Capitolul II.

Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods

Analizând sistemul etalon-aur, mulţi economişti au fost de părere că acest sistem

monetar impune economiei o disciplină financiară foarte rigidă, ceea ce face ca creşterea
economică şi ocuparea mâinii de lucru să fie adesea sacrificate pentru realizarea echilibrului
extern. Această concepţie, împreună cu experienţele nefericite cu cursuri de schimb flexibile din
anii '20, au constituit principalele motive pentru care, după cel de-al doilea război mondial, s-a
încercat crearea unui nou sistem monetar internaţional, dar care să fie totuşi legat de aur pentru a
asigura stabilitatea preţurilor şi totodată să păstreze regimul cursurilor fixe. Sarcina gestionării
sistemului a fost încredinţată unei instituţii nou înfiinţate - Fondul Monetar Internaţional (FMI) -
care trebuia să realizeze ajustarea ordonată a parităţilor metalice ale monedelor ţărilor
participante şi să acorde credite statelor membre. Acest sistem - cunoscut sub denumirea de
"sistemul de la Bretton Woods", după numele localităţii balneare de pe coasta de est a SUA unde
s-a semnat acordul - reprezintă o etapă importantă în procesul istoric de demonetizare a aurului.1
Sistemul de la Bretton Woods a evoluat într-un mod neprevăzut de artizanii săi. Astfel,
aceştia au considerat că prevederile statutare care permit gestionarea discreţionară a sistemului
nu se vor aplica decât în mod excepţional, că parităţile metalice (cursurile oficiale) se vor
modifica foarte rar şi că cererea de mijloace de rezervă internaţionale va fi satisfăcută nu prin
credite acordate de FMI sau, eventual, prin aurul nou extras, ci prin deţinerea pe scară largă de
dolari americani. Contrar acestor previziuni, în anii '70, economia mondială a fost inundată cu
dolari - care nu mai puteau fi convertiţi în aur, deoarece rezervele de aur ale SUA au devenit
insuficiente -, ceea ce a dus la neîncredere în moneda americană şi la o serie de crize care au
subminat sistemul.2
Încercarea de a depăşi aceste turbulenţe a dat naştere actualului sistem monetar
internaţional, caracterizat prin cursuri flexibile, demonetizarea completă a aurului şi utilizarea
dolarului ca monedă cheie.
Excluderea aurului din sistemul monetar internaţional a slăbit disciplina monetară, ceea
ce a dus la inflaţia mondială fără precedent din anii '70 şi '80. Pe de altă parte, nici experienţa
cursurilor flexibile nu este complet satisfăcătoare. Cursurile de schimb nominale au fluctuat
uneori atât de mult încât au distorsionat cursurile de schimb reale şi activitatea economică;
evoluţiile lor viitoare au fost adesea complet neprevăzute; proprietatea cursurilor de schimb
flexibile de a proteja economia de şocurile internaţionale s-a dovedit a fi iluzorie; lipsa de

1
Eichengreen B., Global Imbalances and the Lessons of Bretton Woods, Massachusetts: MIT Press, 2007
2
Drazen, A. (2009). “Financial market crisis, financial market reform: Why hasn't Reform Followed Crisis”, 6th
Annual Research Conference Crisis and reform, Brussels, 15-16 October, DG ECFIN's, [Accesat la 10.05.2022
disciplină în relaţiile monetare internaţionale a avut o contribuţie majoră la criza datoriei externe;
etc.3
Din cauza acestor fenomene, ale căror efecte negative au fost amplificate de criză
mondială, la acel moment se discuta iarăşi intens despre necesitatea reformării actualului sistem
monetar internaţional.4

2.1. Caracteristicile sistemului de la Bretton Woods

Primul sistem monetar internaţional propriu-zis a fost creat prin acordurile convenite la
conferinţa monetară internaţională care a avut loc în 1944 în localitatea Bretton Woods (New
Hampshire, SUA).5 La această conferinţă, la care au participat reprezentanţii principalelor state
din coaliţia antihitleristă6 , s-au luat în discuţie două proiecte importante de reconstrucţie
monetară postbelică (planul White şi planul Keynes), ambele bazate pe o concepţie economică
liberală.
Planul american (planul White* ) prevedea crearea lichidităţilor internaţionale prin
constituirea reciprocă de depozite (monedă scripturală) la băncile din ţările membre (în principal
la băncile americane), precum şi recursul limitat, proporţional cu mărimea contribuţiei, la un
fond de stabilizare comun, format prin aportul statelor participante. Ceea ce se urmărea în acest
mod era eliminarea restricţiilor cu privire la deţinerea de monede străine existente în diverse ţări
(controlul valutar), facilitarea schimburilor internaţionale şi ajustarea balanţelor de plăţi.7
Planul englez (planul Keynes* ) se baza pe premisa că mecanismele stabilizatoare ale
economiei au eficacitate redusă şi că este necesară, în primul rând, menţinerea ocupării depline a
forţei de muncă în interiorul ţărilor participante şi, numai în al doilea rând, asigurarea
echilibrului balanţelor lor de plăţi cu exteriorul. Potrivit acestei concepţii, urma să fie creată o
bancă mondială unică, la care să fie transferată întreaga cantitate de aur deţinută de băncile
centrale ale ţărilor participante; această bancă ar fi emis o monedă unică (bancor), şi anume prin
acordarea de credite în moneda respectivă ţărilor membre. Emisiunea monetară la nivel mondial,

3
Padma Desai, From Financial Crisis to Global Recovery, Columbia University Press, 2011.
4
Benn Steil, The Battle of Bretton Woods: John Maynard Keynes, Harry Dexter White, and the Making of a New
World Order, Part of: Council on Foreign Relations (3 books), Ed: Princeton University Press, 2013.
5
Naomi Lamoreaux (Editor), Ian Shapiro (Editor), The Bretton Woods Agreements: Together with Scholarly
Commentaries and Essential Historical Documents (Basic Documents in World Politics), Yale University Press,
2019
6
Cu excepţia URSS şi a Chinei, care deşi au participat la negocieri, nu au semnat documentele finale, precum
şi a celorlalte ţări comuniste, dintre care unele au semnat tratatul, dar ulterior, în condiţiile războiului rece, s-au
retras (Polonia, Cehoslovacia). În schimb, au aderat la sistem unele state învinse în cel de-al doilea război mondial,
dintre care cazul cel mai remarcabil este cel al RFG şi al Japoniei, precum şi majoritatea ţărilor din lumea a treia.
România a devenit membră a sistemului din 1972, însă, în a doua parte a anilor 1980, a îngheţat complet relaţiile
cu acesta. Reactivarea apartenenţei ţării noastre la sistem s-a produs abia după 1989, Ibidem
* H.B. White era în perioada aceea secretarul Trezoreriei SUA (ministru de finanţe),
7
Ames M. Boughton, Harry White and the American Creed: How a Federal Bureaucrat Created the Modern
Global Economy (and Failed to Get the Credit), Yale University Press, 2021.
* J. M. Keynes a fost şeful delegaţiei britanice la Conferinţa de la Bretton Woods, Ibidem.
menită să alimenteze ţările membre cu mijloace de plată necesare pentru efectuarea tranzacţiilor
lor externe, s-ar fi realizat, aşadar, nu pe baza aurului, ci prin credite acordate proporţional cu
volumul comerţului exterior, adică printr-un mecanism similar cu cel prin care, pe plan intern,
banca centrală a unui stat emite moneda naţională. Moneda internaţională creată şi difuzată în
acest mod urma să fie folosită pentru decontarea multilaterală a schimburilor internaţionale în
cadrul unui sistem de clearing multilateral (Uniunea Internaţională de Compensaţie), administrat
în comun de ţările participante.8
În final, a fost adoptat planul american, cu unele corecţii menite să satisfacă cerinţele
britanice. Planul englez a fost respins nu numai datorită poziţiei proeminente a SUA în cadrul
negocierilor, ci şi pentru că, bazându-se pe emisiunea monetară realizată prin creditele acordate
de o instituţie internaţională, părea susceptibil să provoace declanşarea unei inflaţii la scară
mondială. De fapt, se poate spune că planul englez corespundea intereselor naţiunilor debitoare,
aşa cum devenise Anglia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în timp ce planul
american a corespuns intereselor naţiunilor creditoare, în special ale SUA, care, între timp,
deveniseră cel mai mare creditor al lumii.
Caracteristicile sistemului monetar internaţional postbelic au rezultat atât din acordul
multilateral fundamental semnat la Bretton Woods, cât şi dintr-o serie de decizii naţionale
ulterioare, precum şi din reluarea unor practici monetare caracteristice sistemului etalon aur-
devize din perioada interbelică.
”Principalele trăsături ale sistemului monetar internaţional creat la Bretton Woods au
fost următoarele:
a) definirea monedelor naţionale prin raportarea la aur sau la dolarul american, definit el
însuşi în aur; conform acestei reguli, fiecare stat membru îşi defineşte moneda naţională prin
raportarea la o cantitate convenţională de aur, considerat ca denominator comun, ori prin referire
la dolarul american, cu conţinutul său metalic existent la acea dată (0,888671 g sau 1 uncie de
aur = 34,92 dolari); referirea la dolar nu era, aşadar, decât o manieră indirectă de raportare la aur,
care rămânea singurul mijloc de plată internaţional incontestabil (moneda internaţională de
ultimă instanţă);
b) fixitatea, dar ajustabilitatea cursurilor de schimb, ceea ce presupune:
- calcularea cursurilor de schimb oficiale pe baza parităţilor metalice (stabilite, la rândul
lor, în funcţie de conţinuturilor în aur) şi menţinerea acestor parităţi şi cursuri nemodificate o
perioadă de timp îndelungată;
- menţinerea cursurilor de schimb formate pe piaţă în limite de variaţie strânse în jurul
cursurilor oficiale: ±1%;

8
Peter Temin, David Vines, Keynes: Useful Economics for the World Economy, The MIT Press, 2014.
 - revizuirea cursurilor oficiale (parităţilor metalice) prin devalorizări sau revalorizări
efectuate prin proceduri prestabilite, şi anume:
- până la 10%, cu singura condiţie de a notifica măsura respectivă conducerii FMI,
- peste 10%, cu condiţia ca măsura să fie impusă de un dezechilibru fundamental al
balanţei de plăţi, care nu poate fi eliminat pe altă cale;
c) unicitatea cursurilor de schimb (atât pentru tranzacţii curente, cât şi pentru cele de
capital, atât pentru rezidenţi, cât şi pentru nerezidenţi etc.)
d) libera convertibilitate a monedelor, concretizată prin următoarele reguli:
- fiecare stat participant se obligă să răscumpere propria sa monedă deţinută de un alt
stat membru, cedând în schimb fie moneda statului deţinător, fie aur;
- angajamentul de conversiune menţionat mai sus este valabil numai în măsura în care
priveşte plăţile curente, nu şi mişcările de capitaluri (convertibilitate de cont curent);
- mişcările de capitaluri pot fi limitate de statele interesate, inclusiv prin interzicerea
convertibilităţii pentru acest tip de tranzacţii (control valutar).”9
În materie de convertibilitate, au intervenit, ulterior, unele decizii naţionale importante,
care au modificat sensibil conţinutul acestui concept, iar aceasta atât în raport cu sensul său
tradiţional, cât şi cu prevederile iniţiale ale acordului de la Bretton Woods.10
Astfel, încă înainte ca noul sistem să intre în vigoare, SUA – care de mai mult timp
cumpăra orice cantitate de aur oferită de celelalte ţări, furnizând în schimb acestora din urmă
dolarii de care aveau nevoie, şi anume la amintitul curs de 35 dolari uncia, rezultat din definiţia
oficială în aur a dolarului (0,888671 g) – au anunţat că sunt dispuse să şi vândă aur în schimbul
dolarilor deţinuţi de o bancă centrală a altui stat, şi anume la acelaşi curs de 35 de dolari uncia. 11
În acest mod, SUA au restabilit convertibilitatea externă în aur a dolarului (nu însă şi
convertibilitatea internă ).
În ceea ce priveşte celelalte ţări participante, cele dezvoltate (ţările vest-europene) au
asigurat convertibilitatea monedelor lor nu în aur, ci una în alta şi, desigur, în dolarul american
(interconvertibilitate). Dar, chiar şi această formă modificată de convertibilitate a fost introdusă
de ţările respective abia în anul 1958, după încheierea - inclusiv cu ajutor american (Planul
Marshall) - a procesului de reconstrucţie economică postbelică. 12 De fapt, multe ţări membre se
află şi în prezent în regim de tranziţie, în sensul că monedele lor sunt neconvertibile (ţările
respective impun restricţii la schimbul valutar).
9
Naomi Lamoreaux (Editor), Ian Shapiro (Editor), The Bretton Woods Agreements: Together with Scholarly
Commentaries and Essential Historical Documents (Basic Documents in World Politics), Editura: Yale University
Press, 2019
10
Genberg H., Swoboda A., The Provision of Liquidity in the Bretton Woods System, University of Chicago Press,
Chicago, January 1993.
11
Bran Paul, Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1995
12
Tony Judt, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Ed: Litera, București, 2019.
 Rezultă că, prin deciziile ulterioare amintite, s-a realizat, de fapt, o convertibilitate
diferenţiată, şi anume:
- pentru dolarul american, convertibilitate externă (nu pentru rezidenţii SUA) şi oficială
(numai pentru băncile centrale ale statelor participante) în aur;
- pentru principalele monede europene: interconvertibilitate.
În aceste condiţii, se poate spune că sistemul monetar internaţional, creat în anul 1944 la
Bretton Woods, s-a caracterizat, în esenţă, prin cursuri fixe, dar ajustabile.13
Acordurile amintite au creat şi două noi instituţii menite să gestioneze şi să sprijine
funcţionarea noului sistem:
”Fondul Monetar Internaţional (FMI) cu sediul la Washington, care este un organism
interguvernamental cu rol de consultare şi coordonare în domeniul monetar. De asemenea, FMI
acordă statelor membre diverse genuri de credite pe termen scurt şi mediu (3 – 5 ani)”14;
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD)15, cu sediul la
Washington, care are ca scop facilitarea reconstrucţiei, dezvoltării şi restructurării economiei
ţărilor membre. Între timp, BIRD a înfiinţat două filiale: Corporaţia Financiară Internaţională
(CFI) şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), formând împreună cu acestea ceea ce
în prezent se numeşte “Banca Mondială” (BM).
La acestea, s-a adăugat Banca Reglementelor Internaţionale (BRI), cu sediul la Basel, în
Elveţia. Aceasta a fost creată în anul 1930, pentru a facilita plata despăgubirilor de război impuse
Germaniei după primul război mondial, iar conform acordurilor de la Bretton Woods, BRI ar fi
urmat să dispară. În realitate, însă, instituţia a supravieţuit şi s-a integrat în sistemul monetar
internaţional, devenind un important forum de concepere şi aplicare a diverselor proiecte de
cooperare monetară între băncile centrale.
La început, sistemul monetar internaţional rezultat din acordurile de la Bretton Woods,
din interpretarea dată acestor acorduri de către autorităţile monetare naţionale şi internaţionale,
precum şi din modificările aduse prevederilor respective pe parcursul aplicării lor, a funcţionat,
în linii mari, satisfăcător16: în cadrul acestui sistem, comerţul şi celelalte tranzacţii internaţionale
au cunoscut creşteri importante. Desigur, această dezvoltare a economiei mondiale din perioada
postbelică nu a fost determinată exclusiv de cadrul monetar internaţional, însă, alături de alţi
factori, stabilitatea monetară asigurată de sistemul de la Bretton Woods a contribuit în mare
măsură la amplificarea relaţiilor economice internaţionale.

