Viața fericită ca realizat

prin intermediul învățăturilor lui

Sri Nisargadatta Maharaj

Compilație de Robert Powell

traducere în limba română: Damema Ro

1
Cuprins

Cuvânt înainte
Prefață
Cuvânt de recunoștință
Partea I: Sri Nisargadatta Maharaj, omul și învățătura
O zi cu Maharaj de Milo Clark
Detalii biografice
Partea a II-a: Cuvinte care-ți pot schimba viața. Perle din conversațiile cu Nisargadatta Maharaj
Epilog
Appendix: Cosmogonia după Sri Nisargadatta Maharaj
Bibliografie

2
Cuvânt înainte

Robert Powell ne dezvăluie o versiune aparte a străvechii filozofii/religii orientale prin selecția sa ce
cuprinde aforisme ale lui Sri Nisargadatta Maharaj traduse din marathi. În aceste aforisme, el surprinde și
sintetizează înțelepciunea Indiei întruchipată în Advaita ca filozofie și practicată în viața de zi cu zi ca
religie fericită. Deși Sri Nisargadatta Maharaj a trăit viața umilă a unui negustor de țigări și familist din
Bombay, el a fost căutat ca Guru și mulți au absorbit de învățăturile sale și-au beneficiat de ele. Scopul
vieții este să fii eliberat de suferință. Calea este să descoperi, în cele din urmă și brusc, că numai Sinele este,
că Sinele-i conștiința pură impersonală, dincolo de spațiu și timp și fără să fie atașat de niciun lucru, El este
pură beatitudine. Dorința însă, orice dorință, chiar și dorința de beatitudine, provoacă anticiparea a ceva
viitor, cu frustrarea dureroasă ce rezultă, fiindcă ceea ce apare ca viitor nu există și nu poate fi. Doar ceea ce
este, este. Înțelepciunea constă în a rămâne pasiv, tăcut, liniștit și conștient. „Odată ce te cunoști pe tine
însuți și nu ești nici atașat, nici detașat de acțiunile tale, tot ce faci este corect.” Nu cauta să schimbi lumea,
nici măcar ca s-o faci mai bună, fiindcă o astfel de îmbunătățire este irelevantă pentru Sinele Suprem, care
poate fi fericit doar rămânând distanțat și atent la neatenția sa față de distragerile minții/corpului.
Selecția de aforisme făcută de Powell și comentariile sale asupra lor subliniază multe subtilități inerente
înțelepciunii lui Maharaj. Această carte ar trebui să ofere o inspirație profundă pentru cei care doresc să
actualizeze înțelepciunea orientală autentică.

Archie J. Bahm
Departamentul de Filosofie, Universitatea New Mexico
Albuquerque, New Mexico

3
Prefață

La 8 septembrie 1981 a murit unul dintre cei mai remarcabili învățători spirituali din timpul său și chiar
din istoria omenirii, Sri Nisargadatta Maharaj. Amintirii sale nemuritoare îi este dedicat cu reverență
volumul de față.
Această carte încearcă să distileze esența învățăturilor lui Maharaj din informațiile disponibile și să
prezinte rezultatul lor în termeni ușor inteligibili și care nu necesită cunoștințe sau aptitudini religioase ori
filozofice specializate.
O parte considerabilă din ce-a fost înregistrat din învățăturile lui Maharaj este cuprinsă în monumentala
lucrare „Eu sunt Acela”, o colecție de conversații cu Maharaj, tradusă de Maurice Frydman după
înregistrările originale în marathi. Frydman a fost un strălucit inginer polonez care-a petrecut cam jumătate
de secol în India, cufundându-se în străvechea învățătură Advaita (non-dualitate). Frydman a murit pe 9
martie 1976, la vârsta de 76 de ani. Așa cum Paul Brunton l-a descoperit și l-a introdus în Occident pe
celălalt mare înțelept indian, Sri Ramana Maharshi, tot așa și Frydman a fost primul care l-a tradus și l-a
făcut cunoscut publicului larg pe Sri Nisargadatta Maharaj. Lumea are o datorie de recunoștință față de
Frydman, căci fără inițiativa și eforturile sale neobosite această comoară n-ar fi fost disponibilă.
Astăzi, mai mult ca oricând, omenirea are mare nevoie de iluminare la nivel spiritual. Dispunem de
informații tehnologice din abundență și ele cresc rapid în permanență, dar n-au reușit să aline durerea și
conflictul. Ignoranța (și anume ignoranța de tip fundamental, cea referitoare la ceea ce suntem noi și la
modul corect de-a trăi) este exuberantă. Amenințarea unui holocaust nuclear ne însoțește mereu. Omul încă
nu și-a găsit pacea interioară. Maharaj indică o cale de ieșire din situația noastră dificilă, iar din punctul lui
de vedere nu există altă cale.

4
Cuvânt de recunoștință

Afirmațiile atribuite în această carte lui Sri Nisargadatta Maharaj au fost citate textual din „Eu sunt
Acela”, cartea ce conține convorbirile cu Sri Nisargadatta Maharaj avute în marathi, înregistrate și traduse
de Maurice Frydman. Cartea „Eu sunt Acela” a fost revizuită și editată de Sudhakar S. Dikshit în 1981. Îi
sunt extrem de recunoscător domnului Dikshit, editorul și redactorul cărții, pentru permisiunea de-a folosi
această lucrare ca material-sursă și, în general, pentru încrederea pe care mi-a acordat-o în asumarea acestui
proiect.
Comentariile la învățăturile și aforismele lui Sri Nisargadatta Maharaj care apar în prezenta culegere
sunt responsabilitatea exclusivă a compilatorului.

5
 Partea I - Sri Nisargadatta Maharaj: Omul și învățătura

O scurtă introducere
Permiteți-mi să spun mai întâi câteva cuvinte despre dimensiunea spirituală a existenței noastre,
dimensiune pe care cei mai mulți oameni n-au descoperit-o încă. Viața spirituală începe cu cercetarea de
Sine și se termină cu cercetarea de Sine, ea este o călătorie fără sfârșit. De ce-ar trebui cititorul, care poate fi
un novice absolut în toate acestea și care poate consideră că are multe alte lucruri mai urgente și mai
valoroase de făcut în viața sa, să-și bată capul cu astfel de chestiuni? Care-i rostul cunoașterii de Sine și
dacă ea are vreun sens, cu excepția, poate, a unei indulgențe într-o formă de ezoterism sau misticism?
Maharaj a fost întrebat odată despre Sine: „Merită să ne batem capul cu căutartea Lui?” Răspunsul a
fost laconic:

„Fără El, totu-i o problemă. Dacă vrei să trăiești sănătos, creativ și fericit și să ai bogății infinite
de împărtășit, caută ceea ce ești.”

Cu altă ocazie, când a fost întrebat dacă realizarea de Sine este cu adevărat atât de importantă, răspunsul
său a fost:

„Nu știu ce să spun: «Fără ea vei fi consumat de dorințe și temeri, acestea repetându-se fără sens
în suferințe nesfârșite. Cei mai mulți oameni nu știu că poate exista un sfârșit al suferinței. Dar odată
ce-au auzit vestea cea bună, evident că depășirea tuturor luptelor și conflictelor este cea mai urgentă
sarcină ce poate exista. Tu știi că poți fi liber și acum, dar asta depinde de tine.»”

La fel ca Buddha, Ramana Maharshi, J. Krishnamurti și alții, Maharaj a fost unul dintre mesagerii
supremi ai acestor fericite vești. Maharaj a exprimat pe bună dreptate „vestea cea bună”, pentru că, într-
adevăr, nu există nicio altă veste bună în lume, niciodată. Esența ei este următoarea: există un sfârșit al
suferinței, iar aceasta nu-i doar o idee, un vis imposibil, ci o realitate. Eliberarea devine o realitate prin
realizarea de Sine, iar realizarea de Sine este rodul adevăratei maturități, al înțelegerii - în mod specific, al
înțelegerii de Sine. Asta-i adevărata lucrare a omului în lume, singura sa lucrare; toate celelalte sunt de
fațadă.
O caracteristică importantă a realizării de Sine este aceea că ea reprezintă un eveniment brusc, exploziv,
care are loc, ca să spunem așa, în afara timpului. (Notă: În mod interesant, acest maestru a observat că-n
natură toate schimbările semnificative, la un nivel cu adevărat fundamental, sunt abrupte, niciodată gradate.
În biologie și fizică, de exemplu, astfel de schimbări sunt mutațiile și salturile cuantice.) Acum, oamenii cu
o dispoziție teoretică, care n-au experimentat niciodată acest lucru în mod real, au speculat timp de mulți ani
asupra naturii realizării de Sine, iar unii dintre ei au avansat ideea că ea se referă la un proces gradual ce
implică diferite etape. Astfel ei au construit o întreagă ierarhie dependentă de stadiul particular pe care o
persoană l-a atins. Maharaj are următorul lucru de spus pe această temă:

„Nu există pași către realizarea de Sine. Nu-i nimic gradual în acest sens. Ea se întâmplă brusc și
este ireversibilă. Te rotești într-o nouă dimensiune, văzută dintr-un punct de vedere care face ca cele
anterioare să fie simple abstracții”.

„Nu poate exista progres decât în pregătire. Realizarea-i bruscă. Fructul se coace încet, dar cade
brusc și fără întoarcere”.

