Tema 1.2.

Sistemul monetar național și internațional

1. Sistemul monetar: concept, elemente,tipologia.

2. Sistemul monetar al RM.

3. Sistemul monetar internațional(SMI):evoluția,principiile de funcționare.

4. Sistemul Monetar European:evoluția,principiile de funcționare.

=1=

În literatura de specialitate, sistemul monetar este definit ca un anumit mod de organizare și reglementare a
circulației monetare dintr-o țară, pe baza unor legi speciale ale statului respectiv. Apariția sistemelor monetare
poate fi plasată, conform aprecierilor istoricilor monetari, atat în perioada antichității cat și a Evului mediu, însă
toate sistemele monetare respective s-au caracterizat prin:

* fărîmițare;

* simplitate;

* deteriorarea monedei.

Fărîmițarea rezultă din descentralizarea baterii monedei și din lipsa de unitate a circulației monetare (fiecare
monetărie situată în fiecare oraș al Greciei antice, de exemplu, bătea propria monedă).

Simplitatea sistemului monetar rezultă din numărul insuficient de elemente ale acestuia (unitatea monetară,
paritatea respectivă, titlul metalului pe care îl reprezintă).

Deteriorarea monedei constă în uzura acesteia și posibilitățile de falsificare (prin reducerea conținutului de metal
prețios din care erau confecționate monedele).

Odată cu formarea statelor, acestea și-au asumat roluri monetare, respectiv rolul de a crea moneda, de a defini
unitatea monetară, de a stabili paritatea metalică. Politica monetară a fiecărui stat, determinată de condițiile
generale de dezvoltare ale acestuia, necesita existența unui sistem monetar unic, cu scopul de a asigura stabilitatea
și elasticitatea sistemelor monetare.

Privite în evolutie sistemele monetare au avut în structura lor următoarele elemente componente, mai
reprezentative, și anume:

1. Unitatea monetară reprezintă elementul central al sistemului monetar și servește drept etalon de măsurare a
valorii sau după cum spune Marx, reprezintă „uniforma națională” pe care o îmbracă banii. În sistemele monetare
contemporane, unitatea monetară, sub o anumită denumire,este stabilită print-un act juridic. În contextul unității
monetare, se abordează trei aspecte ale acesteia: valoarea paritară, paritatea monetară și convertibilitatea.
Valoarea paritară reprezintă cantitatea de metal prețios care se atribuie, prin lege, unei unități monetare. De
exemplu, dolarul american a fost definit în anul 1785 printr-un conținut în aur de 1,50463 grame, iar în urma
devalorizării suferite în anul 1934, conținutul său s-a redus la 0,888671 grame. Paritatea monetară (puterea de
cumpărare) reprezintă raportul valoric dintre două unități monetare. De exemplu: dacă în anul 1968, lira sterlină
era definită prin 1£=2,13281 gr.aurr iar dolarul reprezenta 1$=0,888671 gr.aur, atunci paritatea monetară era dată
de raportul: 2,13281gr.aur /£ / 0,888671gr.aur/$ = 2,39 £/$ Convertibilitatea – capacitatea unei monede de a fi
schimbată pe o altă monedă.
2. Etalonul monetar reprezintă valoarea cuprinsă într-o unitate monetară prin care se definește unitatea monetară
și celelate tipuri de monedă. În evoluția istorică, valoarea unității monetare s-a calificat prin: etalonul-marfă,
etalonul metalic,etalonul devize, putere de cumpărare. Etalonul-marfă a existat în epoca banului-marfă, cînd
circulația paleo-monedei era sporadică și neorganizată, înainte de apariția monedei propriu-zise și a sistemului
monetar. Etalonul-metalic a fost propriu primelor sisteme monetare.În calitate de etalon,au fost utilizate metalele
nobile,din care erau confecționate monedele principale.

În funcție de numărul metalelor utilizate la baterea monedei,etalonul monetar era bimetalist(etalon aur-argint) și
monometalist(etalon aur sau etalon argint).

Etalonul bimetalist a fost premergător celui monometalist.

