Analiza de document- Inscripția de la Bender (Tighina) – din perspectiva

ideologiei imperiale otomane

Marius G. Tănase

Textul sursă:
„Eu sunt robul lui Allah <şi> în stăpânirea acestei lumi sunt sultan
Allah m-a făcut credincios al poporului lui Mahomed; sunt iubitor al milosteniei
Înţelepciunea lui Allah şi minunile lui Mahomed sunt călăuzele mele
Sunt acel Süleyman în numele căruia s-au citit hütbe în lăcaşuri sfinte
Sunt cel care conduc corăbiile în marea frâncă, africană şi în India
Sunt şah de Bagdad şi Irak, cezar de Rum şi sultan al Egiptului
Tronul şi coroana de aur ale craiului unguresc
Sunt obţinute din mila şi generozitatea mea; el e un rob umil al sultanului
Iar pe voievodul Petru, un rebel, cu multe răutăţi l-am izgonit
Potcoava calului meu când a ridicat pulbere am devenit cuceritor al ţării Bugdan
Anul 945. Hasan-bei, noul cadiu de Bender, întărind vadul ajută pe beii de mare
Sunt Suleyman, urmaşul lui Osman, care, construind cetatea am scris cronica.”1

Preambul:
Ideologia imperială otomană a fost sinteza a trei mari tradiții și culturi: turco-mongolă,
bizantino-balcanică și arabo-islamică. În Inscripția de la Bender, care datează din 1538, se
întâlnesc elemente caracteristice tuturor acestor tradiții care au ajuns să formeze ideologia
imperială otomană.

Analiza documentului:
„Eu sunt robul lui Allah <şi> în stăpânirea acestei lumi sunt sultan. Allah m-a
făcut credincios al poporului lui Mahomed; sunt iubitor al milosteniei. Înţelepciunea
lui Allah şi minunile lui Mahomed sunt călăuzele mele”.
Pasajul de mai sus reliefează aparteneța lui Suleyman I la credința musulmană: „eu
sunt robul lui Alah”, iar în egală măsură prezintă titlul religios islamic care îl definește pe
Suleyman „sultan”. În tradiția musulmană sultanul este descris ca „umbra lui Dumnezeu pe

1
Mihail Guboglu, Inscripţia sultanului Suleiman Magnificul în urma expediţiei în Moldova (1538/945), în
„Studii. Revista de Istorie”, IX, 1956, nr. 2-3, p. 119, apud. Silvana Rachieru, Istoria Imperiului otoman -
suport de curs (Istorie ID), Universitatea din București, 2022, pp. 24-25.
pământ”, iar în persoana sultanului : „fiecare oropsit își găsește odihnă și vindecare. Iar cine
slăvește pe Dumnezeu sultanului în această lume, Dumnezeu îl va slăvi în Viața de Apoi” 2.
Sintagma „credincios al poporului lui Mahomed” sugerează apartenența la tradiția arabo-
islamică, iar un musulman trebuie să tină cu pioșenie cei 5 stâlpi ai credinței, printre aceștia se
numără și milostenia (invocată în inscripție3).

„Sunt acel Süleyman în numele căruia s-au citit hütbe în lăcaşuri sfinte”
Predica (hütbe) pe care imamul o face în ziua sfântă de vineri, în moschei, în numele
sultanului, era un semn clar al acceptării suveranității acestuia. Rostirea unei hütbe în numele
unui conducător constituia un mare aport ideologic islamic, reprezenta girul pe care instituția
religioasă islamică îl acorda sultanului (ca actant al voii lui Alah).

„Sunt cel care conduc corăbiile în marea frâncă, africană şi în India ”

Aici se evidențiază dimensiunea universalistă a Imperiului Otoman. Suleyman se consideră un
lider mondial care are în posesie mările nordului, ale sudului și pe cele ale estului.

„Sunt şah de Bagdad şi Irak, cezar de Rum şi sultan al Egiptului”

Ideologia otomană uzitează ceea ce în limbaj modern numim fenomen de inculturație.
Concret, operează cu terminologii și concepte care sunt cunoscute anumitor zone geografice
aflate în aria lor politică: pentru popoarele din fostul areal al Imperiului Bizantin folosește
denumirea de cezar „cezar de Rum”; pentru popoarele din Bagdad și Irak este conducătorul
absolut, adică șah (de la titlul regal persan padișah). Nu în ultimul rând, Suleyman se descrie
prin postura de „sultan al Egiptului”. Aici se cuvine să facem o precizare: deși Suleyman
evocă moștenirea islamică, totuși inscripția de la Bender nu menționează că Suleyman a
folosit titlul de calif al lumii islamice. Ideologia imperială otomană asumase acest titlu după
anul 1517, când Selim I cucerise Egiptul; ca urmare otomanii au preluat de la sultanul
mamluk rolul și titlul de protectori ai orașelor sfinte Mecca și Medina.

