Tema 5: Sistemul monetar internaţional

1. SMI – concept. Etapele SMI – caracteristică

2. Puterea de cumpărare şi convertibilitaea monedei
3. Sistemul valutar al RM
1. SMI – concept, elemente
SMI – reprezintă cadrul instituţional de reglementare a raporturilor de repartiţie fînanciară şi de credit
şi a raporturilor de plăţi pe plan internaţional în următoarele condiţii:
 Să respecte suveranitatea monetară a statelor
 Să favorizeze relaţiile economice între state
Cu alte cuvinte SMI – se formează ca urmare a aprecierii monetare, a formelor de bunuri şi servicii dintre
ţări.
Etapele evoluţie SMI
1) Sistemul etalon aur monedă (s-a instituţionalizat la Paris în 1865)
Principii de funcţionare:
 Baza ei o constituie etalonul aur-monedă

 Fiecare monedă are un conţinut în aur, numit valoare paritară, valuta liber schmbîndu-
se în aur
 Confirmarea unui regim al cursurilor cu fluctuaţie liberă, funcţie de cerere şi ofertă, dar
ţinînduse cont de punctele aur
Prima încercare pe linia cooperării sistemelor monetare naţionale a fost
convenţia prin care s-a creat Uniunea Latină, semnată la 23 decembrie 1865 de
Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia.
Scopul acestei uniuni era protejarea etalonului monetar bimetalist (aur şi
argint), care reprezenta elementul comun al ţărilor semnatare ale convenţiei. Cu
acest prilej se recunoaşte o unitate monetară comună: francul, care era împărţit în
100 centime. Un număr de ţări au emis monede similare celor din Uniune, fără a
adera însă la ea. Aceste ţări au adoptat numai o parte din prevederile convenţiei,
păstrînd raportul valoric de 1/15,5 dintre aur şi argint. Printre ţările menţionate se
numără: Austro-Ungaria, Romania, Serbia, Bulgaria, Spania, Venezuela, Columbia,
Peru.
Uniunea Monetară Latină a contribuit la consolidarea pentru o perioadă scurtă
de timp a poziţiilor bimetalismului. Din septembrie 1873 sa limitat baterea
monedelor din argint şi, practic, s-a trecut la etalonul monometalist aur.
2) Sistemul etalon aur-lingouri (s-a instituţionalizat la Genova, Italia - 1922)
Principii de funcţionare:

1
  Baza lor era etalonul aur-devize, adică din aur şi valute lider, avînd convertibilitatea în
aur
 Sau păstrat parităţile în aur, convertibilitatea în aur se efectua numai nemijlocit (în
SUA, Anglia, Franţa), dar şi indirect prin valute străine (Germania şi încă 30 de state)
 Restabilirea cursurilor flotante
Încercarea de aliniere a sistemelor monetare naţionale a reprezentat-o
Conferinţa de la Genova, care a avut loc între 10 aprilie – 19 mai 1922, şi la care
au participat 33 de state.
Principala recomandare care se desprinde din această conferinţă este de a se
limita utilizarea aurului, prin păstrarea disponibilităţilor de valute în conturile de la
băncile din străinătate.
În acest scop, se propunea adoptarea etalonului aur – devize în cadrul
sistemelor monetare naţionale şi folosirea unui sistem de cliring înternaţional.
În cadrul acestei convenţii, adoptarea unui etalon sau a altuia era considerată
o problemă de politică internă, astfel că nici o ţară a cărei monedă era folosită ca
valută de rezervă nu era angajată în relaţiile cu alte ţări, decat în măsura în care
aceasta îi servea propriilor interese.
Rezultă, astfel, că nici unul din acordurile monetare internaţionale încheiate în
perioada anilor 30 pană la începutul celui de-al doilea Război Mondial nu au dus la
formarea unui sistem monetar internaţional.
3) Sistemul etalon aur-devize (s-a instituţionalizat la Bretton Woods 1944)
Prncipii de funcţionare
 Alegerea etalonului monetar
 Menţinerea stabilităţii şi cursurilor de schimb ale monedelor
naţionale
 Asigurarea convertibilitaţii internaţionale a monedelor
 Crearea rezervelor monetare oficiale şi asigurarea lichidităţii
internaţionale
 Echilibrarea balanţei de plăţi
Sistemul valutar de la Bretton-Woods a fost juridic organizat în 1944 la conferinţa valutar-
fînanciară a O.N.U., care s-a petrecut la Bretton-Woods (S.U.A.).
Necesitatea organizării acestui sistem a apărut în anii ’30, odată cu lichidarea monometalismului
în toate ţările lumii.
Scopul organizării acestui sistem a fost crearea unui mecanism de efectuare a achitărilor
internaţionale. În calitate de unitate monetară acceptabilă pentru folosirea în relaţiile internaţionale a fost

2
stabilit dolarul american. De asemenea la afacerile internaţionale au fost acceptate valutele naţionale ale
ţărilor-membre, cu condiţia că ele vor menţine cursul valutelor naţionale faţă de dolar la nivelul existent
la momentul semnării acordului.
Devierile nu trebuiau să depăşească ± 1%. În aşa mod valutele tuturor ţărilor-membre au fost puse
în dependenţă directă de dolarul american. În mărimile prevăzute în acord, dolarii puteau fi schimbaţi pe
metale preţioase la trezoreria S.U.A.