Potrivit lui Maharaj, unul dintre primele lucruri pe care cineva le poate face-n mod util, dacă dorește să
se angajeze în viața spirituală, este să-și pună întrebarea: „Cine sunt eu?”. În acest aspect, ca și-n multe
altele, abordarea lui Maharaj este asemănătoare cu cea a lui Ramana Maharshi; acest lucru nu trebuie să fie
surprinzător, fiindcă ambele învățături își au rădăcinile în Upanișade. Dar din moment ce Upanișadele sunt o
învățătură a înțelepciunii sau a adevărului, legătura dintre acești Maeștri și scripturi poate fi întru totul
întâmplătoare. În general, se constată că înțelepții cu adevărat iluminați au ajuns la starea lor de înțelegere
printr-o intuiție directă sau prin realizarea adevărului, mai degrabă decât prin studierea scripturilor. În mod
similar, învățătura lor poate fie să folosească aceste scripturi ca ajutor didactic, fie să se lipsească complet
6
de ele, după cum se potrivește cu pregătirea discipolului. Această din urmă abordare, de exemplu, se poate
dovedi foarte potrivită pentru majoritatea occidentalilor care nu-s pătrunși de nicio tradiție orientală, pe când
hindușii ortodocși pot fi atinși cel mai bine arătându-le sensul ascuns al învățăturii formalizate. Maharaj,
datorită faptelor istorice ale nașterii și educației sale într-o societate hindusă, era eminamente echipat pentru
o astfel de capacitate dublă de predare.
Deși cuvântul „Guru” este folosit foarte vag în zilele noastre și el a fost aplicat și lui Sri Nisargadatta,
Maharaj era cu totul diferit de Gurul tipic, cel care cere o supunere strictă și cultivă o atitudine de
dependență psihologică a discipolului său. Aceste cuvinte ale lui Maharaj definesc cu mare concizie și
claritate ieșită din comun, sarcina învățătorului:

„Singurul ajutor care merită a fi oferit este eliberarea de nevoia de ajutor suplimentar. Ajutorul
repetat nu-i deloc ajutor. Nu vorbi despre ajutarea celuilalt decât dacă-l poți pune la adăpost de orice
nevoie de ajutor.”

Cele mai multe lucrări care tratează o mare figură filozofică sau religioasă caută s-o încadreze într-o
„perspectivă adecvată”, comparând-o cu alți gânditori, clasificând-o ca aparținând unei anumite școli de
gândire; dacă omu-i pur și simplu prea inovator pentru a-l plasa undeva, ei creează-n jurul lui o nouă școală
de gândire. În acest fel, ei speră să-i fixeze poziția în domeniul său o dată pentru totdeauna. Nu mă voi
supune tentației de a-l trata pe Maharaj în acest mod, fiindcă el a fost un om unic, iar învățătura sa nu se
pretează câtuși de puțin la o astfel de catalogare facilă. Adevărul este că Maharaj a depășit limitele
umanității sale și a apărut ca o ființă iluminată cu drepturi depline, pentru care schemele noastre
convenționale de clasificare nu mai au nicio relevanță. El însuși a declarat în acest sens:

„Nu căutați să mă identificați sau să mă puneți în opoziție cu ceva; eu sunt acolo unde nici dorința
și nici frica nu există.”

Maharaj era un muncitor nesofisticat, cu o puțină educație formală, care vorbea doar marathi. N-a
studiat niciodată Upanișadele. Atitudinea lui față de scripturi este rezumată de declarația sa:

„Să cunoști doar scripturile, înseamnă să nu știi nimic.”

El s-a transformat în întregime prin meditație proprie și prin experiența de viață, deși îi acordă credit
deplin Gurului său, cel care i-a oferit direcțiile inițiale necesare.

Învățătura esențială

Învățătura lui Maharaj este un model de simplitate și frumusețe. Fiind creaturile complexe care suntem,
simplitatea ne este destul de străină și am devenit mult prea „sofisticați” pentru a aprecia tipul de frumusețe
care însoțește simplitatea.
Pentru Maharaj, Realitatea este ceea ce este în orice moment. Pentru majoritatea dintre noi, observațiile
noastre sunt colorate de așteptări, dorințe și frici. Există o mulțime de presupuneri nespuse ce stau la baza
gândirii noastre și noi nu suntem conștienți că mintea a devenit foarte complexă, puternic condiționată și un
instrument extrem de puțin fiabil pentru procesarea informațiilor din lumea exterioară. Problema s-a
strecurat printre noi, fiindcă n-am aprofundat niciodată procesele de bază ale percepției și conceptualizării și
am presupus că mintea-i tot ce există, ignorând astfel Inteligența conștientă care face totul posibil. În esență,
ceea ce se întâmplă este că noi vedem formele multiple ale lumii fizice și imediat intervine mintea care
atribuie nume acestor forme și le dă astfel continuitate. Apoi, fiecare nouă percepție este încadrată de minte
în cadrul familiar al entităților percepute în trecut. Astfel trăim în mare parte într-o lume simbolică în care
putem comunica informații, dar nu suntem niciodată cu adevărat în contact cu ceea ce se află dincolo de
simboluri. Cuvintele și simbolurile sunt luate drept real. Maharaj se străduiește să ne trezească din acest vis
de irealitate și să ne inducă să ne descoperim Sinele real.
Învățătura poate fi asemănată cu un diamant perfect, orbitor prin strălucirea și claritatea sa, care are
nenumărate fațete, fiecare din ele având intrare în adevărul central și fiecare reflectându-le pe toate celelalte.
Să examinăm una dintre aceste fațete:

7
 Omul nu-i nici corp, cu ale cărui formă și nume el se identifică, nici minte, care-i în esență un
compozit de diverse imagini cărora memoria le dă continuitate. Ceea ce este el, Sinele său, nu poate fi
definit în termeni pozitivi, pentru că termenii sunt întotdeauna derivați și dependenți de corp/minte. Cel
mai bine se poate referi la Sine în termeni negativi: nu asta, nu aia, nu orice „lucru” (neti-neti). El poate
fi experimentat sau realizat atunci când cineva depășește cuvintele „Eu sunt” și se ține de sentimentul
Eu sunt, pe care-l au în comun toate ființele omenești și este singurul lucru asupra căruia ele nu pot fi în
dezacord. (Notă: Inclusiv în cazul improbabil în care cineva ar face pe avocatul diavolului și ar susține
că „Eu nu sunt”, cine spune acest lucru? Chiar în negarea el ar conchide ferm că „Eu sunt”)
Această conștiință este nediferențiată și nefiind dependentă de corp sau de minte ea se află în afara
spațiului și timpului. Dimpotrivă, contrariul este cel adevărat: spațiul și timpul se află în interiorul
acestei conștiințe de sine; ele sunt tocmai cadrul minții și constituie modul său particular de funcționare
atunci când este angajat în procesul obișnuit de gândire liniară. Deși am fost spălați pe creier să credem
că existăm înăuntrul lumii, adevărul este exact invers: lumea există în interiorul Sinelui.
Prin urmare, pentru a rămâne fideli Sinelui nostru real, nu trebuie să ne încurcăm cu lucruri ireale și
să rămânem total distanți față de evenimentele corpului și minții. Acest lucru presupune să menținem cu
strictețe o poziție de martor pur, fără să intervenim niciodată sau fără să încercăm să controlăm
evenimentele din lumea noastră psiho-emoțională. Acest lucru devine actualitate trecând mereu de la un
fapt la altul, de la o observație la alta, fără să ne filtrăm percepțiile prin gânduri, opinii, dorințe și
temeri. Astfel nu există nimic din ceea ce trebuie să facem; dimpotrivă, este suficient să rămânem
pasivi, liniștiți, conștienți în tăcere, veșnic vigilenți. Într-o astfel de stare de conștientizare pură, când
mintea-i absolut tăcută, devii un simplu martor al vieții tale gândite. „Persoana” continuă ca parte a
lumii, dar identificarea cu martorul încetează.
Inițial, se va constata că o astfel de atitudine de mărturie alertă c-o minte total tăcută nu-i ușor de
menținut, fiindcă mintea revine curând la vechile sale tipare de evaluare, de-a lua partea cuiva, de-a
anticipa, de-a controla, condusă cum este întotdeauna de dorință și frică. Dar atunci când conștiința-i
suficient de puternică și largă, mărturia se restabilește de la sine, ușor, natural, concentrându-se asupra
ieșirii din starea de observație distantă și urmărind fără patimă diferitele năzbâtii ale minții. În mod
paradoxal, acest lucru înseamnă să devii atent la propria neatenție.
Maharaj indică faptul că ceea ce se va descoperi (și trebuie să se descopere) în cele din urmă este o
stare de „ființă” pură, fără nicio diferențiere; adică nu mai este nici asta, nici aia (adică nimic anume),
niciun corp, nicio minte; nu există nici subiect, nici obiect. Unicul este Acela în care toate aceste lucruri
își au ființa. Astfel nu eu sunt în lume, ci lumea-i mine; eu nu acționez asupra lumii, ci lumea se
întâmplă de la sine. Totul își are ființarea în „eu”, în „Eu sunt” care strălucește în fiecare ființă
omenească. Cititorul va aprecia că această realizare este mult mai cosmică decât pot visa cei care
vorbesc despre „conștiința cosmică”!

Acest maestru n-a avut niciodată vreo problemă în a se desprinde de ideea că el este corpul. Căci el n-a
simțit niciodată că soma este realitatea sa de bază și a considerat-o întotdeauna ca fiind o simplă reflecție
mentală, adică produsul simțurilor și-al creierului. În ceea ce privește psihicul, de-a lungul vieții sale, el a
avut atât de multe imagini diferite și conflictuale ale „sale”, cu grade diferite de importanță de sine și a
acționat pornind de la aceste subiectivități lăuntrice în relațiile sale exterioare, încât într-o zi el a renunțat
pur și simplu la toate acestea și și-a dat seama de neantul său esențial. De atunci încolo a trăit într-o stare de
necunoaștere în ceea ce privește ființa sa, la limita naivității, ceea ce unii pot considera a fi ceva „nerealist”.
Cu toate acestea, dacă ceea ce-i „realist” este în cele din urmă subiectiv și arbitrar, atunci așa să fie. În
aceste zile, el rămâne precaut față de toate eforturile minții de a-l îngrădi; se ferește de toate rugămințile
minții de a-i cere loialitate sau identificare. În orice moment, atitudinea sa este de-a menține o distanță
respectabilă față de minte și de invențiile sale.
Pentru cei pentru care învățătura este prea revoluționară, prea ațintită asupra viziunii lor obișnuite de
mult timp asupra vieții, Maharaj le sugerează să păstreze o minte deschisă și să experimenteze cu ea pe baza
unei acceptări profesionale. Apoi, după un timp, s-ar putea să descopere adevărul în mod natural, atunci
când vechile lor moduri de gândire vor dispărea. La urma urmei, ceea ce suntem este în mare parte o
chestiune de gândire, adică este vorba despre ceea ce credem noi că suntem. Dacă ne considerăm entități
separate, limitate, atunci vom exersa această limitare esențială în perspectiva noastră și în toate relațiile
noastre. Dar dacă ne vedem pe noi înșine ca fiind întinderea infinită a Conștiinței, Conștiință care cuprinde