13
Eichengreen B., Global Imbalances and the Lessons of Bretton Woods, Massachusetts: MIT Press, 2007
14
Meltzer Allan H., New Mandate for the IMF and World Bank, Cato Jurnal, 2005
15
https://www.bnr.ro/Banca-Internationala-pentru-Reconstructie-si-Dezvoltare-(BIRD)-1448-Mobile.aspx
16
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) – una din grupul băncilor financiare
internaționale a Băncii Mondiale, https://ro.wikipedia.org/wiki/Banca_Mondial%C4%83 , accesat la20.05.2022, ora
13:22.
 În forma sa iniţială, sistemul a funcţionat până în jurul anului 1960, adică o perioadă de
cca. 15 ani. În anii ‘60 – ‘70, sistemul de la Bretton Woods a suferit însă o dezorganizare
progresivă, care a dus la o criză majoră şi la înlocuirea sa cu actualul sistem monetar
internaţional (1974 – 1976).17

2.2. Rolul iniţial al Fondului Monetar Internaţional

Fondul Monetar Internaţional (FMI)18 a luat fiinţă în iulie 1945, când reprezentanţii celor 43 de
ţări participante au semnat un acord prin care s-a instituit un cadru legal de cooperare economică,
menit să evite repetarea politicilor economice dezastruoase care au condus la recesiunea
mondială din anii 1930. Activitatea operaţională a FMI a început la 1 martie 1947.
Atribuţiile FMI sunt prevăzute în ”Statutul” său. Din decembrie 1945, data ratificării
sale, acest statut a fost modificat de patru ori. Cu toate acestea, ”obiectivele statutare ale FMI
sunt şi în prezent identice cu cele stabilite la înfiinţarea sa, şi anume:
- promovarea cooperării monetare internaţionale, prin intermediul unei instituţii cu
caracter permanent, care să asigure cadrul legal în vederea consultării şi colaborării în domeniul
relaţiilor monetare internaţionale;
- susţinerea creşterii volumului comerţului internaţional, contribuind astfel la
menţinerea unui nivel scăzut al şomajului, creşterea venitului naţional şi dezvoltarea capacităţilor
de producţie ale statelor membre;
- asigurarea stabilităţii cursurilor valutare, în vederea evitării deprecierii premeditate, cu
caracter concurenţial, a monedelor statelor membre;
- acordarea de asistenţă în vederea implementării unui sistem de decontare multilaterală
a tranzacţiilor curente dintre statele membre şi a eliminării tuturor restricţiilor privind cursurile
de schimb, ce pot afecta evoluţia comerţului internaţional;
- susţinerea ţărilor membre prin resursele generale ale Fondului, acordate cu condiţia
îndeplinirii unor criterii de performanţă;
- limitarea duratei şi intensităţii dezechilibrelor balanţelor de plăţi ale statelor membre,
în conformitate cu cele enunţate anterior.”19
În deceniile ce au urmat înfiinţării FMI, au avut loc transformări majore în economia
mondială, care au condus atât la creşterea rolului Fondului, cât şi la necesitatea adaptării acestuia
la realităţile şi cerinţele vremii. Astfel, dezvoltarea rapidă a tehnologiilor si telecomunicaţiilor a

17
Naomi Lamoreaux (Editor), Ian Shapiro (Editor), The Bretton Woods Agreements: Together with Scholarly
Commentaries and Essential Historical Documents (Basic Documents in World Politics), Editura: Yale University
Press, 2019
18
,Juan A. Dumas, International Monetary Fund: Elements, Reforms and Issues, Editura Global Political Studies,
July 2013
19
Art.1, Statutul FMI (Articles of Agreement of the International Monetary Fund),
http://www.imf.org/external/pubs/ft/aa/index.htm ) , accesat la12.06.2022, ora 17:08.
contribuit la integrarea internaţională a pieţelor şi la o cooperare mai intensă a statelor în
domeniul economic. Globalizarea a impus, astfel, o mai amplă cooperare internaţională, care, la
rândul său, a generat o mai mare responsabilitate a instituţiilor coordonatoare implicate, cum este
FMI.20
Importanţa Fondului a sporit odată cu creşterea numărului statelor membre, ca urmare a
câştigării independenţei de către ţările în curs de dezvoltare şi, mai recent, a colapsului Uniunii
Sovietice şi a consecinţelor acestui eveniment asupra ţărilor vecine.
La ora actuală, obiectivele FMI pot fi sintetizate astfel:
a) asigurarea stabilităţii cursurilor valutare;
b) evitarea deprecierilor monetare cu caracter pur concurenţial;
c) corectarea disfuncţionalităţilor balanţelor de plăţi ale statelor membre.21
În vederea satisfacerii acestor obiective, FMI desfăşoară activităţi specifice:
1) Monitorizează evoluţiile şi politicile financiare şi monetare ale ţărilor membre şi la
nivel global, formulând recomandări bazate pe vasta sa experienţă, acumulată în mai mult de 50
de ani de activitate. De exemplu, FMI a criticat, în anul 2000, politica economică pasivă a
autorităţilor mexicane, exprimându-şi îngrijorarea faţă de subcapitalizarea sistemului bancar din
această ţară şi recomandând totodată implementarea strategiei de politică monetară cunoscută
sub denumirea de “ţintirea directă a inflaţiei”. De asemenea, în anul 2001, FMI a sugerat
guvernului japonez stimularea creşterii economice prin menţinerea unor dobânzi mici, încurajând
restructurarea bancară şi celelalte măsuri luate de autorităţile nipone pentru promovarea
concurenţei şi a dereglementării.
2) Acordă credite ţărilor membre, care înregistrează un deficit temporar al balanţelor lor
de plăţi, în scopul susţinerii politicilor de reformă, elaborate în vederea ajustării deficitelor
apărute.
3) Acordă asistenţă tehnică guvernelor şi băncilor centrale ale statelor membre în
domeniile sale de competenţă. De exemplu, ca urmare a colapsului Uniunii Sovietice, FMI a
oferit consultanţă ţărilor foste comuniste, statelor baltice, Rusiei şi altor state ex-sovietice, în
vederea construirii unei bănci centrale şi a unui sistem financiar independent, ca parte a
procesului de tranziţie de la o economie planificată către una de piaţă.
Evoluţia permanentă a sistemului economic şi financiar internaţional creează necesitatea
adaptării Fondului la noile realităţi.

Dabrowski, M, The Global Financial Crisis: Lessons for European Integration, Economic Systems, 2010
20

Aglietta Michel, The International Monetary Fund and the International Financial Arhitecture, CEPII Paper
21

Work No. 08, 2000.

 Operaţiunile financiare ale FMI au început la 1 martie 1947. 22 Primele trageri au fost
realizate în anii 1947 – 1948, preocuparea Fondului în acea perioadă fiind realizarea unui cadru
legislativ coerent pentru aceste operaţiuni. Ulterior, FMI a implementat o varietate de “facilităţi”
şi politici de finanţare, care să vină în întâmpinarea diverselor cerinţe ale statelor membre şi
totodată să corespundă evoluţiei sistemului financiar mondial.23
Astfel, prima concretizare a eforturilor depuse în acest scop a fost crearea, în anul 1952,
a “Acordurilor stand-by”, care au fost apoi modificate (1956) şi revizuite periodic. Acordurile
“stand-by” constituie o procedură de tragere 24 asupra resurselor financiare ale FMI, într-o
manieră condiţionată de îndeplinirea unor programe de ajustare structurală, elaborate de ţara
membră, care beneficiază de credit, împreună cu experţii Fondului. Acordurile “stand-by” au
devenit, în cursul timpului, surse de inspiraţie pentru conceperea altor procedee de finanţare de
către FMI a statelor membre aflate în dificultate.25
La mijlocul anilor 1970, FMI a fost pus în situaţia de a acorda un volum de credite mult
mai mare decât s-a prevăzut iniţial.26 Capacitatea Fondului de a satisface necesităţile statelor
membre a fost demonstrată în anii 1973 – 1974, când “Organizaţia ţărilor în producătoare de
petrol” – (OPEC)27 a majorat de patru ori preţul barilului de ţiţei brut, preţ care apoi a crescut din
nou, în anii 1979 – 1980, conducând la distorsiuni fundamentale în cadrul fluxurilor
internaţionale de capital şi la creşterea exponenţială a rezervelor monetare ale statelor OPEC.
Concomitent, ţările industrializate au suferit de pe urma presiunilor inflaţioniste puternice,
determinate de creşterea ratelor dobânzii şi reducerea importurilor. Efectele imediate ale acestor
fenomene au fost apariţia unor importante deficite ale balanţelor de plăţi ale statelor membre,
obligate să plătească sume mult mai mari pentru petrolul brut importat, precum şi pentru rata
dobânzii ridicată, aferentă creditelor externe contractate – toate acestea în condiţiile reducerii
nivelului general al exporturilor.
Ca răspuns la această situaţie, ”FMI a creat, în anul 1974, “Facilitatea petrolieră”,
extinsă apoi, în 1975, în scopul ajutorării tuturor membrilor săi confruntaţi cu dificultăţi ale
balanţei de plăţi. Adiţional, a fost înfiinţat “Contul de subsidii pentru facilitatea petrolieră”, în

22
Giovannini A., Bretton Woods and Its Precursors: Rules versus Discretion in the History of International System,
în: Bordo M., Eichengreen B., (eds.), A Retrospective on the Bretton Woods System, Chicago: University of Chicago
Press, 1993, p. 234-246.
23
Wyplosz C., Eichengreen B., A Retrospective on the Bretton Woods System, Economic Journal, 1990 p. 150-152.
24
Procedură de tragere - Contractare a unui împrumut - Asociația Națională a Enciclopediei Băncii și a Bursei de
Valori, https://www.bankpedia.org/index_voce.php?lingua=en&i_id=114&i_alias=m&c_id=23293-monetary-
targeting-mt#:~:text=Monetary%20targeting%20(MT)%20is%20a,the%20ultimate%20objective%2C%20price
%20stability, accesat la19.06.2022, ora 17:20.
25
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/ALL/?uri=CELEX%3A62011CJ0221
26
Aglietta Michel, The International Monetary Fund and the International Financial Arhitecture, CEPII Paper
Work No. 08, 2000.
27
Ibidem
vederea sprijinirii ţărilor sărace în eforturile lor de a contracta împrumuturi în cadrul
“facilităţii” respective.”28
În acea perioadă, deşi cele două şocuri petroliere au condus la dificultăţi ale balanţelor
de plăţi şi au obligat multe ţări în curs de dezvoltare să contracteze împrumuturi nu numai de la
FMI, ci şi de la instituţiile de credit private, ale căror rezerve de petrodolari au crescut foarte
mult, s-a crezut că criza datoriei externe va fi rapid depăşită. Izbucnirea crizei financiare
mexicane, în anul 1982, când această ţară s-a aflat în incapacitate de plată externă, a arătat însă
gravitatea şi urgenţa situaţiei. Ca urmare, pe parcursul anilor ‘80, FMI şi-a asumat un rol sporit,
care a inclus, pe lângă funcţia de creditor de ultimă instanţă, şi pe cea de mediator între ţările
debitoare şi cele creditoare sau băncile private.

