ECONOMIE MONETARĂ INTERNAȚIONALĂ

- NOTE DE CURS-

1
 CUPRINS

CAPITOLUL 1
CONŢINUTUL ŞI EVOLUŢIA SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL
1.1. Sisteme monetare bazate pe etalonul aur
1.2. Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods
1.3. Sistemul monetar internaţional în condiţiile flotării cursurilor
1.4. Influenţa globalizării asupra arhitecturii sistemului financiar internaţional

CAPITOLUL 2
UNIFICAREA MONETARĂ EUROPEANĂ. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI
MONETARĂ
2.1.Principalele momente ale formãrii Uniunii economice și monetare
2.2. Sistemul Monetar European
2.3. Componentele Uniunii economice și monetare

CAPITOLUL 3
SISTEMUL EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE. EUROSISTEMUL
3.1. Conceptualizare
3.2. Banca Centrală Europeană
3.2.1.Organizarea Băncii Centrale Europene
3.2.2. Obiectivele și funcțiile Băncii Centrale Europene
3.3. Băncile centrale naționale din zona euro

CAPITOLUL 4
MONEDA EURO
4.1. Planificarea și pregătirea introducerii euro
4.2. Crearea simbolului și a monedei Euro
4.3. Campania de informare

CAPITOLUL 5
ADOPTAREA MONEDEI EURO
5.1. Moneda euro. Criterii de convergență
5.2. Beneficii și costuri

Teme pentru Referat

2
 CAPITOLUL 1
CONŢINUTUL ŞI EVOLUŢIA SISTEMULUI MONETAR
INTERNAŢIONAL

Pentru a analiza sistemul monetar internaţional, se impune precizarea semnificaţiei

termenului de sistem monetar.
“Sistemul monetar reprezintă totalitatea dispoziţiilor legale şi regulamentare privitoare
la emisiunea şi circulaţia monedei, în cadrul unei economii naţionale sau supranaţionale.”1
Prin extensie, se consideră că sistemul monetar internaţional reprezintă un ansamblu de
reguli, aranjamente şi practici sau ”un cod de conduită pentru dirijarea comportamentului
monetar în relaţiile specifice unei lumi interdependente care urmăreşte reglementarea
convenită, coerentă a raporturilor de plăţi şi de lichidare a angajamentelor existente între ţări
determinate de schimburile comerciale, de mişcările de capitaluri şi de creşterea economică.”2
Rolul SMI modern trebuie să fie acela de a armoniza interesele “a priori” divergente ale
statelor.

1.1. Sisteme monetare bazate pe etalonul aur

Aurul ca instrument şi etalon monetar a stat vreme îndelungată la baza sistemelor
monetare, formele organizatorice ale acestei integrări în sistem evoluând în timp.
a. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedă a fost adoptat în 1818 de Anglia,
după 1870 de către celelalte ţări europene, iar de SUA în 1900 şi a funcţionat până la primul
război mondial. Moneda ţărilor respective era liber convertibilă în aur. S-au înfiinţat instituţii
capabile să asigure garantarea convertibilităţii biletelor de bancă în aur. Astfel, pe plan intern
procesul convertibilităţii în aur se prezenta sub forma unui sistem cu trei etape:

Persoane fizice/ întreprinderi deţinătoare de --------------depozite

le pot converti la bănci în ------------------------------------bilete de bancă
pentru a obţine apoi la instituţia de emisiune---------------aur (banca centrală)

Acelaşi mecanism de convertire funcţiona şi pe plan extern.

În cadrul acestui sistem, valoarea paritară se defineşte invariabil prin cantitatea de
metal preţios stabilită prin lege de autoritatea monetară să îndeplinească funcţia de etalon
monetar, iar raportul dintre două valori paritare se numea paritate aur sau metalică şi

1
Jinga, Victor, Moneda şi problemele ei contemporane, Editura Dacia, 1981, vol.II, p.12
2
Kiriţescu, Costin, Moneda - mică enciclopedie, Bucureşti, 1981, p.282
3
reprezenta de fapt cursul oficial (paritar) dintre două monede. Având în vedere că valorile
paritare au fost menţinute multă vreme nemodificate, parităţile erau şi ele mărimi fixe,
reflectându-se în final în fixitatea cursurilor oficiale şi în stabilitatea acestora, fără intervenţii
din partea băncii centrale.
Devalorizarea reprezenta modificarea parităţii oficiale a monedei, respectiv a greutăţii
sale în aur.
b. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur lingouri a funcţionat o perioadă scurtă de
timp, după primul război mondial. Specific acestui sistem este limitarea convertibilităţii: s-au
impus praguri minime ale sumelor ce urmau a fi preschimbate, echivalente cu un lingou de aur
(Gold Bullion Standard).
Mecanismul bazat pe etalonul aur-clasic a funcţionat relativ normal atât timp cât a
existat un anumit echilibru între cantitatea de aur-monedă (dependentă de producţia de metal
preţios şi de posibilităţile fiecărei ţări de a procura aurul monetar) şi necesarul de monedă
hârtie cerut de schimbul de bunuri în ascensiune. În momentul apariţiei dezechilibrului s-au
imprimat mecanismelor monetare caracteristici noi.
c. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize. Etalonul aur-devize (Gold Exchange
Standard) a fost pus la baza sistemelor monetare naţionale după Conferinţa Monetară de la
Geneva din 1922, pentru ca în 1944 la Conferinţa Monetară şi Financiară de la Bretton Woods
să fie adoptat şi de sistemul monetar internaţional nou creat.
Acest tip de etalon a reprezentat prima abatere majoră de la caracterul mecanic, automat
al etalonului aur clasic, datorită introducerii în depozitul băncii centrale, respectiv în rezerva
monetară, alături de aur, a titlurilor de credit (efecte comerciale şi publice) şi a devizelor forte
sau cheie. Acestea erau monede naţionale ce puteau fi convertite în aur, aparţinând
principalelor puteri economice ale timpului. În 1913, balanţele în lire sterline erau de 3 ori mai
mari decât rezervele în aur ale Băncii Angliei.
Noul sistem a imprimat mecanismului convertibilităţii un nou conţinut: eliminarea
legăturii directe dintre bancnotele aflate în circulaţie şi metalul monetar deţinut de banca
centrală, convertibilitatea realizându-se în valute convertibile la rândul lor în aur.

Persoane fizice/ întreprinderi deţinătoare de --------------depozite

le pot converti la bănci în ------------------------------------bilete de bancă
pentru a obţine la banca centrală ---------------------------depozite (valută)
care păstrează în rezervă creanţe în dolari sau le poate converti la Trezoreria
americană------ ------aur

4
 Etalonul aur-devize, a constituit prin componenta sa valutară “o soluţie pentru lărgirea
circulaţiei băneşti, aprovizionarea economiilor naţionale cu semne băneşti…, dar stabilitatea
monetară a intrat în domeniul amintirilor”3.
Anii care au urmat au reprezentat scena unor violente zguduiri, ce au marcat puternic
SMI: speculaţiile, proliferarea inflaţiei, criza economică din 1929-1933, devalorizările
puternice şi protecţionismul exacerbat s-au ţinut lanţ până la al doilea război mondial.

1.2. Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods

Încă din timpul celui de-al doilea război mondial, reprezentanţi ai celor două puteri
aliate, Marea Britanie şi SUA, au început să gândească arhitectura sistemului financiar
internaţional pentru perioada postbelică. Lecţiile perioadei interbelice erau: cursurile de schimb
produseseră instabilitate excesivă, mişcările de capital necontrolate cauzaseră şi ele perturbaţii
mari, era nevoie de un cadru care să favorizeze comerţul internaţional şi să evite războaiele
comerciale. În plus apărea şi nevoia de refacere economică în urma unui război devastator.
Punctele de vedere ale celor două delegaţii nu au fost însă identice.
Americanii, prin vocea reprezentantului Departamentului Trezoreriei Harry Dexter
White, pledau pentru fixitatea cursurilor de schimb şi fluxuri comerciale şi de capital libere
(era vorba de o poziţie ce reflecta forţa economiei americane în preajma şi după al doilea
război mondial, ca şi interesele sale specifice).
În schimb, britanicii, aflaţi sub influenţa marelui economist Keynes, erau preocupaţi de
reconstrucţia economiilor occidentale distruse de război, de promovarea creşterii economice şi
ocuparea deplină a forţei de muncă.
În final s-a ajuns la un compromis între poziţia americană, mai “liberală” în accepţia
europeană şi poziţia britanică, profund keynesistă, care era obsedată de şomaj ridicat care s-a
regăsit în acordurile de la Bretton Woods, în statutele celor două organizaţii financiare
specializate - Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.
Conferinţa monetară şi financiară a Naţiunilor Unite, reunită la Bretton-Woods,
la 22 iulie 1944, a abordat pentru prima oară problema creării unui sistem monetar
internaţional, bazat pe etalonul aur-devize şi, în cadrul acestuia, pe dolarul american ca
principală monedă de rezervă. Crearea, în 1944, a SMI a însemnat primul mare succes al
cooperării internaţionale în domeniul monetar, concepţie potrivit căreia o monedă naţională
poate îndeplini funcţii internaţionale şi, ca atare, poate servi ca pivot al sistemului.
Aranjamentele de la Bretton-Woods statuau ca “reguli ale jocului”:

3
Kiriţescu, Costin, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol.II, Editura Academiei, 1967, p.6
5
  Rolul de etalon monetar revenea dolarului american şi într-un cadru mai larg cel de
monedă de rezervă a SMI şi mijloc de plată pe plan internaţional. S-a procedat la definirea lui
şi la precizarea mecanismelor de menţinere pe termen lung a puterii sale de cumpărare. Având
la bază rezervele de aur aflate la dispoziţia Sistemului Federal de Rezerve al SUA (circa 4
cincimi din rezervele de aur se găseau în SUA), între dolar şi aur s-a stabilit un raport valoric
de 35 dolari uncia4. Valoarea paritară a dolarului funcţiona drept garanţie pentru asigurarea
unui grad ridicat de încredere în dolar pentru posesorul străin. Dacă puterea de cumpărare a
dolarului era în scădere, posesorul de dolari se îndrepta spre rezerva de aur a SUA, solicitând o
cantitate de aur corespunzătoare valorii paritare a dolarului şi a sumei de dolari de care
dispunea.
 Stabilitatea cursurilor de schimb a reprezentat unul dintre principiile fundamentale
de funcţionare a sistemului, FMI considerând-o condiţia de bază pentru realizarea cooperării
monetare şi a dezvoltării comerţului internaţional, pentru asigurarea stabilităţii monetare şi,
implicit, a celei economice. Aplicarea acestui principiu a fixat opţiunea pentru practicarea
cursurilor fixe. În acest scop, fiecare ţară membră a FMI era obligată să îşi definească valoarea
paritară a monedei în aur sau în dolari. Faţă de paritatea oficială, cursurile de piaţă ale
monedelor naţionale puteau oscila în limita unor marje de +/-1%, ţările emitente având
obligaţia să supravegheze strict această evoluţie. Menţinerea cursului de piaţă în aceste limite
considerate normale se realiza printr-un mecanism special, respectiv prin intervenţii repetate pe
piaţă cu operaţiuni de vânzări-cumpărări de monedă. Dacă efectele aşteptate nu se produceau,
se recurgea la modificarea valorii paritare (devalorizare oficială = unitatea monetară definită
printr-o cantitate mai mică de aur), dar numai ptr. corectarea unui dezechilibru fundamental în
economia unei ţări.
 Convertibilitatea monetară viza două aspecte distincte:
-convertibilitatea dolarului. Acesta a reprezentat singura monedă convertibilă în
aur, autorităţile monetare americane angajându-se să convertească oricând la
cererea băncilor centrale deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de 35 USD
uncia.
-convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări, membre ale FMI, era
oficială (limitată la relaţiile dintre autorităţile monetare) şi de piaţă (generată de
operaţiunile de plăţi generate de nevoi comerciale sau financiare ale persoanelor
fizice sau juridice fără intervenţia băncilor centrale), ele putând fi transformate
în aur prin intermediul dolarului.

4
Uncia=28,3 grame

6
  Crearea unor rezerve monetare oficiale (alcătuite din aur, titluri emise pe pieţe
financiar-monetare naţionale şi dolari) necesare ptr.:
-convertirea sumelor solicitate de la FMI;
-intervenţiile pe piaţă ale autorităţilor monetare în scopul menţinerii stabilităţii
cursurilor de schimb.
 Echilibrul balanţelor de plăţi. Ca soluţie extremă pentru menţinerea acestui
echilibru, cu acordul FMI, se puteau opera devalorizări sau revalorizări ale monedelor
naţionale. De la acest principiu făcea excepţie SUA, deoarece acoperirea deficitului balanţei ei
de plăţi avea loc prin emisiune de monedă proprie, având în vedere statutul dolarului în cadrul
sistemului.
Aranjamentele de la Bretton Woods au introdus reguli folositoare în relaţiile
economice internaţionale plus funcţionarea a două instituţii, care a marcat evoluţia sistemului
postbelic. Pe lângă refacerea economică a ţărilor vest-europene după război, au contribuit şi la
o puternică dezvoltare a schimburilor internaţionale.
Sistemul a funcţionat practic până în 1957, din 1958 începând să se degradeze. Motivul
cel mai important l-a reprezentat deficitul balanţei comerciale americane şi creşterea volumului
dolarilor deţinuţi de nerezidenţi în afara SUA, care în 1959 depăşea valoarea stocului american
de aur. A apărut neîncrederea unor guverne europene care au solicitat conversia rezervelor de
dolari în aur, precum şi cumpărările masive de aur ale speculatorilor care anticipau o
devalorizare a dolarului. Pentru a împiedica efectul speculativ şi devalorizarea dolarului, SUA
şi un grup de 7 state europene au instituit “pool-ul aurului”. Statele europene se angajau să
vândă aur contra dolari, pentru menţinerea cursului unciei de aur la 35 dolari, în timp ce SUA
se obligau să reducă deficitul balanţei comerciale. Acordul s-a soldat însă cu un eşec, iar
perioada 1967-1971 a fost marcată de devalorizări şi reevaluări, însoţite de crize speculative ce
au destabilizat sistemul parităţilor fixe.
Totul a culminat cu decizia Administraţiei Nixon de a renunţa la convertibilitatea în aur
a dolarului, în august 1971 (valoarea rezervelor oficiale de aur ale SFR ajunsese la 10 mld de
USD, de la 24,6 mld USD în 1944) = prăbuşirea primului principiu. Tot în 1971 are loc prima
devalorizare oficială a USD, pentru a opri scurgerea aurului în afara SUA (38 USD uncia),
urmată de a doua în 1973 (42,22 USD uncia) = prăbuşirea celui de al 2-lea principiu.
În acelaşi an, 1971, în decembrie, a fost lărgită marja abaterii cursului de la paritate de
la +/-1% la +/-2,25% (Acordul Smithonian), pentru ca în martie 1973 să se abandoneze
cursurile fixe şi să se intre într-o eră a fluxurilor flotante, legalizate prin cel de-al doilea
amendament de la statutul FMI, ratificat în aprilie 1978.

