13

SISTEMUL MONETAR INTERNATIONAL

Internaţionalizarea schimburilor necesită mijloace internaţionale de plată. Intreaga

perioadă de avânt a comerţului internaţional a cunoscut în acelaşi timp, un ansamblu de reguli
monetare care l-au şi favorizat. A fost mai întâi etalonul-aur (secolul XIX), apoi sistemul de
schimburi fixe instaurat prin acordurile de la Bretton Woods din 1945. După 1971, după
celebrul anunţ al lui Richard Nixon de suspendare a convertibilităţii în aur a dolarului
american, sistemul monetar internaţional şi-a pierdut regulile: monedele fluctuează liber pe
pieţele de schimb, instaurându-se aşa-numitul sistem de schimburi flotante.
Economia mondială se află mereu în căutarea unei ordini monetare, ordine pe care,
deocamdată, doar Uniunea Europeană a ştiut să şi-o creeze în sânul său prin instituirea
sistemului monetar european şi hotărârea de introducere a monedei unice europene: euro.
Prin urmare, dezvoltarea comerţului internaţional este inseparabilă de existenţa şi
funcţionarea unui sistem monetar internaţional care să ofere:
- mijloace de plată acceptate de către toţi;
- un mecanism de ajustare a balanţelor de plăţi;
- o piaţă financiară internaţională, piaţă pe care o naţiune aflată în dificultate să
poată împrumuta capitaluri.
O monedă naţională poate avea o paritate fixă, calculată în raport cu un etalon, cum au
fost: aurul şi/sau argintul, o monedă dominantă (lira sterlină în secolul XIX, dolarul în secolul
XX) sau un coş monetar (ex: E.C.U. în cadrul Sistemului Monetar European, sau D.S.T. -
drepturile speciale de tragere promovate prin acordurile F.M.I.).
De asemenea, moneda naţională poate avea o rată de schimb flotantă, stabilită pe
pieţele de schimb. Rata respectivă poate să crească dacă moneda în cauză este cerută mai
intens şi/sau oferită cu parcimonie (bani scumpi); sau să scadă în caz contrar, al unei cereri
scăzute ca şi în cazul unei oferte abundente (bani ieftini).

1. Regimul de parităţi fixe (1945 - 1971)

Consacrat prin acordurile de la Bretton Woods, acest regim monetar se baza pe trei
principii fundamentale:
 a) întietatea (predominanta) dolarului american. Dolarul constituie moneda cheie a
sistemului monetar internaţional, cu funcţiuni excepţionale în economia mondială, poziţie
menţinută şi actualmente, deoarece ea decurge din primatul economic, tehnic, financiar şi
militar al Statelor Unite ale Americii. La Conferinţa monetar-financiară de la Bretton Woods
el a fost impus şi recunoscut ca element de referinţă, reper central al sistemului monetar
internaţional, stabilindu-i-se convertibilitatea în aur la un preţ fix de 35 $ uncia.
b) Paritatea fixă. Toate celelalte monede naţionale sunt legate de dolar printr-o rată de
schimb quasi-fixă. Doar o marjă de fluctuaţie de ± 1% în jurul parităţii oficiale este autorizată
pe piaţa schimburilor. Banca Centrală este însărcinată să supravegheze şi să apere această
paritate oficială. Dacă o monedă naţională se apreciază prea puternic în raport cu dolarul pe
piaţa schimburilor, banca centrală trebuie să intervină cumpărând dolari şi vânzând cantităţi
din propria monedă, până când preţul pieţei regăseşte marja de fluctuaţie autorizată. In situaţia
în care banca centrală nu mai poate apăra paritatea oficială a monedei sale, autorităţile
monetare trebuie să devalueze moneda naţională respectivă (dacă rata de schimb coboară sub
-1%), fie să o reevalueze (dacă rata de schimb urcă peste 1%).
c) Instituirea Fondului Monetar Internaţional. F.M.I. a fost însărcinat să vegheze la
buna funcţionare a sistemului monetar internaţional şi să acorde împrumuturi ţărilor ce au
nevoie de lichidităţi internaţionale pentru a depăşi o situaţie economică dificilă, în special
pentru a regla deficitul balanţei lor de plăţi. Pentru aceasta, fiecare ţară fondatoare sau
devenită membră ulterior a depus la fond o participaţie, făcând un depozit în aur proporţional
cu puterea sa economică şi tot astfel ea poate influenţa deciziile Fondului.