4) Sistemul monetar bazat pe etalonul putere de cumpăraren(s-a instituţionalizat la Jamaica

1976)
Principii de funcţionare
 Introducerea etalonului DST. Factorii care au pus bazele apariţiei DST:
• Găsirea unui instrument monetar stabil în condiţiile evoluţiei instabile a
cursurilor valutare convertibile
• Crearea unei monede internaţionale care să nu aparţină nici unui stat

• Nevoia de a spori lichiditatea internaţională

 Juridic a fost terminată demonetizarea dolarului
 Ţările aveau posibilitatea de a alege regimul cursului valutar
 Menirea FMI era să întărească reglementarea valutară interguvernamentală. Fondul
Monetar Internaţional s-a format în 1945 pentru a asigura:
 O largă dezvoltare a relaţiilor economice internaţionale prin facilitarea
schimburilor valutare, stabilitate
 Echilibrarea şi armonizarea balanţei de plăţi
 Stabilitatea cursurilor valutare
Sistemul valutar de la Jamaica a fost organizat juridic de către ţările-membre ale F.M.I. în 1976.
Formarea acestui sistem a fost cauzată de criza sistemului valutar de la Bretton-Woods.
Cauza obiectivă au constituit-o schimbările în economiile ţărilor-membre ale F.M.I.: apariţia a trei
centre de concurenţă internaţională (S.U.A., ţările europene, Japonia).
Conform acordului de formare a acestui sistem a fost lichidată paritatea valutară şi au fost introduse
cursurile valutare flotante. Cu scopul de a asigura efectuarea normală a achitărilor internaţionale a fost
emisă unitatea monetară de cont – D.S.T. Cursul acestei unităţi se bazează pe cele patru valute-forte ale
ţărilor-membre: dolarul american, euro, lira sterlină, yena japoneză.
3
 5) Sistemul monetar european (s-a instituţionalizat în 1979)
Sistemul monetar european a fost fondat pe baza:
• Unui sistem de intervenţii pe pieţele de schimb:
• Unul prin care fiecare bancă centrală este obligată să intervină pe pieţele externe, cînd propria monedă
atinge limetele de fluctuaţie. Ţările membre au declarat parităţi bilaterale, în jurul cărora cursurile
reale pot oscila cu +2,25, -2,25
• Altul, care se referă la definirea unui coş de valute, cu ajutorul cărora să se determine cursurile
monedelor individuale şi limetele de fluctuaţie
• Unui acord asupra manierei de finanţare a acestor intervenţii

6) Crearea Uniunii monetare Europene (s-a instituţionalizat la Maastricht, Olanda 1991):

Crearea Uniunii monetare Europene cunoaşte careva etape:
I. Etapă 1991 - 1993 – statele memre au făcut eforturi pentru a adopta propria politică
economică cu scopul îmbunătăţirii coordonării între politicile naţionale
II. Etapă 1994 – 1996 - statele memre ale Comunităţii Europene şi-ua propus să întărească
convergenţa rezultatelor lor economice, măsurabile prin patru indicatori cărora li s-au
stabilit nivele de atins:
1. datoria publică să nu fie mai mare de 60% faţă de PIB
2. deficitele bugetare nu trebuie să depăşească 3% faţă de PIB
3. marja ratei dobînzii nu trebuie să depăşească 2%
4. diferenţele ratei anuale a inflaţiei nu trebuie să depăşească 1,5%
III. Etapă 1997 – 1999 – trecerea de la o pluralitate de monede comunitare la o monedă
comună unică

2. Puterea de cumpărare şi convertibilitaea monedei

De-a lungul evoluţiei monedei, s-a modoficat atît forma etalonului monetar, cît şi substanţa din care
era confecţionat.
În cadrul mecanismului monetar actual, banii au fost desprinşi de aur. Membrii FMI au acceptat
demonetizarea aurului în 1971. Practica monetară a inpus în prezent folosorea ca etalon monetar – puterea
de cumpărare a monedei. În acest caz moneda emisă şi pusă în circulaţie pe plan internaţional şi naţional
are drept corespondent un etalon format din contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei
economii naţionale.

4
 Puterea de cumpărare reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care se poate cumpăra în
schmbul unei sume de bani
Puterea de cumpărare se foloseşte pentru:
1) Definirea banilor naţionali şi internaţionali
2) Stabilirea raoprturilor valorice dintre monede
3) Urmărirea şi explicarea fenomenului valutar
Formula de calcul al puterii de cumpărare = Producţia de bunuri şi servicii/ indecele general
al preţurilor

Tipuri de puteri de cumpărare (PC):

1) PC internă – se determină prin formula de mai sus.
2) PC externă – se determină pri raportarea PC interne a unei ţări la PC internă a altei ţări.