7
 1.3. Sistemul monetar internaţional în condiţiile flotării cursurilor
Trecerea la cursurile de schimb flotante a fost pregătită cu 20 de ani înainte de punerea
sa în practică printr-un adevărat curent teoretic condus de M. Friedman (“The case of Flexible
Exchange Rates”- 1953). Prin implementarea regimului flotării monedelor se preconiza5:
 formarea unor cursuri de schimb reale, determinate de cererea şi oferta de piaţă, deci
nu prin măsuri administrative;
 un mecanism de ajustare a schimbărilor externe simple, fără corecţii brutale;
 reducerea rolului Băncii Centrale, ale cărei intervenţii urmau să devină inutile,
cursurile urmând a se stabili în mod spontan;
 cursul de schimb trebuia să devină principalul instrument de adaptare a fiecărei
economii naţionale la condiţiile pieţei mondiale;
 autonomia politicilor monetare; relaţia altădată obligatorie între emisiunea monetară
şi balanţa de plăţi fiind ruptă;
 stabilitatea efectului speculativ.
Atingerea acestor obiective s-a dovedit, însă, pe parcurs a fi discutabilă.
În funcţie de modul în care s-a realizat intervenţia pe piaţa valutară şi puternicele efecte
pe care le-a produs asupra relaţiilor economice internaţionale, în perioada 1975-1985 flotarea
dolarului faţă de celelalte monede a cunoscut 2 faze:
1. Prima fază lungă de depreciere (1976-1979) cunoscută şi ca politica “dolarului a la
baisse” a urmărit o serie de avantaje pentru economia americană, în vederea sporirii
competitivităţii faţă de Germania şi Japonia. Deprecierea a făcut mai costisitoare
investiţiile americane în străinătate, dar a încurajat investiţiile directe în SUA (8,5
mld. pe an în perioada 1974-1979);
2. Politica dolarului puternic (1980-1985) pune capăt primei faze care a condus la
accentuarea inflaţiei, la diversificarea activelor în alte valute, la o repliere a firmelor
transnaţionale americane. Această fază de relansare a dolarului (flotare “a la
hausse”) debutează în 1980, sub Administraţia Reagan. Politica austeră prin cursuri
este înlocuită cu o politică restrictivă bazată pe controlul strict al ofertei de monedă,
ceea ce a condus la o apreciere semnificativă a dolarului, evaluată la 60% în termeni
reali timp de 5 ani şi o scădere a inflaţiei (5% din 1983). În această perioadă,
evoluţia cursului dolarului a reprezentat o excepţie istorică: timp de 5 ani acesta nu a
încetat să urce, comparativ cu DEM, beneficiind în acelaşi timp de dobânzi real
pozitive. S-a conceput atunci o relaţie monedă forte - rată a dobânzii ridicată.

5
Ion Mihai, Alegerea regimului valutar adecvat, Economistul, Supliment de economie teoretică şi aplicată,
nr.864(1890), p.a IV-a
8
 Chiar şi flotant, dolarul a fost întărit prin creşterea datoriei externe a celorlalte ţări ale
lumii, exprimată în dolari. Îndatorarea în dolari umflă cererea de această monedă, în aceeaşi
proporţie, aproape, cu insolvabilitatea ţărilor îndatorate. Anul 1982 a însemnat debutul
crizei datoriei externe (în ţările Americii Latine), ca rezultantă a problemelor legate de
asigurarea serviciului acesteia.
Reuniunile reprezentanţilor ţărilor industriale au dezbătut efectele negative ale
cursurilor flotante şi au susţinut armonizarea politicilor monetare pentru a limita fluctuaţiile
cursului de schimb. În septembrie 1985, miniştrii de finanţe şi guvernatorii băncilor centrale
din SUA, Japonia, Germania, Franţa şi Regatul Unit s-au reunit la hotelul Plaza din New York.
Acordul de la Plaza a recomandat politica de intervenţie concertată a băncilor centrale pe
pieţele de schimb. S-a impus atunci ideea de stabilizare macroeconomică la scară mondială a
cursurilor de schimb şi de coordonare a politicilor bugetare, fiscale şi monetare, ceea ce
înseamnă de fapt o abandonare a doctrinei monetariste a flotării pure şi o instituire a regimului
flotării impure.
Acordul de la Louvre (1987) a marcat o nouă etapă a cooperării internaţionale în acest
domeniu: continuarea intervenţiilor concertate pe pieţele de schimb monetar, în vederea
susţinerii cursului dolarului.
Reuniunea de la Toronto (1988) a susţinut întărirea cooperării internaţionale prin
intervenţia băncii centrale şi limitarea variaţiei cursului de schimb.
Procedurile de coordonare au permis evitarea anomaliilor evidente în formarea
cursurilor. Această politică se consideră a fi o aplicare a proiectului de instituire a “zonelor
obiectiv” (“target zone”), susţinut de o serie de economişti, la începutul anilor ‟80, în frunte cu
John Williamson. Acest proiect prevede definirea unei zone de flotare, în interiorul căreia
cursul poate fi considerat drept o reflecţie corectă a unor date economice fundamentale.
Politicile economice naţionale trebuie să se încadreze în coordonatele stabilite. Acordurile
grupului G7 prevăd cursuri limită, care nu au fost date publicităţii până în prezent.
Odată cu trecerea la cursurile flotante, la nivel regional s-a încercat crearea unor
aranjamente monetare care să confere un anumit grad de stabilitate, într-un mediu internaţional
tot mai volatil.
În acest scop, în 1973, ţările membre ale CEE au lansat un aranjament monetar
european, numit “şarpele în tunel”, dorind să obţină totodată flexibilizarea cerută de SMI.
Acordul prevedea o bandă de variaţie de +/-2,25% a monedelor europene participante faţă de
un curs pivot al monedelor faţă de USD.
Pe baza “şarpelui monetar”, din 1979, s-a lansat Sistemul Monetar European. În
cadrul SME fiecare ţară membră convenea o rată de schimb bilaterală în raport cu celelalte

9
valute participante = valoarea paritară oficială, utilizate pentru construirea ratelor centrale de
schimb. De fapt, singurele concesii pe care SME le face faţă de “şarpele monetar” constau în
denominarea ratelor centrale în ECU (un coş de devize compus din cantităţile fixe ale
monedelor celor 10 ţări membre CEE, în 1979) şi introducerea “indicatorului de divergenţă”
menit să realizezeze o stabilizare a cursurilor de schimb înainte de a fi afectate cursurile de
intervenţie. Intervenţia autorităţii monetare a ţării în cauză devenea obligatorie dacă variaţia
faţă de cursul central depăşea pragul admis (+/-2,25% ca regulă generală, 6%pentru ITL, GBP,
SPP, POE). Din 1993, banda s-a extins l-a +/-15%, fiind un semnal că SME se îndreaptă ferm
spre rate de schimb flotante. Perioada 1994-1999 a constituit etapa de trecere de la SME la
UEM, axată în principal pe liberalizarea circulaţiei capitalurilor. De la 1 ianuarie 1999 s-a
lansat un nou aranjament monetar în Europa: UEM, prin lansarea monedei unice EURO.
Astfel, prin intrarea în scenă a unui concurent puternic pentru dolarul american:
moneda unică europeană - EURO se imprimă sistemului monetar internaţional
contemporan o caracteristică nouă şi mult dorită: multipolaritatea.

1.4. Influenţa globalizării asupra arhitecturii sistemului financiar

internaţional
Analiza sistemului monetar internaţional nu poate fi limitată la natura etalonului
monetar în baza căruia agenţii monetari publici au pus în aplicare un regim de schimburi fixe
sau flexibile. Schimbările structurale majore ce au avut loc în ultimele două decenii ale
secolului trecut şi-au pus amprenta asupra arhitecturii SMI. Astfel, mutaţiile intervenite în
mediul financiar internaţional în anii „80-‟90, sub acoperirea tendinţei de globalizare îşi au
determinare în:
1. Trecerea de la un sistem economic în cadrul căruia intermediarii financiari clasici
(băncile) lasă loc unor actori instituţionali cu mare greutate pe piaţă (fondurile de pensii şi alte
fonduri de investiţii) în căutare de investiţii cât mai rentabile pentru sutele de miliarde de dolari
avute în gestiune. Apariţia acestora s-a combinat cu atracţia exercitată de noile pieţe, pieţele în
formare sau emergente (inclusiv ţările excomuniste din Europa) care ofereau oportunităţi de
investiţii deosebite. A fost stimulată în acest fel inovarea financiară, apariţia derivativelor
financiare ca instrumente de asigurare împotriva riscului financiar. O evoluţie de ordin
instituţional important este şi formarea de trusturi (conglomerate) financiare, care combină
toate genurile de operaţiuni financiare la scară globală.
2. Suprimarea, în foarte multe ţări, a reglementărilor protecţioniste şi controlului asupra
schimbului monetar şi înlesnirile fiscale a determinat o reorientare a capitalurilor financiare.

10
Liberalizarea pieţelor financiare în unele ţări nou industrializate (din Asia de Sud-Est în
special) au mărit aria de acţiune a capitalului financiar în căutare de plasamente.
Evoluţiile menţionate au produs o schimbare de fond în funcţionarea mediului financiar
internaţional, cu consecinţe majore: volatilitatea şi incertitudinea au sporit; politicile
economice naţionale sunt nevoite să se supună presiunii pieţelor financiare globale; sporirea
efectelor de contagiune care pot antrena arii foarte largi de pe continente diferite.
Volatilitatea, incertitudinea şi caracterul pronunţat speculativ ce înconjoară mişcările de
capital, fragilitatea instituţională a ţărilor mai puţin dezvoltate au creat premisele favorizante
pentru prăbuşiri ale cotaţiilor la burse şi recesiuni economice severe în zonele cu pieţe în
formare. Proliferarea crizelor financiare în ultimul deceniu (Mexic în 1994, Coreea de Sud,
Thailanda şi Indonezia în 1997, Rusia în 1998) a condus la o diminuare progresivă a capacităţii
FMI de a acţiona în calitatea de împrumutător de ultimă instanţă (“lender of last resort”) şi s-a
ajuns la regândirea arhitecturii sistemului financiar internaţional.
O primă încercare a fost crearea unui organism: Forumul pentru Stabilitate Financiară,
care să exploreze căi de reformă în acest scop. Între recomandările acestui organism se numără:
 “transparentizarea” operaţiunilor financiare internaţionale;
 aplicarea mai riguroasă a regulilor de supraveghere prudenţiale a sistemelor bancare;
 combaterea “hazardului moral” prin asumarea de către investitori privaţi a riscurilor
financiare în ţările unde fac plasamante.
Acestora li se adaugă o serie de propuneri de măsuri la nivelul arhitecturii sistemului
financiar internaţional care să protejeze economiile vulnerabile de “uragane” financiare6:
 o coordonare de politici între principalii actori în spaţiul mondial, care să ţină cont
nu numai de interesele lor individuale, ci şi de externalităţile pe care acţiunile lor le
produc în spaţiul mondial;
 reguli ale jocului care să descurajeze fluxurile speculative şi care nu se pot rezuma la
recomandări de politici macroeconomice “prudente”;
 consolidarea funcţiei de “împrumutător de ultimă instanţă” de către FMI, la care s-ar
putea adăuga şi alte organisme regionale;
 asigurarea unor linii de finanţare regională în cazul ţărilor care suferă din cauza
efectului de contagiune;

6
Dăianu Daniel, Globalizarea şi sistemul financiar internaţional, Economistul, Suplimentul de economie teoretică
şi aplicată, nr. 786(1812), p.a III-a

11
 reguli clare, acceptate de creditorii privaţi şi publici pentru restructurarea datoriilor
unor ţări care suferă de pe urma unor şocuri externe puternice, a efectului de
contagiune;
 reformularea “condiţionalităţii” aplicate de organismele financiare internaţionale, în
sensul că guvernele să capete mai multă libertate în construcţia şi aplicarea
programelor;
 ajutorarea ţărilor cele mai sărace prin anularea de datorii, astfel ca finanţarea să fie
concentrată pe programe de dezvoltare;
 găsirea unor modalităţi de redistribuire de venituri suplimentară la nivel mondial, în
favoarea ţărilor cele mai sărace (chiar prin taxarea tranzacţiilor speculative la nivel
internaţional).

12
 CAPITOLUL 2
UNIFICAREA MONETARĂ EUROPEANĂ. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI
MONETARĂ

2.1.Principalele momente ale formãrii Uniunii economice și monetare

Uniunea economică şi monetară europeană este rezultatul unui proces integrativ
complex, atat in planul economiei reale cat şi in cel al economiei monetare, derulat de-a lungul
unei jumătăţi de secol in spaţiul comunitar, proces care a presupus parcurgerea mai multor
etape.
Dintre acestea, cele mai importante sunt:
 Crearea unui aranjament monetar numit Uniunea Europeană de Plăţi (1950)
format nu doar din state europene ci, prin intermediul lirei sterline şi a zonei
francului, şi din ţările africane aflate în spaţiul colonial;
 Crearea Comunității Economice Europene care a însemnat liberalizarea
fluxurilor de bunuri şi servicii, şi a Pieţei Comune pentru liberalizarea mişcării
factorilor de producţie;
 Crearea Sistemului Monetar European (1979), înlocuit ulterior de către
Mecanismul Ratei de Schimb cu cele două forme ale sale;
 Summitul de la Haga din 1969 în care s-a pus problema creării unei uniuni
economice şi monetare
 Raportul Werner din 1970, care a propus crearea Uniunii Monetare Europene
prin fixarea irevocabilă a parităţilor dintre monedele statelor membre şi
liberalizarea totală a fluxurilor de capital;
 Crearea, în 1988, a Comitetului pentru Studiul Uniunii economice și
monetare, sub conducerea preşedintelui Comisiei Europene din acea perioadă,
Jaques Delors, care a propus, prin raportul care îi poartă numele, o nouă bază
pentru unificarea monetară în Europa. Raportul Delors a definit strategia care a
condus la realizarea, în mai multe etape, a uniunii monetare;
 Tratatul de la Maastricht (1992) privind constituirea Uniunii Europene, care
în plan monetar, a consfinţit constituirea unei Bănci Centrale la nivelul Uniunii
şi a stabilit criteriile pe care statele membre trebuie să le îndeplinească pentru a
deveni membru al spaţiului monetar european;
 Crearea Sistemului European al Bãncilor Centrale, a cărui funcţionare se
bazează pe mai multe principii generale dintre care amintim independenţa

13
 instituţională şi financiară a Băncii Centrale Europene şi a băncilor centrale ale
statelor membre, transparenţa, subsidiaritatea şi responsabilitatea în atingerea
obiectivelor propuse prin Tratatul de la Maastricht;
 Introducerea monedei Euro, începând cu ianuarie 1999.