2.3. Funcţionarea sistemului de la Bretton Woods

Regulile de conduită monetară adoptate la Bretton Woods au corespuns situaţiei
economice şi politice internaţionale existente la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În
deceniile următoare, raporturile de forţe pe plan mondial s-a modificat însă rapid, ceea ce a făcut
ca ordinea monetară internaţională creată la Bretton Woods să nu mai corespundă noilor realităţi
economice şi politice.
Astfel, în anul 1944, când a fost conceput sistemul29, nici una din principalele monede
ale lumii nu mai era convertibilă în aur. Monedele naţionale erau în general definite legal prin
raportare la o anumită cantitate convenţională de aur, însă, înainte chiar de izbucnirea celui de-al
doilea război mondial, toate statele din lume au abolit dreptul deţinătorilor de bancnote de a le
preschimba în aur la ghişeele băncii centrale.30 În unele ţări (nu în toate), posesorii de bancnote
aveau totuşi posibilitatea de a preschimba, la cursuri fixe, stabilite de stat, biletele respective în
bancnote ale altui stat, de obicei, în dolari SUA, însă această operaţiune de conversie era posibilă
doar pe piaţa valutară, nu la birourile băncii centrale. Pentru a menţine fixitatea acestor cursuri,
băncile centrale interveneau pe piaţă, vânzând sau cumpărând propria lor monedă, contra
monedă străină, influenţând în acest mod cererea şi oferta. ”În ceea ce priveşte SUA, autorităţile
din această ţară cumpărau încă din 1934 întreaga cantitate de aur care le era oferită la preţul
oficial de 34,92 dolari uncia,31 ceea ce făcea ca preţul de piaţă al aurului să nu poată scădea
sub acest nivel. După semnarea acordurilor de la Bretton Woods, SUA s-au angajat inclusiv că

28
Patricia Pîrvu ,Fondul Monetar Internațional și blocul de indicatori macroeconomici analizați de fond la
acordarea de împrumuturi țărilor membre , Colecția de working papers ABC-UL LUMII FINANCIARE , WP nr.
5/2017, http://www.fin.ase.ro/ABC/fisiere/ABC5_2017/19.pdf, accesat la19.06.2022, ora 15:40.
29
ERIC HELLEINER, Forgotten Foundations of Bretton Woods: International Development and the Making of the
Postwar Order, Cornell University Press, 2012
30
Andrew Brociner - Europa monetară, Ed. Institutului European, Iași, 1999
31
Fischer, S., Financial Crises and Reform of the International Financial System, Review of World Economics, pag
139, 2003.
vor vinde aur celorlalte state interesate, la acelaşi preţ oficial de 34,92 dolari uncia”, însă, în
realitate, preţul de piaţă al aurului a început în curând să crească, ceea ce a făcut ca autorităţile
americane să se achite din ce în ce mai greu de această obligaţie.
În aceste condiţii, sistemul de la Bretton Woods care a fost, iniţial, un sistem de tip
etalon aur-devize (Gold Exchange Standard), a devenit, de fapt, un "sistem etalon-dolar". Într-
adevăr, deşi elementul de bază al sistemului, adică etalonul cu ajutorul căruia erau evaluate toate
celelalte active, a fost, teoretic, aurul, singura monedă convertibilă în aur era dolarul SUA. Ca
urmare, în practică, rolul de etalon a fost îndeplinit de moneda americană. Însă, legătura dintre
dolarul american şi aur, deşi reală, a fost ea însăşi elasticizată, din moment ce dolarii puteau fi
oficial convertiţi în aur numai în anumite condiţii (exclusiv de către băncile centrale ale statelor
membre), iar preschimbarea dolarilor în aur pe piaţă se făcea la un preţ real de piaţă, care putea
să se modifice (de fapt, să crească) zilnic, în funcţie de oscilaţiile cererii şi ofertei.
O primă modificare importantă a acordurilor de la Bretton Woods a intervenit în
februarie 1961,32 când, confruntate cu fenomenul creşterii preţului de piaţă al aurului, băncile
centrale din primele zece state industrializate ale lumii au înfiinţat ceea ce în epocă s-a numit
“pool (cartelul) aurului”.
Creşterea preţului de piaţă al aurului a fost determinată, în principal, de inflaţia internă
din SUA (alimentată, printre altele, de războiul din Vietnam), la care s-a adăugat amplificarea
deficitului balanţei de plăţi a SUA, agravată de speculaţiile împotriva dolarului, cauzate de
incertitudinile privind politica economică a noii administraţii americane (Kenedy). Confruntate
cu acest fenomen, SUA ar fi trebuit să procedeze la devalorizarea dolarului, însă, după o
perioadă de ezitări, autorităţile americane au respins categoric această soluţie, propunând, în
schimb, principalelor ţări dezvoltate (Belgia, Italia, Olanda, RFG şi Marea Britanie) să-şi pună o
parte din rezervele lor de aur într-un fond comun, din care să se finanţeze intervenţiile pe piaţa
liberă pentru susţinerea preţului dolarului faţă de aur. În modul acesta, preţul de piaţă al aurului a
încetat să se mai formeze liber, băncile centrale ale statelor membre ale pool-ului intervenind
pentru a-l menţine la nivelul oficial de 35 dolari uncia. Aurul necesar pentru aceste intervenţii
era furnizat, aşadar, de către băncile centrale ale tuturor statelor participante la pool, nu numai de
către Sistemul Rezervelor Federale (banca centrală a SUA), aşa cum prevedeau acordurile de la
Bretton Woods, deşi SUA au continuat să deţină cea mai mare pondere în aprovizionarea cu aur
a pieţei libere.33

32
David M. Andrews , Orderly Change: International Monetary Relations since Bretton Woods, Cornell University
Press, 2008
33
John s. Odell, U.S. International Monetary Policy: Markets, Power, and Ideas as Sources of Change, Princeton
University Press, 1982
 În pofida acestei măsuri, preţul aurului a continuat să crească, obligând băncile centrale
să pună pe piaţă, prin intermediul pool-ului, mari cantităţi de aur, pentru a împiedica, în modul
acesta, creşterea preţului aurului peste nivelul de 35 dolari uncia, şi, implicit, devalorizarea
dolarului. Ca urmare, rezervele oficiale de aur au început să se diminueze îngrijorător, iar în anul
1967, unele state (de exemplu Franţa) s-au retras discret din pool, în timp ce altele au cerut să fie
scutite de obligaţia de a furniza aurul necesar intervenţiilor. Reuniţi de urgenţă la Washington
(17 martie 1968), guvernatorii băncilor centrale care au mai rămas în pool au hotărât să
desfiinţeze acest aranjament şi să creeze ceea ce s-a numit “dubla piaţă a aurului”. Conform
hotărârii respective, piaţa aurului era scindată în două componente:
a) piaţa oficială a aurului, cuprinzând aurul aşa-zis “monetar”, adică aurul existent în
momentul respectiv în tezaurele băncilor centrale, şi care, evaluat la preţul de 35,20 dolari uncia,
continua să circule de la o ţară la alta pentru acoperirea deficitelor balanţelor de plăţi, alături de
celelalte mijloace de plată internaţionale existente (valutele şi devizele convertibile una în alta);
b) piaţa liberă a aurului, cuprinzând aurul aşa-zis “industrial”, adică aurul existent în
afara rezervelor oficiale ale statelor; cantitatea acestuia era dependentă de producţia exploatărilor
aurifere, iar circulaţia aurului respectiv de la o ţară la alta se realiza la un preţ liber, format în
funcţie de cerere şi ofertă.34
Reprezentanţii statelor din vechiul pool s-au mai angajat să nu utilizeze aurul obţinut
din SUA prin operaţiuni specifice pieţei oficiale pentru a-l revinde persoanelor particulare şi, de
asemenea, să nu mai aprovizioneze cu aur piaţa liberă.
S-a considerat că, în aceste condiţii, stocurile de aur aflate la dispoziţia băncilor centrale
– destinate de aici înainte exclusiv utilizărilor de natură “monetară” – vor fi suficiente. În
consecinţă, s-a anunţat că autorităţile nu vor mai cumpăra aur nou extras de la producători.
Rezultă că, în această fază a evoluţiei sistemului monetar internaţional, elementul de
bază al acestuia a devenit, teoretic şi practic, dolarul american. Aurul a continuat să fie un activ
de rezervă şi un mijloc de acoperire a deficitului balanţelor de plăţi, însă, spre deosebire de
trecut, nu întreaga cantitate de aur a lumii îndeplinea aceste funcţii, ci numai aurul zis “monetar”,
a cărui cantitate şi al cărui preţ au fost îngheţate. În ceea ce priveşte aurul zis “industrial”, acesta
a fost exclus din sistemul monetar internaţional.
O nouă modificare importantă a acordurilor de la Bretton Woods, în sensul restrângerii
rolului monetar al aurului, a intervenit la scurt timp, prin crearea, în anul 1969, a “Drepturilor

34
M. G O'Callaghan, The Structure and Operation of the World Gold Market, IMF Working Papers 1991/120,
International Monetary Fund, 1991, http://www.imf.org/external/pubs/cat/longres.aspx?sk=989 , accesat la
20.06.2022.
Speciale de Tragere” (DST), menite încă de la început să complinească şi apoi să înlocuiască
treptat aurul. 35
”DST este un activ de rezervă şi un mijloc de plată internaţional, creat de Fondul
Monetar Internaţional şi pus la dispoziţia statelor membre în cantităţi determinate şi pentru timp
nelimitat. Definit iniţial în aur, iar apoi pe baza unui “coş valutar” (ca medie ponderată a
cursurilor în dolari ale monedelor incluse în “coş”), DST este mai stabil decât monedele de
referinţă şi decât celelalte monede convertibile care servesc în prezent ca mijloace de plată
internaţionale.”36 De asemenea, DST se bucură de garanţii speciale din partea Fondului Monetar
Internaţional şi a statelor membre, prezentând şi alte avantaje, care-l fac să fie un activ
internaţional de rezervă atrăgător şi suplu.
În concluzie, rolul monetar internaţional al aurului s-a diminuat în mod treptat,
deoarece, pe de o parte, numai aurul “monetar” a mai continuat să joace acest rol, însă aceasta la
un preţ artificial de 35,20 $ / uncia, în timp ce preţurile tuturor celorlalte mărfuri au crescut
foarte mult. Pe de altă parte, a fost creat un nou instrument – Drepturile Speciale de Tragere
(DST) – care, înlocuind o parte din aurul existent în rezervele băncilor centrale, a permis
creşterea acestor rezerve în concordanţă cu creşterea volumului tranzacţiilor internaţionale şi a
preţurilor mărfurilor tranzacţionate. Corelativ acestui fenomen de reducere a rolului monetar
internaţional al aurului, a crescut rolul monetar internaţional al dolarului american, pur şi simplu,
deoarece, în lipsă de altceva mai bun, statele lumii au continuat să utilizeze această monedă
naţională pentru efectuarea tranzacţiilor lor cu exteriorul.

2.4. Criza sistemului de la Bretton Woods

Modificările pe care sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods le-a suferit
chiar şi în perioada în care a funcţionat relativ satisfăcător nu au împiedicat antrenarea sa într-o
profundă criză, care va duce, în final, la reformarea radicală a acestui sistem. Cauzele crizei sunt
multiple şi au fost analizate pe larg de economiştii epocii, care au evidenţiat atât contradicţiile
iniţiale ale sistemului, cât şi problemele apărute pe parcurs, ca urmare a faptului că noile realităţi
manifestate în economia mondială în perioada postbelică au făcut imposibilă aplicarea
principiilor adoptate în 1944 la Brettton Woods.
Astfel, economistul belgian R. Triffin37 a demonstrat, încă la începutul anilor ’60, că
sistemul nu este viabil din două motive şi că unul din acestea apare în mod inevitabil:

35
Giovannini A., Bretton Woods and Its Precursors: Rules versus Discretion in the History of International System,
în: Bordo M., Eichengreen B., (eds.), A Retrospective on the Bretton Woods System, Chicago: University of Chicago
Press, 1993
36
DST, Dicționar economic, .https://cursdeguvernare.ro/dictionar-economic/drepturi-speciale-de-tragere, accesat
la19.06.2022, ora 11:24
37
Triffin R., L'or et la crise du dollar, PUF, Paris, 1962.
 a) fie că SUA nu creează suficienţi dolari, ceea ce împiedică dezvoltarea comerţului
mondial (dezinflaţie la scara mondială);
b) fie că SUA creează dolarii care se cer pe piaţă, ceea ce permite manifestarea şi
amplificarea tensiunilor inflaţioniste şi, în modul acesta, slăbirea legăturii dintre dolar şi aur.
Ambele fenomene - cunoscute în literatură sub denumirea de “paradoxul lui Triffin” 38 -
s-au manifestat în diverse faze ale evoluţiei sistemului de la Bretton Woods, confirmând
valabilitatea analizelor respective.
Astfel, primul caz a apărut în perioada 1945 – 1958, când în lume s-a manifestat o
“foame de dolari”. Într-adevăr, în perioada respectivă, SUA au înregistrat excedente comerciale
importante, ceea ce a făcut ca dolarul – singurul mijloc internaţional de plată – să devină tot mai
rar.
Al doilea caz s-a manifestat în deceniile următoare, când balanţa de plăţi a SUA a
început să înregistreze mari deficite cronice, 39 ceea ce a alimentat lumea cu o pletoră de dolari,
provocând, în modul acesta, creşterea preţului de piaţă al aurului (exprimat în $), deprecierea
dolarului şi “fuga de dolari”. S-a învederat astfel că, aşa cum a fost conceput, sistemul de la
Bretton Woods are tendinţa de a eluda orice constrângere impusă pentru crearea de lichidităţi
internaţionale şi de a desfiinţa orice posibilitate a autorităţilor naţionale americane de a controla
masa monetară internă. Or, această lipsă de disciplină alimentează inflaţia, provocând epuizarea
rezervelor de aur a SUA şi pierderea încrederii în moneda americană. Cauza este faptul că
sistemul permite statului care emite moneda-cheie (SUA) să abuzeze de poziţia sa dominantă şi
să neglijeze efectele politicii sale asupra restului lumii (atitudine calificată drept benign
neglect40).
Astfel, în cazul în care o ţară oarecare, alta decât SUA, înregistrează un deficit în
balanţa sa de plăţi, în conformitate cu principiile sistemului de la Bretton Woods, ţara respectivă
este nevoită să recurgă pentru acoperirea deficitului la rezerva sa valutară (aur, valute şi devize).
În cazul în care deficitul se menţine, iar rezerva valutară este pe cale de epuizare, dar ţara în
cauză apreciază că deficitul este temporar, aceasta poate solicita ajutorul Fondului Monetar
Internaţional. Ajutorul constă în credite, care sunt acordate cu condiţia ca ţara respectivă să
adopte şi să aplice măsuri de natură să ducă la restabilirea echilibrului balanţei sale de plăţi. În
cazul în care, în pofida acestor măsuri, dezechilibrul se menţine, adică se învederează a fi unul
38
Dilema Triffin sau paradoxul Triffin este conflictul de interese economice care apare între obiectivele interne pe
termen scurt și obiectivele internaționale pe termen lung pentru țările ale căror monede servesc ca monede de
rezervă globale - https://koaha.org/wiki/Dilemma_di_Triffin , accesat la15.05.2022, ora 13:40.
39
Eichengreen, B. (2009). “The Financial Crisis and Global Policy Reforms”. Prepared for the Federal Reserve
Bank of San Francisco Conference on Asia and the Financial Crisis, 19-21 October, Santa Barbara, California,
http://emlab.berkeley.edu/~eichengr/finan_crisis_glob_pol_10-09.pdf , accesat la15.05.2022, ora 16:53.
40
benign neglect = neglijare benignă- o atitudine sau o politică de ignorare a unei situații adesea delicate sau
nedorite cu care cineva este considerat responsabil pentru rezolvare - https://lwvworc.org/ro/during-the-period-of-
benign-neglect , accesat la19.05.2022, ora 17:20.
“fundamental”, nu temporar, ţara respectivă, confruntată cu pericolul epuizării rezervei valutare
şi a imposibilităţii accesului la credite externe, este nevoită ca, mai devreme sau mai târziu, cu
acordul Fondului Monetar Internaţional, să devalorizeze moneda sa naţională, acţiune de natură
să ducă la reechilibrarea balanţei sale de plăţi.
Aceste reguli disciplinatoare, valabile pentru toate ţările participante la sistem, nu se
aplică însă în cazul SUA – ţara emitentă a monedei cheie a sistemului. În cazul în care balanţa de
plăţi a SUA este deficitară, iar guvernul american nu este dispus – dintr-un motiv sau altul – să
recurgă la rezerva sa valutară (aur şi monede străine convertibile), este suficient să emită dolarii
de care are nevoie, “punând în funcţiune maşina de tipărit hârtie” (mai precis, dolarii sunt creaţi
prin creditele acordate de băncile americane clienţilor lor din străinătate, credite care
alimentează, la rândul lor, depozitele în dolari existente în conturile deschise clienţilor respectivi
la băncile americane). Aceşti dolari (depozite în dolari la băncile americane = monedă
scripturală) nou emişi sunt, în primul rând, monedă internă a SUA, însă sunt totodată, fără nici o
modificare de formă, monedă internaţională, capabilă să îndeplinească funcţia de mijloc de
rezervă şi mijloc de plată internaţional. Ca urmare, deţinătorii iniţiali ai acestor dolari, care au
obţinut dolarii respectivi prin împrumuturi contractate de la băncile americane, prin export de
mărfuri în SUA, prin încasarea unor creanţe asupra cetăţenilor americani ş.a.m.d., pot ulterior să
vândă dolarii pe piaţa valutară internaţională altor persoane interesate. În modul acesta, dolarii
nou emişi pentru acoperirea deficitului balanţei de plăţi a SUA alimentează în permanenţă oferta
de dolari de pe piaţa valutară internaţională, ceea ce este de natură să determine scăderea preţului
dolarului exprimat în alte monede naţionale (deprecierea dolarului). Însă, conform acordurilor de
la Bretton Woods, SUA nu au avut nici o obligaţie să susţină cursul dolarului, ci băncile centrale
ale celorlalte state participante trebuiau să intervină pe piaţă pentru a menţine cursurile
monedelor lor faţă de dolar în limitele de variaţie de ±1% faţă de cursurile oficiale (parităţile
metalice).41 Intervenţiile respective constau în cumpărarea de dolari depreciaţi (ceea ce măreşte
cererea de dolari) şi vânzarea de monedă naţională repreciată (ceea ce măreşte oferta de monedă
naţională, căutată pe piaţă), ducând, astfel, la reîncadrarea cursurilor în marjele de variaţie
admise (±1%), dar şi la creşterea rezervelor în dolari ale băncilor centrale respective. De fapt,
aceşti dolari nu erau ţinuţi inactivi în rezervele valutare oficiale, căci, fiind interesate să încaseze
dobânzi la disponibilităţile lor în dolari, băncile centrale ale statelor membre plasau aceşti dolari,
la rândul lor, la băncile comerciale americane sau la alte bănci care operează pe piaţa valutară
internaţională, generând, în modul acesta, un proces de multiplicare de tipul “creditele fac
depozitele şi depozitele fac creditele”, al cărui efect este creşterea excesivă a ofertei de dolari
(capitaluri disponibile pe termen scurt) de pe piaţa valutară internaţională.
Benn Steil, The Battle of Bretton Woods: John Maynard Keynes, Harry Dexter White, and the Making of a New
41

World Order, Part of: Council on Foreign Relations (3 books), Ed: Princeton University Press, 2013.
 Aceşti dolari au fost numiţi ”eurodolari”. Prin definiţie, ”eurodolarii sunt depozite la
vedere în dolari, deţinute de persoane fizice sau juridice la bănci comerciale din afara SUA şi
care circulă în exteriorul statului emitent (SUA).”42 ”Eurodolarii” sunt, aşadar, o monedă care
îmbracă exclusiv forma de monedă scripturală (după cum s-a exprimat inspirat un autor, ”nimeni
nu a ţinut vreodată în mână eurodolari” 43) şi care este deţinută şi utilizată în afara SUA. În mod
similar pot exista şi alte eurovalute, în condiţiile în care se constituie şi se utilizează depozite la
vedere într-o altă monedă naţională, în afara statului emitent. Există, deci, o extraneitate a
locurilor de deţinere şi de gestionare, ceea ce face ca piaţa eurovalutelor să nu fie controlată nici
de către autoritatea monetară din ţara emitentă şi nici de autorităţile monetare din ţările-gazdă.
Pentru SUA, procedeul de alimentare a lichidităţii internaţionale descris mai sus
prezintă evidente avantaje, deoarece, în caz de deficit al balanţei lor de plăţi, nu sunt obligate, ca
alte ţări, să adopte măsurile de însănătoşire a economiei, care ar implica, eventual, sacrificarea
unor obiective interne ale politicii economice (realizarea unui anumit ritm de creştere economică,
a unui anumit nivel al ocupării mâinii de lucru, a unui anumit nivel al şomajului etc.). 44 De
asemenea, fiind în măsură să suporte timp îndelungat un deficit important al balanţei lor de plăţi,
SUA pot să-şi întărească poziţiile economice şi politice în lume, achiziţionând acţiuni ale
firmelor din alte ţări, înfiinţând noi întreprinderi în străinătate, cumpărând terenuri, acordând
ajutoare economice guvernelor aliate ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, deşi puternic inserată în economia
mondială, economia americană nu suportă, la fel ca alte economii deschise, constrângerea
externă, care, în cazul cursurilor fixe, este una foarte rigidă.
În termeni cu totul generali, se poate totuşi spune – cum au făcut-o adesea purtătorii de
cuvânt ai guvernului american – că, chiar şi în condiţii de benign neglect, SUA prestează un
serviciu util comunităţii internaţionale lipsite de o monedă unică, deoarece, punând în circulaţie
o cantitate suplimentară de dolari, asigură creşterea lichidităţii internaţionale în concordanţă cu
dezvoltarea comerţului internaţional.45 Însă – iar acest aspect este trecut cu vederea în declaraţiile
respective – mecanismul de alimentare cu lichidităţi a economiei mondiale, prezentat mai sus,

42
Eichengreen, B. (2011). Exorbitant Privilege: The Rise and Fall of the Dollar and the Future of the International
Monetary System, Editura: New York: Oxford Press, p. 122.
43
Alexander K. Swoboda, The Euro-Dollar Market: An Interpretation, Essays In International Finance, No. 64,
Princeton, New Jersey, 1968, p. 46, https://ies.princeton.edu/pdf/E64.pdf, accesat la18.06.2022, ora 12:20.
44
Российская академия наук, Национальный исследовательский институт мировой экономики и
международных отношений имени Е.М. Примакова, Мировая Экономика И Международные Отношения,
2020, https://www.imemo.ru/index.php?page_id=1248&file=https://www.imemo.ru/files/File/magazines/meimo/
10_2020/FullText-102020.pdf , accesat la19.06.2022, ora 20:12 (Academia Rusă de Științe,
Institutul Național de Cercetare al Economiei Mondiale și Relații Internaționale în numele lui Primakov, Economia
Mondială Și Relații Internaționale, 2020,
https://www.imemo.ru/index.php?page_id=1248&file=https://www.imemo.ru/files/File/magazines/meimo/
10_2020/FullText-102020.pdf).
45
Супян В., Булатов А., Волков А., Габарта А., Галищева Н., Мировая экономика и международные
экономические отношения, М. КноРус, 2017 (Sulyan V., Bulatov A, Volkov A, Gabarta A, Galisheva N,
Economia mondială și relațiile economice internaționale, Ed. KnoRus, 2017).
funcţionează satisfăcător, dacă şi numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Şi, de fapt, acest
mecanism a funcţionat satisfăcător numai atâta vreme cât nu s-a manifestat “paradoxul lui
Triffin”46, iar condiţiile necesare au fost, în linii mari, respectate. În primul rând, mecanismul
presupune ca guvernul american – conştient de avantajele sale – să nu încerce să abuzeze de
acestea, lansându-se într-o politică monetară inflaţionistă, care, deşi susceptibilă să stimuleze
creşterea economică în SUA, determină, pe de altă parte, reducerea puterii de cumpărare a
dolarului şi, deci, deprecierea sa faţă de alte monede.
În al doilea rând, acest mecanism presupune ca deficitul balanţei de plăţi a SUA să se
menţină sub limita de la care creează o pletoră de dolari difuzaţi în lume, de natură să submineze
încrederea în moneda americană, să compromită dorinţa celorlalte bănci centrale de a păstra
dolarii în rezervele lor valutare, respectiv să alimenteze piaţa – prin intermediul procesului de
automultiplicare de pe piaţa eurodolarilor – cu o masă excesivă de capitaluri flotante, aflate în
permanentă mişcare de la o ţară la alta în căutare de câştiguri speculative.
Or, începând cu anii ‘60, economia mondială a evoluat rapid într-o direcţie care nu a
mai permis respectarea acestor condiţii. Astfel, mult timp stabile, preţurile interne din SUA au
crescut sensibil, iar ca urmare dolarul şi-a pierdut o bună parte din puterea sa de cumpărare.
Aceasta, deoarece guvernul american s-a lansat concomitent într-un război foarte costisitor
(Vietnam) şi în aplicarea unor programe interne ambiţioase, fără să impună populaţiei eforturile
fiscale necesare (impozite), ci recurgând la împrumuturi de la banca centrală (inflaţie). 47 Pe lângă
aceasta – dar este evident că cele două fenomene sunt strâns legate – s-a produs o reorientare
radicală a fluxurilor internaţionale de capitaluri. Astfel, dacă în trecut se înregistrau, de obicei,
importante intrări spontane de capitaluri în SUA, ceea ce a permis acestei ţări ca, în pofida
volumului mare al investiţiilor efectuate în străinătate, al ajutoarelor economice, politice şi
militare acordate unor guverne străine ş.a.m.d., să înregistreze excedente în balanţa sa de plăţi
externe, spre sfârşitul anilor ‘60 şi la începutul anilor ‘70, o masă importantă de capitaluri au
început să părăsească SUA şi să se îndrepte spre Europa Occidentală şi Japonia, provocând un
deficit important în balanţa de plăţi americană. Iniţial, această reorientare a fluxurilor de
capitaluri a fost determinată de faptul că, pentru a combate inflaţia din propriile lor ţări, guvernul
vest-german şi guvernul japonez au promovat o politică monetară restrictivă, caracterizată prin
dobânzi înalte. Ulterior, ieşirile de capitaluri din SUA au fost întreţinute şi amplificate - pe lângă
amintita diferenţă de dobânzi - de speculaţiile generate de perspectiva învederată ca marca vest-
germană şi, respectiv, yenul japonez să fie revalorizate. Ca urmare, fluctuaţiile cursurilor în
dolari ale acestor monede susceptibile de revalorizare s-au accentuat şi mai mult.48

46
Triffin R., L'or et la crise du dollar, PUF, Paris, 1962
47
Ibidem, pag 56-80.
48
Ibidem, pag 103-122.
 În aceste condiţii, dolarul american nu era şi nu mai putea fi un bun mijloc de rezervă,
iar principiile convenite la Brettton Woods nu au mai putut fi aplicate. Băncile centrale, în loc să
privească cu satisfacţie faptul că rezervele lor valutare în dolari cresc, au început să se
neliniştească de acest fenomen şi să încerce să-l limiteze prin adoptarea unor măsuri de
descurajare a intrărilor de capitaluri flotante în dolari. Astfel, unele bănci centrale au interzis
băncilor comerciale autohtone să mai plătească dobânzi la depozitele la vedere ale nerezidenţilor
(eurodolari), altele au instituit “dobânzi negative” (taxe) asupra acestor depozite, iar altele – cele
mai multe – au decis majorarea coeficientului (ratei) rezervelor obligatorii, imobilizând, astfel, o
parte din fondurile aflate la dispoziţia sistemului bancar comercial. 49 De asemenea, unele bănci
centrale (de ex., Banca Franţei şi Banca Naţională a Elveţiei) au cerut convertirea în aur a
dolarilor pe care îi deţineau, în conformitate cu acordurile de la Bretton Woods. După numeroase
tergiversări, SUA au satisfăcut unele din aceste cereri de convertire, iar ca urmare rezervele
americane de aur au scăzut îngrijorător către nivelul de 10 mld dolari, considerat de guvern ca
stoc intangibil pentru caz de război.50
Consecinţa acestor fenomene a fost că, în primele luni ale anului 1971, dolarul şi-a
pierdut practic calitatea de monedă cheie a sistemului monetar internaţional, băncile centrale ale
statelor participante făcând tot posibilul pentru a evita intrarea monedei americane în rezervele
lor valutare.51 Dacă unele bănci centrale au continuat totuşi să accepte creşterea rezervelor lor
valutare în dolari, au făcut aceasta fie pentru că nu puteau proceda altfel, constrânse fiind de
presiunile politice exercitate de guvernul american, fie pur şi simplu pentru că nu a existat un alt
activ de rezervă internaţional. Anumite bănci centrale au făcut însă uz de dreptul lor de a cere
convertirea dolarilor în aur, ceea ce a dus la epuizarea rezervei de aur a SUA Cu toate acestea, în
lume continua să existe o enormă cantitate de dolari, reprezentând capitaluri flotante (plasamente
pe termen scurt, uşor recuperabile) în căutare de câştiguri speculative şi afluind îndeosebi spre
ţările cele mai prospere din punct de vedere economic (RFG şi Japonia). Toate condiţiile unei
crize de mari proporţii erau, aşadar, întrunite.
Principalele momente ale acestei crize au fost următoarele:
- instituirea cursului flotant al mărcii vest-germane (10 mai 1971);
- desfiinţarea convertibilităţii în aur a dolarului, chiar şi pentru băncile centrale ale
celorlalte state participante (15 august 1971).52