8
totul și toate și care constituie Potențialitatea Infinită, atunci viața noastră palidă poate fi transpusă ca și cum
ar fi atinsă de o suflare a divinului.
Apropierea de o astfel de viziune cu adevărat holistică nu poate avea loc însă niciodată printr-un efort
direct, conștient; adică prin gândire și imaginație. Finitul nu poate îmbrățișa niciodată infinitul. Pentru că
gândirea operează doar la nivel intelectual, întotdeauna un astfel de efort duce la autoamăgire. Atunci când
gândul se proiectează din starea sa de limitare, proiecția lui va conține în mod inevitabil sămânța propriei
sale meschinării.
Există o alternativă la efortul direct, conștient. Aceasta este ceea ce a fost numită via negativa: a face
față la limitat, la fals și a-l vedea ca fiind limitat, fals. Astfel începe deslușirea mecanismelor proceselor
mentale în care suntem atât de puternic încurcați – pentru mine asta-i esența meditației.
Făcând de fapt acest lucru pentru noi înșine și văzând tot ce-i implicat ca pe-o adevărată revelație, are și
acest lucru propriul său efect eliberator. Niciodată nu ne-am dat seama - cel puțin, nu în mod clar, conștient
- de ceea ce noi ne-am făcut nouă înșine, cum ne-am schilodit pe noi înșine, noi, cei care ar fi trebuit să fim
ființe omenești libere și fericite.
Maharaj descrie lapidar omul în starea sa neemancipată:

„...cât de puțin se cunoaște pe el însuși, cum ia cele mai absurde afirmații despre sine drept adevăr
sfânt. I se spune că el este corpul, că s-a născut, că va muri, că are părinți, îndatoriri; învață să-i placă
ceea ce le place celorlalți și să se teamă de ceea ce se tem alții. În ansamblu, el este o creatură a
eredității și societății, trăiește după memorie și acționează după obiceiuri. Ignorant de sine însuși și de
adevăratele sale interese, el urmărește scopuri false și este mereu frustrat. Viața și moartea lui sunt
lipsite de sens și dureroase și pare că nu există nicio cale de ieșire.”

Ceea ce s-a întâmplat este că fără să ne gândim, imperceptibil, noi ne-am permis să ne ancorăm în
anumite situații, angajamente, orientări, modele de gândire și acțiune, anticipări și jocuri de rol, prin lipsa de
conștientizare în relațiile noastre. Astfel, neantul nostru esențial, „Eu sunt”-ul pur al copilului este
transformat într-o atitudine de „eu sunt asta, eu sunt aia”, cu interesele sale implicite care trebuie apărate - și
astfel se pierde libertatea.
Ca urmare, conștiința nu mai este fluidă, ci ea-i blocată într-o multitudine de cadre de referință. Când
un mediu fluid se interfațează cu unul nefluid se formează un strat limită. Astfel, atunci când realitatea care-
i întotdeauna fluidă se intersectează cu conștiința individuală nefluidă, se dezvoltă o anumită tensiune. Atâta
timp cât totul merge în felul pe care noi îl numim „bine”, nu se întâmplă nimic care să provoace perturbări.
Dar când lucrurile merg „prost”, adică atunci când ele nu se potrivesc perfect în cadrele noastre de referință
și le contrazic, apare o rezistență care poate fi trăită ca o conștiință de sine, frustrare, conflict și tristețe.
Mintea-i în mare parte acest vârtej în conștiință. Dacă în conștiință ar exista o fluiditate completă, atunci n-
ar mai avea loc nicio delimitare și nicio cristalizare a gândirii și nici măcar n-ar exista o minte.
Permiteți-mi să ilustrez câteva dintre aceste mecanisme de bază la lucru în situații din viața de zi cu zi.
Ideea de „proprietate”, care-i de fapt o încercare de control asupra vieții – de-a face permanentă o relație
naturală, de moment - este o fixație autoproiectată, fixație ce devine apoi un cadru de referință puternic,
central și care leagă mintea, provocând multe rele. Trebuie să posedăm ...și lucruri din ce în ce mai multe și
mai bune. În consecință, suntem blocați în alte cadre de referință, fiecare dintre ele conducând la următorul,
cum ar fi comparația, invidia, ambiția etc. Dacă ceva nu merge bine în cadrul acestor sisteme de referință,
suferim de frustrare, ură, furie, doliu etc.
Meditația ar merge să lucreze asupra acestui aspect după cum urmează. Meditația investighează teza de
bază: „Eu trebuie să posed”. De ce trebuie? De ce să posed? Ea nu admonestează afirmând că „nu trebuie”,
ci pur și simplu merge la rădăcina diferitelor concepte arbitrare pe care le-am lăsat să ne blocheze în situații
nesustenabile - nesustenabile în lumina rece a realității. Acest tip de meditație este o muncă grea, dar expune
pânzele de păianjen ale minții și curăță întreaga conștiință, astfel încât să rămână doar Nimicul.
Pentru a da un alt exemplu, să ne observăm aspirațiile în cariera noastră, ceea ce așteptăm de la soț sau
soție, de la copiii noștri, de la corpul cu care suntem atât de complet identificați, chiar și de la progresul în
viața spirituală. Nu contează dacă aceste așteptări sunt sau nu realiste în limbajul de zi cu zi, punctul esențial
este că orice presupuneri, orice așteptări cu privire la evenimentele semnificative din punct de vedere
emoțional pentru noi - pentru că noi de fapt dorim să avem un control complet asupra acestor evenimente -
sunt nerealiste din punct de vedere spiritual. Acest lucru se datorează faptului că toate aceste anticipări care
contribuie la formarea unui „centru” cu conștiință corporală sunt în competiție cu alte entități la fel de

9
artificiale și acest „centru” are interese pe care le va apăra și luptă pentru propria sa continuitate; prin toate
aceste mijloace, acest „centru” este lăsat larg deschis suferinței. O minte care anticipează mereu încearcă de
fapt să facă imposibilul, adică ea caută să transforme necunoscutul (viitorul) în cunoscut (prezentul),
incertitudinea în certitudine și toate acestea doar de dragul propriei sale securități. Acum omul este liber să
facă tot ce vrea, cu excepția acelor lucruri care sunt în mod inerent imposibile și care contravin legii
naturale. Acest efort de-a realiza imposibilul presupune întotdeauna un preț sever. Realitatea preia curând
controlul și părăsește lumea noastră sintetică, încălzită de imaginație și aflată în dezordine. Centrul care
simte el însuși faptul că nu-i recunoscut de Realitate ca centru este experiența suferinței.
În final, noi trebuie să tragem concluzia că nu există nimic altceva decât o scurtă moarte a acestei
activități mentale anxioase, care are ca rezultat ștergerea centrului și acesta poate fi factorul de răscumpărare
- o ipostază extrem de intransigentă, dar totuși singura bază solidă pentru nașterea unei dimensiuni spirituale
în viața noastră. Numai atunci când mișcarea în irealitate se încheie, noi putem trăi în armonie cu Realitatea.
A vedea clar că mintea, cea care se străduiește mereu să se străduiește să obțină fericirea, în această privință
este chiar cel mai mare dușman al ei însăși – este adevărata meditație.

Unicitatea lui Maharaj

Acum, câteva observații finale referitoare la unicitatea învățăturii lui Maharaj. Dintre toți învățătorii
upanișadici, Maharaj a fost cel mai flexibil în modelarea învățăturii după starea de pregătire a discipolului,
dar fără să adapteze Adevărul și problemele spirituale la unui nivel înferior. În timp ce mulți învățători
spirituali se încruntă sau condamnă fără menajamente dorința personală, Maharaj califică acest lucru după
cum urmează:

„Maharaj: Dorințele sunt corecte sau greșite în funcție de circumstanțe; totul depinde de modul în care
le privești. Distincția dintre bine și rău este valabilă numai pentru individ.

Vizitator: Ce este o întrebare? Care sunt liniile directoare pentru o astfel de distincție? Cum pot să știu
eu care din dorințele mele sunt corecte și care greșite?
Maharaj: În cazul tău, dorințele care duc la tristețe sunt greșite, iar cele care duc la fericire sunt
corecte. Dar nu trebuie să le uiți pe celelalte. Durerea și fericirea lor contează și ele.”

Și ce înseamnă dorințele pentru Maharaj personal? Iată mărturia sa:

„Tu te identifici cu dorințele tale și devii sclavul lor. Pentru mine dorințele sunt lucruri printre
altele, simple nori pe cerul mental și eu nu mă simt obligat să acționez asupra lor”.

Alți învățători au afirmat că nu dorința ca atare (pentru plăcerea unei forme sau a alteia) este o piedică,
ci doar cultivarea ei, îndemnul la continuitatea ei. Acum se vede cu ușurință că acest lucru-i întocmai.
Același lucru se petrece și cu identificarea cuiva cu dorinta.
În cele din urmă, dorința ca o forță atractivă joacă un rol esențial în schema generală a lucrurilor, așa
cum exprima atât de bine Maharaj:

„...De unde vin toate atracțiile puternice care fac ca toate lucrurile create să răspundă unul altuia,
care aduc oamenii laolaltă, dacă nu chiar de la Suprem? Nu te feri de dorință, vezi doar să curgă în
canalele potrivite. Fără dorință ești mort. Dar cu dorințe mici, ești o fantomă.”

