost analizate pe larg de economiştii epocii, care au evidenţiat atât contradicţiile iniţiale ale
sistemului, cât şi problemele apărute pe parcurs, ca urmare a faptului că noile realităţi
manifestate în economia mondială în perioada postbelică au făcut imposibilă aplicarea
principiilor adoptate în 1944 la Brettton Woods. Astfel, într-o cunoscută lucrare, intitulată:
„Aurul şi criza dolarului”1 , economistul belgian R. Triffin a demonstrat, încă la începutul anilor
‟60, că sistemul nu este viabil din două motive şi ca unul din acestea apare în mod inevitabil:
a) fie că SUA nu creează suficienţi dolari, ceea ce împiedică dezvoltarea comerţului mondial
(dezinflaţie la scara mondială);
b) fie că SUA creează dolarii care se cer pe piaţă, ceea ce permite manifestarea şi amplificarea
tensiunilor inflaţioniste şi, în modul acesta, slăbirea legăturii dintre dolar şi aur. Ambele
fenomene, cunoscute în literatură sub denumirea de „paradoxul lui Triffin”, s-au manifestat în
diverse faze ale evoluţiei sistemului de la Bretton Woods, confirmând valabilitatea analizelor
respective. Astfel, primul caz a apărut în perioada 1945 – 1958, când în lume s-a manifestat o
 P-Public

„foame de dolari”. Astfel, în cazul în care o ţară oarecare, alta decât SUA, înregistrează un
deficit în balanţa de plăţi, conform principiilor sistemului de la Bretton Woods, ţara respectivă
este nevoită să recurgă pentru acoperirea deficitului la rezerva sa valutară (aur, valute şi devize).
În cazul în care deficitul se menţine, iar rezerva valutară era pe cale de epuizare, dar ţara în cauză
apreciază că deficitul este temporar, ea poate solicita ajutorul Fondului Monetar Internaţional.
Ajutorul constă în credite, care sunt acordate cu condiţia ca ţara respectivă să adopte şi să aplice
măsuri de natură să ducă la restabilirea echilibrului balanţei sale de plăţi. În cazul în care
dezechilibrul se menţine, adică se învederează a fi unul „fundamental”, nu temporar, ţara
respectivă, confruntată cu pericolul epuizării rezervei valutare şi a accesului la credite externe,
este nevoită ca, mai devreme sau mai târziu, cu acordul Fondului Monetar Internaţional, să
devalorizeze moneda sa naţională, acţiune de natură să ducă la reechilibrarea balanţei sale de
plăţi.
ţei sale de plăţi. Aceste reguli disciplinatoare, valabile pentru toate ţările participante la sistem,
nu se aplică însă în cazul SUA – ţara emitentă a monedei-cheie a sistemului. În cazul în care
balanţa de plăţi a SUA este deficitară, iar guvernul american nu este dispus – dintr-un motiv sau
altul – să recurgă la rezerva sa valutară (aur şi monede străine convertibile), este suficient să
emită dolarii de care are nevoie, „punând în funcţiune maşina de tipărit hârtie” (mai precis,
dolarii sunt creaţi prin creditele acordate de băncile americane clienţilor lor din străinătate,
credite care alimentează, la rândul lor, depozitele în dolari existente în conturile deschise
clienţilor respectivi la băncile americane). Aceşti dolari (depozite în dolari la băncile americane
= monedă scripturală) nou emişi sunt, în primul rând, monedă internă a SUA, însă sunt totodată,
fără nici o modificare de formă, monedă internaţională, capabilă să îndeplinească funcţia de
mijloc de rezervă şi mijloc de plată internaţional. Ca urmare, deţinătorii iniţiali ai acestor dolari,
care au obţinut dolarii respectivi prin credite angajate la băncile americane, prin export de
mărfuri în SUA, prin încasarea unor creanţe asupra cetăţenilor americani ş.a.m.d., pot ulterior să-
i vândă pe piaţa valutară internaţională altor persoane interesate. În modul acesta, dolarii nou
emişi pentru acoperirea deficitului balanţei de plăţi a SUA alimentează în permanenţă oferta de
dolari de pe piaţa valutară internaţională, ceea ce este de natură să determine scăderea preţului
dolarului exprimat în alte monede naţionale (deprecierea dolarului). Însă, conform acordurilor de
la Bretton Woods, SUA nu aveau nici o obligaţie să susţină cursul dolarului, ci băncile centrale
ale celorlalte state participante trebuiau să intervină pe piaţă pentru a menţine cursurile
monedelor lor faţă de dolar în limitele de variaţie de ±1% faţă de cursurile oficiale (parităţile
metalice). Intervenţiile constau în cumpărarea de dolari depreciaţi (ceea ce măreşte cererea de
dolari) şi vânzarea de monedă naţională repreciată (ceea ce măreşte oferta de monedă naţională,
căutată pe piaţă), ducând, astfel, la reîncadrarea cursurilor în marjele de variaţie admise (±1%),
 P-Public

dar şi la creşterea rezervelor în dolari ale băncilor centrale respective. De fapt, aceşti dolari nu