Prin convertibilitate se înţelege dreptul rezidenţilor şi al nerezidenţilor de a schimba moneda

naţională cu altă monedă străină, prin vînzare – cumpărare pe piaţă, fără nici o restricţie din punct de
vedere al sumei schimbate, al scopului şi al calităţii celui care efectuează operaţiunea.
Statutul Fondului Monetar Internaţional grupează monedele statelor membre în trei categorii:
1. convertibile
2. neconvertibile
3. liber utilizabile. O monedă poate fi considerată „liber utilizabilă” dacă îndeplineşte
concomitent două condiţii: este folosită pe scară largă în plăţile şi transferurile
internaţionale şi este negociabilă pe principalele pieţe valutare internaţionale. Monedele
liber utilizabile sunt: euro, yenul japonez, lira sterlînă, dolarul SUA
Privită de-a lungul evoluţiei în timp, convertibilitatea a cunoscut două forme principale
convertibilitatea metalică şi convertibilitatea în valute.
Utilizînd criteriul ariei geografice de aplicare, se pot distinge convertibilitatea internă şi cea
externă.
Convertibilitatea internă este defînită ca reprezentînd însuşirea legală pe care o are o monedă de
a se preschimba pe o altă monedă pe un teritoriu delimitat, al ţării de origîne. Această convertibilitate
poate fi limitată numai pentru anumite operaţii sau poate funcţiona în limita unor
plafoane.
Convertibilitatea externă se bazează pe defînirea reală a cursului unei monede naţionale în
raport cu celelalte valute, respectiv pe analiza puterii de cumpărare a monedelor.

3. Sistemul valutar al RM

5
 Prin sistem valutar naţional se înţelege totalitatea relaţiilor economice şi cadrul înstituţional în
baza cărora se înfăptuieşte rotaţia monetară internă a ţării, se acumulează şi se folosesc resursele de valute
străine necesare pentru economia naţională. Sistemul valutar naţional este determinat în actele legislative
ale ţării, emise în corespundere cu normele de drept înternaţional.
Sistemul valutar naţional include următoarele elemente:
1) valuta naţională;
2) mărimea şi componenţa rezervelor oficiale de metale preţioase şi valute străine;
3) paritatea valutară;
4) cursul valutar;
5) convertibilitatea monetară;
6) existenţa sau lipsa restricţiilor valutare;
7) ordinea de efectuare a tranzacţiilor internaţionale;
8) piaţa valutară naţională.
Particularităţile sistemului valutar naţional al fiecărei ţări depind de gradul de dezvoltare a
economiei naţionale, ramurile de specializare a acesteia, volumul mărfurilor produse pentru export.
Valuta naţională este unitatea monetară naţională, denumirea, forma, modul de emitere ale căreia
sunt determinate în legislaţia naţională. Valuta naţională a fiecărei ţări poate să se afle în circulaţia
monetară din exteriorul ţării. Gradul de răspîndire a valutei naţionale în alte ţări depinde de mai mulţi
factori:
• nivelul de dezvoltare economică a ţării,
• stabilitatea unităţii monetare,
• echilibrul balanţei de plăţi, etc.
Pentru a-şi asigura credibilitatea pe plan internaţional, fiecare ţară tinde spre formarea şi
maximizarea rezervelor oficiale de metale preţioase şi valute străine.
În majoritatea ţărilor sursa pentru formarea acestor rezerve o constituie veniturile provenite din
export, în unele ţări – din extragerea zăcămintelor naturale.
Rezervele valutare oficiale reprezintă un factor puternic de atragere a investiţiilor străine. Aceste
rezerve pot fi uşor folosite pentru stabilizarea economică în condiţii de criză, intervenţii valutare, lărgirea
capacităţii de producere, etc.
Prin paritate valutară se înţelege raportul dintre două valute stabilit prin lege, cu scopul
stabilizării unităţii monetare naţionale. De obicei acest raport se stabileşte în formă de coridor valutar.
Prin restricţie valutară se înţelege înterzicerea efectuării unor operaţii cu valută străînă pe
teritoriul ţării, sau limitarea posibilităţii efectuării acestor operaţii. Restricţiile valutare, de obicei, se
întroduc în ţările cu economie slab dezvoltată, cu scopul protejării intereselor agenţilor economici din
ţară, limitării înfluenţei valutelor străine asupra sistemului valutar naţional.

6
 Achitările internaţionale se înfăptuiesc prin intermediul conturilor de corespondenţă deschise
între băncile de pe teritoriul ţării şi băncile străine.
Prin piaţă valutară naţională se înţelege totalitatea centrelor oficiale care se ocupă cu vânzarea şi
cumpărarea valutelor străine, satisfăcînd în aşa mod cererea şi oferta agenţilor economici. Existenţa
acestor centre creează posibilitatea pentru fiecare agent economic de a efectua schimbul operativ al
valutelor cu scopul asigurării activităţii economice neîntrerupte. Ele sunt organizate în formă de burse
valutare; de asemenea astfel de servicii acordă băncile şi casele de schimb valutar.