Și s-ar mai putea adăuga: „Nu se poate ca acest principiu general de atracție sau coeziune să se
manifeste și la nivel material, sub forma forțelor gravitaționale și electrice care mențin în echilibru sistemele
solare și atomice și, prin aceasta, întregul Univers manifestat?”
În general, viziunea lui Maharaj se ridică deasupra disputelor și discuțiilor atât de răspândite printre
teologi. De exemplu, deși hinduismul, Vedanta și budismul se bazează toate pe principiul Advaita (non-
dualitate), există și școli hinduse care susțin dualitatea. Maharaj nu-i deloc implicat în astfel de controverse.
El subliniază că, chiar dacă dualitatea ar fi natura ultimă a realității, n-ar fi nimic în neregulă cu dualitatea
atâta timp cât ea nu dă naștere la conflicte. Căci, în cele din urmă, dualitatea fără conflict echivalează cu
non-dualitatea. În ambele cazuri rezultatul este fericirea.
10
 Printre numeroasele observații emoționante pe care Maharaj le face despre condiția umană se numără și
faptul că noi privim realitatea prin ochii minții și astfel o distorsionăm. Totuși, noi putem observa
contradicțiile din percepția noastră obișnuită. De exemplu, ceea ce ne dorim de fapt este fericirea, însă noi
ne creăm propriul iad - propria suferință și propriul conflict. Această parte a învățăturii lui Maharaj,
conform căreia viziunea noastră defectuoasă conduce întotdeauna la contradicții, poate fi extrapolată chiar
și-n domeniul științei. Acolo s-a constatat că la nivelul cel mai de bază sondajele noastre se sfârșesc în mod
constant în paradox, ceea ce i-a forțat pe oamenii de știință să-și reanalizeze ipotezele inițiale despre natura
Universului. Ei au fost din ce în ce mai mult nevoiți să renunțe la noțiunea lor despre existența unor entități
discrete, cum ar fi cele indicate prin termenul de „particule”. Acum se pare că realitățile care stau la baza
fizicii sunt evenimentele și procesele și că nu există nimic care să aibă „identitate”, așa cum suntem
obișnuiți în gândirea noastră.
Totuși, oricât de nobilă ar fi învățătura sa, Maharaj a avut întotdeauna picioarele bine înfipte în pământ.
Spre deosebire de majoritatea învățătorilor spirituali, Maharaj a fost gospodar și om de afaceri o bună parte
din viață, iar acest lucru este foarte posibil să-l fi influențat cumva. Să luăm, de exemplu, poziția sa cu
privire la consecvență. Consecvența absolută nu poate fi cerută în mod realist, spunea el, nici măcar de la un
Maestru ca el. Odată, când a fost întrebat despre o inconsecvență minoră în comportamentul său, pe care un
vizitator părea s-o perceapă, Maharaj a respins subiectul în felul următor:

„Tu crezi că-i posibilă consecvența absolută, dovedește-o printr-un exemplu. Nu predica ceea ce
nu practici!”

Într-o manieră similară, Maharaj s-a exprimat despre viziunile utopice, respingând toate speculațiile
despre o așa-zisă lume „mai bună”, speculații inutile și total irelevante, pentru că lumea nu-i reală. În acest
sens, Maharaj spunea:
„Lumea (lumea voastră) a avut tot timpul să se îmbunătățească. N-a făcut-o. Ce speranță mai
există pentru viitor? Desigur, au existat și vor exista perioade de armonie și pace atunci când sattva
(Notă: Ființa, adevărat esență; calitatea purității sau a bunătății) este în ascensiune. Dar aceste lucruri
sunt distruse de propria lor perfecțiune. O societate perfectă este în mod necesar statică și, prin
urmare, stagnează și decade. De la vârf, toate drumurile duc în jos. Societățile sunt ca oamenii - se
nasc, cresc până la un anumit punct de relativă perfecțiune și apoi se descompun și mor.”
Principala înțepătură a lui Maharaj este, evident, că astfel de chestiuni nu ne privesc și ele au ca scop să
ne aducă înapoi la aici și acum, care-i tot ce există vreodată. Trebuie să uităm de „evoluția” în viața
spirituală – chiar și termenii din această fază sunt reciproc contradictorii - și să ne ocupăm doar de ceea ce
este. Evoluția, ideea că avem nevoie de timp pentru eliberarea noastră, este o eschivare a intelectului pentru
a ocoli problema și astfel ni se permite să ne continuăm visul. Evoluția poate avea o anumită relevanță în
domeniul științei sau filozofiei, dar nu și în cel al spiritului - cel atemporal și fără spațiu.
Învățătura lui Maharaj, atât din punctul de vedere al scopului cât și a subtilității ei, ne face să-i
comentăm mereu calitatea sa unică, însă vom lăsa conversațiile și aforismele lui Maharaj din cartea „Eu
sunt Acela” să vorbească de la sine în partea a doua a acestui volum.
Îi sunt foarte îndatorat domnului Milo Clark din La Jolla, California, pentru permisiunea oferită de a
reproduce relatarea ce urmează. Domnul Mr. Clark a petrecut mai mult de o lună cu Maharaj în Bombay la
sfârțitul anului 1978 și începutul lui 1979. În acea perioadă a făcut însemnări meticuloase pe baza
observațiilor sale. Fără să țin seama de faptul că unele însemnări le găsesc a fi ușor superficiale în raport cu
natura sublimă a învățăturii, nu-mi cer ierare pentru că le-am introdus, fiind vorba despre o relatare destul de
lungă, colorată și foarte detaliată a împrejurimilor intime ale lui Maharaj, făcută de cineva foarte perspicace
în astfel de chestiuni. Ideea este că această relatare oferă o bună descriere a modului în care un înțeleptul
iluminat își petrecea zilele și în ce fel de mediu. Aduce ceva ce poate fi destul de străin pentru majoritatea
oamenilor care-s mai aproape de casă, ca să spunem așa.