Incepând cu anii '60-70 regimul de la Bretton Woods a intrat treptat în criză,

manifestându-şi contradicţiile intrinseci. SUA dispuneau de un privilegiu exorbitant: lor nu le
revenea să-şi apere paritatea propriei monede. Statele Unite puteau utiliza dolarul pentru a
regla deficitul balanţei lor de plăţi externe şi nu erau constrânse decât de a asigura
convertibilitatea în aur.
Utilizarea dolarului ca monedă internaţională necesită o emisiune crescândă de dolari.
Or, valoarea acestora este garantată prin stocul de aur american, iar în condiţiile în care
cantitatea de dolari în circulaţie creştea, în timp ce stocul de aur rămânea relativ constant,
dolarul nu mai putea fi convertibil în aur la cursul oficial.
Deficitul cronic al balanţei de plăţi a Statelor Unite în timpul anilor 60 arată că din ce
în ce mai mulţi dolari erau emişi şi din ce în ce mai mulţi circulau în afara Statelor Unite.
Cauzele acestei hemoragii a dolarului sunt investiţiile directe în străinătate ale firmelor
multinaţionale de origine americană, dar mai ales cheltuielile militare, în particular cele
provocate de războiul din Vietnam. Din 1968 dolarul a devenit ca şi neconvertibil în aur. La
începutul anilor 70, băncile centrale europene refuză să apere dolarul.
In aceste condiţii, se apropie sfârşitul sistemului partităţilor fixe. In august 1971,
preşedintele Nixon suspendă convertibilitatea dolarului în aur, devaluează dolarul şi lărgeşte
marjele de fluctuaţie. In 1973, dolarul este devaluat din nou. El începe să floteze, iar toate
celelalte monede îl urmează în acest dans ameţitor. Intr-o a treia etapă, în 1976, acordurile de
la Jamaica oficializează adoptarea regimului ratelor de schimb flotante. Aurul este
demonetizat, iar drepturile speciale de tragere (DST) emise de către FMI, trebuie să
înlocuiască dolarul ca nou mijloc de lichiditate internaţională.