erau ţinuţi inactivi în rezervele valutare oficiale, căci, fiind interesate să încaseze dobânzi la
disponibilităţile lor în dolari, băncile centrale îi plasau, la rândul lor, la băncile comerciale
americane sau la alte bănci care operează pe piaţa valutară internaţională, generând, în modul
acesta, un proces de multiplicare de tipul „creditele fac depozitele şi depozitele fac creditele”, al
cărui efect este creşterea excesivă a ofertei de dolari (capitaluri disponibile pe termen scurt) de
pe piaţa valutară internaţională. Aceşti dolari au fost numiţi „eurodolari”. Prin definiţie,
„eurodolarii” sunt depozite la vedere în dolari, deţinute de persoane fizice sau juridice la bănci
comerciale din afara SUA şi care circulă în exteriorul statului emitent (SUA). „Eurodolarii” sunt,
aşadar, o monedă care îmbracă exclusiv forma de monedă scripturală1 şi care este deţinută şi
utilizată în afara SUA. În mod similar pot exista şi alte eurovalute, în condiţiile în care se
constituie şi se utilizează depozite la vedere într-o altă monedă naţională, în afara statului
emitent. Există, deci, o extraneitate a locurilor de deţinere şi de gestionare, ceea ce face ca piaţa
eurovalutelor să nu fie controlată nici de către autoritatea monetară din ţara emitentă şi nici de
autorităţile monetare din ţările-gazdă.2
Pentru SUA, procedeul de alimentare a lichidităţii internaţionale descris mai sus prezintă
evidente avantaje, deoarece, în caz de deficit al balanţei lor de plăţi, nu sunt obligate, ca alte ţări,
să adopte măsurile de însănătoşire a economiei, care ar împiedica, eventual, sacrificarea unor
obiective interne ale politicii economice (realizarea unui anumit ritm de creştere economică, a
unui anumit nivel al ocupării mâinii de lucru – un anumit nivel al şomajului – etc.). De
asemenea, fiind în măsură să suporte timp îndelungat un deficit important al balanţei lor de plăţi,
SUA pot să-şi întărească poziţiile economice şi politice în lume, achiziţionând acţiuni ale
firmelor din alte ţări, înfiinţând noi întreprinderi în străinătate, cumpărând terenuri, acordând
ajutoare economice guvernelor aliate ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, deşi puternic inserată în economia
mondială, economia americană nu suporta, la fel ca alte economii deschise, constrângerea
externă, care, în cazul cursurilor fixe, este una foarte rigida.
În primul rând, mecanismul presupune ca guvernul american – conştient de avantajele
sale – să nu încerce să abuzeze de acestea, lansându-se într-o politică monetară inflaţionistă,
care, deşi susceptibilă să stimuleze creşterea economică în SUA, determină, pe de altă parte,
reducerea puterii de cumpărare a dolarului şi, deci, deprecierea sa faţă de alte monede. În al
doilea rând, acest mecanism presupune ca deficitul balanţei de plăţi a SUA să se menţină sub
limita de la care creează o pletoră de dolari difuzaţi în lume, de natură să submineze încrederea
în moneda americană, să compromită dorinţa celorlalte bănci centrale de a păstra dolarii în
rezervele lor valutare, respectiv să alimenteze piaţa – prin intermediul procesului de
automultiplicare de pe piaţa eurodolarilor – cu o masă excesivă de capitaluri flotante, aflate în
 P-Public

permanentă mişcare de la o ţară la alta în căutare de câştiguri speculative. Or, începând cu anii
„60, economia mondială a evoluat rapid într-o direcţie care nu a mai permis respectarea acestor
condiţii. Mult timp stabile, preţurile interne din SUA au crescut sensibil, iar ca urmare dolarul şi-
a pierdut o bună parte din puterea sa de cumpărare. Aceasta, deoarece guvernul american s-a
lansat concomitent într-un război foarte costisitor (Vietnam) şi în aplicarea unor programe
interne ambiţioase, fără să impună populaţiei eforturile fiscale necesare (impozite), ci recurgând
la împrumuturi de la banca centrală (inflaţie). Pe lângă aceasta – dar este evident că cele două
fenomene sunt strâns legate – s-a produs o reorientare radicală a fluxurilor internaţionale de
capitaluri. Astfel, dacă în trecut se înregistrau, de obicei, importante intrări spontane de capitaluri
în SUA, ceea ce a permis acestei ţări ca, în pofida volumului mare al investiţiilor efectuate în
străinătate, al ajutoarelor economice, politice şi militare acordate unor guverne străine ş.a.m.d.,
să înregistreze excedente în balanţa lor de plăţi externe, spre sfârşitul anilor „60 şi la începutul
anilor „70, o masă importantă de capitaluri au început să părăsească SUA şi să se îndrepte spre
Europa Occidentală şi Japonia, provocând un deficit important în balanţa de plăţi americană.