11
O zi cu Maharaj
de Milo Clark

Pentru mine, „Maharaj” era doar un titlu temporal al unui potentat indian, până când l-am întâlnit pe
acest deținător al unui titlu spiritual (Notă: Timp de secole a existat o succesiune de Guruși - Navnath
Sampradeya – avându-l la origine pe legendarul Rishi Dattatreya. Ultimii nouă rishiși din succesiune sunt
ușor de identificat; toți erau gospodari, angajați în agricultură și comerț. Ultimul din această tradiție a fost
Maharaj.) În cazul acestui om, titlul „Maharaj” nu sugerează nimic regal, nu cuprinde nicio avere, nu
garantează nimic special. Mediul său fizic este foarte simplu și aparent nu-i lipsește nimic. Cea mai mare
parte a ființei sale este încredințată unei mici încăperi, poate de vreo 12 mp, plină de obiecte legate de faptul
că acolo această ființă există ca Sri Nisargadatta Maharaj. Titlul nu i-a adus niciun atașament, doar câteva
obiecte legate de tradiția din care face parte, dar pe care n-a căutat-o. Împreună cu ceilalți chiriași din
Vanmali Bhavan (numele clădirii de pe străduța din cartierul Khetwadi din Bombay, unde Maharaj locuiește
împreună cu familia sa), el merge pe holul lung până la capătul îndepărtat al clădirii, pentru a folosi toaleta
comună. Cu o sclipire răutăcioasă, care rareori lipsește din ochii săi neobișnuit de strălucitori, el ia în râs
toate afacerile Gurușilor și capcanele lor. Cu o mișcare amplă a mâinilor, mergând încolo și încoace, el
spune că-i doar un bătrân ce iese la plimbare, așa că nimeni nu-l deranjează și fiecare poate face ce vrea.
Maharaj, așa cum îl numesc majoritatea vesticilor care-l frecventează, ține în mica sa cameră întruniri,
de mai multe ori pe zi. La cameră se ajunge urcând o scară mică și abruptă, care seamănă cu o scară de
mansardă pliabilă de la echivalentul indian al lui Sears Roebuck. El va fi găsit sus, în partea dreaptă
dimineața și în stânga, mai târziu în cursul zilei. Când te apropii de un maestru spiritual al unei tradiții
hinduse, se obișnuiește să te atingi cu capul de podea în semn de respect pentru purtătorul tradiției. Având în
vedere spațiul disponibil mic și imediata apropiere a lui Maharaj de vârful scării, este necesară o manevră
destul de abilă ca să faci acest gest cu un oarecare simț al grației și proporțiilor. Un vizitator învață să țină
picioarele pe scări și să execute arcul la ieșire. Orice metodă alternativă necesită o suplețe a coloanei
vertebrale demnă de-un vierme de un centimetru.
Spațiul n-are mai mult de doi metri înălțime și el a fost creat cu mulți ani în urmă prin împărțirea pe
verticală la jumătate a camerei din fața acestui apartament cu două camere. Există numeroase ocazii de-a fi
parcă tras în țeapă. O grindă centrală grea, de cel puțin 15 cm pe 15 cm, are trei cârlige grele pentru agățarea
clopotelor mari din timpul ceremoniilor. Pe partea grinzii care dă spre străduță se află o tijă metalică, cu
diametrul de poate o jumătate de centimetru, care se întinde de la o parte la alta a camerei. De această tijă, la
capătul cel mai estic, spre peretele exterior al clădirii Vanmali Bhavan, atârnă un clopot greu din alamă, cu
un diametru la bază de aproximativ 15 centimetri. Acest clopot ar umfla pieptul oricărui iahtman
respectabil. Vom auzi mai multe despre asta mai târziu.
Nu știu cât timp a stat Maharaj în acest spațiu, dar mi se pare c-a trecut foarte mult timp. Poate chiar și
50 de ani, fiindcă tot aici se află și tutungeria sa (cu țigări artizanale bidi), acum închisă cu scânduri, care-a
fost afacerea sa înainte de iluminarea spirituală și, din câte am înțeles eu, și ceva vreme după aceea. Bidi
sunt țigări indiene foarte puternice, c-un fum acru, c-un miros destul de urât. Ele-s făcute prin rularea
tutunului mărunțit într-o frunză mică, încheiată c-un fir de sfoară colorată, care ține totul laolaltă, dar îi
indică și fumătorului care capăt să-l aprindă. În onoarea fostei sale meserii sau poate ca mărturie a puterii
acestor țigări de a crea dependență, Maharaj fumează în lanț acești mici demoni. S-a lăsat să se înțeleagă că
Maharaj încă mai ajută la rularea bidi-ului din când în când. Fiul său continuă comerțul de familie într-un
mic chioșc, chiar pe aleea de la est, înainte de ceainaria de la colț.
Maharaj își spune vârsta (la momentul vizitei mele) ca fiind de 82 de ani de suferință în acest corp. El
mai spune, sau mai bine zis așa-i tradus din limba sa natală marathi, c-un zâmbet crispat și încruntându-și
sprâncenele că acest lucru n-ar fi fost cu totul atât de rău.
Camera are o patină și o strălucire provenind din frecarea și ștergerea insistentă a obiectele și
suprafețele sale. Podeaua-i acoperită cu o colecție de covoare tipice unui magazin Goodwill. Totuși, după
mine, un vânzător de covoare ar fi încântat de unele din ele. Există două ferestre joase, una la sud, orientată
spre străduță, iar cealaltă în peretele estic, la aproximativ două treimi în spate, în interiorul camerei. Această
ultimă deschidere dă spre un spațiu îngust între clădiri.
Priveliștea include un acoperiș ondulat și-un pic ruginit, căzând de pe clădirea adiacentă, niște zidărie
sfărâmată și diverse tije metalice de armare, împodobite cu cârpe vechi, folosite în diverse împrejurări.
Ferestrele-s mascate la interior de plase grele de sârmă. Ambii pereți descoperiți și plasele de sârmă au fost
vopsite cu aceeași nuanță de verde ca fierea, culoare dragă cândva spitalelor americane. Pe laturile opuse ale
12
camerei, la circa un metru și jumătate în spatele peretelui din față și de-a lungul pereților laterali mai lungi,
există doi pereți destul de vechi, dar care-au fost cândva oglinzi frumoase care-și pierd acum argintiul pe
ici-colo. Plasându-te cu atenție în acest spațiu, se reflectă o multitudine de imagini ale tale.
La capătul interior al camerei se află o ladă și-o comodă din lemn, încărcate cu articolecare au un aspect
important și cu nișe scrinuri ce conțin obiecte pentru ceremonii și pentru nevoile personale ale lui Maharaj.
Spre lateral și deasupra ferestrelor joase se află un set de perne, un jilț și două piei de animal împăturite,
căptușite cu pânză de catifea. N-am văzut ca acest grup de articole să fie folosite în timpul vizitelor mele și
am impresia că ele se foloseau în timpul ședințelor nocturne, cele frecventate în mod prioritar de adoratorii
indieni ai lui Maharaj și care se desfășurau în marathi, fără a fi oferită traducere.
Prin centrul peretelui, deasupra scrinului menționat mai sus se află un altar elaborat (pentru astfel de
ocazii), susținut de-o imagine mare, înrămată-n argint, a unui indian cu o față aspră și pare-se important,
îmbrăcat într-o uniformă bogat decorată, cu croială occidentală. Impresia mea este că acesta fusese
deținătorul anterior al tiltului de Maharaj, din linia descendentă, titlul deținut acum de Nisargadatta. Altarul
în sine are mai multe piese de argint de diferite dimensiuni și forme. O flacără mică arde continuu pe o
etajeră înaltă centrată pe imagine. Există doi lei impresionanți ce flanchează altarul și draperii grele de-a
lungul marginilor cadrului. Baza și panourile sunt argintii, cu reliefuri adânci și complexe. Nu există nicio
îndoială că acest altar amenajat aici are o semnificație pentru cei care-l frecventează regulat pe Maharaj în
acest spațiu.
În jurul perimetrului, în acele zone care nu-s ocupate de oglinzi, altar și pernele jilțului, se întinde un
lambriu pe circa patru metri deasupra podelei. Oh, da, trebuie să menționez și două picturi în ulei
formidabile ale actualului Maharaj. Una-i plasată în partea interioară a altarului menționat. Sub acest portret
și între vitrina altarului și un dulap mare din lemn închis la culoare se află un mic pătrat de podea care-a
devenit refugiul și sprijinul meu în timpul orelor dureroase petrecute pe acea podea tare. Al doilea portret
este atârnat pe peretele interior (vestic), între oglindă și peretele din față. Pe peretele opus se află un teanc de
perne. Deasupra și dedesubtul lambriurilor se află o colecție de reprezentări înrămate ale unor chipuri și
corpuri omenești, în mare parte fotografii de diferite epoci. Am recunoscut câteva care ar fi ale lui Maharaj
și una a lui Ramana Maharshi. O alta, mai mult desen decât fotografie (dar cine poate ști?), conturează
impresia lui Babaji, Avatarul drag lui Yogananda (fondatorul Frăției pentru Realizarea de Sine). Celelalte
îmi erau necunoscute și variau de la figuri îmbrăcate în ținută elegantă, asemănătoare cu distinsul domn de
deasupra altarului, până la cele în simple dhoti sau șaluri, ilustrate în diverse ipostaze yoghine, cu chipurile
transfigurate în samadhi sau în repaus spiritual. Când, într-un moment de răgaz, am îndrăznit să-l întreb pe
traducător pe cine ar putea reprezenta unele dintre aceste chipuri, Maharaj (care pretinde că nu știe engleză)
a făcut un gest sever cu degetul, m-a fixat cu una dintre privirile sale grave și întunecate și apoi a dat drumul
la un torent de cuvinte care s-au tradus astfel: „Când vei ști cine ești tu, atunci vei ști și cine sunt ei!”. Asta
a fost ceva instantaneu, dacă nu simultan - atât de rapide sunt schimbările lui – ca un fel de sclipire veselă
pe care se presupune c-a făcut-o bătrânul Sfânt Nicolae înainte să-și pună degetul pe nas și să dispară pe
horn cu un „Crăciun fericit tuturor și noapte bună”. Detaliile minore abundă. Există o trapă cu
contragreutate care se pliază pe peretele interior. Deasupra trapei se află o mică balustradă pentru a-i
avertiza pe cei neavizați. În capul scării, sus pe perete, chiar sub grinda centrală, se află un buton rotund, cu
carcasă de alamă, pentru sonerie. Acest buton, atunci când este apăsat, face să sune o sonerie în camerele de
locuit de jos. Maharaj, la începutul Bhajanelor (cântărilor devoționale), se plimbă prin cameră bătând
puternic în cinele și aruncând priviri în capul scării în așteptarea prezenței dorite a familiei sale. Aceștia nu-
și fac aproape niciodată apariția, dar Maharaj se încruntă și se duce să apese de mai multe ori pe buton.
Uneori, fiica sa vine și se alătură, iar Maharaj, mulțumit, se întoarce la concentrarea intenționată asupra
cinelelor sale.
În partea din față, în stânga, se află câteva mici rafturi cu obiecte legate de gospodărie. Trebuie să știți
că Maharaj doarme tot în această cameră. Grămada de perne din colțul estic ascunde așternuturile și cadrul
care-i adus și asamblat de fiica sa pentru somnul de după-amiază și de noapte. Și pe cele două pervazuri ale
ferestrei, ambele cu o adâncime de circa 20 de centimetri (grosimea pereților), se află vaze de flori, ulcioare
cu apă, suporturi metalice, tăvi și scrumiere. Da, sfintele scrumiere (sună ca ceva din „Annie Orfana” sau
din benzile desenate „Batman”). Șirul nesfârșit de țigări bidi ale lui Maharaj iese dintr-o cutie de argint
păstrată lângă el. Argintul pare aproape uzat până la lemnul cutiei. Se pare că-i implicat atât în aprinderea
unui bidi, cât și a unui nou bețișor de tămâie aproape tot timpul. Folosește una dintre acele brichete cu butan
de tip Ronson pentru măsuța de cafea (dăruită de un admirator), c-o fascinație copilărească față de
funcționarea ei, dar pe care-o duce c-un aplomb dezinvolt. Am fost acolo într-o parte a anului; mi s-a spus