2. Regimul ratelor de schimb flotante

De la noul sistem se spera obţinerea unor rate de schimb „adevărate", deoarece ele
rezultau dintr-o singură lege: a cererii şi a ofertei.
 Se sconta, pe de altă parte, pe un dezangajament al băncilor centrale, care nu mai erau
nevoite să-şi epuizeze rezervele de schimb pentru a apăra o paritate oficială a propriei monede
şi, de asemenea, pe o mai mare independenţă a politicii monetare.
In acelaşi timp, se aştepta o ajustare automată a balanţelor de plăţi: deficitul ar antrena
o scădere a ratei de schimb ce ar încuraja exporturile şi ar facilita importurile, facilitând astfel
întoarcerea la schimburi externe echilibrate.
Se credea, în fine, că se vor frâna speculaţiile asupra monedelor, pentru că nu ar mai fi
existat nici reevaluări, nici devaluări de anticipat.
In realitate, rezultatele s-au vădit contrare efectelor aşteptate. în primul rând, variaţia
spontană a ratelor de schimb nu a permis ajustarea balanţelor de plăţi. Excedentele comerciale
ale Japoniei şi ale Germaniei de Vest nu au dispărut, în ciuda reevaluării yenului şi a mărcii
germane. De asemenea, domneşte o foarte mare instabilitate pe pieţele de schimb ilustrată
printr-un „dute-vino" permanent al dolarului după 1973. Această instabilitate a ratelor de
schimb a făcut să se nască un nou risc în materie de comerţ internaţional: riscul de schimb.
Pe de altă parte, mişcările speculative s-au amplificat. Capitalurile flotante pot părăsi
în mod brutal o monedă pentru a se converti într-o alta.
Dacă se doreşte reducerea instabilităţii ratelor de schimb, politicile economice trebuie
să fie convergente. Intr-adevăr, variaţia ratei de schimb a unei monede depinde de variaţia
ratei inflaţiei, de cea a ratelor dobânzilor şi de rezultatele comerţului exterior (în principal,
soldul balanţei comerciale şi al balanţei de plăţi externe). Cu cât diferitele rate ale inflaţiei
sunt mai diferite, cu cât ratele dobânzilor sunt mai divergente şi dezechilibrele comerciale mai
persistente, cu atât ele vor afecta mei mult ratele de schimb.
O tentativă de gestiune concertată a sistemului monetar internaţional întreprinde, după
crearea sa, Grupul cel 7 ţări cele mai bogate (SUA, Japonia, Germania, Franţa, Marea
Britanie, Italia şi Canada) la care încearcă să se alăture în ultimul timp Rusia. Astfel, în 1985,
acordurile de la Plazza au permis stoparea creşterii dolarului, absolut spectaculoasă în primii
ani ai erei Reagan. In 1977, acordurile de la Luvru au permis, dimpotrivă, oprirea căderii
dolarului ce devenise la fel de spectaculoasă ca şi ascensiunea anterioară. Şi astăzi încă, de
câte ori se ivesc disfuncţii majore în sistemul monetar internaţional, „cei 7 mari" se întâlnesc
pentru a adopta măsurile cuvenite.

3. Sistemul monetar european (S.M.E.)

Acest sistem constituie astăzi singura zonă de stabilitate monetară. Dar să vedem cum
s-a născut el.
Dezvoltarea schimburilor intra-comunitare presupune o stabilitate a monedelor ce
servesc drept mijloace de plată, ori, căderea sistemului monetar internaţional instaurat la
Bretton Woods şi adoptarea ratei de schimb flotante au ameninţat serios construcţia
europeană. In 1972, Comunitatea Economică Europeană reacţionează şi instituie aşa-numitul
„şarpe monetar”, sistem de limitare a fluctuaţiei monedelor europene în cadrul unei marje de
± 2,25% din valoarea lor faţă de dolar.
Dar turbulenţele economice şi monetare sunt prea puternice. Monedele „nu vor” să
rămână în cadrul acestui interval. Astfel, în 1979, are loc o nouă tentativă de stabilizare prin
crearea E.C.U. (European Currency Unit - unitate europeană de cont).
ECU este un paner cu 12 monede (ultimele intrate în 1989 sunt escudo-ul portughez şi
peseta spaniolă). Fiecare monedă ce intră în „compoziţia" lui ECU are o pondere
proporţională cu puterea economică a ţării emiţătoare (PNB).
SME funcţionează ca un regim de rate de schimb fixe. Fiecare monedă are un curs
pivot sau o valoare fixă în ECU şi, prin aceasta, o valoare fixă în raport cu fiecare monedă din
paner. Marjele de fluctuaţie sunt stabilite, ecartul maximal de fluctuaţie fiind iniţial de
±2,25% faţă de cursul pivot, iar după 1 august 1993, de ±15%.
Dacă o monedă tinde să iasă din acest „coridor" de fluctuaţie, banca sa centrală trebuie
să intervină pentru a o menţine aproape de cursul pivot, când 3/4 din marja de fluctuaţie sunt
atinse. Atunci când o bancă centrală nu-şi mai poate apăra în mod eficace moneda, poate avea
loc o „reamenajare" monetară a SME prin devaluarea sau reevaluarea monedelor „rebele", ce
nu mai vor să rămână legate în cadrul marjei de fluctuaţie autorizate.
Sistemul monetar european este o.maşinărie menită să facă convergente economiile
statelor vest-europene: stabilitatea monetară implică politici monetare şi bugetare din ce în ce
mai apropiate, mai ales în materie de luptă contra inflaţiei. ECU a cunoscut un anumit succes,
astfel încât s-a dezvoltat o piaţă de împrumuturi în ECU, el apărând ca o valoare stabilă, ceea
ce limitează riscurile schimburilor.
Intre 1987-1992, SME a apărut destul de solid, neavând loc reajustări monetare. Lira
sterlină şi lira italiană aveau să fie complet integrate în 1989.