2.2. Sistemul Monetar European

La începutul deceniului al şaptelea, pe fondul încheierii formării uniunii vamale şi a
lansării, cu rezultate pozitive, a Politicii Agricole Comune, s-au înregistrat o serie de
evenimente de natură monetar financiară, divergente, la nivelul statelor membre. Din acest
considerent, în 1970 a fost conceput Planul Werner, prin care s-au stabilit obiectivele şi etapele
Uniunii monetare. Prin prisma acestui plan, uniunea monetară avea drept scop
„convertibilitatea deplină şi ireversibilă a monedelor statelor membre eliminarea fluctuaţiilor
cursului de schimb, fixitatea irevocabilă a parităţii şi cursurilor valutare şi completa liberalizare
a fluxurilor de capital.”
Planul Werner, abilitat de către ECOFIN în 1971, nu a putut fi pus în aplicare datorită
conjuncturii economice de ansamblu: căderea sistemului de la Bretton Woods, care avea la
bază sistemul de cursuri fixe, respingerea ideii de înfiinţare a unei instituţii monetare comune şi
de aplicare a unei politici fiscale unitare la nivel comunitar. Începând cu aprile 1972, a fost pus
în aplicare aranjamentul cunoscut sub numele de „şarpele monetar” în cadrul căruia monedele
celor şase state membre fondatoare ale Comunităţii Economice Europene (la care s-au adăugat
ulterior Marea Britanie şi Danemarca) păstrau între ele o marjă de fluctuaţie de +/- 2,25%
având drept pivot dolarul american, ceea ce însemna că între moneda cea mai bine cotată şi cea
mai slab cotată putea să existe un ecart de maximum 4,5%. Menţinerea raporturilor valorice
stabilite între monede se făcea prin intervenţii frecvente ale băncilor centrale.
Sistemul şarpelui monetar a funcţionat cu dificultate, cu dese momente de retrageri şi
reveniri ale statelor membre şi cu numeroase reajustări de parităţi prin devalorizare şi
revalorizare. El a fost înlocuit de către Sistemul Monetar European, în urma Consiliului
European de la Bruxelles din decembrie 1978. Pe baza propunerii comune a cancelarului
Helmut Schmidt şi a preşedintelui Franţei, Valery Giscard d‟Estaing s-a creat Sistemul
Monetar European, văzut ca un instrument de creare a unei zone de stabilitate monetară în
spaţiul comunitar, dar şi ca o verigă de legătură între Bretton Woods şi Uniunea Economică şi
Monetară. Sistemul monetar European, negociat în 1978 şi adoptat în 1979, de către cele nouă
ţări membre ale Comunităţii Europene la acea dată, care au devenit membri de facto ai
acestuia, şi-a propus în principal formarea unei zone de stabilitate monetară în cadrul unui

14
spaţiu economic ale cărui state membre înregistrau, la acel moment tendinţe de diminuare a
diferenţelor dintre nivelurile lor de dezvoltare.
Principalele componente ale sistemului au fost:
- unitate de cont europeană (ECU) utilizată în decontările financiare;
- un fond de cooperare monetară, instituit în 1973;
- mecanismul ratei de schimb;
- Institutul Monetar European.
Ecu (European Currency Unit) a fost introdus în anul 1975 ca unitate oficială de cont
a Comunităţii Europene înlocuind Unitatea Europeană de Cont. Din punct de vedere al
structurii, ECU a reprezentat o monedă nominală, de fapt un coş monetar constituit in funcţie
de puterea economică a statelor membre participante la constituirea acestuia. Spre deosebire de
mecanismul ratei de schimb, ECU a inclus toate statele comunitare care erau membre ale
Sistemului Monetar European. Iniţial, paritatea ECU–Dolar american a fost de 1 la 1, iar ECU
a fost utilizat in special pentru acoperirea tranzacţiilor financiar-monetare, (inclusiv a
emisiunilor de obligaţiuni şi a altor titluri de creanţă), publice şi private de unde şi denumirile
de ECU public şi respectiv ECU privat, şi mai puţin (aproximativ 1%) pentru acoperirea
tranzacţiilor comerciale. Ulterior, funcţia de unitate de cont a fost lărgită prin utilizarea sa la
elaborarea bugetelor comunitare. În 1995, ECU a primit denumirea de euro3 iar din 1999 ECU
şi-a incetat existenţa. În conformitate cu art. 118 din Tratatul CE, compoziţia coşului monetar
ECU a fost „îngheţată” la 1 noiembrie 1993, data intrării in vigoare a Tratatului de la
Maastricht, pe baza compoziţiei coşului la data de 21 septembrie 1989, cu ocazia intrării in
cadrul coşului a pesetei şi escudo-ului. Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995 a
decis ca la inceputul celei de a treia etape, numele dat monedei europene să fi e acela de Euro,
nume care simbolizează Europa şi care să fie acelaşi in toate limbile oficiale ale Uniunii
Europene.
Fondul European de Cooperare Monetarã, creat în aprilie 1973, reprezintă un fond
comun format din depunerile in aur şi dolari (fiecare in proporţie de 20%) din rezervele ţărilor
ale căror monede erau cuprinse in ECU, chiar dacă nu făceau parte din mecanismul ratei de
schimb. Fondul funcţiona pe principiul acordării de credite pe termen foarte scurt pe care şi le
acordau băncile centrale intre ele, credite pe termen scurt şi mediu pentru echilibrarea balanţei
de plăţi şi mecanismul mobilizării de ECU. Pentru gestionarea facilităţilor acordate prin
FECOM, a fost abilitată Banca Reglementelor Internaţionale. În conformitate cu prevederile
legate de etapa a doua a Uniunii Economice şi Monetare, Fondul European de Cooperare
Monetară s-a dizolvat şi atribuţiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar
European.

15
 Institutul Monetar European ME a fost înființat, în conformitate cu articolul 117 din
Tratatul CE, la începutul celei de a doua etape a UEM și a preluat responsabilitățile
Comitetului guvernatorilor și ale Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM). Nu a
exercitat nicio responsabilitate în aplicarea politicii monetare, care a rămas o competență
rezervată autorităților naționale. Printre principalele sale sarcini în realizarea celei de-a doua
etape a UEM s-au numărat consolidarea cooperării dintre băncile centrale naționale și a
coordonării politicilor monetare ale statelor membre pentru a asigura stabilitatea prețurilor. În
conformitate cu articolul 123 alineatul (2) din Tratatul CE, IME a fost dizolvat după înființarea
BCE, căreia îi pregătise terenul (1 iunie 1998).
Mecanismul ratei de schimb, introdus in 1979 pentru a reduce fluctuaţiile în valoarea
nominală a monedelor statelor membre, pe baza susţinerii reciproce şi a acţiunilor colective ale
băncilor centrale din statele membre. Băncile centrale au intervenit pe pieţele valutare, prin
cumpărarea sau vanzarea de monede, pentru a le influenţa valoarea. Intervenţia s-a realizat pe
baza principiului cererii şi al ofertei: atunci cand valoarea unei valute scădea sub un anumit
prag, stabilit de comun acord şi numit marjă sau culoar de fluctuaţie, băncile centrale au
intervenit, restabilind valoarea de piaţă a respectivei monede. În momentul crizei din 1992,
mecanismul ratei de schimb avea zece membri. Spania a intrat în acest aranjament în 1987,
Marea Britanie în 1990 şi Portugalia în aprilie 1992. Grecia nu a făcut parte din mecanism
datorită economiei neperformante, iar Luxemburg-ul avea legată moneda de francul belgian.
Mecanismul ratei de schimb avea la bază un sistem de parităţi care îi permitea fiecărei monede
să fluctueze limitat în relaţia cu fiecare din valutele din sistem stabilindu-se, în acelaşi timp, o
rată centrală de paritate în ECU. Iniţial, monedelor li s-a permis o fluctuaţie de +/- 2,25% în
jurul parităţii centrale, cu excepţia Italiei căreia i s-a permis o rată de fluctuare de 6% datorită
unei inflaţii crescute şi dificultăţilor politice interne. Aranjamentul monetar numit Mecanismul
ratei de schimb a înregistrat o serie de trăsături particulare, în sensul că a fost primul sistem al
ratelor de schimb în întregime european, fără a avea la bază o monedă de referinţă
extraeuropeană. În acelaşi timp, el nu s-a constituit în jurul unei monede pivot ci pe baza unui
mecanism de schimb bilateral.
Criza din 1992-1993, în timpul căreia două monede (lira sterlină şi cea italiană) s-au
retras din sistem, cinci dintre ele şi-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă, escudo
portughez, lira irlandeză, coroana daneză şi francul francez) şi una dintre ele a atins marje de
fluctuare de +/- 15% a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe monede aflate in
circulaţie nu dă rezultatele scontate şi că singura cale pentru atingerea acestui deziderat o
reprezintă moneda unică.

16
 S-a pus astfel problema reconsiderării disciplinei monetar financiare in cadrul
sistemului prin flexibilizarea operaţională şi crearea unor noi mecanisme care să permită
integrarea monetară. Din acest considerent, in 1999, cand s-a adoptat moneda unică, a fost
lansat un al doilea mecanism al ratei de schimb, numit Mecanismul ratei de schimb 2, în cadrul
căruia sistemul multilateral a fost înlocuit cu unul bilateral, prin care fiecare monedă
participantă are definită o paritate centrală comparativ cu euro. Acest mecanism permite
intervenţia de către Banca Centrală Europeană şi de către băncile centrale ale statelor membre,
atunci cand cursul de schimb depăşeşte marja de +/- 15% faţă de cursul central.
Un obiectiv important al mecanismului ratei de schimb îl reprezintă ajutorul acordat
statelor membre din afara zonei Euro în aplicarea unor politici de stabilizare macroeconomică
cu scopul impulsionării acestora pentru a atinge convergenţa necesară intrării în zona Euro.
Avantajele care au decurs din funcţionarea mecanismului ratei de schimb sunt:
 creşterea stabilităţii mediului financiar prin utilizarea unui sistem de cursuri semi fixe
care au permis reducerea riscurilor investiţionale şi de afaceri;
 acţiuni colective care le-au permis statelor membre să se bazeze nu doar pe eforturile
proprii de menţinere a valorii monedelor lor;
 impunerea disciplinei financiare în lupta împotriva inflaţiei prin stabilirea unei marje
permise de depreciere a unei monede;
 mai bună alocare a resurselor, ca efect al eliminării incertitudinilor legate de fixarea
cursului de schimb şi, prin aceasta, a utilizării mecanismului preţurilor ca instrument de
alocare a resurselor;
 stimularea sectoarelor manufacturiere prin stabilitatea cursului de schimb; în absenţa
acestei stabilităţi, resursele se orientau spre sectoarele economice care nu aveau
legătură cu exportul;
 stimularea firmelor mici şi mijlocii mai puţin expuse riscului legat de cursul de schimb.
Dezavantajele care au făcut ca acest mecanism să nu poată evita o criză de proporţii
cum a fost cea din 1992, au fost:
 faptul că s-a pornit de la presupunerea că valoarea monedelor ar fi putut fi menţinută
prin intervenţie guvernamentală, ceea ce inseamnă capacitatea limitată a guvernelor de
a acoperi piaţa;
 faptul că a plecat de la presupunerea, care s-a dovedit a fi eronată, că guvernele ar fi
fost dispuse să intervină atunci cand monedele altor state membre s-au depreciat,
contribuind prin intervenţia lor la stabilitatea acestora;
 mecanismul a funcţionat bine in condiţiile unor rate ale inflaţiei scăzute şi constante,
dar a reacţionat violent şi negativ in momentul in care pe piaţă au apărut perturbările
17
 generate de reunificarea Germaniei sau de rezultatul respingerii, prin referendum, a
ideii de uniune monetară sau monedă unică în unele din statele membre;
 a încurajat speculanţii care au găsit un cumpărător garantat pentru monedele slabe din
sistem în persoana băncilor centrale ale statelor membre;
 a contribuit la pierderea, de către guvernele statelor membre, a suveranităţii monetare
asupra economiilor naţionale cu toate implicaţiile care derivă din acest aspect.
Funcţionarea Sistemului Monetar European şi în special în cadrul acestuia a
mecanismului ratei de schimb a implicat respectarea marjelor de fluctuaţie în limitele impuse,
ceea ce a determinat, prin angajamentele luate, o scădere a independenţei băncilor centrale,
generând aşa numita “trinitate imposibilă” adică, imposibilitatea de a avea, în acelaşi timp o
politică monetară independentă, un sistem de cursuri fixe şi o mobilitate deplină a capitalului.
Transformarea Comunităţii Europene în Uniune economică şi monetară, aşa cum a fost
prevăzută prin Tratatul de la Maastricht, a fost conturată încă din 1988, o dată cu elaborarea
Raportului asupra Uniunii economice şi monetare, cunoscut şi sub numele de Raportul Delors.
Acest raport a prefigurat construcţia noii forme integrative în trei etape, recomandând crearea
sistemului băncilor centrale europene, fără a recomanda, însă, în mod explicit utilizarea unei
monede unice.

2.3. Componentele Uniunii economice și monetare

a. Politica monetară comună
Tratatul de la Roma nu face referire în mod explicit la introducerea unei monede unice
şi nici la un sistem de coordonare a politicilor monetare între statele membre, ci doar, prin
paragrafele 103-107, precizează că „fiecare ţară participantă la procesul de integrare consideră
politicile sale conjuncturale şi politicile în domeniul cursului de schimb ca elemente ale unui
consens reciproc acceptabil, considerând cursul de schimb ca fiind o problemă de interes
comun”. Pe parcursul primilor ani ai construcţiei europene, în care s-au pus bazele uniunii
vamale şi s-au creat instrumentele Politicii Agricole Comune, principala problemă a
Comunităţii din perspectivă monetară a fost ajustarea cursurilor de schimb.
Aceasta se datora faptului că atât funcţionarea, cât şi performanţele Politicii comerciale
comune şi ale Politicii Agricole Comune erau puternic influenţate de fluctuaţiile cursului de
schimb valutar. Tratatul Uniunii Europene semnat la Maastricht în 1991 este cel care a condus
la introducerea unei politici monetare comune bazată pe o monedă unică administrată de către
o singură bancă centrală independentă. În conformitate cu prevederile Tratatului, obiectivul de
bază al politicii monetare comune şi al politicii cursului de schimb îl reprezintă stabilitatea
preţurilor şi fără a aduce prejudicii acestui obiectiv, susţinerea politicilor economice generale
18
ale Uniunii, în concordanţă cu principiile economiei libere de piaţă şi ale concurenţei. Cu toate
că formarea Uniunii economice şi monetare a fost considerată ca fiind rezultatul unui proces
unitar, acesta poate fi delimitat în trei etape:
Prima etapã, (1 iulie 1990 şi 31decembrie 1993) ale cărei elemente centrale au fost
stabilite înainte de Maastricht a reprezentat etapa consolidării pieţei şi a marcat începutul
perioadei de creare a structurilor economico-instituţionale proprii uniunii economice şi
monetare. Obiectivul central al acestei etape l-a constituit creşterea convergenţei politicilor
economice şi a cooperării între băncile centrale în scopul incorporării practicilor monetare ale
statelor membre în cadrul Sistemului Monetar European. În cadrul ei s-au realizat o serie de
progrese legate de abolirea restricţiilor legate de mişcările de capital, consolidarea
mecanismului ratei de schimb şi o întărire a cooperării între băncile centrale ale statelor
membre. În cadrul acestei etape, în procesul de consolidare a pieţei, Consiliul a stabilit un
cadru de convergenţă al performanţelor economice din statele membre şi de monitorizare a
progresului realizat, pe baza unor rapoarte periodice.
Cea de-a doua etapã a început la 1 ianuarie 1994 şi s-a încheiat la 31 decembrie 1998.
În timpul acestei etape, pornind de la prevederile Tratatului Uniunii Europene statele membre
au fost constrânse să evite deficitele bugetare excesive, şi să iniţieze paşi spre independenţa
băncii centrale. În procesul de creştere a independenţei băncilor centrale, Tratatul le interzicea
acestora acordarea de facilităţi de creditare guvernamentale sau de achiziţii de instrumente
privind datoria publică direct de la acestea. Alături de interzicerea explicită a finanţării directe
a deficitelor publice, Tratatul mai prevedea, prin art. 102, ca autorităţile publice să nu aibă
acces privilegiat la instituţiile financiare, decât dacă acesta avea la bază motive de natură
prudenţială. Altfel spus, Tratatul a încercat să inducă un control bugetar indus de piaţă. În
pregătirea celei de a treia etape, Comisia şi Institutul Monetar European au fost obligate să
raporteze Consiliului aspectele legate de modul in care legislaţiile naţionale răspund cerinţelor
legate de atingerea uniunii economice şi monetare şi asupra progresului făcut in indeplinirea
criteriilor de convergenţă.
Criteriile de convergențã
Tratatul de la Maastricht condiţionează participarea in cadrul Uniunii economice şi
monetare de indeplinirea unor criterii de convergențã nominalã, un fel de ţinte cantitative de
referinţă, cunoscute şi sub numele de Criteriile de la Maastricht. Acestea sunt:
- rată scăzută a inflaţiei, care să nu depăşească cu mai mult de 1,5 % cele mai bune performanţe
ale statelor membre participante in anul dinaintea examinării;
- dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depăşească cu mai mult de 2%
dobânzile din cele mai performante state membre participante in anul dinaintea examinării;