13
că aerul din Bombay, cel puțin din timpul vizitei mele, este în medie ca o alertă de smog de gradul doi după
standardele din Los Angeles. Maharaj păstrează cu grijă zece sau mai multe bețișoare de tămâie aprinse în
cele șapte suporturi de tămâie. Preferatele sale par să fie „pacholi” și „Muntele Everest”. În alte momente
decât cele cu discursuri, ca de pildă Bhajane, lecturi, puja (închinare) se aprinde tămâie adițională în fața
altarului și în alte locuri din încăpere. Ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, se arde și camforul ritual de cel
puțin trei ori pe zi. Toate acestea contribuie din plin la patina aplicată constant încăperii și frecată cu sârg.
Inutil să mai spunem că mirosul de omniprezent de țigări bidi fumate de Maharaj este bine camuflat.
Ziua lui Maharaj începe foarte devreme cu ceremoniile hinduse ortodoxe la care participă în primul
rând adoratorii săi indieni. În jurul orei 8:00 dimineața, el supraveghează meditația timp de o oră până la o
oră și jumătate. Apoi urmează primele Bhajane ale zilei. Femeile și bărbații sunt separați de Maharaj de-a
lungul unor linii invizibile create pentru a se potrivi ocaziei, linii pe care le va impune imperios cu multe
gesturi și mișcări până când toată lumea-i aranjată după placul lui. Această încăpere este teritoriul său și
nimeni nu trebuie să uite asta. De-a lungul unei perioade de timp, însă, devine clar că el va schimba frecvent
regulile pentru a se potrivi circumstanțelor așa cum le vede el. Bhajanele încep cu selecții cântate dintr-o
cărticică în hindi presupun, dar poate fi și în marathi. Am auzit ritmurile mai înainte și din când în când
recunosc unele fraze familiare, astfel încât mă pot alătura și eu atât cu cuvinte, cât și cu sunete. Urmează
apoi lecturi dintr-o carte veche și foarte groasă legată în piele; după aceea dintr-un volum ceva mai mic; și
în final, dintr-o cărticică mică și destul de subțire, cu copertă de hârtie, așa cum ar putea folosi un școlar.
Lecturile sunt foarte plăcute la ureche, iar intenția este clară, chiar dacă cuvintele nu sunt. După lecturi vin
mai multe incantații. În timpul incantărilor, femeile sunt grupate în spatele sălii și li se permite și lor să
participe din memorie. Nu li se dă acces nici la cărți, nici la colecția impresionantă de cinele scoase dintr-un
cufăr ascuns de rama patului și distribuite bărbaților pentru a le folosi.
Bhajanele cu Maharaj sunt un moment profund emoționant. Imaginați-vă această cămăruță cu tavanul
jos, plin de funingine și pereții groși de 20 cm, înțesată de oameni care cântă cu putere și bat cu oarecare
forță în cinele și clopote. Acumularea presiunii sonore forțează să se întâmple ceva vital. Nu uitați niciodată
de acel clopot mare atârnat de grinda centrală și de cele trei cârlige mari pliate pe grindă. În timpul
Bhajanelor, unul din aceste cârlige primește un clopot de alamă mult mai mare. Din ladă sunt scoase niște
plăci mari de alamă, care-s lovite ritualic cu ciocănele pentru a da un plus întregului proces.
Acum începem. Cântece, cinele de mână, ritmuri conduse de unii din adoratorii indieni și accentuate de
Maharaj care primește cele mai mari cinele. După ce-am lucrat mult pe parcursul rostirii unor versuri grele,
intercalate cu un „Jai Guru!” ocazional, vehement, cineva îi ia lui Maharaj cinelele mai mari pentru a le
înlocui cu cele și mai mari. În același timp, se ridică clopotul mare, iar doi adoratori, cu o anumită distincție,
se pun la treabă cu mare entuziasm, pentru a o menține pe Regina Maria în siguranță în condiții de ceață
densă. Apar diverse alte gonguri pentru a se adăuga minunatei cacofonii. Ceva explodează în mijlocul
craniului meu, iar racheta decolează. Punctul culminant al Simfoniei a IX-a de Beethoven, cântată la volum
maxim, abia se apropie de această concatenare de trei ori pe zi în micuța cameră a lui Maharaj.
Dar există și alte momente, nu mai puțin impresionante, într-o zi cu Maharaj. Discursurile încep cu
Maharaj arătând cu un deget imperios către o victimă nefericită. Dar mai întâi trebuie să aranjăm din nou
camera, ceea ce durează destul de mult timp între sesiuni. Dimineața devreme este curățat totul de pe podea,
cu excepția unei vaze cu flori înalte, așezată cam la două treimi din drum spre față, pe teritoriul bărbaților.
De asemenea, în fața ferestrei din partea din spate este așezat un suport de argint c-o poliță de lectură și alte
câteva lucruri. Cărțile-s stivuite pe lateral. Cititorul stă pe o platformă argintie mai joasă, între vitrină și
măsuța suportului de cărți. Cele șapte arzătoare de tămâie ale lui Maharaj și tava lor se află și ele aici.
În primele etape ale Bhajanelor de dimineață, Maharaj coboară deseori la parter ca să citească ziarul
sau să facă orice altceva în timpul lecturilor. La întoarcere, se agită să alimenteze altarul și cele șapte
arzătoare de tămâie, ajustează fitilul lămpii cu ulei din fața tabloului mare de deasupra altarului, schimbă
bolurile de pe altar și forfotește până când este mulțumit. Când e momentul potrivit, se duce lângă butonul
soneriei de la capătul trapei și apasă pe-un alt buton ce produce patru sunete puternice. Întorcându-se în
cealaltă parte a încăperii, își ia setul mai mic de cinele mai mari și începe să cânte.
Dacă cineva are o ghirlandă pentru el, acesta-i momentul să i-o prezinte. De asemenea, unii se urcă să-i
pună flori între degetele de la picioare și să-i sărute sau să-i atingă picioarele, în clasica reverență hindusă.
Maharaj stă în picioare în fața tuturor, cu o privire ușor dezaprobatoare. În comentariile din alte momente,
Maharaj spune că el se conformează ritualurilor hinduse ortodoxe, fiindcă acesta-i obiceiul și el aparține
tradiției. De obicei, ghirlandele-s scoase imediat și înmânate unuia dintre servitori, cu un gest ce indică
imaginea care urmează să fie onorată cu ofranda. Acestea fiind făcute, trecem cu adevărat la Bhajane.

14
 După Bhajanele de dimineață, există o pauză de-o jumătate de oră pentru a se reamenaja sala pentru
discursurile de dimineață, o perioadă de învățătură, întrebări și răspunsuri, de genul „arată și spune” cu
Maharaj. În acest timp, occidentalii au tendința de-a se aduna la ceainăria din colț pentru cha sau chai,
licoarea indiană compusă din drojdia recoltei de ceai amestecată cu lapte și cantități abundente de zahăr.
Cha este pentru ceaiul de mic dejun englezesc așa cum bidi este pentru Pall Mall. Când ne întoarcem,
podeaua este curățată, iar Maharaj este în poziția de dimineață sub oglinda de pe peretele interior, cu fața
spre est și puțin mai departe de trapa care se deschide când oamenii intră și ies în timpul discursurilor.
Traducătorul se află lângă el, de regulă, chiar mai aproape de deschidere, deși uneori traducătorii se așează
în altă parte, spre partea din față și spre est. Apoi, cu bărbații aranjați la vest și femeile la est sau invers, în
funcție de logica ce guvernează în acel moment, încep discursurile. Se arată cu degetul.
Mesajul lui Maharaj este întotdeauna același. Maharaj spune că el și Krishna sunt la fel. În context,
această afirmație implică că ceea ce are el de spus a fost deja afirmat în nenumărate feluri și, de aici,
interpretat, analizat și comunicat cu mult dincolo de capacitatea intelectului cuiva de a absorbi. Odată ce
jocurile minții au fost predate, atunci orice-ar trebui să știe cineva, ar fi cunoscut. Deși mesajul poate fi
același, procesul de-a ajunge la el variază în funcție de persoana selectată pentru jocul momentului. Maharaj
se delectează cu jocul de cuvinte, personalități și limbi. El este animat și vorbește destul de rapid, de regulă.
Uneori intră în discursuri lungi. Alteori, gesticulează, se enervează, sare-n și-n jos, chicotește, se strâmbă, se
fâțâie de colo-colo, tușește sau se apucă înfuriat de ceva sau cineva care-i în raza lui de acțiune, pentru a-și
ilustra punctul de vedere. Conținutul sacului de trucuri al acestui actor desăvârșit și gama sa de exprimare
par nelimitate.
Traducătorii săi variază în funcție de capacitate, dar aproape întotdeauna apare cineva c-o engleză
destul de bună. Principala variație este în ceea ce privește tipul de engleză vorbită. În vârful scalei mele de
înțelegere se află doi dintre traducători, un bărbat și o femeie, care au o capacitate foarte largă de-a folosi
expresii și accente atât din engleza americană cât și din cea britanică. Apoi vin alți câțiva traducători a căror
competență se limitează la engleza indiană. E nevoie de ceva timp ca să obișnuiești cu ea, mai ales că-i
vorbită foarte repede, cu o minunată calitate a gurii pline de terci. Există indicii clare de ierarhie a
traducătorilor. Cei doi traducători, cei mai competenți din punct de vedere lingvistic sunt și cei mai
competenți și din alt punct de vedere în opinia lui Maharaj, fiindcă el le permite o marjă de manevră
considerabilă în interpretarea comentariilor sale. Ceilalți sunt supuși comentariilor critice și corecțiilor lui
Maharaj, care pare să înțeleagă foarte bine limba engleză, dar nu vorbește niciun cuvânt din ea. Caracterul
internațional al audienței conduce la incursiuni frecvente și-n alte limbi. Un comentariu poate trece din
marathi în engleză, din engleză în spaniolă, în franceză, în italiană și în poloneză înainte să facă înconjurul
sălii, deși se întâmplă rareori asta. Din când în când au loc schimburi lungi de replici în limbile locale, care
nu-s traduse, ci doar rezumate.
Educația rurală a lui Maharaj și primii ani de adult petrecuți în acest district ca negustor de beedi i-au
colorat discursul, mi s-a spus în mod confidențial, făcându-l lumesc sau chiar bășcălios. După un timp,
sclipirea din ochii lui și schimbările rapide la față ale traducătorilor cu pielea întunecată specifică indienilor
ar face aluzie la natura plastică a comentariilor sale. Traducătorii înghițeau în sec și-și cercetau mințile ca să
descopere o modalitate de-a alunga acel comentariu înainte de să-l transmită mai departe. Este adus în
discuție contrastul dintre Krishna din hinduismul ultra-puritan contemporan și aspectele pământești ale
poveștilor cu Gopiși, cele referitoare la abandonare și celebrare senzuală din tradiția hindusă anterioară și
această chestiune-i abordată în stilul lumesc al lui Maharaj.
Maharaj are un mare simț al umorului și se delecterază cu glume și mici jocuri de cuvinte. Chipul lui, în
mare parte fără dinți, se ridică și plonjează în adâncimi întunecate în câteva clipe. El face mai multe fețe
decât ar putea genera un clovn sau un mim. El poate lucra cu cineva care-i surdo-mut și orb, cu o răbdare
plină de compasiune, așa cum a făcut cu o femeie americană al cărei pelerinaj în India părea să necesite a-i
ține prelegeri lui Maharaj despre subtilitățile sanscrite din doctrina hindusă. Fiecare propoziție a ei începea
cu: „Da, dar...”. El lucra și tot lucra cu ea, mergând pe fiecare din liniile ei de gândire și revenind mereu la
același punct simplu al Advaitei, care este chiar esența învățăturii sale. Altora le-o taie brusc, dacă nu-i plac
răspunsurile lor, fără să mai aștepte traducerea. În primele mele zile petrecute cu el, m-a întrebat frecvent
dacă aveam întrebări. Odată a spus c-ar trebui să mă joc cu el de-a cremenea și oțelul, pentru că din acel fel
de fricțiune rezultă o scânteie, iar lui tare-i plac scânteile!
Felul în care se descurcă cu oamenii pe măsură ce ei apar, este ceva instructiv. Ori de câte ori apare un
cap nou în vârful scării, Maharaj îl întreabă de obicei ce l-a adus aici. Răspunsurile variază, bineînțeles, dar
în general conțin o variantă de „Am venit să te văd”. În mai multe ocazii, el răspunde cu siguranță: „M-ai