49
Alexander K. Swoboda, The Euro-Dollar Market: An Interpretation, Essays In International Finance, No. 64,
Princeton, New Jersey, 1968, pag 46, https://ies.princeton.edu/pdf/E64.pdf, accesat la19.06.2022, ora 13:22.
50
Jean M. Gilpin , Robert Gilpin, Global Political Economy: Understanding the International Economic Order,
Princeton University Press, 2001.
51
Ibidem, cap. 3, pag 122-165.
52
Barry Eichengreen, Globalizing Capital: A History of the International Monetary System - Third Edition, Ed.
NED - New edition, 2019
 Prima măsură amintită a însemnat abandonarea unui principiu esenţial al sistemului de
la Bretton Woods, iar a doua a echivalat, practic, cu lichidarea acestui sistem. Instituirea cursului
flotant al mărcii vest-germane a fost urmată, la scurt timp, de decizii similare luate de alte ţări
(Olanda, Austria, Elveţia etc.), confruntate şi ele cu un aflux enorm de dolari. Cu toate acestea,
criza dolarului a continuat să se agraveze, ceea ce a determinat amintita decizie a guvernului
american de a desfiinţa convertibilitatea dolarului în aur.
Abolirea convertibilităţii în aur a dolarului a fost însoţită şi de alte măsuri, dintre care
cele mai importante au fost următoarele:
- instituirea unei suprataxe de 10% asupra importurilor efectuate de rezidenţii
americani;
- adoptarea unui program de accelerare a relansării economiei americane şi de atenuare
a tendinţelor inflaţioniste din cadrul acesteia.53
Scopul principal urmărit de guvernul american prin aceste măsuri a fost creşterea
competitivităţii externe a economiei SUA, fără a recurge însă pentru aceasta la devalorizarea
explicită a dolarului. Autorităţile americane au înţeles, aşadar, să se folosească de avantajul
conferit de acordurile de la Bretton Woods, care obligau celelalte ţări ca, în măsura în care
înregistrează un excedent al balanţei de plăţi, să-şi revalorizeze propriile monede. Totuşi,
deoarece ţările respective fie au refuzat să revalorizeze, fie că au făcut-o într-o proporţie
insuficientă, guvernul SUA a instituit amintita suprataxă de import de 10%, ceea ce a echivalat
cu devalorizarea cu 10% a dolarului şi, implicit, revalorizarea cu 10% a monedelor celorlalte
ţări.54
În modul acesta, competitivitatea externă a economiei americane a fost ameliorată, însă
consecinţa imediată a acestor măsuri a fost desfiinţarea sistemului monetar internaţional de la
Bretton Woods, care fusese deja grav perturbat prin adoptarea, de unele ţări, a regimului
cursurilor flotante.
Confruntate brusc cu aceasta nouă stare de lucruri, guvernele principalelor ţări
industrializate au adoptat şi ele anumite măsuri de urgenţă pentru a se proteja împotriva
afluxurilor masive de dolari depreciaţi. În general, s-a recurs la doua soluţii:
- unele ţări, puţine la număr, au urmat exemplul vest-german, în sensul că au lăsat
moneda lor naţională să floteze mai mult sau mai puţin liber (flotare "impură"55);
- alte ţări, cele mai multe, au reintrodus controlul valutar asupra mişcărilor de capital
(tranzacţiile financiare cu străinătatea), însă au menţinut regimul cursurilor fixe pentru
53
Teunissen Jan Just, The Management of Global Financial Markets, Ed. FONDAD, Hague, 2000
54
ERIC HELLEINER, Forgotten Foundations of Bretton Woods: International Development and the Making of the
Postwar Order, cap. V, Cornell University Press, 2012
55
Flotare impură - -Dicționar economic, https://cursdeguvernare.ro/dictionar-economic/ , accesat la18.06.2022, ora
11:24.
operaţiunile curente; în modul acesta, ţările respective au scindat piaţa financiară, creând o piaţă
valutară dublă: una pentru tranzacţiile curente şi alta pentru tranzacţiile financiare (operaţiunile
de capital).56
Totodată, statele lumii au încercat, acţionând pe plan mondial sau regional (european),
să creeze un nou sistem monetar internaţional, bazat, la fel ca cel anterior, pe existenţa Fondului
Monetar Internaţional, dar care să conţină şi unele reglementări noi, menite să corecteze
deficienţele care au provocat criza sistemului de la Bretton Woods. Eforturile respective, depuse
în perioada 1971 – 1973, s-au concretizat printr-o serie de studii şi proiecte de reformă şi, în cele
din urmă, au dus la crearea unui nou sistem monetar internaţional. Acest nou sistem - cel actual -
continuă să se bazeze pe anumite principii şi instituţii ale sistemului de la Bretton Woods, însă,
în anumite privinţe, este complet diferit de primul sistem monetar international postbelic.57
2.5. Analize ale sistemului de la Bretton Woods
La fel ca sistemul etalon aur clasic şi, respectiv sistemul etalon aur-devize interbelic,
sistemul de la Bretton Woods făcut obiectul a numeroase analize teoretice şi econometrice, care
i-au evidenţiat pe larg avantajele şi dezavantajele.
O analiză fundamentală este reprezentată de amintita lucrare a lui R. Triffin, care
evidenţiat modul paradoxal în care sistemul asigură furnizarea lichidităţii internaţionale58.
Concluziile acestui autor nu au rămas fără consecinţe practice, căci, pentru soluţionarea acestei
probleme, FMI a încheiat, în 1962, "Acordul general de împrumut" cu ţările membre care aveau
excedente ale balanţei lor de plăţi. Prin acest acord ţările respective au convenit să pună la
dispoziţia Fondului un volum important de resurse necesare pentru finanţarea creditelor acordate
ţărilor cu deficite.59
Mecanismul respectiv a contribuit însă la acutizarea problemei ajustării. Într-adevăr,
deoarece au beneficiat de un volum suplimentar de credite, ţările cu balanţă de plăţi cronic
deficitară au amânat ajustarea cursurilor de schimb - ceea ce a agravat problema încrederii -
încrederea pieţelor în capacitatea băncilor centrale de a menţine cursurile de schimb ale
monedelor aflate în anii '60 într-un constant proces de depreciere. Or, antrenând fluxuri de
capital speculative, lipsa încrederii a contribuit la deteriorarea situaţiei balanţelor de plăţi.
Analizând aceste fenomene, E. Brett60 arată că "Acordul general de împrumut" a avut
totuşi două efecte semnificative. În primul rând, aranjamentul respectiv a constituit o cale

56
Biaggio Bossone, Abdourahmane Sarr, A New Financial System for Poverty Reduction and Growth, IMF
Working Papers 2002/178, International Monetary Fund, http://www.imf.org/external/pubs/cat/longres.aspx?
sk=16127 , accesat la 18.06.2022.
57
Padma Desai, From Financial Crisis to Global Recovery, Columbia University Press, 2011.
58
Triffin R., L'or et la crise du dollar, PUF, Paris, 1962.
59
Lombardi Domenico, IMF`s Role In Low-Income Countries - Issues and Challenges, NBER
Working Paper, Cambridge, 2005
60
Brett E., International Money and Capitalist Crises, London: Heineman, 1983
importantă de sporire a resurselor Fondului, de natură să permită acestuia să acorde ţărilor
membre un volum de credite mai mare; această modalitate va fi urmată apoi de alte mecanisme
similare: "facilităţile" (1974-1976) şi "facilitatea de finanţare suplimentară" (1979). În al doilea
rând, "Acordul..." a avut o importantă dimensiune politică, manifestată prin promovarea
consultărilor între ţările G10, care influenţează în mod hotărâtor politica Fondului.
Turbulenţele apărute în anii 197-1973 au făcut ca dezbaterile să se concentreze asupra
rolului FMI în crearea unui nou sistem monetar internaţional. Un element al acestei reforme a
fost crearea în 1969 a Drepturilor Speciale de Tragere (DST), ale căror caracteristici, avantaje şi
dezavantaje au constituit obiectul a numeroase discuţii contradictorii, desfăşurate în literatură,
dar şi în cadrul unor organisme oficiale, cum ar fi, "Comitetul celor 20 pentru reforma sistemului
monetar internaţional" (1972). 61
Sintetizând aceste dezbateri, J. Williamson 62 arată că ele au reflectat trei puncte de
vedere. Astfel, principala preocupare a reprezentanţilor SUA a fost realizarea unei simetrii între
obligaţiile de ajustare ale ţărilor cu balanţe de plăţi excedentare şi deficitare prin introducerea
unui "criteriu de declanşare a ajustării". 63 Ţările vest-europene şi Japonia au urmărit obţinerea
unor avantaje de genul pe care le aveau SUA în calitate de ţară emitentă a monedei cheie a
sistemului: seniorajul şi posibilitatea de a evita ajustarea balanţei de plăţi. Ţările în curs de
dezvoltare au solicitat legarea mecanismului de alocare a DST de transferul de resurse reale
utilizabile pentru finanţarea dezvoltării. În absenţa unui acord în legătură cu aceste probleme,
şocul petrolului din 1973 şi turbulenţele financiare internaţionale cărora acesta le-a dat naştere au
făcut ca sistemul de la Bretton Woods să fie până la urmă abandonat.
O altă problemă amplu discutată în epocă a fost cea a rolului dolarului ca monedă cheie
a sistemului. Abordând printre primii această problemă, economistul francez J. Rueff 64 a arătat că
transformarea dolarului în principala monedă a lumii nu este rezultatul acordurilor de la Bretton
Woods, ci un fenomen spontan, apărut ca urmare a faptului că principalii parteneri ai SUA
conferă monedei americane un rol proeminent. În raport cu acest fenomen, faptul că dolarul este
convertibil în aur este incidental şi nerelevant. La fel ca R. Triffin şi ca alţi economişti vest-
europeni, J. Rueff a criticat avantajele unilaterale care rezultă de aici pentru SUA.
Faptul că modul de creare a mijloacelor de rezervă internaţionale a depăşit planurile
participanţilor la conferinţa de la Bretton Woods a fost analizat de numeroşi alţi autori, care au
arătat că de facto aurul a fost demonetizat, iar sistemul s-a transformat într-un "sistem etalon

61
Lumperdean Ioan, Salanță, Mihaela, Istoria Economiei, Ed: Economica, Cluj Napoca, 2003.
62
Williamson J., The Failure of World Monetary Reform, 1971-74, New York: New York University Press, 1977.
63
Williamson J., The Failure of World Monetary Reform, 1971-74, New York: New York University Press, 1977,
pag 143.
64
Rueff J., La réforme du système monétaire international, Plon, Paris, 1973
dolar". Astfel, C. Kindleberger65 , Lindert66 , E. Despres, C. Kindleberger şi W. Salant 67 etc., au
argumentat că, prin crearea de active de rezervă libelate în dolari, SUA joacă rolul unui
intermediar financiar internaţional, care oferă forme de plasament atractive investitorilor
europeni şi băncilor centrale. În această calitate, sistemul financiar american prestează servicii
utile întregii lumi, deoarece măreşte gradul de disponibilitate a capitalurilor şi transformă
activele europene în active libelate în dolari, susceptibile a fi achiziţionate de investitori din alte
continente.
Totuşi, G. Halm68 şi H. Aubrey69 au argumentat că sistemul monetar internaţional
rămâne instabil, din cauză că SUA sunt supuse "riscului falimentului", deoarece rezervele de aur
ale acestei ţări sunt foarte mici în raport cu lichidităţile internaţionale pe care le creează (datoriile
externe exigibile ale SUA). Aceasta, deoarece cantitatea de dolari deţinuţi ca activ de rezervă
depinde nu numai de procesul de intermediere financiară, ci şi de alţi factori.
Astfel, S. Magee şi R. Rao70, A. Chrystal71 , S. Black72 etc., au arătat că cererea de dolari
este amplificată de rolul lor de monedă vehicol. După aceşti autori, utilizarea dolarului în
schimburile internaţionale reduce comisioanele bancare, deoarece băncile prin care se realizează
decontarea exporturilor şi importurilor au relaţii de corespondent doar cu băncile americane şi nu
trebuie să deţină un mare număr de monede. Dolarul are, de asemenea, avantaje faţă de alte
monede ca numerar, deoarece numeroase mărfuri au preţuri internaţionale exprimate în dolari. În
definitiv, atâta vreme cât nivelul preţurilor în SUA rămâne relativ stabil, aşa cum s-a întâmplat în
anii '50 şi '60,73 dolarul îndeplineşte în bune condiţiuni funcţia de mijloc de rezervă.
Concepţia că SUA joacă rolul de intermediar financiar presupune că oferta de dolari
este determinată nu numai de cererea de dolari internă din SUA, ci şi de cererea de dolari a
celorlalte ţări ale lumii. Existenţa acestei legături între oferta de dolari şi cererea de dolari
globală constituie un argument major în favoarea sistemului etalon-dolar, deoarece exclude
posibilitatea apariţiei unui deficit de lichidităţi. Într-adevăr, pentru ca acest mecanism să