19
- un deficit bugetar care să nu depăşească 3% din PIB
- datorie publică cumulată care să nu depăşească 60% din PIB;
- stabilitatea cursului de schimb, in sensul menţinerii cursului naţional in limitele marjelor
normale de fluctuaţie ale MRS2 pentru cel puţin doi ani inaintea intrării in zona euro (art. 121
din TEC) .
Criteriul de convergenţă a cursului de schimb reprezintă una din condiţiile Tratatului de
la Maastricht care trebuie indeplinită de către statele membre inainte de adoptarea monedei
unice. Aceasta presupune participarea obligatorie la MRS2 cel puţin doi ani inainte de intrarea
in zona euro, timp in care nu este permisă realinierea parităţii centrale in sensul devalorizării in
cei doi ani de participare la MRS2. In afara acestor criterii, au fost luate in calcul şi o serie de
alţi factori, cum ar fi gradul de integrare al pieţelor, soldul balanţei de plăţi, costul unitar al
forţei de muncă precum şi alte elemente relevante pentru stabilitatea pieţelor. Alături de
criteriile de convergenţă nominală, insă fără a face obiectul Tratatului de la Maastricht, au
apărut, la iniţiativa Comisiei Europene şi a Băncii Centrale Europene o serie de criterii care
merg pe asigurarea convergenţei şi coeziunii structurilor economice ale statelor membre şi ale
celor candidate.
Aceste criterii numite şi criteriile de convergențã realã privesc:
- gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe in
PIB;
- ponderea comerţului bilateral că ţările membre ale Uniunii Europene in totalul comerţului
exterior;
- structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură şi servicii);
- PIB-ul pe cap de locuitor, calculat in funcţie de paritatea puterii de cumpărare.
Începand cu 1 mai 1998, ca urmare a procedurilor şi foii de parcurs stabilite prin tratatul
CE, pe baza recomandării Comisiei, Consiliul a decis că Belgia, Germania, Spania, Franţa,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, şi Finlanda au indeplinit condiţiile de
adoptare a monedei unice, respectiv: - indeplinirea criteriilor de convergenţa nominală; - faptul
că legislaţiile naţionale, inclusiv statutul băncilor centrale erau compatibile cu Tratatul şi cu
statutul Sistemului European al Băncilor Centrale.
Cu aceeaşi ocazie, Consiliul a decis că Grecia şi Suedia nu indeplineau condiţiile
necesare pentru adoptarea monedei unice şi nu a examinat situaţia Marii Britanii şi a
Danemarcei, deoarece, in concordanţă cu prevederile Tratatului acestea au trimis o notificare
Consiliului prin care il anunţau că nu doresc să participe la cea de a treia etapa a uniunii
economice şi monetare. De fapt, in analizarea modului in care s-a realizat indeplinirea
criteriilor de convergenţă s-au făcut o serie de concesii dintre care le amintim pe cele legate de

20
ponderea datoriei publice in PIB ( cazul Italiei şi al Belgiei) sau a deficitului bugetar ( cazul
Germaniei).
Pentru a se evita controlul guvernelor asupra chestiunilor financiare ale statelor
membre, s-a semnat, ca urmare a Tratatului de la Amsterdam, Pactul de Stabilitate şi Creştere
(1997) prin care era asigurată disciplina financiară prin evitarea unor deficite bugetare peste
limitele stabilite. Statelor membre care nu au indeplinit condiţiile pentru adoptarea monedei
unice de la inceput le-a fost acordată o perioadă de derogare, nedeterminată, in cadrul căreia nu
li se aplică prevederile legate de politica monetară şi sancţiunile legate de deficitele excesive.
In acelaşi timp insă, guvernatorii băncilor centrale din aceste state sunt membri ai Consiliului
general al Băncii Centrale Europene. In iulie 2002, pe baza deciziei Consiliului, Greciei i-a fost
permisă adoptarea monedei Euro, ca urmare a indeplinirii criteriilor de convergenţă.
b. Politica economică comună
Uniunea economică şi monetară se sprijină pe trei piloni: primul este cel monetar, cel
de-al doilea este cel fiscal iar cel de-al treilea cel structural. Politica economică comună
acoperă cu preponderenţă pilonii doi şi trei. Dacă în cadrul primului pilon, cel monetar, se
poate vorbi de o puternică coordonare însoţită de o înlocuire a politicilor monetare naţionale şi
a celor privind cursul de schimb cu politici comunitare, în privinţa celui de-al doilea pilon,
datorită, în principal lipsei unui regulament fiscal comun, se poate vorbi de o slabă coordonare
şi de slabe performanţe în aplicarea în comun a unor prevederi şi reguli de această natură. În
cadrul Uniunii economice şi monetare există mai multe modele de coordonare a politicii
economice, în funcţie de modul şi puterea de intervenţie: unul bazat pe reguli obligatoriu de
respectat, cel de-al doilea bazat pe reguli orientative şi cel de-al treilea, care merge pe
principiul coordonării politicilor economice ale statelor membre, fără a presupune existenţa
unei baze legale in acest sens. Primul, creat pentru a impune disciplină financiară, este cel
adoptat de Pactul de Stabilitate şi Creştere, bazat pe reguli stricte prevăzute în tratatele Uniunii
şi care sunt aplicate prin intermediul unor reglementări formale care obligă la respectarea legii
şi, în cazuri dovedite de nerespectare a acesteia, la aplicarea de penalităţi. De menţionat faptul
că sancţiunile pot fi acordate numai statelor membre ale zonei euro. Cel de-al doilea, care stă la
baza elaborării Cadrului General de Politică Economică, presupune aplicarea unor proceduri,
prevăzute in tratate, dar care nu sunt, prin lege, obligatoriu de respectat. Cel de-al treilea, care
merge pe metoda deschisă de coordonare a politicilor economice, ca rezultat al concluziilor
Consiliului European, nu obligă, prin lege, la respectarea prevederilor şi nu permite acordarea
de sancţiuni financiare.

21
 Momentul în care s-a putut vorbi de o politică economică comună este legat de decizia
luată de statele membre de trecere spre Uniunea economică şi monetară, în 1971, ca urmare a
unei rezoluţii a Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor statelor membre.
Condiţia realizării etapelor cerute de către Uniunea economică şi monetară a constat în
convergenţa economiilor statelor membre, o sarcină deosebit de dificil de îndeplinit, date fiind
disparităţile structurale majore dintre economiile care urmau să participe la acest proces înainte
de completarea pieţei interne. În ciuda eşecului înregistrat, lecţiile primite în acea perioadă au
constituit un important stimulent pentru elaborarea şi formularea unei politici economice
eficiente.
Convergența economicã în Uniunea Europeanã
Spre deosebire de politica monetară, prin care practic statele membre transferă puterea
de decizie de la nivel naţional la nivel comunitar, acestea îşi menţin responsabilitatea asupra
politicii economice, în condiţiile respectării principiilor economiei de piaţă deschise în cadrul
unui mediu concurenţial corect. Începand cu 1 ianuarie 1994, politicile economice ale statelor
membre sunt coordonate la nivel comunitar. Decizia Consiliului din decembrie 1990 este
direcţionată spre întărirea capacităţii statelor membre de a atinge, în mod progresiv,
convergenţa în privinţa performanţelor economice înregistrate. În acest context, Consiliul
pentru Afaceri Economice şi Financiare (ECOFIN), acţionând pe baza majorităţii calificate, la
recomandarea Comisiei, formulează, în fiecare an, un document care cuprinde cadrul general al
politicii economice pentru statele membre şi pentru Uniune, în ansamblul ei şi raportează
rezultatele Consiliului.
Pe această bază, la recomandarea Comisiei, Consiliul aprobă cadrul general al politicii
economice prin care sunt stabilite obiectivele comune legate de inflaţie, finanţe publice,
stabilitatea cursului de schimb şi ocuparea forţei de muncă. Acest document se află în centrul
coordonării politicii economice a Uniunii Europene. Consiliul, pe baza rapoartelor întocmite de
către Comisie monitorizează dezvoltările economice ale fi ecărui stat membru şi ale Uniunii,
prin aşa numita monitorizare multilaterală fundamentată pe programele de convergenţă
prezentate de către fiecare din statele membre.
Procesul de monitorizare este însoţit şi de o revizuire a politicilor bugetare, cu referire
particulară la mărimea şi finanţarea deficitelor. Monitorizarea multilaterală are drept scop
obţinerea de angajamente reciproce din partea statelor membre de a-şi coordona politicile
economice In situaţia in care se constată că politicile elaborate de către un stat membru nu sunt
in concordanţă cu cadrul general stabilit, Consiliul poate, pe baza majorităţii calificate, să facă
recomandări statului membru in cauza.

22
 De asemenea, prin unanimitate, Consiliul poate să decidă asupra măsurilor ce urmează
a fi luate atunci când se consideră că situaţia dintr-un stat membru prezintă dificultăţi legate de
aprovizionarea cu un anumit produs. În situaţia în care un stat membru se află în dificultate sau
este ameninţat de o situaţie dificilă, din cauze care nu se află sub controlul acestuia, Consiliul
poate să decidă pe baza de unanimitate, la propunerea Comisiei, acordarea de asistenţă
financiară statului membru respectiv.
Intrarea în etapa a treia a Uniunii economice şi monetare şi adoptarea monedei euro a
legat economiile statelor membre şi mai mult prin adoptarea politicii monetare şi a cursului de
schimb comun. Politicile economice şi determinarea nivelului salariilor au rămas in
responsabilitatea guvernelor naţionale, în conformitate cu prevederile Pactului de Creştere şi
Stabilitate. Deoarece dezvoltarea economiilor naţionale are impact asupra perspectivelor
inflaţiei în zona euro, ele influenţează condiţiile monetare ale zonei. Din acest motiv,
introducerea monedei unice presupune o mai puternică monitorizare şi coordonare a politicilor
economice ale statelor membre care formează zona euro. O mai puternică coordonare va putea,
în schimb, să contribuie la atingerea obiectivelor propuse prin art. 2 din tratatul EC.
Pentru a asigura creşterea convergenţei şi bunei funcţionări a pieţei interne, statele
membre care nu fac parte din zona euro, dar fac parte din mecanismul ratei de schimb trebuie
incluse în coordonarea politicilor economice.
Disciplina bugetară
Politica bugetară reprezintă, probabil, cea care înregistrează cele mai mari diferenţieri
între statele membre, datorită faptului că bugetul reprezintă cea mai puternică formă de
manifestare a suveranităţii naţionale din punct de vedere economic. El este în egală măsură cel
mai important instrument de orientare a economiei, în general, şi a diferitelor politici
guvernamentale, cum ar fi cea industrială, de dezvoltare regională sau socială. Prin partea de
cheltuieli, bugetul are o influenţă directă asupra investiţiilor publice şi, indirect, şi asupra celor
private. Prin partea de venituri, bugetul influenţează economisirea şi circulaţia monetară.
Prin politica bugetară, un stat membru poate influenţa obiective economice pe termen
scurt cum ar fi evitarea unei recesiuni sau creşteri inflaţioniste sau obiective structurale pe
termen lung.
Datorită acestora, coordonarea politicilor bugetare este deosebit de dificil de realizat,
dar, în egală măsura este un demers important legat de creşterea convergenţei economice a
statelor membre ale Uniunii Europene.
Conform Pactului de Creștere și Stabilitate, statele membre răman în continuare
responsabile pentru politicile lor bugetare naţionale. În acelaşi timp însă, prin prevederile lui,

23
Pactul obligă la întărirea monitorizării şi a respectării disciplinei bugetare, prin intermediul a
două regulamente.
Primul este Regulamentul cu privire la întărirea monitorizării poziţiilor bugetare, care le
cerea statelor membre să prezinte programe de stabilizare (sau, în cazul statelor care nu
participă în cadrul zonei euro, programe de convergenţă) prin care poziţia bugetară a statului
respectiv să fie una apropiată de echilibru sau să înregistreze surplus.
Cel de–al doilea regulament are drept scop creşterea vitezei de implementare a
rezolvării problemelor legate de deficitele bugetare excesive, inclusiv prin administrarea de
sancţiuni impuse statelor membre care nu pot lua măsurile necesare corectării deficitelor
excesive şi stabileşte termenele de aplicare a acestora.
Strategia de politică economică bazată pe politici macroeconomice de creştere şi
stabilizare alături de progresele permanente înregistrate de reformele economice permit
răspunsuri flexibile la schimbarea condiţiilor economice pe termen scurt şi întăresc siguranţa şi
stabilitatea capacităţilor productive ale economiilor pe termen mediu .
Comisia va monitoriza situaţia deficitului bugetului de stat şi a datoriei publice din
statele membre, în speţă va examina concordanţa disciplinei bugetare sub două aspecte:
- cel al respectării ponderii deficitului bugetar actual sau planificat astfel încat să nu depăşească
valoarea de referinţă (3% din PIB), cu excepţia situaţiilor în care se înregistrează o scădere
permanentă a excesului de deficit, care coboară aproape de valoarea stabilită, sau atunci cand
creşterea deficitului este temporară şi excepţională şi rămâne apropiată de valoarea de referinţă.
- dacă ponderea datoriei publice depăşeşte valoarea de referinţa (60% din PIB), cu excepţia
situaţiei în care se observă o scădere a diferenţei faţă de valoarea de referinţă într-un ritm
suficient de rapid încat să se ajungă în apropierea valorii de referinţă. Dacă un stat membru nu
îndeplineşte unul sau ambele criterii menţionate anterior, Comisia pregăteşte un raport în care
sunt prezentate toate aspectele relevante, în special cele legate de poziţia economică şi bugetară
pe termen mediu a statului membru respectiv. Pe baza majorităţii calificate, Consiliul, la
recomandarea Comisiei, şi pe baza observaţiilor făcute de către statul membru în cauză, va
decide dacă există un deficit excesiv. Dacă se stabileşte existenţa acestuia, Consiliul va face
recomandări statului membru cu privire la perioada în care acesta trebuie remediat. Dacă pe
parcursul acestei perioade statul membru nu ia măsurile necesare, Consiliul va face mai întâi,
în mod public, aceleaşi recomandări, după care va decide, cu majoritate calificată, asupra
măsurilor care urmează a fi luate.
c. Solidaritatea financiară
Instrumentul comunitar prioritar pentru solidaritate financiară este Banca Europeană de
Investiţii. Obiectivul Băncii îl reprezintă contribuţia la menţinerea stabilităţii macroeconomice