Bimetalismul este un sistem monetar în care două metale (de obicei, aur şi argint) îndeplinesc funcţiile banilor.
Unităţile monetare se confecţionează din ambele metale sau se schimbă pe aceste metale, şi circulă în mod
nelimitat.

Au existat trei tipuri de bimetalism:

1) Sistemul valutei paralele(bimetalismul paralel) – prevedea că statul nu stabileşte prin legislaţie raportul dintre
aur şi argint. Acest tip al bimetalismului a fost puţin răspândit.

2) Sistemul valutei duble(bimetalismul integral) – prevedea că statul fixează în legislaţie raportul dintre ambele
metale preţioase de 1/15,5, şi aceste metale participă la deservirea afacerilor numai conform raportului stabilit în
legislaţie. Baterea monedelor din ambele metale era nelimitată,monedele avînd putere liberatorie egală.

3) Bimetalismul parțial(bimetalismul „șchiop”) – presupunea utilizarea ambelor metale ca monede însă baterea era
liberă numai pentru monedele din aur. Baterea monedelor divizionare din argint era controlată de către stat , iar
între cele două metale era stabilit un raport oficial. (Franța, Italia,Elveția și Grecia).

Monometalismul este un tip de sistem monetar în care numai unul din metalele preţioase (aur sau argint)
funcţionează ca echivalent general al valorii tuturor mărfurilor. Instrumentele monetare sunt confecţionate din
acest metal sau pot fi schimbate liber pe acest metal. Monometalismul de argint a existat în Rusia (1843 – 1852),
India (1852 – 1893), Olanda (1847 – 1875), China (până în 1935). În secolul XIX în majoritatea ţărilor
monometalismul de argint a fost înlocuit cu monometalismul de aur.

Au existat trei tipuri de monometalism de aur:

1) aur-monede – monedele ce se aflau în circulaţie erau confecţionate din aur;

2) aur-lingouri – se caracterizează prin eliminarea definitivă din circulație a aurului,care era tezaurizat de emitenții
bancnotelor în formă de lingouri(1 lingou standard = 400 uncii troy (1 uncii troy = 31,1035 gr aur) = 12,444kg).
Bancnotele erau convertibile în lingouri de aur;

3) aur-devize – bancnotele de hârtie se schimbă pe metal preţios prin intermediul devizelor (prin devize se înţelege
valuta acelei ţări, care asigură schimbul liber al banilor de hârtie pe metal preţios).

3. Masa monetară este termenul prin care se identifică suma totală a banilor, indiferent de forma pe care o îmbracă,
și a altor active, care pot fi folosite în funcție de bani. Fiecare autoritate monetară stabilește modul de calculare a
masei monetare și a fiecărei componente a acesteia.
4. Mecanismul de emisiune monetară. În epoca monedă-aur,baterea monedei era un drept al suveranului. În acest
scop, se înființau monetării regale care, utilizînd tehnologiile existente în perioada respectivă, băteau sau turnau
piesele din metalul nobil respectiv. În prezent, emisiunea monetară, de rînd cu furnizarea numerarului în
circulație,se produce și prin creația monedei scriptice în cadrul sistemului bancar. În așa mod, emisiunea monetară
a devenit o preocupație complexă, care are ca obiectiv nu numai suplinirea circulației monetare cu numerar, dar și
controlul asupra întregii masei monetare, scopul fiind asigurarea funcționării normale a sistemului de plăți în
numerar și fără numerar,stabilitatea puterii de cumpărare a monedei,menținerea cursului valutar adecvat etc.

5. Managementul circulației monetare. Sistemul monetar are misiunea de a deservi funcționarea normală a
economiei, fapt care impune asigurarea validității circulației monetare. Aceasta se realizează printr-un complex de
activități organizate și efectuate de autoritatea monetară în limitele competențelor sale.

6. Mecanismul disciplinei de casă. Funcționarea normală a sistemului monetar în condițiile actuale este posibilă
numai grație respectării regulilor de păstrare a banilor în numerar în casele subiecților economici, inclusiv ale
băncilor,de evidență și dare de seamă privind circulația numerarului în cadrul unităților economice.

