Unitatea de învăţare 3: SISTEME MONETARE NAŢIONALE

Cuprins:

3.1. Conţinutul şi rolul sistemelor monetare naţionale.

3.2. Clasificarea sistemelor monetare.
3.3 Teste de autoevaluare
3.4 Răspunsuri la testele de autoevaluare
3.5 Teste de autoevaluare propuse
3.6 Cuvinte şi relaţii cheie
3.7 Bibliografia unităţii de învăţare 3

Obiective ale unităţii de învăţare 3:

După studiul unităţii de învăţare 3 studenţii vor avea cunoştinţele necesare pentru:
utilizarea noţiunilor legate de conceptul de sistem monetar naţional şi componentele
acestuia,
înţelegerea conceptelor de sisteme metaliste şi nemetaliste (bazate pe puterea de
cumpărare)

Rezumat: In această UI sunt prezentate şi explicate noţiuni precum sistemul monetar naţional,
paritatea, valoarea paritară, bimetalism, monometalism, etc.

3.1. Conţinutul şi rolul sistemelor monetare naţionale

Sistemul monetar naţional reprezintă ansamblul normelor legale şi al instituţiilor care

reglementează, organizează şi supraveghează fluxurile monetare dintr-o ţară.
Apariţia sistemelor monetare este plasată în antichitate. Odată cu formarea statelor
independente, acestea au început să-şi asume roluri monetare, adică rolul de a defini unitatea
monetară naţională şi de a stabili paritatea.1 Politica monetară a unui stat, determinată de
condiţiile aparte din ţara respectivă, impune existenţa unui sistem monetar naţional unic. Prin
urmare, sistemele monetare naţionale au anumite trăsături generale, dar se şi particularizează în
funcţie de specificul naţional, de condiţiile de dezvoltare şi de perioada parcursă.
În linii mari, se poate spune că un sistem monetar are următoarele componente:

1. Metalul monetar; reprezintă metalul din care este confecţionată unitatea monetară
naţională. Sistemele monetare care au la bază o monedă confecţionată dintr-un metal
preţios (aur sau argint) se numesc sisteme metaliste. De-a lungul timpului au existat
două tipuri de sisteme metaliste:
a. Sisteme monometaliste;

1
Teodora Vâşcu, Nicolae Dardac – Monedă şi credit vol. 1, Editura ASE, Bucureşti, 2002, pag. 34
 b. Sisteme bimetaliste.
a. Sistemele monometaliste au îmbrăcat două forme:
♦ Monometalismul-aur (gold standard);
♦ Monometalismul-argint (silver standard).
b. Sistemul bimetalist consta în circulaţia simultană a monedei naţionale,
confecţionată atât din aur, cât şi din argint.
În timp, legătura dintre sistemele monetare şi metalele preţioase s-a pierdut.
Principalele momente ale procesului istoric de demonetizare a metalelor preţioase au fost:
- primul război mondial, când s-a sistat baterea monedelor din metal preţios şi convertibilitatea
bancnotelor în aur;
- anul 1971, când s-a sistat convertibilitatea în aur a dolarului SUA;
- anul 1973, când s-a realizat trecerea de la cursurile fixe la cele flotante;
- anul 1978, când s-a adoptat al doilea amendament la statutul FMI, prin care ţările membre
renunţau la a-şi defini monedele naţionale printr-o cantitate de metal preţios.

2. Unitatea monetară este baza sistemului monetar naţional şi este caracterizată de două
elemente:
a. Valoarea paritară, care s-a definit în mod diferit de-a lungul timpului, după
cum urmează:
- cantitatea de metal preţios pe care o reprezintă o unitate monetară, în perioada sistemelor
metaliste;
- cantitatea de DST pe care o reprezintă o unitate monetară. DST (Drepturile Speciale de
Tragere, eng. Special Drawing Rights - SDRs) reprezintă o monedă internaţională emisă de
Fondul Monetar Internaţional începând cu anul 1969. DST este o monedă coş şi nu are
reprezentare fizică;
- cantitatea de valută pe care o reprezintă o unitate monetară naţională.

b. Paritatea reprezintă raportul valorilor paritare a două monede. Prin urmare, în

funcţie de modul în care era definită valoarea paritară, a existat:
- paritate metalică, în perioada în care funcţionau etaloanele bazate pe aur şi argint;
- paritate la DST;
- paritate valutară.