15
văzut, poți pleca acum”. Altora le spune să rămână până o să le zică că pot pleca sau că 2, 5, 15 sau un alt
număr de zile este perioada pe care ei trebuie s-o petreacă acolo. Pe măsură ce șederea mea nedeterminată se
prelungește, mi-am găsit un ungher între vitrina altarului și dulap și m-am așezat acolo pentru a medita la
„Toate acestea sunt Sinele și eu sunt Acela”. Acord mai puțină atenție traducerilor și mai mult ființei lui
Maharaj. Din când în când, mă trezește din senin cu câte o chemare pentru a mă pune pe jar și a mă instrui
asupra unui anumit punct. Citesc zilnic Bhagavad Gîta. Invariabil, el face referire direct la versetele pe care
u le abordez în acea zi. Alții relatează același lucru. Vorbește direct despre ce se întâmplă a fi studiat în acel
moment.
În fiecare zi, an de an, Maharaj urmează o rutină care-i angajează pe toți de dimineața devreme până
seara târziu, punându-i în slujba învățăturii sale. Totuși, în cadrul acestei rutine, el pare mereu deschis,
mereu fluid. Seara din ziua Crăciunului nostru din 1978 a fost foarte diferită și, totuși, total în contextul său.
Per total, a fost o perioadă deschisă, relativ nestructurată. Sunt prezenți puțini indieni, iar cei care erau acolo
erau fețe familiare. Erau Jenny, australiană, dar care stătuse mai ales în Anglia în ultimii cinci ani, Jean,
francez, eu, un cuplu de tineri indieni care se simțeau foarte relaxați și confortabil cu Maharaj, un indian mai
în vârstă, guraliv și alt indian mai în vârstă, pe care eu l-am numit „Păstrătorul Credinței”. Bărbatul indian
mai tânăr traducea c-un oarecare ajutor din partea soției sale, pe care Maharaj o adoră în mod clar, cu câteva
interjecții ocazionale și vehemente din partea domnului indian mai în vârstă și gârbovit.
La începutul sesiunii a venit un grup de indieni (două cupluri și un băiețel). Nu mai fuseseră niciodată
acolo și cred că erau la cumpărături. Băiețelul, fără să fie deranjant, s-a pus pe șotii, iar traducătorul a
sugerat să fie dus jos. La scurt timp după aceea, grupul se ridică pentru a părăsi locul, cu plecăciuni rituale,
atingeri de picioare și alte gesturi de aceste fel, pe care Maharaj abia le-a tolerat. La plecare, bărbații caută-n
buzunare ceva bani. Mulțumiți cu ceea ce-au crezut ei că-i potrivit, un teanc de bancnote este oferit lui
Maharaj, care se încruntă, își flutură mâinile în semn de dispreț, ia banii și îi împinge înapoi spre ei. Este un
moment cutremurător de confuzie și neîncredere în rândul vizitatorilor, în timp ce traducătorul insistă că
Maharaj nu ia niciodată bani doar pentru că oamenii sunt acolo. Așadar, vizitatorii își iau banii înapoi și
pleacă dezorientați.
După aceea, calitatea sesiunii s-a schimbat radical; traducătorul, cel destul de tânăr, pare să se bucure de
încrederea lui Maharaj și așa cum am menționat mai sus, frumoasa lui soție (Radha întruchipată) era favorita
lui Maharaj. Amândoi au libertatea de-a face interpretări și comentarii fără interferențe din partea lui.
Discuția se schimbă încet-încet de la formatul de întrebări și răspunsuri între Maharaj și indivizi, la un
schimb deschis între membrii grupului, dialog pe care Maharaj îl orchestrează și de care se bucură mult.
Jean se străduiește din răsputeri să traducă din marathi și engleză în franceză. Jenny și cu mine încercăm să
sugerăm unele cuvinte în franceză, iar Maharaj le indica pe cele pe care el le consideră potrivite. Înșiruie un
șir vehement de cuvinte și indica persoana care să-ncerce să traducă (fără intervenția traducătorului) în
engleză sau franceză și apoi ne antrenează ca într-un joc de șaradă. Timpul trece repede, iar indianul mai în
vârstă și ceilalți indieni mai bătrâni intră într-o adevărată agitație cu Jean, cu multe gesturi, arătând cu
degetul, c-o engleză indiană foarte rapidă (care-a ajuns să fie o a treia limbă), râzând și fremătând. Toată
lumea intră în scenă, iar Maharaj se implică foarte mult în toată treaba asta. Între timp, „Păstrătorul
Credinței” devine nervos din cauza trecerii timpului pentru Bhajane. Maharaj îl ignoră cu atenție. Conform
planului meu, urmează să plec la Madras în dimineața următoare (fără să știu că mă voi întoarce la Bombay
peste patru zile pentru cea de a doua și cea mai lungă vizită la Maharaj). Îi spun traducătorului cât de mult
admir eu clopotele cele mari și că acasă și eu colecționez clopote.
Mai târziu, când „Păstrătorul Credinței” domnește și micul grup prezent începe să pregătească
Bhajanele, calitatea sesiunii devine foarte diferită. Jean, care de obicei se reține de la Bhajane, intervine
puternic și Maharaj intră într-un schimb de replici cu el cu privire la stabilirea ritmurilor. Ne-am cam
sincopat. „Păstrătorul Credinței” se încruntă puternic, dar apoi se predă ritmului. Când vine timpul de sunat
clopotele, Maharaj mă repartizează la cel mai mare clopot de alamă. „Păstrătorul Credinței” este șocat, dar,
cu el conducând la celălalt clopot mare, reușim să-l facem să meargă la un nivel înalt și Maharaj se bucură
din nou de întreaga desfășurare. Bhajanele s-au făcut de două ori în acea seară, iar eu nu voi mai avea
niciodată vreo problemă în a fi în Bhakti ananda (beatitudine devoțională).
Un alt incident petrecut mai devreme în acea seară spune multe despre Maharaj, simt eu. La primul meu
sejur, am căpătat rapid obiceiul de-a mă opri la un stand în drum spre străduță, ca să cumpăr fructe sau flori
pentru ofrandă, aceasta fiind înțelegerea mea despre tradiția hindusă în a-mi onora Gurul cu flori și de-a
oferi ceva pentru prasad (ofrandă). Camera-i plină de flori și ghirlande, așa că trebuie să le facă plăcere
oamenilor să le ofere. El ia florile, face puțină gălăgie înainte de-a le înmâna fiicei sale sau unuia dintre

16
indieni, dându-le ordine cu privire la vaza sau locul în care să le pună, a căror logică n-o pot discerne, dacă
există vreuna. Pentru sesiunea de seară din ziua de Crăciun, care credeam eu că va fi ultima mea zi
împreună cu el, am căutat ceva mai personal să-i ofer, ceva care să mă mulțumească și mai mult. Am dat
peste o inimioară de pluș trimisă în India de un prieten drag ca dar de Crăciun, care mă emoționase profund.
Eram sigur că expeditorul ar fi fost și el la fel de încântat ca și mine să i-o dăruiască lui Maharaj. Nu-mi
făceam iluzii că asta va face vreo diferență reală pentru Maharaj, diferența era doar pentru mine. În orice
caz, am vrut să fac cât mai puțin caz cu asta și să i-o strecor doar la plecare. Am cumpărat și niște bomboane
de zahăr pentru prasad.
Când am ajuns, nu mai sosise nimeni. Eram noi singuri acolo. I-am dat bomboanele de zahăr pentru
prasad și inimioara de pluș. El le-a luat pe amândouă, a gesticulat la întrebarea dacă bomboana era prasad,
lucru pe care eu l-am recunoscut. Inimioara a întors-o cu susu-n jos și a strâns-o în mână mai înainte de-a o
pune pe măsuța lui lângă cutia de bezele și brichetă. Mai târziu, când a venit cuplul de tineri care urmau să
traducă, a luat inimioara de pluș, a lăsat să curgă un lung șuvoi de cuvinte în marathi, care-a fost tradus
astfel: „Întreabă, ce este asta?”. Eu i-am răspuns: „Este doar o formă de inimă”. Rhada întruchipată întreabă:
„Este a ta?”, iar eu răspund: „Bineînțeles”. Ea a explicat apoi că pentru Maharaj totul este la fel, dar că el
recunoaște că toate lucrurile care-i aduse nu sunt la fel și pentru donator. Atunci când ele-s văzute ca fiind la
fel și de donator, acesta din urmă este mai aproape de realizarea conștiinței EU SUNT. Am înțeles.
Există o fetiță cam obrăznicuță, cam de vreo 11 ani, nepoata lui Maharaj. Ea aduce o lumină specială în
ochii lui atunci când apare. Ea-i ordonă una și alta, iar el se supune c-o blândețe batjocoritoare, într-un mic
joc al lor. Următoarea dată când și-a băgat capul în trapă, el a chemat-o și i-a dat inimioara de pluș care
părea să-i fi plăcut foarte mult, iar ciclul s-a completat foarte frumos după părerea mea.
După cum am menționat mai devreme, eu nu știam că în curând mă voi întoarce pentru mai mult timp.
În timpul celei de-a doua șederi, mult mai lungă de altfel, am încetat să mai încerc să-mi fixez atenția asupra
unor concepte sau să pun simboluri pe cuvintele traduse. Pur și simplu m-am acordat, iar gândurile s-au
format și-au trecut așa cum au vrut ele. Din când în când, el îmi confirma unde mă aflu și mă supunea direct
în locul ignoranței mele de fiece clipă.
Într-o seară, m-a lovit un fulger de înțelegere, m-a doborât în loc și mi-am petrecut timpul acolo, bine
concentrat pe „mantra” mea: «Toate acestea sunt Sinele și eu sunt Acela.» Maharaj spune că nu L-a văzut
niciodată pe Dumnezeu și nu știe nimic de acele lucruri despre care religiile fac atât de multă zarvă. Pentru
el, adevărul este adevăr în orice costum și el n-are concepte despre Dumnezeu, există numai realitatea „Eu
sunt Acela”. Ca și până acum, el continuă să dea afară conceptele și numele sanscrite declanșate de-o
întrebare. După ce demolează atât întrebarea, cât și pe cel care întreabă, el spune o poveste sau dă un
exemplu demolându-se pe sine și conceptele sale cele mai recent îmbrățișate. Mesajul este întotdeauna
clar că nu există nimic altceva decât ceea ce este și ceea ce este este tot ce creează organismul tău
corp-minte pentru sine, atâta timp cât tu refuzi să renunți la toate. El spune că odată ce Tu te cunoști
pe tine însuți și nu ești nici atașat, nici detașat de acțiunile Tale, orice faci va fi corect.
Înțeleg.