Moneda unică: euro

Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Economice şi Monetare prevede punerea în
operă a unui proces care să conducă între 1997 şi 1999 la moneda unică europeană.
Prevederile sale au fost reconfirmate şi întărite prin tratatul de la Amsterdam (1997).
Tulburările monetare din 1992, marcare de flotări puternice ale lirei sterline şi ale celei
italiene şi urmate de lărgirea marjelor de fluctuaţie în SME (la 15%) şi chiar la retragerea din
sistem, ca şi tulburările recente (1997) de pe pieţele monetar-financiare ale lumii, declanşate
în Hong Kong şi cvasi-generalizate în întreaga lume, fac mai mult ipotetică respectarea în
continuare a calendarului care prevede introducerea lui „euro” la 1 ianuarie 1997.
In 1990 s-a pus capăt controlului schimburilor, liberalizându-se complet mişcările de
capitaluri în interiorul CEE. In 1994 a fost creat Institutul Monetar European cu sediul la
Frankfurt, însărcinat cu coordonarea politicilor monetare, supravegherea convergenţei
politicilor economice şi promovarea lui euro. In 1997, institutul s-a transformat în Bancă
Centrală Europeană. Ea reglementează şi urmăreşte respectarea parităţilor fixe între monede,
convergenţa lor într-o monedă unică (ECU) şi va emite viitoarea euro.
La Maastricht au fost stabilite şi criteriile de convergenţă pentru ţările integrate. Ele
sunt următoarele:
1. Deficit bugetar sub 3% din PIB;
2. Datorie publică sub 60% din PIB;
3. Rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5% media pentru cele trei ţări
membre ale UE cu inflaţia cea mai scăzută;
4. Dobânzile pe termen mediu şi lung ale obligaţiunilor de stat să fie cu cel mult 2%
peste media dobânzilor dinţările UE cu ratele cele mai reduse;
5. Cursul de schimb al monedei naţionale să rămână stabil pe parcursul a cel puţin doi
ani, fără realinieri în cadrul mecanismului european al ratelor de schimb.
Aceste criterii au devenit un fel de „pat al lui Procust”. Ele sunt îndeplinite la ora
actuală de Germania şi Luxemburg (Franţa, Belgia, Olanda, Austria, Finlanda şi Irlanda).
Aceasta va fi caracterizată de o rigoare monetară „teutonică”, o politică monetară
independentă şi fermă tinzând către răspândirea unei stabilităţi a preţurilor de tip german.
Euro este gândită să fie o monedă puternică, „scumpă”, menită să exorcizeze Europa de
demonii războaielor şi ai crizelor economice. De facto, el se va substitui mărcii în rolul de
monedă-ancoră, celelalte devize gravitând în benzi de fluctuaţie predefinite.
Aşadar, un gigantic big-bang monetar a fost declanşat de curând. A fost cel mai
important eveniment de pe scena monetară internaţională după căderea sistemului ratelor de
schimburi fixe de la Bretton Woods. Pentru prima dată după 1945 nu am mai avut a face cu
dominaţia unei singure devize - dolarul, ci cu un sistem bipolar sau chiar multipolar. O
competiţie între principalele monede de referinţă se dezvoltă în chip natural, accentuată de
ineluctabila diversificare a portofoliilor oficiale şi private. Cum prevede americanul Fred
Bergsten, directorul Institutului de Economie Internaţională: „peste câţiva ani - şi nu decenii -
partea dolarului şi cea a lui euro în rezervele monetare internaţionale se vor stabili la 40%
fiecare, restul de 20% fiind constituite în yeni sau alte devize.”
O primă măsură a constat chiar într-o reducere a dobânzilor anunţată de către B.C.E.,