24
în spaţiul comunitar. Datorită încrederii financiare de care se bucură, banca cumpără de pe
pieţele de capital credite la o rată scăzută a dobânzii, pe care le redistribuie apoi statelor
membre pentru ca acestea, la rândul lor să le direcţioneze spre dezvoltarea întreprinderilor mici
şi mijlocii. Banca reprezintă o sursă majoră de finanţare a activităţilor industriale noi şi a
sectoarelor cu tehnologie avansată, contribuind, în egală măsură, la formarea reţelelor de
transport şi energie trans- europene, protejarea mediului înconjurător sau cooperarea cu statele
din afara spaţiului comunitar. Fondul European de Investiţii, înfiinţat în 1994, are o structură a
acţionariatului formată din Banca Europeană de Investiţii (60%), Comisia Europeană (30%) şi
membrii din sectorul bancar comunitar.
Scopul acestuia îl reprezintă dezvoltarea legăturilor dintre organismele comunitare şi
mediul financiar, în dorinţa de a contribui, alături de BEI, la crearea de locuri de muncă în
spaţiul comunitar şi în ţările aflate în curs de aderare.
d. Structura instituţională
Structura instituţională a Uniunii economice şi monetare este dată, în principal, de către
Banca Centrală Europeană şi băncile centrale ale statelor membre care, împreună formează
Sistemul European al Băncilor Centrale. Din acest sistem mai fac parte şi băncile centrale ale
statelor membre care nu fac parte din zona Euro, şi care nu participă la luarea deciziilor cu
privire la politica monetară unică pentru zona Euro. Obiectivul declarat al SEBC îl constituie
menţinerea stabilităţii preţurilor. Adiţional acestui obiectiv, sistemul urmăreşte:
- definirea şi implementarea politicii monetare unice;
- crearea şi deţinerea de rezerve valutare ale statelor participante;
- asigurarea stabilităţii sistemului financiar.
Începând cu 1 ianuarie 1999, politica monetară a Uniunii Europene nu a mai fost
concepută la nivel naţional, ci la nivel comunitar de către Banca Centrală Europeană (BCE).
Instrumentele şi procedurile de politică monetară utilizate de către BCE sunt:
- operaţiunile pe piaţă deschisă, din care fac parte operaţiunile de cesiune temporară,
operaţiile ferme de vânzare de active de către SEBC, emisiunea de certificate de depozit,
operaţiuni de schimburi de devize şi lichidităţi în alb;
- facilităţi permanente care permit furnizarea sau retragerea de lichidităţi;
- rezervele obligatorii;
- controlul dobânzii la împrumuturile pe termen scurt.
Politica monetară comună este adoptată de către BCE şi apoi implementată de către
băncile centrale ale statelor membre participante la moneda unică. BCE este independentă şi nu
execută dispoziţiile instituţiilor Uniunii Europene şi nici pe cele ale guvernelor statelor
membre. Ea are dreptul exclusiv de a autoriza emisiunea de bancnote în cadrul zonei euro, în

25
timp ce băncile centrale naţionale sunt unicii acţionari şi deţinători ai capitalului BCE.
Capitalul subscris este proporţional cu ponderea PIBului şi respectiv a populaţiei statului
membru respectiv în totalul comunitar.

26
 CAPITOLUL 3
SISTEMUL EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE.
EUROSISTEMUL

3.1. Conceptualizare
Potrivit prevederilor din Tratatul asupra UE, Sistemul European al Bancilor Centrale
(SEBC) este compus din Banca Centrală Europeană (BCE) și bancile centrale ale tuturor
statelor membre ale Uniunii Europene.
În acelasi timp, Eurosistemul cuprinde Banca Centrală Europeană și băncile
centrale naționale din statele membre ale Uniunii Europene care au adoptat euro. Băncile
centrale din țările care nu au adoptat euro sunt membre ale SEBC având un statut special – deși
li se permite conducerea politicilor monetare nationale, ele nu iau parte la luarea și
implementarea deciziilor în ceea ce privește politica monetară unică pentru zona euro.
În concordanță cu Tratatul de la Maastricht și cu Statutul Sistemului European al
Băncilor Centrale (denumit în continuare Statut), obiectivul principal al Eurosistemului este
menținerea stabilității preturilor.7 Fără prejudicierea acestui obiectiv, SEBC susține politicile
economice generale în UE, acționând în conformitate cu principiul unei economii de piață
concurențiale, favorizând o alocare eficientă a resurselor și respectând principiile stabilite.
Conform prevederilor din Tratat (art. 105(1)) și din Statut (art. 3), obiectivele
principale ale SEBC sunt:
Ø definirea si implementarea politicii monetare unice în zona euro;
Ø conducerea operațiunilor de schimb valutar;
Ø mentinerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
Ø promovarea unui sistem de plăți eficient.
De asemenea, Eurosistemul își propune să contribuie direct la coordonarea
politicilor autorităților competente privind supravegherea prudențială a instituțiilor de
credit și asigurarea stabilității sistemului financiar. Așa cum este prevăzut în Statut (art. 5)
și pentru a îndeplini obiectivele propuse, BCE împreună cu băncile centrale naționale trebuie să
colecteze informațiile statistice necesare, fie de la autoritățile naționale competente, fie direct
de la agenții economici.
Totodată, în Statut (art. 7) se precizează faptul că Eurosistemul este independent, în
realizarea obiectivelor sale, nici BCE, nici băncile centrale naționale sau un alt membru al

7
Protocolul nr. 18 privind Statutul Sistemului European al Bancilor Centrale
27
organelor de decizie neputând primi instructiuni din partea unui organism extern. Instituțiile
comunitare și guvernele statelor membre nu pot influența organele de decizie ale BCE în
îndeplinirea sarcinilor lor, Statutul SEBC conținând prevederi referitoare la asigurarea
independenței membrilor organelor de conducere ale BCE.

3.2. Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană reprezintă cea mai înaltă autoritate monetară din zona euro.
La fel ca Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii sau Banca Japoniei, pentru
monedele lor nationale, Banca Centrală Europeană este emitentul și paznicul constituțional al
monedei unice euro. În activitatea sa, locul prioritar îl ocupă stabilirea ratelor critice ale
dobânzilor pe termen scurt, care determină în mod indirect ritmul creșterii economice. În
calitate de creator al politicii monetare în zona euro, Banca Centrală Europeană este unicul și
cel mai important determinant al stabilității și succesului monedei euro.
Dintr-o perspectivă istorică, Banca Centrală Europeană este succesorul instituțional al
Institutului Monetar European înfiintat în 1994, care timp de patru ani și-a desfășurat
activitatea pentru a se transforma într-o bancă centrală operațională.
BCE este o instituție oficială a UE, constituind nucleul Eurosistemului și al
Mecanismului unic de supraveghere. Mai mult de 3 500 de persoane din întreaga Europă
lucrează pentru BCE la Frankfurt pe Main, în Germania. Acestea îndeplinesc o serie de
atribuții în strânsă cooperare cu băncile centrale naționale din cadrul Eurosistemului și, în
scopuri de supraveghere bancară, cu autoritățile naționale de supraveghere din cadrul
Mecanismului unic de supraveghere.
Efectul cel mai important al introducerii euro este acela că determină mutații deosebite
în structura și aplicarea politicii monetare în țările zonei euro, care ocupă poziții importante în
ierarhia statelor lumii. Această transformare este evidentă după introducerea euro, deoarece
politica monetară joacă un rol esențial în toate domeniile, de la creștere economică, inflație,
cheltuieli guvernamentale și rate de schimb până la investițiile industriale și competitivitatea
exporturilor.

3.2.1.Organizarea Băncii Centrale Europene

Procesul de adoptare a deciziilor în cadrul Eurosistemului este centralizat prin organele

din componenta BCE: Consiliul Guvernator și Consiliul Executiv. Atâta timp cât există state
membre care nu au adoptat încă euro, s-a considerat necesară activitatea unui al treilea organ,
Consiliul General.
Consiliul Guvernator se compune din membrii Consiliului Executiv al BCE și
28
guvernatorii băncilor centrale naționale.
Consiliul Guvernator cuprinde astfel toti membrii Consiliului Executiv și guvernatorii
băncilor centrale europene ale statelor membre fără nici o derogare.
Principalele responsabilități ale Consiliului Guvernator sunt:
- adoptarea strategiei și a deciziilor necesare pentru îndeplinirea obiectivelor
Eurosistemului;
- formularea politicii monetare din zona euro, incluzând deciziile privind obiectivele
monetare, ratele de dobandă etc.;
- stabilirea cadrului necesar pentru implementarea lor.
Consiliul Guvernator se întâlnește de cel puțin zece ori pe an pentru a analiza
stabilitatea economică europeană și pentru a formula politica monetară; în prezent, el se
reunește o dată la două săptămâni, în ziua de joi. Periodic, Consiliul Guvernator se mai poate
întâlni în sesiuni speciale, în care caz participă și guvernatorii băncilor centrale din cele trei
state membre ale Uniunii Europene care nu au adoptat euro.
Consiliul Executiv este compus din președinte, vice-președinte și 4 alți membri.
Președintele, vice-președintele și membrii se aleg din rândul persoanelor cu
recunoaștere și cu experiență în domeniul monetar sau bancar, trebuind să fie cetațeni ai
statelor membre. Alegerea se face cu acordul guvernelor statelor membre, pe baza unei
recomandari din partea Consiliului, după o consultare prealabilă cu Parlamentul European și
Consiliul Guvernator al BCE. Mandatul are o durată de opt ani și nu este reînnoibil.
Principalele responsabilități ale Consiliului Executiv sunt:
- implementarea politicii monetare conform strategiei și deciziilor Consiliului Guvernator
al BCE;
- pregatirea întâlnirilor Consiliului Guvernator;
- executarea acelor atribuții care au fost delegate de către Consiliul Guvernator.
Presedintele Consiliului European și un membru al Comisiei Europene pot participa
fără vot deliberativ la reuniunile Consiliului Guvernator al BCE. Presedintele BCE este invitat
să participe la reuniunile Consiliului European atunci când acesta deliberează pe probleme
referitoare la obiectivele și misiunile SEBC.
BCE înaintează un raport anual privind activitățile SEBC și politica monetară din anul
precedent și pentru anul în curs, Parlamentului European, Comisiei Europene, precum și
Consiliului European. Presedintele BCE prezintă acest raport Consiliului și Parlamentului
European, care pot ține o dezbatere generală pe aceasta temă. Presedintele BCE și ceilalți
membri ai Consiliului Executiv, la cererea Parlamentului European sau din proprie initiativă,
pot fi aleși de comisiile competente ale Parlamentului European.

29
 Prin articolul 45.2. din Statutul SEBC se stabileste componența Consiliului General,
astfel: președintele, vice-președintele BCE și guvernatorii băncilor centrale naționale. Ceilalți
membri ai Consiliului Executiv pot participa, fără a avea drept de vot, la întâlnirile Consiliului
General.
Consiliul General urmărește îndeplinirea obiectivelor asumate de BCE, care sunt necesare
pentru realizarea celei de-a treia etape a Uniunii Monetare Europene. Consiliului General îi
revin și responsabilități prin care să contribuie la:
- colectarea datelor statistice;
- pregatirea rapoartelor anuale ale BCE;
- stabilirea regulilor necesare pentru standardele de contabilitate și raportarea
operatiunilor BCE;
- adoptarea măsurilor privind stabilirea nivelului subscrierii de capital la BCE;
- stabilirea condițiilor pentru angajarea membrilor BCE;
- fixarea irevocabila a ratelor de schimb ale monedelor statelor membre față de euro.
Pe parcursul celor trei etape ale unificarii monetare europene, au existat și alte instituții
cu atribuții în domeniul monetar și financiar: Comitetul Monetar și Comitetul Economic și
Financiar.
Conform art. 109C din Tratat, în vederea coordonarii politicilor statelor membre pentru
a asigura functionarea pietei interne, s-a instituit un Comitet Monetar cu caracter consultativ,
care avea ca misiune:
- să urmărească situația monetară și financiară a statelor membre și a Comunității,
precum și regimul general de plăți și să raporteze permanent Consiliului și Comisiei
Europene;
- să emită opinii pentru aceste instituții, la cererea Consiliului sau a Comisiei, ori din
proprie inițiativă;
- să procedeze, cel puțin o data pe an, la examinarea situației privind mișcarea
capitalului și liberalizarea plăților.
La începutul celei de-a treia faze s-a instituit un Comitet Economic și Financiar,
Comitetul Monetar fiind dizolvat.
Comitetul Economic si Financiar avea ca misiune:
- să emită opinii pentru aceste instituții, la cererea Consiliului sau a Comisiei, ori din
proprie initiativă;
- să urmărească situația economică și financiară a statelor membre și a Comunității,
precum și regimul general de plăți al statelor membre și să raporteze permanent
Consiliului și Comisiei în legătura cu acest subiect, în special în ceea ce privește

30
 relațiile financiare cu țările terțe și cu instituțiile internaționale;
- să procedeze, cel puțin o dată pe an, la examinarea situației privind mișcările de
capital și liberalizarea plăților.
În ceea ce priveste președintele BCE, art. 13 din Statutul SEBC prevede ca el poate fi
înlocuit de vice-presedinte în cadrul întâlnirilor Consiliului Guvernator și ale Consiliului
Executiv. Presedintele sau vice-presedintele reprezintă Banca Centrala Europeana în exterior.
Conducerea și administrarea Sistemului European al Bancilor Centrale este
supravegheată de Consiliul Executiv al Bancii Centrale Europene. Consiliul Executiv ia
deciziile pe baza majorității de voturi, fiecărui membru revenindu-i un vot, cel decisiv
aparținând președintelui BCE.
Regulamentul BCE are o cuprindere generala. El este obligatoriu în toate elementele
sale și direct aplicabil în orice stat membru. Recomandarile și rapoartele nu sunt obligatorii.
Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi desemnează.
În exercitarea puterilor și în îndeplinirea misiunilor care le-au fost atribuite prin Tratat
(art. 107) si prin Statut (art. 7), nici BCE, nici o bancă națională și nici un membru oarecare
din organele lor de decizie nu poate solicita și nici accepta instrucțiunile instituțiilor sau
organelor comunitare, ale guvernelor statelor membre sau ale oricărui alt organism. Instituțiile
și organele comunitare, precum și guvernele statelor membre se angajează să respecte acest
principiu și sa nu încerce influențarea membrilor organelor de decizie ale BCE sau băncilor
centrale naționale, în îndeplinirea misiunilor lor.