3. Baterea şi circulaţia monedelor metalice

Primele sisteme monetare se caracterizau prin baterea şi circulaţia monedelor metalice
cu valoare intrinsecă (din aur şi/sau argint) şi ulterior fără valoare intrinsecă (din metale sau
aliaje comune). Monedele cu valoare intrinsecă (deplină) aveau o valoare care corespundea cu
valoarea metalului din care erau confecţionate. De exemplu, dacă un dolar SUA avea un
conţinut de 1,5 g. aur, moneda de 10 USD cântărea 15 g. aur.
Pentru monedele cu valoare deplină era specifică baterea liberă, ceea ce însemna
dreptul oricărei persoane de a prezenta la monetăria statului metalul sub formă de lingouri,
pentru a-l transforma în monedă-aur, contra unui comision stabilit procentual din valoarea
metalului preţios.
Monetarizarea liberă, ca şi libera tezaurizare, asigurau astfel adaptarea spontană a
cantităţii de bani în circulaţie la necesităţile economiei reale. În timp însă, cantităţile de metal
2
preţios extras au rămas mult în urmă faţă de amplificarea schimburilor. Baterea monedelor fără
valoare integrală a fost aşadar determinată de raţiuni tehnice. Astfel, circulaţia monedelor din
aur şi argint s-a redus treptat, începând cu primul război mondial, până a dispărut complet, în
prezent existând doar monede confecţionate din metale obişnuite.

4. Emisiunea şi circulaţia bancnotelor

Insuficienţa metalului monetar, greutăţile apărute în utilizarea lui pentru satisfacerea
nevoilor de schimb, care au luat o mare amploare odată cu noile descoperiri geografice şi cu
dezvoltarea producţiei de mărfuri, au condus la emiterea şi punerea în circulaţie a banilor de
hârtie, adică a bancnotelor, începând cu secolul al XVI – lea.
Acestea au fost la început convertibile în metal preţios (ceea ce susţinea încrederea în
viabilitatea lor ca instrumente de plată, schimb şi economisire), iar mai apoi au devenit
neconvertibile. Băncile păstrau în activ depozitul de aur, iar emisiunea de bancnote figura în
pasiv ca o obligaţie faţă de deţinătorii acestora.
Utilizarea monedei de hârtie (moneda-semn sau moneda cu valoare simbolică) în locul
monedei de aur sau argint a marcat un moment decisiv în evoluţia monedei şi a sistemelor
monetare. Astfel, a avut loc treptat retragerea din circulaţie a monedei cu valoare intrinsecă în
depozitele băncii emitente de bancnote, iar acestea din urmă, împreună cu moneda scripturală,
au preluat treptat funcţiile monetare deţinute anterior de monedele metalice.
Emisiunea de bancnote constituie în prezent privilegiul unei singure bănci, numită
Bancă Naţională sau Bancă de Emisiune, în timp ce la momentul apariţiei lor, orice bancă
putea emite bancnote.