de la 3,5% la 3,25%, deşi specialiştii cred că se poate coborî până la 2,25%, pentru a urma
Sistemul Federal de Rezerve american în politica sa activă de relansare, orice întârziere
putându-se dovedi iresponsabilă. Aceasta implică o schimbare în raporturile de putere la nivel
european, B.C.E. instaurându-se ca autoritate de control a guvernelor şi de stabilire a
principalelor criterii de performanţă. Astfel, banca de la Frankfurt a fixat recent obiectivele de
creştere economică la 2-2,5% şi cele ale ratei şomajului, considerate neinflaţioniste la nivelul
de 8-9%. Menţinerea unei rate reduse de creştere şi a uneia de şomaj ridicate sunt considerate
dogmele europene aservite luptei contra unei inflaţii fantomatice.
Ceea ce pare să nu înţeleagă încă la nivelul autorităţilor monetare europene, este faptul
că mondializarea a modificat în mod radical mecanismele inflaţiei, prin înăsprirea concurenţei
şi infuzia noilor tehnologii, ceea ce obligă la depăşirea vechilor scheme ale ortodoxiei
monetare, care pot deveni o sursă de contraproductivitate. Gestiunea monedei unice europene
are nevoie de rigoare, dar şi de îndrăzneală, de adaptare la noile realităţi, de creşterea
capacităţilor reactive ale politicii economice europene şi de depăşirea rigidităţilor tratatului de
la Maastricht.
In actuala conjunctură internaţională, apariţia lui euro face necesară o nouă dinamică
europeană, care să facă din vechiul continent un actor important la nivel global. Coordonarea
bugetară este următorul pas în direcţia integrării şi ea poate ajuta Europa să răspundă mai bine
şocurilor economice externe. In tot cazul, euro nu trebuie să devină un factor de amplificare a
crizei actuale, ci de depăşire a ei. Ori, aceasta costă. La precedentele recesiuni, (din 1975,
1982, 1992) deficitul american a depăşit 4% din PIB-ul anual. A nu angaja resurse pentru
ieşirea din criză, înseamnă a transforma politica economică în factor de amplificare a acesteia.
Partenerii Europei aşteaptă de la aceasta mai mult, chiar dacă sunt cunoscute actualele
sale probleme bugetare şi trebuie răspuns exigenţelor actualei situaţii internaţionale, printr-o
participare corespunzătoare la politica de relansare mondială. Aceasta nu poate fi susţinută de
un singur guvern. Astăzi, mai mult decât oricând, o coordonare internaţională în acest sens
este nu numai necesară, dar şi posibilă. Europa nu poate pierde un asemenea moment istoric.
Ea trebuie să lanseze un program de investiţii de mare anvergură, similar celui al
administraţiei americane şi să demonstreze o veritabilă solidaritate financiar-monetară. Euro
nu trebuie să se nască în ambiguitate, iar pentru ca Europa să-şi poată juca rolul în lume,
actuala sa politică monetară trebuie schimbată. In momentele grele din ultimul secol, Europa a
primit întotdeauna sprijinul Americii. A venit -iată - un timp al reciprocităţii.
Foarte multă lume este preocupată, am constatat, de recentele evoluţii ale monedei
unice europene, care s-a apreciat în mod semnificativ faţă de dolarul american. Ofensiva lui
euro a luat prin surprindere pe mulţi analişti şi operatori occidentali, care caută acum
explicaţii, sau care îşi reorientează plasamentele. Nu este vorba atât de o întărire a lui euro cât
de o slăbire a dolarului, iar aceasta din urmă nu are atât cauze structurale cât conjuncturale,
legate - în principal - de noul rol asumat de SUA după 11 Sept. în politica mondială şi de