3.2.2. Obiectivele și funcțiile Băncii Centrale Europene

Dupa cum se regăsește in art. 105(1) din Tratatul asupra Uniunii Europene și în art. 2
din Statutul Sistemului European al Bancilor Centrale, “obiectivul primar al Sistemului
European al Băncilor Centrale va fi acela de a menține stabilitatea prețurilor”. Deși
Banca Centrală Europeană are cu siguranță și alte responsabilități, stabilitatea preturilor sau
controlul inflației reprezintă obiectivul cel mai important al acestei instituții.
La fel ca în cazul tuturor băncilor centrale, principalul mijloc prin care Banca Centrală
Europeană controlează inflația este influențarea nivelului ratelor dobânzilor interbancare.
Ratele mai ridicate ale dobânzilor conduc la creșterea costului împrumuturilor si, prin urmare,
la scăderea consumului; ele pot stimula economiile, îndemnând agenții economici și populația
să își păstreze banii, mai degrabă decât să îi cheltuiască. În mod corespunzator, ratele mai mari
ale dobânzilor scad cererea globală pentru bunuri și servicii, ceea ce limitează creșterea
economică și reduce inflația. Invers, ratele mai mici ale dobânzilor sporesc cererea globală și
impulsionează creșterea economică. Acest proces fundamental reprezintă baza oricărei

31
economii industrializate.
Lucrul cel mai important care trebuie reținut în legătura cu Banca Centrală Europeană
este acela că ea este răspunzatoare pentru stabilitatea prețurilor în întreaga zonă a
monedei unice. Fără a aduce vreun prejudiciu stabilității prețurilor, BCE are misiunea să
sprijine politicile economice ale UE, acționând în conformitate cu principiile economiei de
piață favorizând o alocare eficientă a resurselor.
Conform art. 3 din Statutul SEBC, Banca Centrală Europeană are și alte
responsabilități, și anume:
- de a implementa politica monetară unică în zona euro;
- de a coordona operațiunile de schimb valutar;
- de a păstra și administra rezervele oficiale ale statelor membre;
- de a promova un sistem de plăți eficient.
Pornind de la funcțiile generale ale oricărei bănci centrale și analizând prevederile
Statutului Sistemului European al Bancilor Centrale, pot fi considerate funcții ale Băncii
Centrale Europene următoarele:
1. Emisiunea de monedă
Ca toate bancile centrale, Banca Centrală Europeană reprezintă singura autoritate cu
drept de emisiune a monedei unice, misiunea BCE fiind definită mult mai detaliat decât în mod
obișnuit pentru o bancă centrală.
Banca centrală asigură tipărirea bancnotelor și baterea monedelor metalice euro și ia
măsuri pentru păstrarea în siguranță a celor care nu sunt puse în circulație, precum și pentru
custodia și distrugerea, când aceasta este necesară, a matrițelor, cernelurilor și a bancnotelor și
monedelor metalice retrase din circulație.
2. Stabilirea și implementarea politicii monetare unice în zona euro
În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BCE dispune de un set de
instrumente și proceduri specifice:
- conduce operatiunile de open-market;
- ofera facilități de creditare permanente;
- stabilește regimul rezervelor minime obligatorii pe care băncile trebuie să le mențină în
conturi deschise la aceasta.
Banca Centrală Europeană controlează nivelul masei monetare și ratele dobânzii în
zona euro.
3. Monitorizarea operațiunilor de schimb valutar

32
 Politica valutară este un element important atât al politicii monetare, cât și al celei
economice, ea trebuind definită într-un cadru de cooperare, prin respectarea obiectivului
stabilității prețurilor, între autoritățile monetare și alte instituții comunitare.
Deoarece modificările cursului de schimb al euro pot influența stabilitatea prețurilor în
zonă, BCE este obligată să intervină periodic pe piețele valutare pentru a imprima cursului
trendul dorit. Intervențiile au loc pe baza rezervelor pe care băncile centrale le-au subscris la
înființarea BCE.
Banca Centrală Europeană elaborează și aplică politica privind cursul de schimb în
zona euro, emite reglementari privind monitorizarea și controlul tranzacțiilor valutare și al altor
operațiuni specifice.
În concordanță cu art. 109 din Tratat, zona euro aplică o politică valutară unică în
relație cu celelalte valute, formulată utilizând procedurile stabilite de Consiliul European, BCE
și Comisia Europeană.
4. Administrarea rezervelor valutare
În concordanță cu art. 30.1. din Statut, băncile centrale naționale furnizează BCE active
de rezervă. BCE are toate drepturile în ceea ce privește menținerea și administrarea rezervelor
valutare care îi sunt transferate.
Celelalte operațiuni cu active de rezervă rămân la nivelul băncilor centrale naționale, în
timp ce operațiunile din balanța de plăți care depășesc o anumită limită trebuie aprobate de
BCE cu scopul de a asigura echivalența cu rata de schimb și politica monetară în UE. Fiecare
bancă centrală națională poate fi creditată de BCE cu o suma echivalenta cu contributia ei (art.
31.2. din Statut).
5. Supravegherea sistemelor de plăți în zona euro
BCE coordoneaza și supraveghează sistemele de plăți în zona euro, răspunzand de
respectarea reglementărilor privind plățile în întreaga zonă (art. 22 din Statut). Dacă
transferurile electronice între bănci, instituții financiare, firme și persoane fizice nu decurg ușor
și sigur, integritatea euro este afectată. Reglementările referitoare la plăți privesc, în principal,
supravegherea sistemului computerizat de plăți transfrontaliere din Europa, sistem cunoscut
sub numele de Sistemul transeuropean automat de decontare bruta în timp real (TARGET -
Trans-European Automated Real-time Gross settlement Express Transfer system). Obiectivul
final al TARGET este de a reduce costurile operaționale combinate ale băncilor din Uniunea
Europeană (UE) și de a stimula gestionarea lichidității. TARGET este important pentru

33
îndeplinirea anumitor atribuții de bază ale Sistemului European al Băncilor Centrale, cum ar fi
implementarea politicii monetare a UE și promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.8
6. Supravegherea instituțiilor de credit
În art. 25.1. din Statut se prevede obligația ca BCE sa fie consultată ori de câte ori se
are în vedere emiterea unor acte juridice care să aibă legătură cu competentele ei, în special în
domeniul legislației privind supravegherea prudențială a instituțiilor de credit din zona euro.
Din această perspectivă, BCE are misiunea de a contribui la desfășurarea cu eficiență de
către autoritățile competente din țările membre a politicilor de supraveghere prudențială a
instituțiilor de credit, cu scopul de a asigura stabilitatea sistemului financiar (art. 25.2. din
Statut).
7. Acționează ca bancă a băncilor centrale naționale
În concordanță cu prevederile art. 19 din Statut, Banca Centrală Europeană solicită
instituțiilor de credit menținerea rezervelor minime obligatorii în conturi la băncile centrale
naționale în cadrul sistemului de rezerve minime al Eurosistemului. În același timp, există
obligația băncilor centrale naționale să depoziteze o anumită sumă de bani în conturile BCE,
pentru care se plătește o dobândă redusă. Deținerile sub forma rezervelor minime ale
instituțiilor de credit sunt remunerate la rata operațiunilor principale de refinanțare.
Deși necesarul rezervelor minime reprezintă un instrument important de politică
monetară, el joacă un rol secundar în operațiunile zilnice ale Băncii Centrale Europene.
Sistemul rezervelor minime se aplica institutiilor de credit din zona euro și are drept
scop asigurarea stabilității ratelor de dobandă și a lichidității structurale.
De asemenea, conform art. 17 din Statut, BCE și băncile centrale naționale pot
deschide conturi pentru alte instituții de credit, entități publice sau alți participanți pe piață și
pot accepta active calificate ca eligibile pentru garantare.
8. Împrumutator de ultimă instanță
Instituțiile de credit din zona euro pot apela la Banca Centrală Europeană pentru a se
împrumuta pentru nevoile lor de lichiditate (art. 18 din Statut). În general, împrumuturile
interbancare sunt mai frecvente decât cele de la o bancă centrală, iar BCE împrumută numai
atunci când sistemul bancar, ca întreg, duce lipsă de lichidități. Ea își realizează activitățile de
refinanțare prin intermediul celor 12 bănci centrale naționale ale Eurosistemului, fără a se
implica de o manieră directă în tranzacțiile de răscumpărare.
9. Asigurarea legăturii cu organizațiile financiar-bancare internaționale

8
https://eur-lex.europa.eu/RO/legal-content/summary/trans-european-automated-real-time-gross-settlement-
express-transfer-system-target.html
34
 BCE participă în prezent la întâlnirile unor organisme internaționale, cum sunt FMI,
OECD, BRI etc.
În aceste relații, Consiliul European, la propunerea Comisiei Europene și după
consultarea BCE, hotărând cu majoritate calificată, decide poziția pe care o ocupă UE la nivel
internațional în ceea ce privește problemele care prezintă un interes particular pentru Uniunea
Economică și Monetară și, hotărând cu unanimitate de voturi, își decide reprezentarea
respectând repartizarea competențelor prevăzută la art. 103 si 105 din Tratat.
Statele membre pot negocia în instanțele internaționale și pot încheia acorduri
internaționale, fără însă să aducă prejudicii competențelor și acordurilor comunitare în cadrul
Uniunii Economice și Monetare.
Reprezentarea în organizațiile internaționale trebuie să fie conformă cu regulile
acestora din urmă. Relațiile dintre Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional
trebuie guvernate de dispozițiile cuprinse în Statutul FMI. În calitatea lor de membre ale FMI,
statele Uniunii Europene trebuie să contribuie la aplicarea aranjamentelor practice care ar
facilita supravegherea din partea FMI și expunerea pozițiilor UE, inclusiv avizul SEBC în
instanțele Fondului.
O altă instituție financiară internațională de importanță deosebită este Banca
Reglementelor Internationale (BRI)9. Fondată (în anul 1930) inițial pentru a se ocupa de
transferurile legate de datoriile internaționale, BRI a ajuns să fie considerată “banca centrală a
băncilor centrale”. Alături de reglementarea plăților între băncile centrale, BRI se ocupă de
probleme privind cooperarea bancară, de acordurile privind regulile ce trebuie să guverneze
tranzacțiile financiare internaționale etc. Banca Naţională a României a devenit membră a
Băncii Reglementelor Internaţionale încă din anul înfiinţării (1930). În prezent, BRI numără 63
de membri, bănci centrale (inclusiv Banca Centrală Europeană) şi autorităţi monetare din toate
zonele geografice. BNR deţine 8.564 de acţiuni (respectiv 42,8 milioane DST) din capitalul
băncii, pentru care, de regulă, primeşte anual dividende, în funcție de hotărârea Adunării
Generale a acționarilor. După 1990, BRI a acordat Băncii Naţionale a României asistenţă
tehnică pentru consolidarea funcţiilor de bancă centrală10.

3.3. Băncile centrale naționale din zona euro

În concordanță cu prevederile Tratatului asupra Uniunii Europene, băncile centrale
naționale sunt părți componente ale Eurosistemului. În consecință, obiectivele specifice
Eurosistemului trebuie îndeplinite într-o manieră colectivă. Eurosistemul susține decizii

9
https://www.bis.org/
10
https://www.bnr.ro/Banca-Reglementelor-Internationale-(BRI)-1450-Mobile.aspx
35
centralizate și coerente și oferă cadrul organizatoric și instituțional pentru aplicarea principiului
descentralizării. În consecință, băncile centrale naționale joacă un rol important în realizarea
obiectivelor și funcțiilor Eurosistemului.
În conformitate cu art. 14.1. din Statutul SEBC, fiecare stat membru trebuia să se
asigure, cel mai târziu la data constituirii SEBC, că legislația națională și statutul băncii
centrale sunt compatibile cu prevederile Tratatului asupra UE și ale Statutului SEBC.
Fiind parte integrantă a Sistemului European al Băncilor Centrale, băncile centrale
naționale funcționează în limitele principiilor și instrucțiunilor Băncii Centrale Europene.
Înainte de introducerea monedei unice, 12 bănci centrale naționale diferite formulau
politica monetară în zona euro. Fiecare instituție, de la Bundesbank în Germania, până la
Banca Centrală a Irlandei, stabilea independent ratele dobanzilor la nivel național, deși exista o
colaborare oficială și/sau neoficială. Începând cu 1 ianuarie 1999, Banca Centrală Europeană a
preluat autoritatea exclusivă pentru zona euro în domeniul politicii monetare.
Fără îndoială, cadrul multinațional și multilingvistic al zonei euro a reprezentat o
provocare pentru băncile centrale ale țărilor membre UE. Contribuția băncilor centrale
naționale în ceea ce privește transmiterea mesajelor de politică monetară ale BCE în limbile
naționale și cunoașterea contextului național cultural și a convențiilor de comunicare existente
nu pot fi evaluate, cel puțin în primii ani de viață ai monedei unice. Prin explicarea motivelor
care stau la baza actiunilor BCE în spațiul politic național, băncile centrale naționale contribuie
la informarea publicului din statele membre.
Caracterul federal al Eurosistemului se reflectă în alcătuirea organelor de decizie ale
BCE: ca membrii ai Consiliului Guvernator, guvernatorii băncilor centrale naționale participă
la deciziile de politică monetară. Diferitele comitete ale SEBC creează o legătură profesională
și umană între băncile centrale naționale și BCE. Activitatea acestor comitete, cunoștințele de
specialitate și experiența națională se reunesc pentru a contribui la luarea unor decizii eficiente
la nivelul Eurosistemului.
Una din provocările instituționale viitoare ale Eurosistemului se referă la necesitatea
revizuirii practicilor și procedurilor în interiorul acestuia. Pentru a crește eficiența și a
răspunde la cerințele pieței, trebuie să se urmărească îmbunătățirea cadrului existent ținând
cont de experiențele primilor ani. O monedă unică stimulează mutațiile în structurile pieței,
fapt care influențează practicile și regulamentele aplicate, determinând o revizuire a acestora.
Ținând cont de mediul dinamic și în permanentă schimbare, o cooperare strânsă în
interiorul Eurosistemului poate fi benefică în acele domenii care nu sunt direct legate de
obiectivele de politică monetară, dar care în mod tradițional reprezintă cadrul în care își
desfășoară activitatea banca centrală. Aceste eforturi nu prejudiciază distribuția

36
responsabilităților între BCE și băncile centrale naționale.
Integrarea sistemului bancar european și a piețelor financiare prezintă importanță
atât pentru băncile centrale naționale prin sporirea lichidității și scăderea costurilor pe care le
presupunea operarea în mai multe țări, cât și pentru Banca Centrală Europeană, prin creșterea
eficienței și implementarea corespunzătoare a politicii monetare unice.
În prezent se poate discuta despre un sistem bancar unic în zona euro, caracterizat prin:
 piata monetară integrată pentru transferurile în euro;
 interconectarea băncilor naționale printr-o infrastructură de plăți comună;
 integrarea pieței de capital și a serviciilor financiare.
La nivelul pieței bancare detailiste, băncile internaționale trebuie să trateze fiecare țară
ca o piață individuală. Acesta datorită localizării cererii, produselor bancare specifice fiecărei
țări și diferențelor în ceea ce privește regulile de protecție a consumatorilor și practicile de
reglementare și supraveghere.
La nivel european, băncile centrale și autoritățile de supraveghere abordează problema
din perspectiva unui sistem bancar unic, cu scopul de a menține stabilitatea financiară în toată
zona euro.
O monedă unică și o bancă centrală comună determină un sistem bancar unificat.
Accesul la o sursa comuna de lichiditate și pe o piață monetară unică - ca și încrederea într-o
monedă unică - creează legături puternice între băncile centrale care operează în zona euro.
Progresele înregistrate până în prezent în domeniul integrării sistemelor bancare naționale sunt
remarcabile.
În primul rand, înca din primele zile ale circulației monedei euro s-a creat o piață
monetară unică, pe care produsele financiare pot fi tranzactionate foarte rapid și cu costuri
minime. Datele privind fluxurile comerciale transfrontaliere demonstreaza o puternică unificare
a pieței.
În al doilea rând, infrastructura plăților de mare valoare pentru zona euro este
unificata. Fluxurile de plăți între aceste sisteme indică o creștere semnificativă a activității
interbancare transfrontaliere după introducerea monedei unice. Tranzacțiile transfrontaliere se
derulează în proportie de 40% prin sistemul TARGET.
În prezent, băncile europene pot sa se împrumute peste granițe în loc să apeleze la
băncile centrale naționale. Piața monetară unică poate astfel absorbi mai multe distorsiuni decât
înainte. Băncile care operează în sistemul comun formează o rețea care facilitează o propagare
rapidă a șocurilor în zona, dintr-o țară în alta.
În timp ce responsabilitatea privind menținerea stabilității financiare rămâne la nivelul
autorităților naționale, este necesară adâncirea cooperării între băncile centrale din statele
37
membre. Autoritățile europene consideră că o cooperare strânsă este esențială atât pentru
reducerea riscului, cât și pentru rezolvarea unor probleme ce pot interveni pe parcurs.
Emisiunea de monedă, stabilirea politicii monetare unice, coordonarea operațiunilor de
schimb valutar, administrarea rezervelor valutare ale statelor membre și promovarea unui
sistem de plăți eficient sunt principalele funcții ale Băncii Centrale Europene.