5. Emisiunea şi circulaţia monedei scripturale se realizează în principal prin sistemul

bancar. Creaţia de monedă scripturală se face sub impulsul agenţilor economici non-bancari
(firme, populaţie şi stat) care solicită împrumuturi băncilor sau din iniţiativa băncilor în sine,
prin politica lor de credite. Poate avea ca suport scontarea cambiilor şi a biletelor la ordin,
achiziţia de devize etc.
În economiile de azi, multiplicarea masei monetare se datorează în principal creşterii
monedei scripturale, prin mecanismul acordării creditelor (loans make deposits).
Multiplicarea masei monetare prin credit este frânată de obligativitatea constituirii
rezervelor minime obligatorii de către băncile comerciale. Rezervele minime obligatorii
reprezintă suma constituită de către băncile din sistem, sub formă de depozit la Banca
Naţională şi se calculează prin aplicarea unor cote procentuale (Yr) asupra depozitelor în lei şi
în valută atrase de băncile comerciale. Ea are rolul de a asigura o lichiditate minimă băncilor
comerciale pentru acoperirea situaţiilor neprevăzute.
Considerând că nimeni nu retrage bani din sistemul bancar, masa monetară se poate
multiplica, datorită mecanismului acordării creditelor, de 1/Yr ori.
De exemplu, dacă cota de rezervă minimă obligatorie Yr =10%, masa monetară se va
multiplica de 10 ori. Raportul 1/ Yr se numeşte multiplicatorul creditului (credit multiplier) şi
se notează cu Mc.

1
Mc = .
Yr

3
 Astfel, expansiunea masei monetare (∆M) devine:

∆M = Mc x D0

unde D0 este depunerea iniţială.

1
∆M = × D0
Yr
În realitate însă, există un coeficient de retragere a banilor din sistemul bancar, care se
numeşte coeficient de fugă (notat cu N).
Cu cât coeficientul de fugă - N este mai mare, cu atât expansiunea masei monetare prin
intermediul creditului este mai mică. Dacă luăm în considerare acest coeficient, expansiunea
masei monetare – ∆M va avea următoarea formulă:
1
∆M = × D0
Yr + N (1 - Yr )

3.2. Clasificarea sistemelor monetare

A. Sistemele metaliste;
B. Sisteme nemetaliste.

A. Sistemele metaliste pot fi:

A1. Sisteme bimetaliste;
A2. Sisteme monometaliste (monometalism-aur şi monometalism-argint).

A1. Sistemele bimetaliste se caracterizau prin baterea monedei naţionale şi circulaţia ei,
atât sub formă de monede de aur, cât şi sub formă de monede din argint. Bimetalismul, ca
sistem, a avut o serie de insuficienţe, sesizate încă de la început, aşa cum vom prezenta în cele
ce urmează.
În funcţie de modalitatea de stabilire a raportului valoric dintre cele două metale,
bimetalismul a cunoscut trei variante:
- bimetalismul integral;
- bimetalismul paralel;
- bimetalismul parţial.

a. Bimetalismul integral se caracteriza prin următoarele trăsături:

- statul fixa prin lege un raport de schimb de 1 parte aur la 15,5 părţi argint, pentru menţinerea
unui raport oficial de schimb în circulaţia monedelor;
- baterea monedelor din ambele metale era nelimitată, monedele având putere liberatorie egală.
Acest sistem prezenta avantajul că asigura o cantitate suficientă de monedă pentru nevoile de
schimb şi în acelaşi timp dezavantajul că raportul de schimb oficial nu putea fi respectat pe

4
piaţă, unde cele două metale erau tratate ca mărfuri. Astfel, dacă creşteau dificultăţile de
obţinere a unuia dintre metale, raportul comercial varia substanţial faţă de raportul legal fix.
De exemplu, dacă argintul devenea mai abundent pe piaţă, preţul lui în raport cu aurul
scădea şi raportul de piaţă devenea de exemplu 1/16,5, adică pentru 1 kg. aur se puteau obţine
la schimb 16,5 kg. argint. În aceste condiţii, deţinătorii de aur nu mai aveau interes să-l
utilizeze ca monedă, ci îl vindeau pe piaţă, obţinând în schimbul lui mai mult argint. Aurul
tindea astfel să părăsească circulaţia monetară şi devenea o marfă. Fenomenul se numeşte
legea lui Gresham - “moneda rea alungă moneda bună” (bad money drives out good).
Aurul şi argintul au fost, pe rând, când moneda bună, când moneda rea, ceea ce a
determinat autorităţile ţărilor cu sisteme bimetaliste să renunţe la acest sistem şi să adopte
monometalismul-aur.
Bimetalismul integral a apărut în 1716, în Marea Britanie (Anglia) şi s-a renunţat la el
cu un secol mai târziu. În Franţa s-a instituit în 1803 şi a fost abandonat în 1876. În România,
bimetalismul introdus în 1867 stabilea un raport de 1 kg. aur la 14,3 kg. argint. În 1890, el a
fost înlocuit cu monometalismul-aur.