Iniţial, această reorientare a fluxurilor de capitaluri a fost determinată de faptul că, pentru a
combate inflaţia din propriile lor ţări, guvernul vest-german şi guvernul japonez au promovat o
politică monetară restrictivă, caracterizată prin dobânzi înalte. Ulterior, ieşirile de capitaluri din
SUA au fost întreţinute şi amplificate, pe lângă amintita diferenţă de dobânzi, de speculaţiile
generate de perspectiva învederată ca marcă vest-germană şi, respectiv, yenul japonez să fie
revalorizate. Ca urmare, fluctuaţiile cursurilor în dolari ale acestor monede susceptibile de
revalorizare s-au accentuat şi mai mult.
În aceste condiţii, dolarul american nu era şi nu mai putea fi un bun mijloc de rezervă, iar
principiile convenite la Brettton Woods nu au mai putut fi aplicate. Băncile centrale, în loc să
privească cu satisfacţie faptul că rezervele lor valutare în dolari cresc, au început să se
neliniştească de acest fenomen şi să încerce să-l limiteze prin adoptarea unor măsuri de
descurajare a intrărilor de capitaluri flotante în dolari. Astfel, unele bănci centrale au interzis
băncilor comerciale autohtone să mai plătească dobânzi la depozitele la vedere ale nerezidenţilor
(eurodolari), altele au instituit „dobânzi negative” (taxe) asupra acestor depozite, iar altele – cele
mai multe – au decis majorarea coeficientului (ratei) rezervelor obligatorii, imobilizând, astfel, o
parte din fondurile aflate la dispoziţia sistemului bancar comercial. De asemenea, unele bănci
centrale (de ex., cele din Franţa şi Elveţia) au cerut convertirea în aur a dolarilor pe care îi
deţineau, în conformitate cu acordurile de la Bretton Woods. După numeroase tergiversări, SUA
au satisfăcut unele din aceste cereri de convertire, iar ca urmare rezervele americane de aur au
scăzut îngrijorător către nivelul de 10 mld dolari, considerat de guvern ca stoc intangibil pentru
caz de război.
 P-Public

Ca urmare a acestor fenomene, în primele luni ale anului 1971, dolarul şi-a pierdut practic
calitatea de monedă-cheie a sistemului monetar internaţional, băncile centrale ale statelor
participante făcând tot posibilul pentru a evita intrarea monedei americane în rezervele lor
valutare. Dacă unele bănci centrale au continuat totuşi să accepte creşterea rezervelor lor valutare
în dolari, au făcut aceasta fie pentru că nu puteau proceda altfel, constrânse fiind de presiunile
politice exercitate de guvernul american, fie pur şi simplu pentru că nu există un alt activ de
rezervă internaţional. Unele bănci centrale au făcut însă uz de dreptul lor de a cere convertirea
dolarilor în aur, ceea ce a dus la epuizarea rezervei de aur a SUA Cu toate acestea, în lume
continuă să existe o enormă cantitate de dolari, reprezentând capitaluri flotante (plasamente pe
termen scurt, uşor recuperabile) în căutare de câştiguri speculative şi afluind îndeosebi spre ţările
cele mai prospere din punct de vedere economic (RFG şi Japonia). Toate condiţiile unei crize de
mari proporţii erau, aşadar, întrunite. Principalele momente ale acestei crize au fost următoarele:
a) instituirea cursului flotant al mărcii vest-germane (10 mai 1971);
b) desfiinţarea convertibilităţii în aur a dolarului, chiar şi pentru băncile centrale ale celorlalte
state participante (15 august 1971).