7. Mecanismul de formare a cursului de schimb al monedei naționale. Cursul de schimb(cursul valutar) reprezintă
prețul unei unități monetare exprimat într-o altă monedă, cu care se compară valoric.

Modalitatea de stabilire a cursului de schimb exprimă tehnica de determinare a nivelului cursului valutar. Există și
multiple modalități de stabilire a cursului de schimb, cele mai reprezentative fiind: fixingul, metoda cursurilor
încrucișate și metoda coșului valutar. Prețuirea unei monede în raport cu alta pe piață este cunoscută sub
denumirea de cotare sau cotație. În practica valutară internațională, se deosebesc două metode de cotare a
valutelor : directă și indirectă. Cotarea directă, practicată în majoritatea țărilor lumii, inclusiv în Republica Moldova,
constituie situația în care unitatea monetară străină rămîne constantă, iar unitatea monetară națională variază.(1
USD = 12,1563 MDL) Cotarea indirectă, indică cîte unități monetare străine fac o unitate monetară națională. Ea
este utilizată numai în cîteva țări : Anglia, Australia, Irlanda, Noua Zeelandă. (1 EURO = 1,37 USD sau 1 GBP = 1,61
USD)

=2=

La 15 decembrie 1992, a fost adoptată Legea cu privire la bani nr.1232-XII, care a pus bazele sistemului monetar
național.Prin acest act legislativ, unitatea monetară națională a fost numită leu, iar unitatea divizionară – ban.
Introducerea acestora în circulație se preconiza pentru 1 iulie 1993 dar s-a tergiversat. La 20 septembrie 1993, în
calitate de mijloc de plată a fost introdus cuponul de 5 lei echivalent cu 5000 de cupoane(ruble). Efectiv, moneda
națională cu imaginea actuală a fost pusă în circulație abia la 29 noiembrie 1993. În această zi, cursul valutar a fost
stabilit de 3,85 lei pentru 1 USD. Elementele sistemului monetar al Republicii Moldova sunt: Unitatea monetară
este leul moldovenesc, care se divizează în 100 de bani. Leul moldovenesc este unicul mijloc legal de plată pe
teritoriul Republicii Moldova. Etalonul monetar. Moneda națională a Republicii Moldova s-a născut în epoca
etalonului putere de cumpărare. Masa monetară. BNM, prin regulamentele sale, stabilește valoarea nominală,
dimensiunile, greutatea, designul și alte caracteristici ale bancnotelor și monedelor metalice, care sunt mijloc de
plată în Republica Moldova.

Seria biletelor aflate în circulație, în prezent, a fost emisă în anul 1994, cînd au fost puși în circulație bancnotele de
1 leu(mai 1994), de 5 lei (aprilie 1994), de 10 lei (mai 1994), de 50 lei (mai 1994). În septembrie 1995, a fost
introdusă în circulație bancnota de 100 și 200 lei, în decembrie 1999 – de 500 lei și în octombrie 2003 – cea de1000
lei. La 31 decembrie 1995, au fost retrase din circulație monedele metalice cu nominalul de 1 leu și de 5 lei din
motiv că a fost plasare ilicită în circulație a unui număr important de piese false. În septembrie 1997, a fost înlocuită
moneda divizionară de 50 bani cu alta de aceeași valoare nominală, însă cu design nou. Structura actuală a
numerarului din Republica Moldova cuprinde 9 bilete și 5 monede. De rînd cu moneda efectivă în funcție de bani
se utilizează și instrumentele de plată, principalul fiind cardul. Din anul 2012, în Republica Moldova, a fost
oficializată și moneda electronică.

Mecanismul de emisiune monetară.

Pe teritoriul Republicii Moldova, dreptul exclusiv de a pune în circulație bancnote și monede metalice îl are numai
BNM, care activează ca organ unic de emisiune a monedei naționale. Managementul circulației monetare este
efectuat de BNM. În acest sens, BNM întocmește analize economice și monetare, și în baza lor, adresează
Guvernului propuneri, aduce rezultatele analizelor la cunoștința publicului. Mecanismul de formare a cursului
valutar al monedei naționale prevede stabilirea regimului cursului de schimb și a modalității de determinare a
cursului de schimb. De la introducerea monedei naționale , regimul cursului de schimb al leului moldovenesc a fost
flotant. Mecanismul disciplinei de casă. Buna desfășurare a circulației monetare în numerar, de rînd cu altele,
necesită siguranță, ritmicitate, securitate etc. BNM, prin regulamentele sale, stabilește cerințe stricte privind
organizarea casieriei în bănci, modul de desfășurare a operațiunilor cu numerar, inclusiv trierea și ambalarea
acestuia, reguli privind transportarea numerarului.