b. Bimetalismul paralel se caracteriza prin aceea că raportul de valoare dintre cele două
metale monetare era liber. Legea prevedea că moneda putea fi confecţionată, ca şi în prima
variantă, din ambele metale. Monedele de argint şi de aur circulau independent, după valoarea
lor proprie, având putere liberatorie nelimitată. Mărfurile aveau două rânduri de preţuri, în aur
şi în argint. Aceasta variantă de bimetalism s-a practicat în Germania.

c. Bimetalismul parţial (şchiop) s-a caracterizat prin:

- moneda etalon era bătută în aur, în mod nelimitat;
- argintul era folosit atât la baterea monedei etalon, pe baza unui raport de valoare stabilit prin
lege, cât şi la baterea de monedă divizionară, care se găsea în alt raport valoric faţă de moneda
etalon, având o putere liberatorie limitată. Tipul clasic de bimetalism şchiop a fost cel adoptat
de Uniunea Monetară Latină.
Tranziţia de la bimetalism la monometalism s-a făcut mai întâi în Anglia, în 1818. SUA
a trecut la monometalismul-aur în 1900. La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX,
monometalismul-aur se introdusese în majoritatea ţărilor.

A2 Sistemele monometaliste
În cadrul acestor sisteme, rolul de metal monetar era îndeplinit de aur - Gold Standard
sau de argint - Silver Standard, cel mai răspândit fiind monometalismul-aur.
Etalonul aur s-a impus asupra bimetalismului la sfârşitul secolului XIX, ca expresie a
dezvoltării capitalismului la scară mondială. Acest sistem a răspuns necesităţilor dezvoltării
schimbului de mărfuri şi circulaţiei monetare, întărind sistemul de credit şi amplificând relaţiile
internaţionale.
Inconvenientele majore ale sistemului bazat pe etalonul aur au fost următoarele:
- cantitatea de aur existentă era insuficientă în raport cu nevoile economiei;
- dacă preţul aurului creştea, creştea şi valoarea monedei confecţionată din acest metal, adică
puterea ei de cumpărare, fără legătură însă cu evoluţiile din plan economic;
- variaţiile preţului metalului galben, datorate variaţiilor de productivitate sau dificultăţilor de
extracţie, puteau genera perturbări serioase ale activităţii economice.
5
 Monometalismul-aur a îmbrăcat trei forme:
a. Monometalismul de tip aur-monedă (Gold Specie Standard);
b. Monometalismul de tip aur-lingouri (Gold Bullion Standard);
c. Monometalismul de tip aur-devize (Gold Exchange Standard).