„Tronul şi coroana de aur ale craiului unguresc

Sunt obţinute din mila şi generozitatea mea; el e un rob umil al sultanului„

2
Riad Aziz Kassis, The Book of Proverbs & Arabic Proverbial Works, Leiden/Boston: Brill, 1999, p. 66.
3
Cei cinci stâlpi ai credinție musulmane sunt: Shahādah – mărturisirea de credință: „Nu există dumnezeu în
afară de Alah, iar Mahomed este profetul Său”, Ṣalāt – cele cinci rugăciuni zilnice , Zakāt -milostenia/pomana,
Ṣawm – postul de Ramadan , Ḥajj – pelerinajul la Mecca cel puțin odată în viață – n.n.
 Aici se face referire la Ioan Zapolya regele Ungariei, cunoscut și sub numele de Ioan I
(1526-1540). Rival cu Ferdinand I, care dorea tronul maghiar, Ioan I Zapolya a căutat încă din
1529 o apropiere de otomani, fiind de acord ca țara sa să devină vasală otomanilor dar cu
condiția să primească sprijin împotriva lui Ferdinand I. Suleyman acceptă propunerea și
trimite armată care să invadeze Austria. Expediția militară a inclus și asediul Vienei. În cele
din urmă, în 1533 otomanii au facut pace cu austriecii și eu cedat partea de vest a Ungariei lui
Ferdinand I. Prin tratatul dela Oradea (Nagyvarad), din 1538, Ioan I Zapolya a desemnat pe
Ferdinand I să fie succesorul său la tron. Ioan I Zapolya moare în 1540 la Sebeș.

„Iar pe voievodul Petru, un rebel, cu multe răutăţi l-am izgonit

Potcoava calului meu când a ridicat pulbere am devenit cuceritor al ţării Bugdan”
Petru Rareș al Moldovei (1527-1538; 1541-1546). Inscripția de care ne ocupăm îi este
atribuită lui Suleyman Kanuni (cunoscut și sub numele de Magnificul), care în 17 iulie 1538
pornește o expediție militară împotriva domnitorului Moldovei, Petru Rareș; expediție
cunoscută sub numele Gazay-i Kara Bogdan (Războiul sfânt pentru Moldova)4. Intriga
campaniei lui Suleyman împotriva lui Petru Rareș a fost constituită de conflictul pe care
domnul moldovean îl avea fără permisiunea Înaltei Porți cu Sigismund I al Poloniei (1506-
1548), de tratativele diplomatice întreprinse cu austriecii, dar nu în ultimul rând de refuzul
domnului moldovean de a mai plăti tributul anual către otomani.
Conflictul a fost pierdut de Petru Rareș mai ales ca urmare a trădării anumitor familii
boierești (Gănești, Arburești, boierul Mihu – portarul Sucevei, etc.) care trecuseră de partea
otomanilor. Iar domnul Moldovean a fost nevoit să fugă în Transilvania.
Consecințele acestui război au fost următoarele: a) sultanul pune în mod direct
domnitor pe Ștefan Lăcustă (1938-1540); b) teritoriile din sud-estul Moldovei, printre care și
cetatea Tighina, au fost transfomate în raia a Imperiului Otoman; c) colonizarea Buceagului
cu tătari și instalarea la Suceava a unui corp de 500 de ieniceri care să supravegheze
activitatea domnitorului5.
Ca urmare a cuceririi Tighinei, la porunca lui Suleyman, cetatea este refăcută și
redenumită Bender (trad. oraș port), fiind puternic fortificată după modelul cetăților bastion
din Apusul Europei.
4
Vezi: „Bătălia pentru Moldova (iulie-noiembrie 1538)”, în Enciplopedia României, accesat la 14.06.2022:
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_pentru_Moldova_(iulie_
%E2%80%93_noiembrie_1538).
5
Vezi: „Bătălia pentru Moldova (iulie-noiembrie 1538)”, în Enciplopedia României, accesat la 14.06.2022:
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_pentru_Moldova_(iulie_
%E2%80%93_noiembrie_1538).
 „Anul 945. Hasan-bei, noul cadiu de Bender, întărind vadul ajută pe beii de mare
Sunt Suleyman, urmaşul lui Osman, care, construind cetatea am scris cronica.”
Anul 945 este anul erei musulmane (anul 1 al erei musulmane este anul 622 d Hr. când are loc
fuga -hegira - lui Mahomed de la Mecca la Medina). Trebuie totuși precizat că sesizăm o
eroare cronologică, căci anul 945 al erei musulmane este anul 1567 al erei creștine. De aceea
datarea este problematică. Căci în 1567 domn al Moldovei era crudul Alexandru Lăpușneanul,
nu Petru Rareș.
În încheiere, Suleyman se autocaracterizează ca urmaș al casei lui Osman: „Sunt
Suleyman, urmașul lui Osman”. Acest detaliu este specific moștenirii turco-mongole. Iar prin
acesta Suleyman justifică încă o dată asumarea unei genealogii legendare.