=3=

Sistemul monetar internațional reprezintă un ansamblu de reguli, instrumente și organisme legate de crearea,
circulația și valorificarea monedelor internaționale, determinate de schimburile comerciale, de mișcările de capital
și de creșterea economică pe plan mondial. Înființarea sistemului monetar internațional (SMI) a reprezentat o
încercare de cooperare între state și nu una de subordonare a sistemelor monetare naționale.

Prima inițiativă de acest fel a constituit-o Uniunea Monetară Latină (1865), din care făceau parte Franța, Belgia,
Italia și Elveția. Scopul acestei uniuni era protejarea etalonului bimetalist. Se instituia chiar și o monedă comună
pentru ansamblul celor patru state și anume francul. Uniunea Monetară Latină s-a desființat în anul 1876. Uniunea
Monetară Germană a fost constituită în 1875, avînd inițial ca țări participante pe Prusia și Austria, la care, ulterior
s-au mai alăturat și alte țări. Uniunea Monetară germană a fost cea mai de success uniune monetară din sec. al XIX-
lea, rețeta ei fiind dorința celor 39 de state germane de a-și armoniza comerțul între ele și de a se proteja în fața
partenerilor externi mai puternici.

Blocurile monetare au fost create în prima jumătate a sec. al XX-lea, avînd coincidență în timp cu Marea Depresie
de la 1929-1933. În esență, un bloc monetar este constituit pe baza unui stat puternic economic, a cărui unitate
monetară devine principală, înglobînd state aflate în relații economice accentuate cu primul, a căror monedă
gravitează în jurul monedei – cheie, urmînd fluctuațiile acesteia.

Cele mai cunoscute blocuri monetare sunt blocul lirei sterline, blocul francului francez și blocul dolarului American.
Blocul lirei sterline a funcționat 1931-1939, fiind constituit din coloniile, mandatele și protectoratele britanice și
din alte țări care aveau importante relații comerciale cu Anglia, ca țările scandinave. Scopul principal declarat a
constat în apărarea stabilității cursurilor valutare ale monedelor componente.

Blocul francului francez a funcționat în perioada 1929-1945, avînd ca participanți fostele țări ale imperiului colonial
francez. În această perioadă, francul francez a circulat cu aceeași valoare atît în metropolă, cît și în fostele colonii
franceze.
Blocul dolarului american a fost înființat în 1933 prin legarea monedelor statelor sud americane de dolar. După
anul 1945, blocul s-a transformat în zona dolarului. După al doilea război mondial, a devenit necesar un efort global,
de a pune bazele unui sistem care să asigure un echilibru și o disciplina financiară mai strictă, în paralel cu un
mecanism de finanțare a unor proiecte cu scop productiv și care să genereze creștere economică. Pentru a realiza
aceste obiective ambițioase, printr-o inițiativa a ONU, s-a organizat, în iulie 1944, o conferință la care au fost invitați
miniștrii de finanțe din 44 de țări. Această conferință s-a desfășurat în localitatea Bretton-Woods, din statul New
Hampshire, SUA. Baza discuțiilor în cadrul Conferinței Monetare și Financiare Internaționale a Națiunilor Unite și
Asociate au reprezentat-o două documente: 1.Planul White; 2. Planul Keynes.

1. Planul lui Harry Dexter White (consilier al Ministrului de Finante al SUA) avea urmatoarele puncte cheie: -
propunea dezvoltarea comerțului și a plăților internaționale, ca bază a cooperării economice dintre state; - sugera
înființarea unui Fond Internațional de Stabilizare, al cărui capital să fie alcatuit din subscrieri ale statelor membre,
vărsate 30% în aur, 70% în moneda națională; - Fondul de Stabilizare urma să emită o monedă de cont, numită
UNITAS, care să fie vîndută și cumpărată contra aur. 1 UNITAS reprezenta echivalentul în aur a 10 USD, 1 USD =
0,88671 g. aur.