a. Monometalismul de tip aur-monedă a reprezentat forma clasică a

monometalismului-aur, în care baterea şi circulaţia monedelor din metal preţios era nelimitată.
Principalele sale caracteristici erau:
- stabilirea prin lege a conţinutului în aur al unităţii monetare naţionale;
- baterea liberă a monedelor de aur, fiecare cetăţean având dreptul să predea monetăriei
statului o cantitate de aur brut şi să obţină în schimb un număr corespunzător de monede.
Reglarea cantităţii de monedă din economie se putea face, fie prin baterea suplimentară de
monedă, fie prin tezaurizarea acesteia;
- convertibilitatea liberă şi nelimitată a bancnotelor în monede de aur (realizându-se astfel
echivalenţa între valoarea nominală a bancnotelor şi valoarea intrinsecă a monedelor de aur
corespunzătoare), la un preţ fix;
- aurul îndeplinea funcţiile de măsură a valorii bunurilor şi serviciilor, mijloc de rezervă şi de
schimb, precum şi de instrument de plată, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional.
Având un conţinut în aur stabilit de fiecare stat în mod suveran, monedele naţionale se
schimbau unele pe altele la un curs oficial, stabilit în funcţie de paritatea monetară.
Acest etalon a fost adoptat de Anglia în 1818, de celelalte ţări europene după 1870, iar
de SUA în anul 1900. România a trecut la monometalismul aur-monedă în 1890.
Sistemul a funcţionat relativ bine până la primul război mondial, când a început să-şi
atingă limitele. Insuficienţa cantităţii de aur în raport cu volumul de bunuri şi servicii din ce în
ce mai mare, a adus la abandonarea lui după primul război mondial. Statele Unite au renunţat
ultimele la monometalismul-aur, în 1923.

b. Monometalismul de tip aur-lingouri

Această variantă a monometalismului-aur a avut o perioadă scurtă de existenţă între
cele două războaie mondiale.
După primul război mondial, din cauza dereglărilor apărute în sistemul etalonului aur-
monedă, unele ţări ca Anglia şi Franţa au adoptat sistemul aur-lingouri, prin care s-a renunţat la
punerea în circulaţie a aurului sub formă de monedă efectivă, aceasta rămânând în depozitele
Băncii Centrale, sub formă de lingouri, ca acoperire a semnelor monetare puse în circulaţie,
confecţionate din diverse aliaje şi din hârtie (bancnote).
Bancnotele nu aveau însă acoperire în aur decât în proporţie de 30 – 40%, spre
deosebire de etalonul aur-monedă, în cadrul căruia bancnotele erau acoperite în proporţie de
100%.
Dezavantajul major al sistemului era că nu se puteau converti decât sumele care aveau
cel puţin valoarea unui lingou aur (1 lingou standard = 400 uncii = 11,34 kg. aur, 1 uncie =
28,35 g.) şi din acest motiv a fost considerat un sistem aristocratic.
Etalonul aur-lingouri s-a dovedit o soluţie de organizare monetară neviabilă, limitând
excesiv posibilităţile de adaptare a masei monetare. Aceasta a condus la căutarea unor soluţii
de depăşire a rigidităţilor etalonului aur şi de asigurare a capacităţii de plată necesare
permanent, introducându-se etalonul aur-devize.
6
 c. Monometalismul de tip aur-devize
Etalonul aur-devize a fost adoptat de mai toate statele pe baza recomandărilor
Conferinţei Monetare Internaţionale de la Geneva din 1922, de a introduce alături de aur şi
monedele naţionale ale unor ţări dezvoltate (dolar SUA, liră sterlină, franc francez etc.), ca
mijloace de rezervă şi de plată internaţionale. În categoria devizelor, la aceste valute s-au
adăugat treptat şi toate efectele comerciale şi publice exprimate în aceste monede.
Această stare de lucruri a fost impusă de marile rezerve de aur deţinute mai ales de
SUA şi Anglia, dar şi de supremaţia lor economică şi politică, consolidată în urma primului
război mondial. După marea criză economică din anii 1929-1933, rolul lirei sterline şi al
francului francez a început însă să scadă şi a crescut mult importanţa dolarului.
Principalele caracteristici ale sistemului aur-devize au fost:
- definirea unităţii monetare naţionale printr-o cantitate de aur sau în funcţie de o anumită
monedă forte (hard currency), convertibilă în aur;
- excluderea aurului din circulaţia monetară efectivă, în care existau doar monede fără valoare
intrinsecă (bancnote, monede divizionare, bani scripturali);
- convertibilitatea externă a monedelor naţionale, la alegerea băncii centrale, în aur sau în
valute-aur, adică în mijloace de plată ale unor ţări în care moneda era convertibilă în mod legal
şi practic în aur, la un curs oficial;
- deţinerea unor rezerve internaţionale, compuse atât din aur şi valute de rezervă, cât şi din alte
active.
Istoria etalonului aur-devize dovedeşte că acesta a favorizat starea de dependenţă a
sistemelor monetare ale ţărilor mai slab dezvoltate de cele ale ţărilor dezvoltate. Astfel, aurul
din rezerva statului de provenienţă a devizelor servea nu numai la acoperirea bancnotelor
proprii, ci şi a bancnotelor emise de statul care obţinea devizele. A apărut astfel posibilitatea
emisiunii excesive de semne băneşti şi a proliferării inflaţiei. Treptat, s-au făcut simţite în
cadrul acestui sistem tensiuni şi dezechilibre financiar-valutare interstatale.
Pentru contracararea acestor fenomene, era nevoie de un cadru juridic şi instituţional
general, care să reglementeze politica valutară a statelor, pe plan internaţional. A devenit
presantă necesitatea instituirii, prin negocieri şi reglementări comune, a unui sistem monetar
internaţional, pentru a se impune o disciplină monetară şi pentru a se fluidiza relaţiile
financiar-valutare pe plan mondial.
Ca urmare, în iulie 1944, la Conferinţa Internaţională de la Bretton - Woods (SUA),
reprezentanţi a 44 state au hotărât crearea celui dintâi Sistem Monetar Internaţional, prin
trecerea de la relaţiile valutare pur bilaterale la o structură multilaterală. La această conferinţă,
dolarul american a fost aşezat în centrul sistemului nou creat, fiind considerat principala valută
internaţională şi monedă de raportare pentru toate celelalte monede naţionale. El era definit
printr-o cantitate fixă de aur - 1 USD = 0,888671 g. aur. Toate celelalte monede naţionale îşi
exprimau cursul în raport cu dolarul american şi indirect le corespundea şi lor o anumită
cantitate de aur. Astfel, dacă 1 USD = 2 DEM, atunci 1 DEM = 0,4443 g. aur. Aşadar, nu
exista o legătură directă între aur şi monedele naţionale.