65
Kindleberger C., Balance of Payments Deficits and the International Market for Liquidity, Princeton University,
Essays in International Finance, 46, 1965.
66
Lindert P., Key Currencies and Gold 1900-1913, ed. cit.
67
Despres E., Kindleberger C., Salant W., The Dollar and World Liquidity - A Monority View, The Economist, 5
February 1966.
68
Halm G., International Financial Intermediation: Deficits Bening and Malignant, Princeton University, Essays in
International Finance, 68, 1968.
69
Aubrey H., Behind the Veil of International Money, Princeton University, Essays in International Finance, 71,
1969
70
Magee S., Rao R., Vehicle and Non-Vehicle Currencies in International Trade, American Economic Review, 70,
1980, pag. 368-373.
71
Chrystal A., On the Theory of International Money, în: Black J., Dorrance G., Problems of International Finance,
(eds.), New York: St. Martin's Press. 1984.
72
Black S., Transactions Costs and Vehicle Currencies, IMF, Working Papers, WP/89/96,
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=885075 , accesat la18.06.2022, ora 14:26.
73
Genberg H., Swoboda A., The Provision of Liquidity in the Bretton Woods System, University of Chicago Press,
Chicago, January 1993.
funcţioneze, este necesar şi suficient ca SUA să ducă o politică de "neglijare benignă" (benign
neglect)74, lăsând pur şi simplu celelalte ţări să determine situaţia balanţei de plăţi americane.
Aceasta, desigur, cu condiţia ca SUA să aplice o politică monetară de natură să asigure
stabilitatea preţurilor.
Pentru a analiza modul în care se formează oferta de dolari în sistemul etalon-dolar, H.
Genberg şi A. Swoboda75 au elaborat un model al relaţiilor dintre SUA şi restul lumii bazat pe
abordarea monetară a balanţei de plăţi. Cu ajutorul acestui model, ei ajung la următoarele
concluzii:
1) Modalitatea de creştere a volumului rezervelor valutare ale celorlalte ţări este
amplificarea deficitului balanţei de plăţi a SUA. Mărimea acestui deficit este determinată în mod
endogen de preferinţa pentru lichiditate sub formă de dolari a celorlalte ţări din G10.
În perioada 1960-1967, cererea de dolari nu a exercitat o presiune puternică asupra
ofertei, iar rata rezervelor internaţionale a crescut moderat. Următorii doi ani au constituit o
etapă tranzitorie, însă, în perioada 1969-1971, presiunile exercitate asupra dolarului de cererea şi
oferta mondială de dolari au devenit foarte puternice.76
2) Celelalte ţări din G10* au avut un control slab asupra propriei lor oferte de monedă,
ceea ce a alimentat inflaţia din aceste ţări şi cererea lor de dolari.
3) Ca urmare a reacţiei SUA la această cerere, inflaţia mondială s-a accelerat.
Este însă de notat că unii autori, cum ar fi, de exemplu, H. Heller , contestă caracterul
endogen al creării de mijloace de rezervă internaţionale în sistemul etalon-dolar şi, deci,
validitatea acestor concluzii. După acest autor, ”oferta de dolari este determinată în mare măsură
în mod exogen de Fed, în funcţie de obiectivele sale de politică monetară internă.”77
O altă analiză importantă a mecanismului de creare a mijloacelor de rezervă
internaţionale în sistemul etalon-dolar este cea a lui R. McKinnon 78 , care a investigat legătura
dintre a acest proces, pe de o parte, şi nivelul preţurilor din SUA şi al preţurilor internaţionale, pe
de altă parte. Conform acestui autor, nivelul preţurilor internaţionale este strâns legat de nivelul
preţurilor din SUA. În sistemul de la Bretton Woods, această legătură s-a explicat prin faptul că
toate monedele au avut curs fix faţă de dolarul american. În mare măsură, legătura respectivă se

74
Heller H., International Reserves and Worldwide Inflation, IMF Staff Papers, 1976, pag 61-87.
75
McKinnon R., Private and Official International Money: The Case for the Dollar, Princeton University, Essays in
International Finance, 74, 1969.
76
Rueff J., La réforme du système monétaire international, Plon, Paris, 1973
77
Heller H., International Reserves and Worldwide Inflation, IMF Staff Papers, 1976, p. 61.
78
McKinnon R., Private and Official International Money: The Case for the Dollar, Princeton University, Essays in
International Finance, 1969.
* G10 - Grupul celor Zece ( G10 sau G10 ) se referă la grupul de țări care au fost de acord să participe la
aranjamentele generale de împrumut (AGI), un acord pentru a furniza Fondului Monetar Internațional (FMI) , cu
fonduri suplimentare pentru a crește capacitatea de creditare; Belgia , Canada , Franța , Italia , Japonia , Olanda ,
Regatul Unit și Statele Unite, Germania, Suedia, Elveția -
https://wblog.wiki/ro/Group_of_Ten_(economics) ,accesat la14.05.2022, ora 16:15
manifestă însă şi în prezent, având în vedere că multe ţări continuă să practice diverse variante de
curs fix faţă de dolar.79
Un alt mecanism de legătură dintre preţurile internaţionale şi preţurile interne din SUA
ţin de faptul că această ţară este cel mai mare exportator sau importator de anumite mărfuri, ceea
ce face ca preţurile americane să influenţeze preţurile din celelalte ţări.80
De asemenea, nivelul preţurilor din SUA influenţează preţurile mondiale prin faptul că
determină oferta de lichidităţi internaţionale.
În aceste condiţii, faptul că preţurile din SUA sunt stabile, iar monedele celorlalte ţări
sunt legate de dolar prin cursuri fixe face ca aceste ţări să nu-şi poată spori competitivitatea
externă. Aceste ţări vor înregistra, eventual, deficite ale balanţelor lor de plăţi şi scăderi ale
volumului rezervelor lor valutare. Ca urmare, mai devreme sau mai târziu, guvernele din
celelalte ţări vor fi nevoite să adopte politici economice antiinflaţioniste. De aceea, nivelul
preţurilor internaţionale nu pot creşte prea mult faţă de cel din SUA.
Invers, dacă nivelul preţurilor internaţionale creşte mai puţin decât în SUA, vor apare
excedente ale balanţelor de plăţi ale principalelor ţărilor ale lumii şi acumularea de dolari în
rezervele lor valutare. Creşterea rezervelor valutare determină creşterea ofertei de monedă a
ţărilor respective, reducerea ratei dobânzii, sporirea cheltuielilor (creşterea cererii), majorarea
ratei de creştere economică şi creşterea preţurilor. Cu alte cuvinte, dacă nivelul preţurilor din
SUA este stabil, nivelul preţurilor internaţionale nu poate scădea prea mult.81
Rezultă că, în condiţiile cursurilor fixe, existente în sistemul etalon-dolar până în
primăvara anului 1973, stabilitatea preţurilor mondiale a depins de stabilitatea puterii de
cumpărare interne a dolarului.
Stabilitatea nivelului preţurilor din SUA este determinată de interacţiunea dintre sfera
reală şi sfera monetară a economiei americane şi mai puţin de cantitatea de aur deţinută de
această ţară. Ca urmare, atâta timp cât nivelul preţurilor din SUA a fost stabil, toate preţurile
internaţionale ale bunurilor şi serviciilor importate şi exportate de ţara respectivă au fost şi ele
stabile. Însă, după 1969, în SUA a avut loc o accelerare a creşterii economice, ceea ce, împreună
cu alţi factori, a determinat creşterea preţurilor din această ţară şi augmentarea rezervelor
valutare ale celorlalte ţări din G10. De aceea, acestea din urmă au trebuit să aleagă între
amplificarea inflaţiei interne sau aprecierea monedei lor faţă de dolarul american.
În acest context, după cum a arătat, printre alţii, G. Haberler82 , cea mai mare şi mai
necesară contribuţie a SUA la buna funcţionare a sistemului monetar internaţional este stoparea
79
Ibidem, cap. VI.
80
Despres E., Kindleberger C., Salant W., The Dollar and World Liquidity - A Monority View, The Economist, 5
February 1966
81
Ibidem, cap. IV.
82
Haberler G., Prospects for the Dolar Standard, Lloyds Bank Review, 1972, p. 1-17.
inflaţiei interne. Însă, SUA nu şi-au asumat costurile sociale implicate de o asemenea politică,
ceea ce a făcut ca sistemul să se prăbuşească.
2.6. Sistemul monetar internaţional actual
Sistemul internaţional actual a fost creat prin deciziile adoptate la conferinţa monetară
internaţională de la Kingston (Jamaica) din anul 1976.83 Acest sistem nu marchează o ruptură
totală cu sistemul monetar internaţional anterior (Bretton Woods), deşi principiul fixităţii
cursurilor valutare a fost abandonat şi înlocuit cu principiul flotării cursurilor valutare, mai precis
cu principiul posibilităţii ţărilor membre de a opta pentru cursuri flotante. Într-adevăr, sistemul
monetar internaţional actual funcţionează în cadrul instituţional-organizatoric existent anterior,
creat prin acordurile de la Bretton Woods, care nu au fost abolite, ci doar ameliorate. 84 Astfel,
Fondul Monetar Internaţional – ca principală autoritate însărcinată cu gestionarea sistemului – nu
a dispărut, ci i-au fost aduse unele modificări statutare, de natură să-i sporească rolul în
supravegherea tendinţelor financiar-monetare din economia mondială şi a politicilor economice
şi monetare ale statelor membre.
De altfel, nici chiar în ceea ce priveşte regimul cursurilor valutare, sistemul actual nu
exclude complet unele practici existente în cadrul sistemului de la Bretton Woods. Deşi, de jure
statele participante au posibilitatea să lase cursurile monedelor lor să se formeze liber pe piaţă, în
funcţie de cerere şi ofertă, de facto băncile centrale continuă să intervină pe piaţă, influenţând,
astfel, nivelul cursurilor monedelor lor. De asemenea, există numeroase tipuri de aranjamente -
bi sau multilaterale - prin care moneda unui anumit stat este legată mai mult sau mai puţin rigid
de moneda sau monedele altor state.
În aceste condiţii, principalele trăsături specifice sistemului monetar internaţional
actual, care îl deosebesc mai mult sau mai puţin net de sistemul de la Bretton Woods, se referă la
următoarele elemente:85
1) regimul cursurilor valutare;
2) rolul de supraveghere al FMI;
3) demonetizarea aurului.

2.6.1. Flotarea cursurilor de schimb

Actualul statut al FMI legalizează, pe de o parte, practica flotării cursurilor de schimb,
apărută, după cum am arătat, în perioada de criză a sistemului de la Bretton Woods, iar pe de altă

83
The Fund’s Mandate—An Overview, http://www.imf.org/external/np/pp/eng/2010/012210a.pdf , accesat la
22.06.2022.
84
Ibidem,
85
The Fund’s Mandate—An Overview, http://www.imf.org/external/np/pp/eng/2010/012210a.pdf , accesat la
18.06.2022, ora 15:23.
parte, creează statelor membre largi posibilităţi de a opta pentru un regim sau altul de cursuri
valutare considerat convenabil.86
De asemenea, statutul actual permite revenirea în viitor la un regim general de cursuri
fixe, dar ajustabile87 , însă, în contextul condiţiilor economice internaţionale actuale, acest fapt
pare extrem de improbabil.
Astfel, conform statutului actual, fiecare stat este obligat să colaboreze cu FMI şi cu
celelalte state membre pentru a asigura menţinerea unor regimuri valutare ordonate şi a promova
un sistem stabil de cursuri de schimb. În principal, fiecare stat membru se angajează :
a) să-şi orienteze politica economică şi financiară în vederea unei creşteri economice
ordonate, în condiţii de stabilitate a preţurilor, având în vedere situaţia specifică în care se află;
b) să încerce să promoveze stabilitatea economică prin favorizarea unor condiţii de bază
economice şi financiare ordonate şi a unui sistem monetar care să nu fie sursă de perturbaţii;
c) să evite manipularea cursurilor de schimb sau a sistemului monetar internaţional în
scopul ajustării efective a balanţelor de plăţi sau al asigurării unor avantaje concurenţiale
inechitabile faţă de alte state membre;
d) să urmeze politici valutare compatibile cu angajamentele de mai sus.88
Cu toate acestea, statele membre sunt libere să aleagă căile şi mijloacele de îndeplinire a
acestor angajamente, cu singura obligaţie de a notifica FMI regimul valutar pe care îl adoptă şi
oricare modificare adusă regimului adoptat.
În mod practic, pentru a exprima cursul valutar, statele membre pot opta pentru una sau
alta din următoarele trei soluţii de principiu:
a) definirea monedei naţionale prin raportarea sa la DST sau la un alt denominator, cu
excepţia aurului – excepţie expres menţionată;
b) definirea monedei naţionale prin raportarea la moneda sau la monedele altor state, în
cadrul unor mecanisme de cooperare
c) alte regimuri valutare.89
În aceste condiţii, se constată că, la data de 31 aprilie 2008, de exemplu, statele membre
şi-au exercitat dreptul de a alege regimul valutar pe care îl consideră adecvat după cum
urmează:90
a) 10 de ţări nu au o monedă oficială distinctă, ci folosesc o altă monedă cu curs legal –
Exchange Arrangements with No-Separate Legal Tender.;