2. Planul lui John Maynard Keynes propunea următoarele: - dezvoltarea cooperării economice între state prin
intermediul comerțului internațional, în condițiile ocupării depline a forței de muncă; - înființarea unei Super-bănci
Centrale numită Uniunea de Clearing (Compensare). Uniunea urma să emită o monedă internațională de cont,
numită bancor, care să fie folosită în plățile și compensările multilaterale dintre state. În final, s-au adoptat în mare
parte ideile din proiectul american, datorită poziției mai solide a economiei americane față de cea britanică pe plan
mondial. Scopul principal al Sistemului Monetar Internațional creat în 1944 și cunoscut ca Sistemul Monetar
Internațional de la Bretton Woods ori Aranjamentele de la Bretton-Woods, l-a constituit asigurarea, prin
intermediul mecanismelor sale de funcționare, a unei largi cooperări monetare și pe această bază a creșterii
echilibrate a comerțului internațional, ca o condiție a dezvoltării economice a fiecărei țări și a economiei mondiale
în ansamblul său.

Principiile de funcționare ale SMI sunt prevăzute în cea mai mare parte în Acordul de Creare a Fondului Monetar
Internațional și se sintetizează astfel:

1. Universalitatea înseamnă că orice stat care recunoaște prevederile statutului FMI poate adera la acest organism
și implicit devine parte a Sistemului Monetar Internațional.

2. Cooperarea monetară internațională este esența creării Sistemului Monetar Internațional, este un principiu care
se consideră îndeplinit prin însăți adeziunea statelor la FMI. Constă în coordonarea politicii monetare naționale cu
obiectivele creșterii economice durabile a tuturor statelor membre. Pentru susținerea acestui principiu sunt oferite
de către FMI împrumuturi și facilități de finanțare statelor membre.

3. Creșterea comerțului internațional este de fapt un obiectiv pe care Sistemul Monetar Internațional și FMI trebuie
să-l susțină și nu un principiu propriu-zis.

4. Dezvoltarea economică armonioasă a statelor membre este de fapt o atribuție a Băncii Mondiale și nu a FMI.
Inițial s-a propus formularea “dezvoltarea economică armonioasă a țărilor sărace și în curs de dezvoltare”, dar s-a
renunțat ulterior.

5. Stabilitatea cursurilor de schimb a fost principiul esențial al creării Sistemului Monetar Internațional. El
presupunea fixitatea parităților și a cursurilor valutare. Pentru aceasta, moneda națională a statului membru
trebuia să aibă o valoare paritară stabilită în aur sau în dolari SUA, 1 USD = 0,888671 g. aur fin. Modificarea acesteia
putea fi efectuată numai la propunerea țării membre, în urma consultării cu FMI și numai pentru corectarea unui
dezechilibru al balanței de plăți externe. În intervalul 1944-1971, majoritatea monedelor țărilor membre FMI și-au
redefinit de mai multe ori conținutul în aur, în încercarea de a păstra cursurile fixe. În 1974, din cauza speculațiilor
cu aur și a instabilității economice se renuntă definitiv la etalonul aur-devize și la sistemul cursurilor fixe, trecîndu-
se la cursurile flotante. Din 1976, FMI începe să recomande țărilor membre să-și raporteze moneda la DST.

6. Convertibilitatea era înțeleasă de FMI, la început, ca “înlăturarea tuturor restricțiilor în ceea ce privește plățile
privind tranzacțiile comerciale internaționale într-o anumită monedă”. O monedă era considerată convertibilă
atunci cînd statul emitent punea la dispoziție moneda sa celorlalte state, pentru plăți privind tranzacțiile comerciale
internaționale curente și permitea totodată transferul în străinătate al cîștigurilor rezultate din astfel de tranzacții.
În prezent, în viziunea FMI, convertibilitatea desemnează însușirea unei monede de a putea fi schimbată pe piață
cu o altă monedă, fără restricții în ceea ce privește suma, scopul și persoana care realizează schimbul.
Convertibilitatea actuală are drept bază puterea de cumpărare a celor două monede care se schimbă, iar cursurile
valutare variază în funcție de cerere și ofertă.