7
 Stabilitatea sistemului instituit în 1944 şi încrederea deţinătorilor de valute în
funcţionarea lui erau alimentate de angajamentul ferm al FED2 de a acoperi în aur, în
întregime, toţi dolarii emişi. Mai mult, se obliga să ofere aur la cerere, la paritatea oficială (35
USD/uncia), tuturor deţinătorilor de bancnote americane care se prezentau cu această solicitare.
În acel moment, rezerva de aur a SUA era evaluată la 24 mld. USD.
În plus, s-a stabilit ca un principiu de bază că, la nivel oficial, cursul monedelor
naţionale în raport cu dolarul nu putea să varieze pe piaţă decât în limitele a ±1%.
Ulterior, în 1971, marjele de variaţie permise au fost lărgite la ± 2,25%, apărând aşa
numitul mecanism al “şarpelui monetar” sau „şarpelui valutar”.

Figura nr. 3
Şarpele monetar

curs plafon
+2,25%
curs oficial

-2,25%
curs planşeu

Cursul-planşeu era valoarea oficial autorizată ca fiind cea mai scăzută ce putea fi atinsă pe
piaţă de către moneda unei ţări în raport cu dolarul SUA, iar cursul plafon reprezenta valoarea
de schimb oficial autorizată ca fiind cea mai ridicată în raport cu dolarul SUA.
Dacă rata de schimb avea tendinţa de a ieşi din tunelul de variaţie, băncile centrale aveau
obligaţia de a interveni pe piaţa valutară, prin vinderea sau cumpărarea propriei monede, cu
scopul readucerii ei între limitele permise.
La acest sistem s-a renunţat definitiv în 1974. Din acel moment, aurul a devenit o marfă ca
oricare alta, iar sistemele monetare folosite au fost numai sisteme nemetaliste.