86
Art.IV, sect.2, Statutul FMI, https://www.imf.org/en/Publications/WEO , accesat la16.06.2022, ora 12:47.
87
Art.IV, sect.4, Statutul FMI., https://www.imf.org/en/Publications/WEO , accesat la16.06.2022, ora 14:30.
88
Juan A. Dumas, International Monetary Fund: Elements, Reforms and Issues, Editura Global Political Studies,
July 2013
89
Brăilean Teodor - Monetarismul în teoria și politica economică, Institutul European, Iași, 1998.
90
Cf. Annual Report on Exchange Arrangements and Exchange Restrictions, 2003, IMF, 2003, p.9-10
 b) 13 ţări au adoptat “Consiliul Monetar” (”Curency Board” sau ”casă de
emisiune”)91;
c) 68 de ţări stabilesc cursul monedei lor în mod convenţional, prin raportarea la o altă
monedă (dolar, euro etc.)– Other Conventional Fixed Peg Arrangements;
d) 3 ţări menţin cursul monedei lor într-o bandă de variaţie orizontală, faţă de euro (1
ţară) sau faţă de un "coş" de monede (2 ţări) – Pegged Exchange Rates Within Horizontal Bands;
e) 8 ţări au sisteme de parităţi mobile (glisante) faţă de dolar (6 ţări) sau faţă de un "coş"
de monede (2 ţări) – Crawling Pegs;
f) 2 ţări au sisteme de benzi de fluctuaţii mobile (glisante) faţă de dolar (1 ţară) sau faţă
de un "coş" de monede (1 ţară) – Exchange Rates within Crawling Bands;
g) 44 de ţări (printre care şi România) au un regim de flotare controlată, fără anunţarea
prealabilă a traiectoriei cursului de schimb – Managed Floating with No-Preannounced Path for
the Exchange Rate;
h) 40 de ţări lasă moneda lor să floteze autonom (liber) – Independently Floating.92
La prima vedere, s-ar părea că cea mai mare parte a lumii trăieşte încă în regim de
cursuri fixe. În realitate, în categoria ţărilor care lasă moneda lor să floteze liber se numără
principalele state industrializate (Canada, Anglia, Japonia, SUA, zona euro), care au o pondere
de peste 80% din comerţul internaţional total. Ca urmare, se poate spune că ceea ce predomină în
comerţul internaţional sunt tranzacţiile efectuate cu monede care flotează mai mult sau mai puţin
liber (dolarul american, euro, lira sterlină şi yenul japonez).
Pentru a ţine seama de evoluţia sistemului monetar internaţional, FMI poate edicta
reglementări generale în materie de regimuri valutare, fără a limita însă dreptul statelor membre
de a alege regimul valutar pe care îl doresc, atâta timp cât acesta este compatibil cu obiectivele
FMI şi cu obligaţiile care decurg din articolul IV.
De asemenea, FMI controlează modul în care statele membre se achită de obligaţiile
acumulate în materie de regim valutar. În acest scop, FMI exercită o supraveghere a politicilor
valutare ale statelor membre şi adoptă principii specifice de natură să ghideze statele membre în
conceperea şi aplicarea acestor politici. Statele membre sunt obligate să furnizeze FMI
informaţiile necesare supravegherii şi - la cererea acestuia - să se consulte cu Fondul cu privire la
politicile respective.93

91
Pentru o prezentare a caracteristicilor acestui regim, a se vedea: Cristian L., Dăianu D., „Ar putea fi Consiliul
monetar o soluţie pentru România?”, caiete de studii, BNR, 1999.
92
De Facto Classification of Exchange Rate Regimes and Monetary Policy Frameworks,
http://www.imf.org/external/np/mfd/er/index.asp , accesat la16.05.2022, ora 14:50.
93
Lombardi Domenico, IMF`s Role In Low-Income Countries - Issues and Challenges, NBER
Working Paper, Cambridge, 2005
 Principiile adoptate de FMI au fost astfel concepute încât să fie compatibile cu
mecanismele de cooperare prin care statele membre menţin un curs fix al monedei lor faţă de
moneda sau de monedele altor state membre, precum şi cu celelalte regimuri valutare alese de
diferite state membre, cu condiţia, evident, ca aceste regimuri să fie compatibile, la rândul lor, cu
obiectivele Fondului şi cu prevederile articolului IV. 94 În general, aceste principii respectă
orientările sociale şi politica internă a statelor membre şi, de regulă, FMI ţine seama, în aplicarea
lor, de situaţia particulară în care se află fiecare ţară membră.
Pentru viitor, FMI poate decide, cu o majoritate de 85% din totalul voturilor, că există
condiţiile economice internaţionale de natură să permită instituirea unui regim valutar bazat pe
cursuri fixe, dar ajustabile. O asemenea decizie ar urma să fie luată pe baza stabilităţii
subdiacente a economiei mondiale, iar pentru aprecierea acestei situaţii trebuie să se ţină seama
de evoluţia preţurilor şi de rata de creştere economică a statelor membre. De asemenea, decizia
ar urma să fie adoptată prin prisma evoluţiei sistemului monetar internaţional, în particular, a
dinamicii surselor de lichidităţi şi a balanţelor de plăţi. Având în vedere caracterul restrictiv al
condiţiilor amintite, mulţi autori consideră că este puţin probabil ca acestea să fie îndeplinite şi
că, deci, evoluţia istorică prin care s-a ajuns la practica flotării monedelor este ireversibilă.

2.6.2. Rolul de supraveghere al Fondului Monetar Internaţional

Instituţia însărcinată cu asigurarea funcţionării efective a sistemului monetar
internaţional este în continuare Fondul Monetar Internaţional, căruia nu i s-a modificat
organizarea, ci i s-a mărit rolul şi i-au fost mărite resursele.
Într-adevăr, una din prerogativele esenţiale ale FMI este menţinerea unui dialog
permanent cu ţările membre referitor la consecinţele pe care politicile lor economice şi financiare
le pot avea la nivel naţional şi internaţional. Acest proces de urmărire şi consultare reprezintă
ceea ce se numeşte “supravegherea” exercitată de FMI, termen care implică o transparenţă totală
a deciziilor de politică economică ale statelor membre. Şi, de fapt, în ultimii ani, activităţile de
supraveghere ale FMI au dobândit un caracter public din ce în ce mai accentuat.
Importanţa supravegherii rezidă în caracterul integrat al lumii contemporane. Într-
adevăr, în condiţiile actuale, politicile economice şi financiare ale unei ţări pot afecta numeroase
alte ţări, iar, ca urmare, este esenţial să existe o instanţă care să poată supraveghea evoluţia
conjuncturii economice la scară planetară. Având 187 de ţări membre, FMI este o instituţie cu
caracter universal, care poate îndeplini în bune condiţii acest rol. Rolul unei supravegheri eficace
a fost evidenţiată de recentele crize financiare (criza ţărilor din Sud-Estul Asiei, criza ţărilor din
America Latină, criza rusească, criza mondială din 2008 etc.), care, în unele cazuri, s-au propagat

94
Ibidem , cap. VII.
şi în alte ţări sau regiuni. Ca răspuns la aceste crize, FMI a luat mai multe măsuri de natură să
întărească propria sa aptitudine de a decela rapid vulnerabilităţile şi riscurile.95
Iniţial, problema supravegherii a fost reglementată prin articolul IV al statutului FMI,
conform căruia Fondul are sarcina să “exercite o supraveghere fermă a politicilor valutare ale
ţărilor membre, în scopul asigurării bunei funcţionări a sistemului monetar internaţional”. 96Cu
alte cuvinte, în această fază, supravegherea a fost concepută mai ales ca un mijloc de limitare a
libertăţii statelor membre de a alege regimul de curs valutar pe care îl consideră adecvat.
Ulterior, sfera şi rolul supravegherii au fost amplificate, aceasta devenind o modalitate
de ajutare a ţărilor membre să atingă două obiective majore: stabilitate financiară şi creştere
economică durabilă97.
Astfel, perspectivele, obiectivele şi principiile supravegherii au fost definite pe larg într-
o rezoluţie adoptată de FMI în anul 1977, în care se precizează că obiectivul final al
supravegherii este “de a ajuta ţările membre să atingă stabilitatea financiară şi creşterea
economică durabilă ”98 şi că “evaluarea de către FMI a politicilor valutare ale statelor membre
necesită o analiză aprofundată atât a politicilor duse de fiecare ţară membră, cât şi a situaţiei
economice globale”.99
De la adoptarea acestui document, obiectivele şi principiile supravegherii nu s-au
modificat, însă cadrul în care aceasta se exercită a evoluat considerabil. Această evoluţie a fost
deosebit de rapidă în ultimii zece ani, când FMI a fost confruntat cu provocările mondializării,
mai ales cu creşterea fără precedent a mişcărilor internaţionale de capitaluri.
În prezent, activităţile de supraveghere au ca obiect o gamă largă de politici economice,
a căror importanţă relativă diferă în funcţie de situaţia individuală a ţării în cauză:
1) Regimurile valutare şi politicile monetare şi fiscale constituie elementul central al
misiunilor de supraveghere ale FMI. Economiştii Fondului oferă consultanţă ţărilor membre,
punându-le la dispoziţie recomandări de politică economică, de natură să permită alegerea unui
regim valutar adecvat, precum şi asigurarea coerenţei politicii valutare cu orientarea politicii
fiscale şi monetare.
2) Politicile structurale au fost încorporate în programul de supraveghere al FMI în anii
1980, când, în multe ţări industrializate, a avut loc o încetinire a ritmului creşterii economice ca

95
Drazen, A., Easterly, W., Do Crises Induce Reform? Simple Empirical Tests of Conventional Wisdom, 2001
https://williameasterly.files.wordpress.com/2010/08/32_easterly_drazen_docrisesinducereform-prp.pdf , accesat la
21.06.2022.
96
Articolul IV al statului FMI, Articles of Agreement of the International Monetary Fund,
http://www.imf.org/external/pubs/ft/aa/index.htm , accesat la12.06.2022, ora 16:05.
97
Articolul VI al statului FMI, Articles of Agreement of the International Monetary Fund,
http://www.imf.org/external/pubs/ft/aa/index.htm , accesat la12.06.2022, ora 18:20.
98
Ibidem, p. 13, accesat la12.06.2022, ora 19:20.
99
Reserve Accumulation and International Monetary Stability, IMF, 2010, p. 22,
https://www.imf.org/external/np/pp/eng/2010/041310.pdf , accesat pe 17.06.2022.
urmare a celui de al doilea şoc petrolier. Necesitatea efectuării unor reforme structurale într-o
serie de ţări a fost accentuată de criza datoriei externe a ţărilor din lumea a treia şi de căderea
comunismului. În prezent, dialogul de politică economică pe care FMI îl întreţine cu ţările
membre se referă inclusiv la probleme de ordin structural, în măsura în care acestea au
consecinţe importante asupra rezultatelor macroeconomice. Sunt abordate, de asemenea, teme
ca: guvernanţa corporatistă, piaţa muncii, comerţul exterior etc.
3) Problemele legate de sectorul financiar au intrat în câmpul supravegherii FMI în anii
'90, ca urmare a unei serii de crize care au lovit atât sectorul bancar al ţărilor industrializate, cât
şi sectorul bancar al ţărilor în curs de dezvoltare. În anul 1999, FMI şi Banca Mondială au
hotărât să aplice împreună un “Program de evaluare a sectorului financiar”, special conceput
pentru a permite evaluarea solidităţii şi vulnerabilităţilor sectorului financiar al ţărilor membre.
Rezultatele acestor evaluări sunt utilizate intensiv pentru exercitarea supravegherii.
4) Problemele instituţionale – cum ar fi independenţa băncii centrale, reglementarea
sectorului financiar, guvernanţa corporatistă, transparenţa politicii economice, etica şi
responsabilitatea în afaceri etc. – ocupă un loc din ce în ce mai important în activităţile de
supraveghere ale FMI, în condiţiile apariţiei unor crize financiare şi în contextul procesului de
tranziţie de la o economie planificată spre o economie de piaţă, în care sunt angajate anumite ţări
membre. În ultimii ani, FMI şi Banca Mondială au jucat un rol central în formularea, aplicarea şi
evaluarea normelor şi codurilor recunoscute pe plan internaţional în domeniile primordiale
pentru funcţionarea eficace a unei economii moderne.
5) Evaluarea riscurilor şi a vulnerabilităţilor. Prevenirea crizelor a constituit
întotdeauna un obiectiv esenţial al supravegherii exercitate de FMI. În ultimii ani, acţiunea
preventivă a depăşit limitele tradiţionale ale situaţiei balanţei plăţilor curente şi a sustenabilităţii
datoriei externe, luând în considerare inclusiv riscurile şi vulnerabilităţile aferente volumului şi
instabilităţii mişcărilor de capitaluri.100
Din punct de vedere practic, supravegherea se realizează în principal sub forma
“consultărilor cu statele membre în baza prevederilor articolului IV” 101. Aceste consultări
bilaterale au loc, în mod normal, odată pe an şi se desfăşoară atât în ţările membre, cât şi la
sediul FMI de la Washington. Astfel, economiştii FMI se deplasează în ţările membre pentru a
culege date şi a discuta cu autorităţile şi înalţii funcţionari ai băncii centrale, cu reprezentanţii
sectorului privat, ai societăţii civile şi ai sindicatelor, cu membri parlamentului etc. La
întoarcerea la Washington, misiunea întocmeşte un “Raport”, pe care îl supune spre discutare şi