7. Lichiditatea. Se referă la faptul că FMI joacă rolul unui “rezervor”, din care țările membre pot primi lichidități
necesare susținerii măsurilor monetare. Autoritățile monetare ale țărilor membre au obligația constituirii unor
rezerve formate din aur, valute internaționale și titluri emise pe piețele financiare și monetare internaționale. Din
1969, FMI începe să recomande țărilor membre să constituie și rezerve în DST.

8. Echilibrarea balanței de plăți - țările membre ale FMI aveau obligația să supravegheze și să asigure menținerea
echilibrului balanțelor de plăți. Pentru asigurarea acestui echilibru, precum și pentru ajustarea deficitelor sau
excedentelor exagerate, se utiliza, de comun acord cu FMI, tehnica devalorizării sau revalorizarii monedelor
naționale. Singura țară care făcea excepție de la acest principiu era SUA, pentru care deficitul balanței de plăți se
acoperea prin emisiune de monedă proprie, dat fiind rolul privilegiat al dolarului în cadrul sistemului. Pe parcursul
anilor, ca urmare a evoluțiilor fenomenelor economice și monetar-valutare, aceste principii au trebuit a fi ajustate
treptat, deoarece sistemul de la Bretton-Woods, dincolo de meritele sale, a creat și o serie de dezechilibre, cum ar
fi:

- a fost constituit într-o perioadă marcată de superioritatea economică americană și de aceea era un sistem destul
de inechitabil și asimetric;

- deciziile privind funcționarea FMI erau luate de SUA în proporție de aproximativ 17%, în timp ce mai mult de
jumătate din țări aveau și au și acum putere de vot sub 0,5%;

- a dus la dezechilibre grave pe piețele monetare în anii ’70 și la epuizarea stocului de aur al SUA, din cauza
speculațiilor pe seama convertibilității-aur.

Acordurile de la Bretton Woods din anul 1944 au prevăzut crearea a două noi instituții: Fondul Monetar
Internațional (FMI ) și Banca Mondială (BM).

Fondul Monetar Internațional este o instituție creată în vederea asigurării dezvoltării relațiilor economice
internaționale prin facilitarea schimburilor valutare, echilibrarea și armonizarea balanțelor de plăți și realizarea
stabilității cursurilor de schimb.

Obiectivele fundamentale ale FMI se întrepătrund de fapt cu cele ale SMI: 1. Promovarea cooperarii monetare
internaționale în cadrul unei instituții permanente;
2. Stimularea dezvoltării și creșterii armonioase a comerțului internațional, a menținerii unui nivel ridicat al gradului
de ocupare și al venitului național real;

3. Promovarea stabilității cursurilor valutare, menținerea unor regimuri valutare ordonate și evitarea deprecierilor
concurențiale ale monedelor statelor participante;

4. Sprijinirea stabilității unui sistem multilateral de reglare a tranzacțiilor curente între statele membre și eliminarea
restricțiilor valutare care împiedică dezvoltarea comerțului mondial;

5. Întărirea credibilității statelor membre, prin punerea la dispoziția lor, în mod temporar, cu garanții adecvate, a
resurselor generale ale Fondului, pentru a-și corecta dezechilibrele balanțelor de plăți.

Grupul Băncii Mondiale este format din:

- Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD);

- Corporația Financiară Internațională (CFI); - Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID);

- Agenția pentru Garantarea Multilaterală a Investițiilor (MIGA);

- Centrul Internațional de Reglementare a Conflictelor din domeniul Investițiilor (CIRCI).

Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) a devenit funcțională în 1946, avînd inițial ca scop “
facilitarea reconstrucției economiilor țărilor membre “. În prezent, BIRD numără 184 de țări membre, fiecare țară
membră a FMI devenind și membră a BIRD. Potrivit statutului său, obiectivele BIRD sunt:

- să contribuie la reconstrucția și dezvoltarea statelor membre, stimulînd investițiile de capital în scopuri

productive, inclusiv refacerea economiilor afectate de război, readaptarea aparatului de producție la necesitățile
din timp de pace etc;

- să promoveze investițiile străine private, prin garanții sau participații la împrumuturi și alte investiții efectuate de
furnizorii de capitaluri private.