Sistemele nemetaliste prezintă caracteristica eliminării aurului sau argintului din definirea
unităţii monetare naţionale. Sistemele nemetaliste sunt sistemele monetare actuale, bazate pe
etalonul putere de cumpărare (Exchange Standard). Valoarea unei monede astăzi nu mai este
dată de cantitatea de metal preţios care stă la baza ei, ci de cantitatea de bunuri şi servicii care
se poate achiziţiona la momentul respectiv cu o unitate monetară. Acest sisteme bazate pe
puterea de cumpărare au o flexibilitate mai mare decât sistemele metaliste şi reflectă
obiectivitatea valorii monedei naţionale pe piaţă.

2
Sistemul Federal de Rezerve - FED a fost înfiinţat în SUA, în 1913, pentru a îndeplini funcţia de Bancă Centrală;
cuprinde 12 bănci federale şi un Oficiu Federal al Guvernatorilor, care coordonează politica monetară. Toate
băncile înfiinţate în SUA după legile federale sunt obligate să adere la acest sistem, în timp ce pentru băncile
fondate în baza legilor statale calitatea de membru este opţională.
8
 3.3 Teste de autoevaluare

1. Ce înţelegeţi prin sistem monetar naţional?

2. Ce înţelegeţi prin valoare paritară? Dar prin paritate?

3.4 Răspunsuri la testele de autoevaluare

1. Sistemul monetar naţional reprezintă ansamblul normelor legale şi al instituţiilor care

reglementează, organizează şi supraveghează fluxurile monetare dintr-o ţară.

2. Valoarea paritară, care s-a definit în mod diferit de-a lungul timpului, după cum urmează:
- cantitatea de metal preţios pe care o reprezintă o unitate monetară, în perioada sistemelor
metaliste;
- cantitatea de DST pe care o reprezintă o unitate monetară.
- cantitatea de valută pe care o reprezintă o unitate monetară naţională.
Paritatea reprezintă raportul valorilor paritare a două monede. Prin urmare, în funcţie de modul
în care era definită valoarea paritară, a existat:
- paritate metalică, în perioada în care funcţionau etaloanele bazate pe aur şi argint;
- paritate la DST;
- paritate valutară.

3.5 Teste de autoevaluare propuse

1. Ce reprezintă coeficientul de fugă?

2. Care au fost caracteristicile sistemului bimetalist? Dar insuficienţele lui?
3. Ce forme a cunoscut monometalismul-aur de-a lungul timpului? De ce s-a renunţat în timp
la monometalismul aur?
4. Care erau trăsăturile monometalismului aur-devize?
5. Prin ce se caracterizează sistemele monetare actuale?

3.6 Cuvinte şi relaţii cheie

Sistem monetar naţional Sisteme metaliste

9
Sisteme nemetaliste Bimetalism şchiop
Valoare paritară Monometalism-aur
Etalon monetar tip aur-monedă Monometalism-argint
Etalon monetar tip aur-lingouri Şarpe monetar
Etalon monetar tip aur-devize Curs plafon şi curs planşeu
Paritate Coeficient de fugă
Bimetalism integral, Multiplicatorul creditului
Bimetalismul paralel Expansiunea masei monetare

3.7 Bibliografia unităţii de învăţare 3

Duca Ioana – Monedă şi credit, Ed. a II a revizuită şi adăugită, Editura Universităţii
Titu Maiorescu, Bucureşti, 2006
Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu – „Monedă şi credit”, vol. 1 şi 2, Editura ASE,
Bucureşti, 2002
Nicolae Dardac, Teodora Barbu- ,,Monedă, Bănci şi Politici monetare”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005
Turlic, Vasile; Boariu, Angela; Stoica, Ovidiu; Cocris, Vasile. Moneda si credit, Iasi:
Editura Universitatii "Al. I. Cuza", 2007

10