ultimele scandaluri din sistemul corporatist american {Enron, Worldcom, Xerox ş.a.). Toate
acestea, la care se adaugă şi politica Administraţiei de la Washington, sau ceea ce George
Soros numea recent „factorul Bush” în economie, au generat o anumită neîncredere în
economia americană, care s-a soldat cu o retragere de lichidităţi de pe pieţele financiare de
dincolo de Atlantic, o reorientare a investiţiilor, în special a celor de portofoliu, dinspre SUA
spre Europa, Asia şi diversele paradisuri fiscale şi -inevitabil - cu afectarea puterii paritare a
dolarului american.
Sistemul monetar-financiar internaţional, aşa cum s-a configurat el în ultimii 30 de
ani, se destramă „pe la cusături” şi se vorbeşte deja despre noi ideologii financiare, date fiind
noile realităţi economice, politice, militare, tehnologice etc. Se pare că extinderea „în virtual”
a sistemului economic a însemnat, în bună măsură, speculaţie, fraudă, nereguli financiar-
contabile, iar acum are loc o revenire la realitate, destul de dureroasă, pentru mulţi aceasta
însemnând faliment, căderi bursiere, pierderi masive etc. Deşi SUA păstrează încă avantaje
competitive serioase faţă de restul lumii, inclusiv faţă de Europa, avantaje care înseamnă -
performanţe tehnologice şi o capacitate de inovare superioare, flexibilitate mai mare a pieţei
muncii şi şomaj redus, inflaţie joasă, echilibru bugetar şi al balanţei externe, potenţial superior
al pieţelor ş.a., evenimentele recente ne pot face să considerăm că motorul de creştere al
economiei globale s-a gripat.
De pe urma reorientării investiţiilor pe pieţele lumii, economiile emergente din Europa
de Est, teoretic, ar putea avea de câştigat. Ungaria, de pildă, s-a orientat foarte rapid şi
inteligent şi testează deja pieţele din New York şi Londra, punându-şi în evidenţă activele şi
elementele de atractivitate ale mediului investiţional maghiar, legate în special de sistemul de
facilităţi. România ar trebui să facă la fel, încurajând investiţiile şi exporturile. Din păcate,
economia noastră rămâne încă una ineficientă, incapabilă să producă măcar la nivelul
propriului consum. Bursa de la Bucureşti are o activitate destul de palidă, oricum departe de
performanţele pieţelor dezvoltate, iar centralismul, birocraţia şi corupţia au devenit de
notorietate internaţională. Evoluţiile sunt greu de anticipat în continuare, iar discreţia este
maximă, discreţie care a însoţit - de astfel - din toate timpurile fenomenul monetar. Ca un
exemplu, acelaşi A. Greenspan spunea recent la finalul unei conferinţe de presă : «dacă a-ţi
înţeles ce am spus, înseamnă că nu m-am exprimat corect». Din nou, aceeaşi notă de cinism.
Aşadar, euro şi-a intrat în deplinătatea funcţiunilor şi atributelor sale de monedă unică
europeană. Crearea sa şi natura federală a Băncii Centrale Europene relansează dezbaterea
privind noţiunile de suveranitate, federalism şi subsidiaritate în Europa. Cum se redefinesc
acestea?
Adoptarea monedei unice reprezintă un abandon al suveranităţii monetare a ţărilor
implicate.
Totuşi Banca Centrală de la Frankfurt este o bancă federală, cu o organizare inspirată
după modelul sistemului federal de Rezerve american, cu deosebirea că federalismul nu există
în Europa decât în domeniul monetar, existând riscul unui clivaj crescând, al unei ruperi între
sfera monetară şi cea reală, şi atunci transformarea instituţiilor politice europene se va petrece
mai repede decât ne imaginăm.