Atunci cînd nu sunt disponibile capitaluri private în conditii rezonabile, BIRD completează, cu fonduri suplimentare,
investiția privată.

- să promoveze dezvoltarea echilibrată, pe termen lung, a comerțului internațional și echilibrul balanțelor de plăți,
prin stimularea investițiilor destinate dezvoltării resurselor productive ale statelor membre, contribuind în acest
mod la ridicarea nivelului de trai și la ameliorarea condițiilor de muncă.

Resursele financiare ale BIRD constau în:

- cotele subscrise de fiecare țară membră;

- veniturile nete rezultate din propriile operațiuni financiar-bancare;

- fondurile obținute din vînzarea (plasarea) pe piețele financiare a obligațiunilor emise pe cont propriu sau prin
contracte directe cu băncile centrale ale statelor membre;

- veniturile realizate din dobînzi și comisioane percepute la creditele acordate;

- împrumuturile de capital contractate pe piețele financiare.

BIRD oferă în prezent împrumuturi numai țărilor membre în curs de dezvoltare sau celor aflate în tranziție către o
economie de piață. Împrumuturile BIRD au o dobîndă de aproximativ 6,5 - 7 % anual, o perioadă de maturitate de
15 - 20 de ani și o perioadă de grație de 5 ani. Corporația Financiară Internaționala (CFI) este o filială a Băncii
Mondiale avînd ca scop stimularea creșterii economice prin încurajarea înființării în țările în curs de dezvoltare de
întreprinderi private cu scop lucrativ.

Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID) este o altă filială a Băncii Mondiale, creată în 1960, care acordă
împrumuturi preferențiale țărilor membre mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic, capabile însă să
realizeze proiecte productive bine fundamentate din punct de vedere tehnic și economic, țări care nu au mijloace
să obțină împrumuturi în condiții clasice, similare celor acordate de către BIRD sau alte instituții internaționale de
credit. Împrumuturile acordate de AID generează o povară financiară relativ suportabilă pentru țările îndatorate,
întrucît prevăd un termen lung de rambursare (45-50 ani), perioade de grație de pînă la 10 ani, au un nivel redus al
comisionului (0,75% din sumele efectiv utilizate) și se renunță la perceperea oricăror dobînzi. Resursele AID sunt
constituite din împrumuturile și contribuțiile țărilor membre, reconstituirile periodice consimțite de țările
dezvoltate, contribuțiile speciale vărsate de unele state, donațiile BIRD și beneficiile acumulate de AID însăși. Aceste
împrumuturi sunt acordate numai celor mai sărace țări, care înregistreaza un PIB pe locuitor foarte scăzut și au un
acces limitat pe piața de capital internațională.

Asociația pentru Garantarea Multilaterală a Investițiilor (MIGA) a fost înființată în anul 1988, pentru a sprijini țările
în curs de dezvoltare în atragerea investițiilor străine, întărirea înțelegerii și a încrederii între țările beneficiare și
investitorii străini și pentru a asigura o mai bună informare asupra posibilităților de investire. MIGA, care are în
prezent 157 de membri, oferă investitorilor garanții împotriva riscurilor necomerciale, cum ar fi exproprierea sau
războiul.

Centrul Internațional de Reglementare a Conflictelor din domeniul Investițiilor (CIRCI) a fost fondat în anul 1966, în
scopul promovării investițiilor străine, prin oferirea de servicii de consiliere și arbitraj al conflictelor apărute între
guverne și investitorii străini. CIRCI oferă de asemenea consultanță, realizeaăa cercetări și publicații în domeniul
legii investițiilor străine, are un numar de 134 de membri și 103 cazuri înregistrate pînă în prezent. Sistemul valutar
de la Jamaica a fost organizat juridic de către ţările-membre ale F.M.I. în 1976. Formarea acestui sistem a fost
cauzată de criza sistemului valutar de la Bretton-Woods. Cauza obiectivă au constituit-o schimbările în economiile
ţărilor-membre ale F.M.I.: apariţia a trei centre de concurenţă internaţională (S.U.A., ţările europene, Japonia).
Conform acordului de formare a acestui sistem a fost lichidată paritatea valutară şi au fost introduse cursurile
valutare flotante. Cu scopul de a asigura efectuarea normală a achitărilor internaţionale a fost emisă unitatea
monetară de cont – D.S.T.