38
 CAPITOLUL 4
MONEDA EURO

4.1. Planificarea și pregătirea introducerii euro

Bancnotele şi monedele euro au fost puse în circulaţie în anul 2002, însă planificarea şi
pregătirea introducerii acestei monede au fost iniţiate de la începutul anilor ‟90.
Pe data de 7 februarie 1992 a fost semnat la Maastricht Tratatul privind Uniunea
Europeană. Acesta stabileşte competenţele Băncii Centrale Europene (BCE), ale guvernelor şi
ale băncilor centrale din cele 12 ţări din zona euro cu privire la emiterea numerarului euro.
Tratatul prevede că BCE deţine dreptul exclusiv de a autoriza emisiunea de bancnote pentru
zona euro, atât BCE, cât şi băncile centrale naţionale (BCN) având însă drept de emisiune. Cu
toate acestea, având în vedere faptul că BCE nu desfăşoară nici o operaţiune cu numerar,
băncile naţionale sunt cele care pun de fapt în circulaţie, retrag, prelucrează şi depozitează
bancnotele.
Bancnotele aflate în circulaţie se regăsesc în bilanţurile BCE şi ale BCN conform grilei
de repartiţie, indiferent de ţara în care se află efectiv în circulaţie. De fapt, numărul de bancnote
aflate în circulaţie într-o ţară nu mai poate fi determinat, având în vedere fluxurile
transfrontaliere de numerar neînregistrate în zona euro, provenind, de exemplu, din turism.
Responsabilitatea pentru monedele euro revine guvernelor naţionale, sub coordonarea
Comisiei Europene de la Bruxelles. Guvernele ţărilor din zona euro sunt emitenţii oficiali de
monede euro şi, în această calitate, deţin toate atribuţiile în ceea ce priveşte grafica şi
caracteristicile tehnice ale monedelor, precum şi în ceea ce priveşte confecţionarea acestora.
Cu toate acestea, BCE răspunde de aprobarea volumului anual de monede euro care
urmează a fi emise şi acţionează totodată ca evaluator independent al calităţii monedelor
confecţionate.
La reuniunea Consiliului European de la Madrid, şefii de state şi de guverne au
convenit ca bancnotele şi monedele euro să circule în paralel cu valutele naţionale începând cu
data de 1 ianuarie 2002 cel târziu. Data exactă, situată între 1 ianuarie 1999 şi 1 ianuarie 2002,
nu a fost precizată, pentru a ţine seama de preferinţele diverşilor utilizatori şi de timpul necesar
imprimării bancnotelor şi confecţionării monedelor.
Alegerea datei de 1 ianuarie 2002 prezenta atât avantaje, cât şi dezavantaje.
Perioada de vârf în utilizarea bancnotelor este sfârşitul de an, când circulaţia acestora
este cu aproximativ 10% peste medie datorită sărbătorilor de iarnă, iar primele zile ale lunii

39
ianuarie reprezintă, de obicei, o perioadă de reduceri de sezon şi inventar pentru comerţul cu
amănuntul. Au fost luate în considerare şi alte date, însă în final s-a convenit că data de 1
ianuarie 2002 este cea optimă, aceasta marcând începutul anului calendaristic şi fiind aşteptată
de administraţiile publice naţionale.
Reuniunea Consiliului European de la Madrid a stabilit, de asemenea, ca euro să circule
în paralel cu monedele naţionale pe o perioadă de maximum şase luni, în pofida faptului că
ulterior au existat dezbateri cu privire la argumentele pro şi contra reducerii acestei perioade. O
perioadă mai scurtă de circulaţie în paralel ar fi redus costurile procesării simultane a două
valute de către bănci, comercianţii cu amănuntul şi populaţie, în timp ce o perioadă mai lungă
ar fi facilitat adaptarea distribuitoarelor automate. În cele din urmă, s-a ajuns la un compromis,
prin decizia de a reduce perioada de tranziţie. În luna noiembrie 1999, Ecofin a hotărât ca
perioada de circulaţie în paralel să dureze între patru săptămâni şi două luni. Băncile erau
autorizate să preschimbe moneda naţională şi după expirarea acestei perioade, monedele
naţionale pierzându-şi puterea circulatorie.

4.2. Crearea simbolului și a monedei Euro

La reuniunea Consiliului European de la Madrid din luna decembrie 1995, şefii statelor
europene au stabilit denumirea noii monede: Euro. Alte propuneri au fost respinse din cauza
conotaţiilor naţionale. Printre aceste propuneri s-au numărat „ducat”, „ecu”, „florin”, „franc”
sau cea de utilizare a euro ca prefix la valute existente (de exemplu „euromarca”). S-a căzut de
acord ca denumirea monedei să fie aceeaşi în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene (UE),
ţinând seama de alfabetele diferite, şi să fie uşor de pronunţat. În primul rând, denumirea
trebuia să fie simplă şi reprezentativă pentru Europa11.
Moneda trebuia să fie reprezentată şi de un simbol. La fel ca şi denumirea, simbolul
trebuia să fie clar asociat Europei, uşor de scris şi atractiv. O listă incluzând treizeci de
posibilităţi "întocmită de angajaţi ai Comisiei Europene" a fost redusă la zece în momentul în
care a intrat în dezbaterea publică. Din această listă redusă au rămas două simboluri, iar
alegerea finală a revenit preşedintelui de atunci al Comisiei, Jacques Santer, şi comisarului
pentru afaceri economice şi financiare, Yves-Thibault de Silguy.
Simbolul euro a fost inspirat de litera grecească epsilon, ca o reflectare a faptului că
Grecia este leagănul civilizaţiei europene. „E“ este, desigur, şi prima literă din cuvântul
„Europa“. Cele două linii orizontale paralele puternic marcate intenţionează să simbolizeze
stabilitatea valutei. Abrevierea oficială a euro, EUR, a fost înregistrată la Organizaţia

11
https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/other/euro_became_our_moneyen.pdf
40
Internaţională pentru Standardizare (ISO). Cele două linii paralele intenţionează să sublinieze
stabilitatea valutei.

Figura nr. 4.1.

Simbolul euro în conformitate cu standardele ISO.

În luna noiembrie 1994, Consiliul Institutului Monetar European a solicitat Grupului de

lucru privind bancnotele să facă propuneri pentru temele grafice ale seriilor de bancnote.
Grupul, format îndeosebi din casierii centrali (persoanele responsabile cu emiterea
bancnotelor) ai băncilor centrale naţionale şi din directorii generali ai imprimeriilor deţinute de
băncile centrale, a colaborat îndeaproape cu Grupul consultativ pentru selectarea temelor, un
organism consultativ extern care cuprindea experţi din următoarele domenii: istorie, artă,
psihologie, grafică generală şi grafica bancnotelor.
Cel mai important factor pentru grafica unei bancnote îl reprezintă „rezistenţa“ acesteia
la falsificare. Totuşi, bancnotele – în special seriile de bancnote destinate utilizării într-un
număr mare de ţări – trebuie să fie şi atractive. Era necesar ca bancnotele euro să fie acceptate
de rezidenţii şi chiar de nerezidenţii zonei euro. Bancnotele urmau să fie puse în circulaţie într-
un număr mare de ţări având culturi distincte, prin urmare trebuiau evitate preferinţele
naţionale şi cele referitoare la gen. Această abordare imparţială a fost luată în considerare
41
atunci când a fost aleasă tema grafică a bancnotelor. De asemenea, era necesar ca bancnotele să
permită inserţia unor caracteristici grafice atrăgătoare din punct de vedere estetic.
Modificarea unui element al vieţii cotidiene atât de important precum bancnotele şi
monedele afectează toţi utilizatorii de însemne monetare. Persoanele cu dizabilităţi vizuale – al
căror număr depăşeşte 7 milioane în zona euro – sunt cele mai afectate. Începând cu anul 1995
şi până în prezent, Institutul Monetar European a colaborat îndeaproape cu Uniunea Europeană
a Nevăzătorilor pe probleme legate de grafica şi dimensiunea bancnotelor. Membrii acestei
categorii sociale, care sunt vulnerabili din motive evidente, trebuie să poată utiliza cu uşurinţă
însemnele monetare; dacă persoanele din această categorie sunt capabile să utilizeze
numerarul, atunci oricine este capabil. Fiecare bancnotă – fie că are valoarea de 5 EUR sau de
500 EUR – trebuie să fie uşor de identificat de către nevăzători sau de către persoanele cu
deficienţe de vedere. De exemplu, diferenţele de dimensiune în cazul bancnotelor cu valori mai
mici, utilizate în mod frecvent, sunt uşor de identificat. Bancnotele de 100 EUR, 200 EUR şi
500 EUR au aceeaşi lăţime pentru a facilita procesarea automată; cu toate acestea, pe
bancnotele de 200 EUR şi 500 EUR au fost ambutisate modele repetitive pentru ca aceste
cupiuri să poată fi diferenţiate12.
În crearea hârtiei pentru bancnota euro se utilizează fibre de bumbac pur de cea mai
bună calitate. Această compoziţie le conferă o rezistenţă fizică şi mecanică mai mare decât
produsele care au la bază hârtie normală, o trăsătură esenţială dacă se ţine seama de faptul că
bancnotele circulă din mână în mână de multe ori şi nu sunt întotdeauna tratate „cu atenţie”.
În timpul procesului de producţie sunt efectuate controale de calitate la cele mai înalte
standarde atât în ceea ce priveşte produsele, cât şi procesul, dat fiind faptul că hârtia
bancnotelor este foarte sofisticată. Sunt folosite cele mai noi sisteme de prelucrare şi inspecţie
computerizate pentru a se asigura respectarea acestor standarde de calitate.

4.3. Campania de informare

Introducerea fizică a euro a reprezentat un demers complex şi ambiţios, care a necesitat
eforturi de ordin organizatoric, logistic, tehnic, financiar şi administrativ din partea tuturor
celor direct implicaţi, inclusiv a publicului. A fost esenţială implicarea băncilor, a
comercianţilor cu amănuntul, a companiilor transportatoare de numerar şi a industriei de
vanzări, precum şi coordonarea lucrărilor preliminare.
Pe măsură ce pregătirile de ordin tehnic şi logistic pentru introducerea euro continuau,
devenea tot mai evidentă nevoia oamenilor de a se familiariza cu noile monede şi bancnote. In

1212
https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/other/euro_became_our_moneyro.pdf?c0225a76481b4fb91f78da48cebc43
e6
42
pofida promovării informaţiilor referitoare la avantajele unei zone cu monedă unică şi la
cursurile de schimb, publicul incă aştepta o serie de sfaturi practice detaliate privind trecerea la
euro ca monedă fiduciară.
Astfel, BCE a hotărat demararea unei ample iniţiative de informare a opiniei publice in
legătură cu noile monede şi bancnote. In luna noiembrie 1999, in urma unei licitaţii publice, a
fost selectată o agenţie internaţională de publicitate care să colaboreze cu BCE şi BCN în
derularea unei „Campanii de informare Euro 2002”.

Dezvelirea unor bancnote euro de dimensiuni uriaşe la sediul central

al BCE (Eurotower) din Frankfurt, la data de 30 august 2001.
Strategia implica o campanie de comunicare integrată, pe baza unor mesaje identice
transmise prin diverse canale media. Incă de la inceput, s-a hotărat utilizarea unei abordări de
tip „megafon”, respectiv optimizarea resurselor disponibile şi diseminarea informaţiilor cat mai
mult posibil. S-a pornit de la premisa că fiecare grup-ţintă va transmite informaţiile celorlalte
categorii (de exemplu: comercianţii cu amănuntul inmanează fluturaşi clienţilor) şi astfel
campania ar caştiga un public tot mai numeros pe parcursul derulării sale.
Campania a cuprins:
 un program de parteneriat intre organizaţiile din sectorul public şi din cel privat;
 o campanie publicitară in toamna anului 2001;
 un site cu informaţii exhaustive, inclusiv rubrici pentru copii;

43
  un proces de relaţii publice şi activităţi de presă desfăşurat pe parcursul unui an intreg,
menit să familiarizeze şi să incurajeze publicul să se informeze in legătură cu noua
emisiune monetară.
A fost elaborată o gamă variată de materiale de promovare pentru a răspunde diferitelor
nevoi de informare. Intrucat campania era destinată intregii zone euro, s-a hotărat redactarea
materialelor aferente la nivel central şi ulterior adaptarea acestora pentru utilizare naţională.
Prin acest demers s-a asigurat consecvenţa stilului şi a mesajelor.
Absolut toate materialele din cadrul campaniei au fost redactate in cele 11 limbi oficiale
ale UE (la vremea respectivă), fiind insoţite de o broşură informativă disponibilă in 23 de
limbi. Au existat chiar şi cazuri in care unele materiale au fost traduse şi in alte limbi decat cele
menţionate. De exemplu, in Spania s-au efectuat traduceri in celelalte limbi oficiale din
Insulele Baleare, Ţara Bascilor, Catalunia, Galicia şi Valencia, iar in Irlanda o parte din
materiale au fost publicate in limba irlandeză.
Bugetul total alocat de BCE acestei campanii s-a cifrat la 80 de milioane EUR. In total,
au fost elaborate şi tipărite peste 30 de publicaţii diferite, in cantităţi variind intre un singur
exemplar princeps şi peste 17 milioane de exemplare (broşuri de informare a opiniei publice)
redactate in diverse limbi şi distribuite pe tot cuprinsul zonei euro şi nu numai.
In paralel, şi totuşi complementar cu respectiva campanie de informare Euro 2002,
fiecare ţară din zona euro a demarat propriile activităţi de comunicare, axate indeosebi pe două
aspecte specifice fiecărei ţări:
 preparativele naţionale pentru introducerea fizică a euro;
 rata fixă de conversie dintre moneda naţională şi euro.
Ratele de conversie pentru 11 dintre cele 12 ţări au fost convenite la 31 decembrie 1998
şi au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1999. In cazul anumitor state, conversia a fost simplă (de
exemplu 1 EUR ≈ 2 DM), insă in alte cazuri, cum ar fi Grecia care a aderat la zona euro la 1
ianuarie 2001, aceasta a fost mai complicată: 340,75 drahme pentru 1 euro. Prin urmare, fiecare
dintre ţările zonei euro a elaborat o serie de informaţii cu privire la conversia monedei
naţionale in euro. Astfel, in Franţa au fost distribuite pliante de mărimea unei cărţi de credit,
realizate dintr-un material rezistent la rupere şi la murdărie; pe aceste pliante era inscrisă
contravaloarea in franci a unor sume exprimate in euro şi viceversa. In Irlanda, fiecare
gospodărie a primit un calculator şi o broşură informativă.
Complementar campaniei media din zona euro, s-a desfăşurat şi o campanie
internaţională destinată publicului din alte ţări europene, precum şi din Asia, America de Nord
şi America Latină. In fiecare regiune, obiectivul campaniei a constat in informarea a 10-20%

44
din populaţie (segmentul superior din punct de vedere al studiilor şi veniturilor), precum şi a
potenţialilor călători in zona euro.
Pentru realizarea acestui obiectiv, au apărut materiale publicitare in ziare şi reviste
internaţionale, cum ar fi „Financial Times” şi „Time”. De asemenea, s-au realizat afişe pentru
aeroporturile din zona euro şi pentru aeroportul Heathrow din Londra, precum şi materiale
informative la bordul avioanelor, in format electronic şi pe suport hartie.