100
The World Bank. The Wolrd Bank. Data Bank,https://databank.worldbank.org/home.aspx , accesat la20.06.2022,
ora 13:40.
101
Articolul IV al statului FMI, Articles of Agreement of the International Monetary Fund,
http://www.imf.org/external/pubs/ft/aa/index.htm , p. 3, accesat la14.06.2022, ora 15:05.
aprobare Consiliului de Administraţie al FMI. Hotărârea Consiliului de Administraţie este
transmisă apoi autorităţilor naţionale ale ţării în cauză.
Pe lângă supravegherea bilaterală, FMI realizează şi o supravegherea multilaterală şi
regională, al cărui obiect este reprezentat de tendinţele şi evoluţia economiei mondiale.
Rezultatele acestui proces se concretizează într-un amplu studiu, publicat semestrial, intitulat:
“World Economic Outlook”, care examinează perspectivele economiei mondiale şi analizează
aprofundat anumite probleme specifice.102 De asemenea, FMI publică, de două ori pe an, un
voluminos raport cu privire la stabilitatea financiară în lume, intitulat: ”Global Financial Stability
Raport”103, care analizează situaţia pieţelor financiare internaţionale şi identifică vulnerabilităţile
potenţiale, susceptibile de a genera crize. Aceste două publicaţii sunt deosebit de folositoare, atât
pentru exercitarea supravegherii de către FMI însuşi, cât şi pentru autorităţile din ţările membre
şi pentru analiştii economici.
În fine, FMI trece regulat în revistă evoluţia economică şi politicile urmate în cadrul
diverselor acorduri regionale, cum ar fi zona euro (Euroland) sau “Uniunea Economică şi
Monetară Vest-Africană” (UEMOA)104.
În ceea ce priveşte operaţiunile de creditare ale FMI, aceste au cunoscut, la mijlocul
anilor ‘80, o creştere fără precedent. Deoarece acordurile “stand-by” sunt aferente, de regulă,
unei perioade de 1 – 3 ani, FMI s-a aflat, datorită amplificării crizei datoriei externe, în faţa
necesităţii implementării unor noi programe de ajustare, întinse pe o perioadă de timp mai mare.
Acestea sunt cunoscute sub denumirea de “Acorduri extinse” şi, împreună cu alte programe pe
termen mediu, pot fi considerate părţi componente ale aşa-zisei “Facilităţi de Ajustare
Structurală” şi, respectiv, a “Facilităţii de Ajustare Structurală Intensivă”.105
Termenul de “programe de ajustare structurală (programe de stabilizare) desemnează
programe cu finanţare condiţionată de îndeplinirea unor obiective şi respectarea unor plafoane
referitoare la împrumuturile externe, rezervele valutare oficiale, volumul creditelor bancare,
deficitul bugetar etc.”106
Condiţionalitatea practicată de FMI a fost pusă în discuţie la sfârşitul anilor ‘80, când s-
a constatat imposibilitatea respectării condiţiilor contractuale de către tot mai multe ţări în curs

102
Eichengreen, B., N. Sussman, The International Monetary System in the (Very) Long Run, IMF Working Paper
WP/00/43, 2000, https://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/2000/wp0043.pdf , accesat pe 19.06.2022.
103
Aleš Bulíř , Kateřina Šmídková, Exchange Rates in the New EU Accession Countries: What Have We Learned
from the Forerunners?, IMF Working Paper WP/05/27, 2005,
https://www.snb.ch/n/mmr/reference/sem_2005_05_bulir2/source/sem_2005_05_bulir2.n.pdf , accesat pe
19.06.2022.
104
Uniunea Economică şi Monetară Vest-Africană” (UEMOA)- (în franceză Union économique et monétaire ouest-
africaine, UEMOA ) este o organizație internațională din opt state din Africa de Vest creată pentru a promova
integrarea economică între țările care au o monedă comună, francul CFA , fondată în 1994, a se vedea:
https://koaha.org/wiki/Unione_economica_e_monetaria_ovest-africana , accesat pe 20.06.2022, ora 13:20.
105
Williamson J., The Failure of World Monetary Reform, 1971-74, New York: New York University Press, 1977.
106
Dungaciu Dan I., Enciclopedia relațiilor internaționale. Vol. II, București: RAO Distribuție, 2017.
de dezvoltare, care au adoptat programe de ajustare structurală. În epocă, filozofia FMI a fost
criticată pe motivul că este bazată exclusiv pe cazul economiilor industrializate şi că, deci, nu
ţine seama de realităţile economiilor ţărilor în curs de dezvoltare. Ca urmare, la sfârşitul anilor
‘80, au fost implementate mai multe planuri de reducere a datoriei externe şi a serviciului
datoriei externe ale statelor mari debitoare, planuri ce implicau – pe lângă FMI – ţările creditoare
şi băncile comerciale internaţionale.
După anul 1989, FMI a fost un factor activ în tranziţia ţărilor din Europa Centrală şi de
Est, a ţărilor baltice, a Rusiei şi a altor republici exsovietice de la economia centralizată la
economia de piaţă. Astfel, FMI a creat parteneriate cu aceste state în vederea stabilizării şi
restructurării sistemice a economiilor lor – incluzând aici iniţierea creării cadrului legislativ şi
instituţional al economiei de piaţă. Asigurarea posibilităţilor de finanţare a eforturilor implicate
de reformă în fazele sale incipiente a fost posibilă prin crearea, în anul 1993, a “Facilităţii pentru
Transformare Sistemică” şi a “Facilităţii pentru Transformare Sistemică Intensivă”; aceste forme
de creditare au fost valabile până în anul 1995, respectiv, 1999.107
În anul 1996, FMI, în colaborare cu Banca Mondială, au lansat “Iniţiativa pentru Ţările
Sărace şi Puternic Îndatorate” (Heavely Indebted Poor Countries - HIPC)108, având drept
obiectiv reducerea datoriei externe a celor mai sărace ţări ale lumii, până la un nivel sustenabil,
într-o perioadă de timp relativ scurtă. HIPC a intrat în vigoare în anul 1999, FMI înlocuind,
concomitent, “Facilitatea pentru Transformare Sistemică Intensivă” cu “Facilitatea pentru
Reducerea Sărăciei şi pentru Dezvoltare”. De asemenea, în anul 1999, FMI a introdus “Liniile de
Credit Preventive”, care au rolul de a preveni şi reduce vulnerabilitatea economiilor de piaţă
emergente şi de a menţine încrederea investitorilor străini în ţările respective.109
În anul 2000, după o analiză amănunţită a facilităţilor şi politicilor de finanţare
practicate până atunci, s-a produs o schimbare majoră în poziţia Fondului, în sensul că acesta a
hotărât să încurajeze adoptarea unor programe economice eficiente, ca fiind cel mai bun mijloc
de prevenire a situaţiilor de criză şi de evitare a utilizării neadecvate a resurselor existente.
În fine, este de notat că FMI dispune de o procedură de urgenţă de natură să permită
acordarea unor credite pe termen scurt în situaţii de criză. La acest mecanism poate face apel un
stat membru care se află într-o situaţie excepţională de natură să-i ameninţe stabilitatea
financiară şi în care se impune o reacţie rapidă pentru a atenua efectele nefaste asupra ţării
respective sau asupra sistemului monetar internaţional. Mecanismul finanţării de urgenţă a fost

107
Bankim Chadha, Charles Adams, Growth, Productivity, and the Rate of Returnon Capital, IMF Working Papers
1992/035, International Monetary Fund, 1998.
108
Ibidem, p. 17.
109
Eric Parrado, Alain Ize, Dollarization, Monetary Policy, and the Pass-Through, IMF Working Papers 2002/188,
International Monetary Fund, 2002, cap. II, http://www.imf.org/external/pubs/cat/longres.aspx?sk=16114 ,
accesat pe 21.06.2022.
utilizat în 1997, în timpul crizei asiatice, în 2001 de Turcia, iar în 2008-2009 de Armenia,
Georgia, Ungaria, Islanda, Pakistan şi Ucraina.110
2.6.3 Demonetizarea aurului
În perioada crizei sistemului de la Bretton Woods, guvernul american a exercitat o
puternică presiune pentru reducerea rolului monetar internaţional al aurului şi, în final,
demonetizarea completă a metalului galben. Administraţia americană s-a confruntat cu rezistenţa
guvernelor europene, rezistenţă foarte vizibilă din partea unor state, ca Franţa şi Elveţia, ori mai
puţin afirmată, dar la fel de reală, din partea altor ţări.
La ora actuală, în sistemul monetar instituit prin acordurile de la Kingston, obiectivul
SUA a fost în mare parte atins, în sensul că rolul monetar al aurului a fost de jure desfiinţat.
Astfel, statutul FMI în vigoare nu mai conţine nici o referire la aur ca etalon de măsură a valorii
sau ca mijloc efectiv de plată internaţional, conferind aceste funcţii DST. 111 Ca urmare, cursurile
valutare nu se mai exprimă în aur, conturile FMI se ţin în DST, indicatorii pe care acesta îi
calculează sunt exprimaţi în DST, operaţiunile pe care FMI le efectuează sunt realizate în DST
ş.a.m.d.
În aceste condiţii, ponderea aurului în rezervele valutare mondiale s-a redus foarte mult.
Conform unei statistici recente a "Comitetului mondial al aurului" 112, cantitatea de aur deţinută
de sectorul oficial era în iunie 2020 de 30.462,8 t, echivalentă cu 970,8 mld $ (la preţul de
$1.179,25/uncia). Din această cantitate, cca. 29.000 27.069 t se află în posesia băncilor centrale
sau autorităţilor monetare ale statelor, restul aparţinând instituţiilor internaţionale. Ca pondere în
totalul rezervelor internaţionale, aurul reprezenta cca. 10.7% faţă de 90% în 1970 şi 50% 1986;
această pondere este mai mare în cazul ţărilor din zona euro, respectiv 58,9%. 113
Paralel cu diminuarea ponderii aurului în rezervele valutare ale statelor, a avut loc
dezvoltarea pieţei private a aurului. Cu toate acestea, din cauza conservatorismului
participanţilor, piaţa privată a aurului s-a dezvoltat mai lent decât piaţa financiară internaţională,
care este supusă influenţei globalizării şi inovării din domeniul financiar şi al tehnologiei
informatice şi comunicaţiilor.114 De asemenea, politica antiinflaţionistă eficientă a autorităţilor
din principalele ţări dezvoltate a determinat reducerea în continuare a rolului tradiţional al
aurului ca mijloc de tezaurizare şi, deci, scăderea cererii de aur de pe piaţa privată.

110
Ibidem, cap. III.
111
Eichengreen, B., N. Sussman, The International Monetary System in the (Very) Long Run, IMF Working Paper
WP/00/43, 2000, https://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/2000/wp0043.pdf , accesat pe 20.06.2022.
112
World Official Gold Holdings, https://worldpopulationreview.com/country-rankings/gold-reserves-by-country ,
accesat pe 20.06.2022.
113
Ibidem, accesat pe 20.06.2022.
114
Financial Sector Surveillance and the Mandate of the Fund,
http://www.imf.org/external/np/pp/eng/2010/031910.pdf , accesat pe 20.06.2022, ora 15:22.
 În acest context, opţiunile băncilor centrale se limitează la reducerea treptată - prin
vânzări - a stocului de aur pe care îl deţin, iar pentru cantităţile rămase în portofoliu, la utilizarea
unor instrumente de gestionare compatibile cu legile pieţei şi susceptibile să maximizeze venitul.
De fapt, la ora actuală, nu mai există nici un fel de motive obiective pentru care o bancă
centrală ar trebui să deţină rezerve de aur. Acesta este mai puţin lichid decât alte active,
randamentul său potenţial este scăzut, iar expunerea la riscul volatilităţii preţului este mare. De
aceea, autorităţile monetare din diverse ţări au continuat să vândă aur pe piaţa privată, unele
dintre ele lichidând aproape complet, în ultimul timp, stocul lor de aur.
Cu toate aceste evoluţii, care învederează reducerea treptată a rolului aurului ca activ de
rezervă, nu numai de jure, ci şi de facto, există încă unele ţări – printre care şi România – care,
din motive specifice (producţie autohtonă de aur mare, tradiţie, percepţie politico-istorică etc.),
păstrează încă în rezervele lor internaţionale cantităţi considerabile de aur. De exemplu, la 31
august 2020, rezerva de aur a Băncii Naţionale a României a fost de 103,7 (3.244 milioane
euro).115 Uneori, are loc chiar o creştere a stocurilor de aur ale băncilor centrale din unele ţări: în
perioadele de turbulenţe economice şi politice; după evenimente neaşteptate, ca cele din 11
septembrie 2001; în perioade de inflaţie şi de corecţii majore ale preţurilor activelor externe,
când importanţa aurului creşte sensibil, fiind considerat un element de stabilitate şi de siguranţă
etc.116
Rezultă că aurul îşi păstrează, în continuare, un caracter ambivalent (marfă şi activ
financiar), poziţia sa fiind supusă presiunilor atât din partea autorităţilor monetare, care doresc
să-şi îmbunătăţească gradul de fructificare a rezervelor de aur pe care le mai deţin, cât şi din
partea producătorilor, care îşi văd ameninţate profiturile.
Prin urmare, perspectivele metalului galben rămân greu de estimat. Deşi nu mai
constituie, ca în trecut, elementul central al sistemului monetar internaţional, aurul este încă un
bun activ de rezervă, căutat de toată lumea, mai ales în perioade critice. Este adevărat că apariţia
unor noi active de rezervă, ori adoptarea unor monede unice, cum este euro, creat de “Sistemul
European de Bănci Centrale”, tinde să reducă treptat şi acest rol de mijloc de rezervă al aurului,
însă, deocamdată, moneda-cheie a sistemului monetar internaţional continuă să fie cea care a
avut acest rol şi în cadrul sistemului de la Bretton Woods: dolarul american.

115
Rezervele internaţionale - august 2020, http://www.bnro.ro/page.aspx?prid=4452 , accesat la 12.06.2022, ora
12:40.
116
Krueger A.O., A New Approach to Sovereign Debt Restructuring, IMF, 2002,
https://www.imf.org/external/pubs/ft/exrp/sdrm/eng/sdrm.pdf, accesat la20.06.2022, ora 21:20.