=4=

Dupa cel de-al doilea război mondial, țările europene au înregistrat creșteri economice importante, care s-au
manifestat și la nivelul rezervelor valutare. Sentimentul autonomiei europene și necesitatea combaterii efectelor
negative ale contradicțiilor monetare existente pe plan internațional, au generat o competeție cu S.U.A., care este
liderul economiei mondiale și care a impus moneda proprie în centrul vieții economice internaționale. A apărut
astfel necesitatea elaborării între țările euopene a unui sistem de plăți care să le satisfacă nevoile de creștere
economică. Scopul europenilor era de a constitui un sistem monetar propriu eliberat de efectele negative ale
folosirii dolarului în relațiile de plăți internaționale.

Aceste preocupări au generat mai multe acțiuni care au permis înființarea sistemului monetar european:
• în anul 1950 s-a înființat Uniunea Monetară de Plăți ;

• în anul 1958 a avut loc Acordul Monetar European;

• în anul 1970 a avut loc Planul Barre;

Sistemul Monetar European a luat ființă în 1979 și a constituit cadrul organizat desfășurat destinat circulației
monetare în spațiul european. Această organizare presupune participarea cu resuse din partea țărilor membre
(20% din rezervele valutare de aur). S-a constituit astfel, pentru început, echivalentul a 25 miliarde ECU. În schimb
rezervele monetare valutare au crescut și ca urmare fondul de lucru al Sistemului Monetar International s- a
majorat de la 5 miliarde de ECU la circa 75 miliarde. La baza Sistemului Monetar European a stat o monedă coș
alcătuită prin participarea mai multor valute europene - ECU. Inițial ECU era alcătuit pe baza a 8 monede europene,
apoi numărul acestora a ajuns la 12. Pentru această monedă exista atît un curs oficial , cît și unul privat.

În anul 1985 Comisia Europeană a adoptat un program ce viza crearea unei mari piețe unice care să consacre
eliminarea oricărei bariere privind libera circulație a mărfurilor. În anul 1988 Consiliul European a constituit un
comitet pentru pregătirea cadrului de realizare a Uniunii Economice și Monetare. Cu această ocazie s-au stabilit și
obiectivele ce trebuiau îndeplinite:

• eliberarea totală a mișcărilor de capital între țările membre;

• integrarea totală a piețelor financiare;

• convertibilitatea totală a monedelor naționale;

• fixarea parităților monetare și eliberarea marjelor de fluctuație între monede;

• crearea unei monede europene unice prin înlocuirea monedelor naționale.

Ultima etapă în procesul creării Uniunii Monetare Europene a presupus trecerea la parități fixe între monedele
țărilor participnate, delegarea competențelor monetare către Banca Centrală Europeană și introducerea monedei
EURO. Punerea în practică a trecerii la moneda unică a început în anul 1998 cînd au fost desemnate de Consiliul
Europei țările care intrau în Uniunea Monetară Europeană. Aceste țări erau: Germania, Olanda, Luxemburg, Italia,
Spania, Portugalia, Austria, Finlanda și Irlanda. Ulterior s-a adăugat și Grecia. În luna ianuarie 1999 are loc debutul
efectiv al Uniunii Monetare Europene, EURO funcționînd exclusiv ca o monedă de cont. La 1 ianuarie 2002 s-au
introdus noile semne monetare care au marcat generalizarea EURO și renunțarea la monedele celor 12 țări. Paralel,
pe teritoriul ţărilor respective monedele lor naţionale în decurs de 2 luni au fost anulate. N-au aderat la EURO –
Marea Britanie, Norvegia şi Danemarca.