Prima măsură amintită a însemnat abandonarea unui principiu esenţial al sistemului de la
Bretton Woods, iar a doua a echivalat, practic, cu lichidarea acestui sistem.
Instituirea cursului flotant al mărcii vest-germane a fost urmată, la scurt timp, de decizii
similare luate de alte ţări, confruntate şi ele cu un aflux enorm de dolari (Olanda, Austria, Elveţia
etc.). Cu toate acestea, criza dolarului a continuat să se agraveze, ceea ce a determinat amintita
decizie a guvernului american de a desfiinţa convertibilitatea dolarului în aur.
Totodată, statele lumii au încercat, acţionând pe plan mondial sau regional
(european), să creeze un nou sistem monetar internaţional, bazat, la fel ca cel anterior, pe
existenţa Fondului Monetar Internaţional, dar care să conţină şi unele reglementări noi, menite să
corecteze deficienţele care au provocat criza sistemului de la Bretton Woods. Eforturile
respective, depuse în perioada 1971 – 1973, s-au concretizat printr-o serie de studii şi proiecte de
reformă şi, în cele din urmă, au dus la crearea unui nou sistem monetar internaţional. Acest nou
sistem, cel actual, continuă să se bazeze pe anumite principii şi instituţii ale sistemului de la
Bretton Woods, însă, în anumite privinţe, este complet diferit de primul sistem monetar
internaţional postbelic.
Caracteristicile sistemului monetar internaţional actual
Sistemul internaţional actual a fost creat prin deciziile adoptate la Conferinţa monetară
internaţională de la Kingston (Jamaica) din anul 1976. Acest sistem nu marchează o ruptură
totală cu sistemul monetar internaţional anterior (de la Bretton Woods), deşi principiul fixităţii
cursurilor valutare a fost abandonat şi înlocuit cu principiul flotării cursurilor valutare, mai precis
 P-Public

cu principiul posibilităţii ţărilor membre de a opta pentru cursuri flotante. Într-adevăr, sistemul
monetar internaţional actual funcţionează în cadrul instituţionalorganizatoric existent anterior,
creat prin acordurile de la Bretton Woods, care nu au fost abolite, ci doar ameliorate.
Astfel, Fondul Monetar Internaţional (FMI) – ca principală autoritate însărcinată cu
gestionarea sistemului – nu a dispărut, ci i-au fost aduse unele modificări statutare, de natură să îi
sporească rolul în supravegherea tendinţelor financiarmonetare din economia mondială şi a
politicilor economice şi monetare ale statelor membre.
De altfel, nici chiar în ceea ce priveşte regimul cursurilor valutare, sistemul actual nu
exclude complet unele practici existente în cadrul sistemului de la Bretton Woods. Deşi, „de
jure”, statele participante au posibilitatea să lase cursurile monedelor lor să se formeze liber pe
pieţele valutare internaţionale, în funcţie de cerere şi ofertă, „de facto”, băncile centrale continuă
să intervină pe piaţă, influenţând, astfel, nivelul cursurilor monedelor lor. De asemenea, există
numeroase tipuri de aranjamente, bi sau multilaterale, prin care moneda unui anumit stat este
legată mai mult sau mai puţin rigid de moneda sau monedele altor state. În aceste condiţii,
principalele trăsături specifice sistemului monetar internaţional actual, care îl deosebesc mai
mult sau mai puţin net de sistemul de la Bretton Woods, se referă la următoarele elemente:
a) regimul cursurilor valutare,
b) rolul de supraveghere al FMI,
c) demonetizarea aurului,
d) rolul Drepturilor Speciale de Tragere (DST).
In concluzie mentionez ca in acest referat am pus la dispozitie prezentarea generala a notiunilor,
am explicat detaliat caracteristicile,, Sistemului monetar internaţional de la Bretton Woods
(1944)’’ , funcţionarea sistemului de la Bretton Woods, criza sistemului de la Brettton Woods si
caracteristicile sistemului monetar internaţional actual astfel definind evoluția Sistemului
Monetar Internațional cu etapele și particularitățile sale.