45
 CAPITOLUL 5
ADOPTAREA MONEDEI EURO

5.1. Moneda euro. Criterii de convergență

Alături de alte şase ţări, România se înscrie în rândul statelor membre ale Uniunii
Europene care au obligaţia adoptării monedei euro, ceea ce înseamnă practic participarea cu
drepturi depline la Uniunea Economică şi Monetară, odată cu îndeplinirea tuturor condițiilor
necesare, respectiv a criteriilor de convergență nominală , juridică şi reală . Acestea din urmă
nu sunt menţionate explicit în legislaţia relevantă a Uniunii Europene, însă devin din ce în ce
mai importante în aprecierea gradului de pregătire al unui stat pentru adoptarea monedei unice.
De altfel, Rapoartele de Convergență elaborate o dată la doi ani de Banca Centrală Europeană
şi Comisia Europeană, pun accent din ce în ce mai mare pe convergența reală. Astfel, în
perioada premergătoare adoptării monedei unice, economia naţională trebuie să parcurgă
ajustările necesare integrării în zona euro, marcate de reforme structurale ample, cu efecte
asupra competitivității sale generale.
La data elaborării Raportului de Convergenţă al Băncii Centrale Europene din 2016,
România îndeplinea toate criteriile de convergență nominală şi doar o parte dintre criteriile de
convergenţă juridică.
În cuprinsul Programului de Convergenţă 2017-2020 este precizat faptul că Guvernul
României își menține angajamentul de aderare la zona euro, însă stabilirea unei date concrete
în această privință presupune realizarea unor analize aprofundate, în special în ceea ce privește
convergența reală, structurală și instituțională, domenii în care sunt necesare progrese
importante.
La nivel naţional, coordonarea pregătirilor pentru adoptarea euro se realizează de către
Comitetul interministerial pentru trecerea la moneda euro, condus de primul-ministru, din care
fac parte ministrul finanţelor publice, guvernatorul BNR, conducători sau persoanele
desemnate de către aceştia la nivel de conducere ai altor autorităţi şi instituţii publice, precum
şi reprezentanţi ai asociaţiilor patronale şi sindicale. Comitetul interministerial a fost înfiinţat în
luna mai 2011. În luna decembrie 2016 a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 931/2016 care
stabileşte structura, organizarea şi principalele atribuţii ale acestuia.
De asemenea, în cadrul BNR funcţionează, începând din luna februarie 2010, Comitetul
de pregătire a trecerii la euro ce reprezintă un forum de dezbatere a problematicilor legate de

46
convergenţa nominală şi reală, menit să susţină demersurile băncii centrale în ceea ce priveşte
participarea României, cu drepturi depline, la Uniunea Economică şi Monetară.

Principiile de bază ale adoptării Euro

În concordanţă cu experienţa internaţională şi cerinţele europene, cele mai importante
principii de bază sunt următoarele:
1.Principiul Continuităţii Contractelor şi a aplicării Instrumentelor Financiare
2.Principiul conversiei monedei naţionale la moneda Euro:
• Pregătirea unităţilor economice
• Reguli privind rotunjirea şi decizii cu privire la baterea monedelor de 1 şi 2
eurocenţi, mod de punere în circulaţie a bancnotelor de valoare mare şi evitarea creşterii
preţurilor şi a percepţiei privind inflaţia, monitorizarea şi verificarea conversiei corecte
a leului la euro
• Reguli privind plata restului în euro
• Reguli privind Siguranţa şi Protecţia Consumatorului: măsuri pentru a preveni
abuzurile care pot apărea în conversia de preţuri, salarii, pensii, prestaţii sociale etc.
• Reguli privind sursa de acoperire a costurilor introducerii euro
• Reguli privind eficienţa şi responsabilitatea minimizării costurilor - Cine
suportă costurile trecerii la moneda euro. Costurile tuturor măsurilor adoptate de stat
trebuie cuantificate
3. Principiul accesibilităţii – document adresat publicului larg, limbaj accesibil
Criteriile de convergență asigură faptul că un stat membru este pregătit să adopte
moneda euro și că aderarea sa la zona euro nu va cauza riscuri economice pentru statul membru
respectiv sau pentru zona euro în ansamblu. Criteriile sunt stabilite la articolul 140 alineatul (1)
din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Condițiile economice pentru aderarea la zona euro contribuie la asigurarea faptului
că o țară este pregătită pentru integrarea în regimul monetar al zonei euro.
Există 4 criterii economice de convergență:
1. Stabilitatea prețurilor
Rata inflației nu poate fi mai mare de 1,5 puncte procentuale peste rata celor 3 state membre
care înregistrează cele mai bune rezultate.
2. Finanțe publice solide și sustenabile
Deficitul bugetar nu poate fi mai mare decât 3 % din PIB. Datoria publică nu poate fi mai mare
decât 60 % din PIB.
3. Stabilitatea cursului de schimb

47
Candidatul trebuie să participe la mecanismul cursului de schimb (ERM II) timp de cel puțin 2
ani fără devieri semnificative de la cursul central ERM II și fără o devalorizare a cursului
central bilateral al propriei monede în raport cu euro în aceeași perioadă.
4. Ratele dobânzilor pe termen lung
Rata dobânzii pe termen lung nu ar trebui să fie mai mare de 2 puncte procentuale peste rata
celor 3 state membre care înregistrează cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a
prețurilor.
În domeniul juridic, obligaţiile care trebuie îndeplinite pentru realizarea UEM vizează
în special independenţa băncii centrale şi integrarea juridică a acesteia în Eurosistem. În acest
scop sunt examinate următoarele aspecte:
 independenţa băncii centrale naţionale: funcţională, instituţională, personală şi
financiară (art. 130 din Tratat şi respectiv, art. 7 şi 14.2 din Statut);
 confidenţialitatea (obligaţia păstrării secretului professional conform art. 37 din Statut);
 interdicţia privind finanţarea monetară (art. 123 din Tratat);
 interdicţia privind accesul privilegiat al sectorului public la instituţiile financiare (art.
124 din Tratat);
 compatibilitatea cu ortografia unică a euro impusă de legislaţia UE;
 integrarea juridică a băncii centrale naţionale în Eurosistem (în special din perspectiva
art. 12.1 şi 14.3 din Statut).

5.2. Beneficii și costuri

Avantajele monedei euro sunt multiple și sunt resimțite la diferite scări, de la nivelul
individual și al întreprinderilor până la scara întregii economii: posibilități multiple de alegere
și prețuri mai stabile pentru consumatori și cetățeni, o mai mare securitate și mai multe
oportunități pentru întreprinderi și piețe în condiții de stabilitate economică și creștere
îmbunătățite, piețe financiare mai integrate, o prezență mai puternică a UE în cadrul economiei
mondiale și un simbol palpabil al identității europene.
La întemeierea Uniunii Europene, în 1957, statele membre au luat în calcul posibilitatea
creării unei „piețe comune” pentru comerț. Însă cu timpul a devenit clar că este nevoie de o
cooperare economică și monetară mai strânsă pentru ca piața internă și întreaga economie a
Europei să se poate dezvolta mai mult, cu toate beneficiile asociate – locuri de muncă,
prosperitate și nu numai. În 1991, statele membre au aprobat Tratatul privind Uniunea
Europeană (Tratatul de la Maastricht), prin care au decis că Europa va avea o monedă puternică
și stabilă, potrivită secolului XXI.

48
 Avantajele monedei euro sunt variate, acestea fiind resimțite atât la scară mică (ca
întreprindere sau cetățean), cât și la nivelul întregii economii. Iată câteva dintre ele:
 Consumatorii (persoane fizice sau juridice) au acces la o gamă mai largă de produse și
servicii, la prețuri mai stabile
 Întreprinderile au mai multe oportunități de afaceri, în condiții de siguranță
 Se înregistrează o mai bună stabilitate economică, iar condițiile sunt propice pentru
creștere economică
 Piețele financiare sunt mai bine integrate
 UE joacă un rol mai important în economia mondială
 Euro este un simbol tangibil al identității europene
Multe dintre avantaje sunt interconectate. De exemplu, stabilitatea economică este
benefică pentru economia statelor membre, întrucât le permite guvernelor să facă planuri
pentru viitor, dar și pentru întreprinderi, reducând incertitudinile și încurajând investițiile.
Toate acestea ajută cetățenii, pentru că se generează astfel noi locuri de muncă, cu condiții mai
bune.
Zona euro înseamnă economii integrate care formează o economie amplă, cu noi
oportunități și puncte forte. Datorită ei, piața unică funcționează mai eficient.
Înainte de introducerea monedei euro, schimbul valutar și tranzacțiile transfrontaliere
presupuneau costuri și riscuri suplimentare, în condiții lipsite de transparență. Datorită monedei
euro, schimburile comerciale din zona euro sunt mai rentabile și mai puțin riscante.
În plus, posibilitatea de a compara prețurile cu ușurință încurajează comerțul și
investițiile transfrontaliere de orice tip – de la consumatorii individuali care caută cel mai
scăzut preț sau întreprinderile care au nevoie de servicii la cel mai bun raport preț-calitate, până
la marii investitori instituționali care pot investi mai eficient oriunde în zona euro, fără a se
expune riscurilor asociate fluctuațiilor ratelor de schimb valutar. Avem acum în zona euro o
piață integrată de mari dimensiuni, care utilizează aceeași monedă.
Dimensiunile zonei euro și ale economiei acesteia înseamnă în același timp mai multe
oportunități la nivel mondial. Pentru că are o monedă unică, zona euro reprezintă o regiune
atractivă pentru oamenii de afaceri din țările terțe, fapt care încurajează comerțul și investițiile.
Mai mult, prudența cu care este gestionată economia zonei face ca moneda euro să reprezinte o
alegere atractivă pentru rezervele de valută ale țărilor terțe. Astfel, zona euro are un cuvânt mai
greu de spus în economia mondială.
Pe de altă parte, stabilitatea economică pe care o aduc dimensiunea și gestionarea
prudentă a zonei euro ne protejează de așa-numitele „șocuri” economice externe. Este vorba
despre schimbările economice bruște care pot apărea în afara zonei euro și pot afecta negativ

49
economiile naționale – de exemplu, creșterea prețului petrolului sau turbulențele de pe piețele
valutare internaționale. Zona euro are dimensiunile și forța care îi permit să atenueze astfel de
șocuri externe, pentru a evita pierderea de locuri de muncă sau încetinirea creșterii economice.
Dintre costurile ce pot apărea odată cu adoptarea monedei Euro, putem menționa:
1.Dificultatea de a stabili corect paritatea cu care se face trecerea la euro
2.Pierderea posibilității de a utiliza politica monetară și rata de schimb pentru ajustare
în cazul unor șocuri
3.O anumită poziție în politica monetară nu va putea mulțumi toate țările din Zona Euro
4.Posibile asimetrii în transmiterea politicii monetare
Aceste efecte cu potențial negativ pot fi atenuate prin progrese în ceea ce privește
sincronizarea cât mai bună cu economiile din Zona Euro (așa-numita convergență reală,
structurală, financiară și ciclică).

50
 BIBLIOGRAFIE

1. Basevi G., D‟Adda C., Kumar R., Criza zonei euro și viitorul Europei, Editura Polirom,
București, 2016
2. Bebeşelea A., Slavici T., Simulescu A., Cernescu L., Monedă şi credit. Economie
monetară şi financiară, Ed. Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici”, Ed.
Eurostampa, Timişoara, 2012.
3. Bran P., Costica I., Economia activităţii financiare şi monetare internaţionale, Ed.
Economică, 2008
4. Cerna S., Moneda şi finanţele internaţionale, Ed.Universităţii de Vest, Timişoara, 2012
5. Dăianu D., Când finanțele subminează și corodează democrația, Editura Polirom,
București, 2012
6. Diaconu N., Sistemul internațional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex,
București, 2011
7. Dragomir G., Politici financiar-monetare europene, Ed. Fundaţiei Academice
“Danubius” Galaţi, 2007
8. Ghiba N., Sadoveanu D., Puiu C., Avadanei A., Economia financiar-monetară
internațională și unele probleme ale lumii contemporane (editia a II), Editura
Technopress, 2014
9. Simon H., The Political System of the European Union, Palgrave MacMillian,
Hampshire, 2005
10. Socol A.G., Macroeconomia integrării monetare europene - Cazul României, Ed.
Economică, 2009
11. *** ECB, Banca Centrală Europeană, Eurosistemul, Sistemul European al Băncilor
Centale, 2011
12. *** Publicatii de specialitate interne: Ziarul Financiar, Bursa, Capital, Wall Street, Curs
de Guvernare, Economica.net
13. *** Publicatii ale Comisiei Europene, UNCTAD, UN, ECB
14. www.imf.org
15. www.bnr.ro
16. www.europa.eu
17. www.eurlex.europa.eu

51
 TEME PENTRU REFERAT

 Realizarea referatului presupune alegerea uneia din temele de mai jos.

 Referatul se va preda la examen.

1. Adoptarea monedei Euro. Studiu de caz cu privire la criteriile de

convergență

2. Instituții financiare internaționale: BANCA EUROPEANĂ PENTRU

INVESTIȚII (BEI)

3. Instituții financiare internaționale:

BANCA EUROPEANĂ PENTRU
RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE (BERD)

4. Instituții financiare internaționale: BANCA MONDIALĂ (BM)

5. Instituții financiare internaționale: FONDUL MONETAR INTERNAȚIONAL

(FMI)

52