17
Detalii biografice

Nu se cunosc prea multe despre viața personală a lui Maharaj, în special despre partea de dinainte de-a
deveni învățător spiritual. Pe de o parte, el nu i-a acordat niciodată cea mai mică importanță, iar pe de altă
parte, Maharaj a trăit viața unui muncitor și gospodar indian obișnuit - destul de diferită de cea a unui Guru
tipic. Ceea ce urmează este, prin urmare, o schiță goală, deși unele detalii suplimentare sunt oferite în cartea
„Eu sunt Acela”.
Sri Nisargadatta Maharaj s-a născut în Bombay, în martie 1897 (data nu-i sigură) și-a fost crescut în
Kandalgaon, un sat la sud de Bombay. I s-a dat numele de Maruti. Ambii părinți erau foarte religioși, în
sensul ortodox. În copilărie, Maruti și-a ajutat tatăl, care era un mic fermier, la diverse treburi agricole. Tatăl
a murit în 1915, lăsând-o în urmă pe văduva sa, pe Maruti, precum și pe cei trei frați și două surori.
În 1924, Maruti s-a căsătorit, căsătorie din care s-au născut un fiu și trei fiice. Maruti, după ce-a lucrat o
perioadă de timp ca funcționar într-un birou, și-a deschis un magazin în care vindea haine pentru copii, tutun
și țigări făcute manual (așa-numitele „bidi”). Ulterior, a avut mai multe magazine similare.
Încă de la o vârstă fragedă, băiatul a manifestat un interes deosebit pentru tot ce se întâmpla în jurul său.
La începutul copilăriei sale și mai târziu, ca om de afaceri, Maruti se împrietenise cu oameni cu puternice
înclinații spirituale. Numeroasele discuții pe teme religioase și filozofice cu acești oameni i-au ascuțit
mintea și au aprins în el un foc spiritual. La vârsta de 34 de ani și-a întâlnit Gurul, iar la 37 de ani și-a
realizat Sinele, moment în care și-a luat numele de Nisargadatta. În cartea „Eu sunt Acela”, ca răspuns la o
întrebare, este făcută o descriere foarte puternică a acestei transformări care l-a găsit „întreg”, fără să mai
aibă nevoie de nimic.

Moartea Maestrului

Marți, 8 septembrie 1981, la ora 7:30 seara, Sri Nisargadatta Maharaj s-a stins din viață pașnic la
reședința sa din Bombay. Un buletin special emis după moartea sa sună parțial după cum urmează:

„Ora 11 dimineața, miercuri, 9 septembrie, a fost anunțată de mii de adepți care cântau laude
Domnului. În fruntea unui camion decorat în mod rafinat și împodobit cu ghirlande proaspete și
parfumate în care era așezat cu seninătate Sri Maharaj. În jurul său erau trandafiri, ghirlande și
adepți. Procesiunea s-a îndreptat încet spre Bangange, condusă de o formație muzicală și de adoratori
dansând.
Aceasta este o altă zi de bucurie, fiindcă înțelepciunea nu moare niciodată, ci rămâne ca o
primăvară proaspătă.”

Maharaj a lăsat în urmă un fiu și o fiică - soția sa și alte două fiice l-au precedat în moarte.

Epitaf

Care-i semnificația evenimentului din 8 septembrie 1981? Pentru cei care acceptă aparența lumii ca
fiind reală, care se identifică c-un corp și văd alte corpuri ca pe-un alt sine, moartea-i întotdeauna o
calamitate fără margini. Menținând fiecare creatură ca pe-o entitate independentă cu o existență separată de
restul Universului, moartea este răul în sine și nu poate fi, în mod logic, altceva. Pentru aceștia, Maharaj a
fost și nu mai este – deci este vorba despre sfârșitul unui proces crud și distructiv.
Pentru cei care înțeleg esența învățăturii sale și percep multiplele nume și forme care în totalitatea lor
alcătuiesc lumea ca o simplă apariție, fără o subzistență inerentă, Maruti a murit nu în 1981, ci cu mulți ani
înainte, la momentu-n care a luat numele de Sri Nisargadatta Maharaj. Și ei știu că după ce-a murit o dată, el
nu mai poate muri din nou. Pentru ei, Maharaj este. Poate că acea zi din septembrie a dat naștere unei
anumite tristeți - nu de dragul lui Maharaj, ci de dragul lor. Oare degeaba a declarat odată Maharaj: „...
compătimiți-i pe cei vii, niciodată pe cei morți”. Cel mai important este că ei știu unde să-l caute pe iubitul
lor Maharaj în orice moment, în inimă, căci el nu-i nimic altceva decât chiar Sinele lor.
Nu poate exista niciun teren comun între aceste două viziuni complet opuse.Unul din scopurile acestei
cărți este de-a prezenta cititorului o alegere clară în această privință, astfel încât el să poată fi în stare să
hotărăscă ce lume vrea să creeze pentru sine și pentru ceilalți.
18
 ***

Domnul Dikshit, în prefața sa la a doua ediție a cărții „Eu sunt Acela”, scrie: „Oricare dintre aceste
două volume, orice conversație luată de una singură, orice pagină a cărții poate arăta cititorului calea spre
Fericirea Supremă!” Aș dori să mai fac încă un pas adăugând: „Orice paragraf, oricare dintre aforismele lui
Maharaj poate zdruncina cititorul suficient de mult pentru a-l trezi din visul său de irealitate!” Totul depinde
dacă cineva-i pregătit să sape suficient de adânc. În acest sens, Maharaj spune atât de clar: „Pentru a găsi
apă, nu sapi gropi mici peste tot, ci forezi doar într-un singur loc”.
Corpul total al învățăturilor publicate de Maharaj, deși substanțiale, nu-i la fel de mare ca cel al altor
învățători spirituali. Prin urmare, unii oameni speră că vor fi descoperite și alte discursuri ale lui Maharaj.
Deși astfel de descoperiri ar fi interesante, pentru cititor este însă mult mai important în această etapă să
profite la maximum de materialul pe care Frydman l-a înregistrat și l-a tradus cu atâta migală în limba
engleză. Poate că dacă-i digerată corespunzător și dusă la inimă, nevoia de-a mai studia vreodată și alte texte
suplimentare va fi văzută într-o lumină cu totul diferită. Acest lucru ar fi în conformitate cu abordarea
verticală, mai degrabă decât cea orizontală a subiectului, întotdeauna subliniată de Maharaj.
În partea a II-a, prezint o compilație de aforisme ale lui Sri Nisargadatta, selectate din cartea „Eu sunt
Acela”. Nu numai că fiecare din aceste aforisme conține o profunzime de mare înțelepciune, dar ele în mod
colectiv reprezintă o expunere concisă a aspectelor de bază a învățăturii lui Maharaj. Ori de câte ori a fost
posibil, am grupat aforismele în așa fel încât să evidențiez legătura dintre ele, sporindu-le astfel importanța
ca instrument de învățare.

19
 Partea II – Cuvinte care-ți pot schimba viața

Perle din conversațiile cu Sri Nisargadatta Maharaj

(Adnotările compilatorului sunt cu litere mici)

În lumea mea există comuniune, înțelegere, iubire, calitate reală; individul este totalitatea, totalitatea este în
individ. Toți sunt unul și Unul este tot.

***

A ține minte ceea ce trebuie ținut minte este secretul succesului. Ajungi la aceasta prin seriozitate.

***

Știind că lumea-i o parte din mine însumi, eu nu-i acord mai multă atenție decât îi acordați voi mâncării pe
care ați mâncat-o.

Suntem legați de lume din cauza interesului nostru copleșitor față de ea. Cu toate acestea, chiar noi înșine am creat
această lume în primul rând prin imaginație. În ignoranța noastră, noi privim lumea ca și cum ar fi ceva în exterior și
în afara Sinelui nostru și ca și cum acest interes, această cunoaștere, ne-ar putea îmbogăți. Trebuie să învățăm să ne
mutăm atenția dinspre lume chiar spre fenomenul interesului nostru pentru ea.

***

Mintea-i interesată de ceea ce se întâmplă, în timp ce conștiința-i interesată de mintea însăși. Copilul
privește jucăria, dar mama privește copilul, nu jucăria.

Dacă iubești cu adevărat un copil, vei dori să-l înțelegi, dar pentru a-l înțelege, tu trebuie să-i observi
comportamentul cu cât mai puțină intervenție din partea ta. În mod similar, dacă dorești să fii liber, trebuie să știi
cum își produce mintea propria-i robie. Pentru asta, mintea trebuie supravegheată îndeaproape și constant. La fel
cum jucăria copilului n-are nicio importanță pentru a-l înțelege pe copil, la fel și orice gând particular n-are nicio
importanță pentru a înțelege mintea ca întreg. A fi „absorbit” sau „pierdut” în conținutul unui astfel de gând este ca
și cum ai fi luat pe nepregătite și încetezi să mai fii un observator imparțial al mecanismului general al minții!

***

A pierde total orice interes pentru cunoaștere are ca rezultat omnisciența.

***

Odată ce-ți cunoști mintea și puterile ei miraculoase și înlături tot ce-a otrăvit-o, adică ideea unei persoane
separate și izolate, o lași în pace să-și facă treaba cu lucrurile pentru care-i bine pregătită. A păstra mintea la
locul și la munca ei proprie este eliberarea minții.

***

Când nu ceri nimic de la lume, nici de la Dumnezeu, când nu dorești nimic, nu cauți nimic, nu explici nimic,
atunci Starea Supremă va veni la tine neinvitată și neașteptată!

***

Uită de cunoscut, dar amintește-ți că tu ești Cunoscătorul. Nu fii tot timpul cufundat în experiențele tale!

***

20
Amintește-ți că tu ești dincolo de cel care experimentează, mereu nenăscut și fără moarte. Nu uita că nu poți
abandona ceea ce nu cunoști. Pentru a merge dincolo de tine însuți, trebuie să te cunoști pe tine însuți.

Ceea ce nu știm, ceea ce nu înțelegem continuă să ne bântuie, să ne stârnească mintea. Pe de altă parte, odată ce un
lucru-i pe deplin înțeles, îl lași în mod natural în pace și atunci și el te lasă în pace; a fost abordat în modul adecvat
și astfel totul s-a terminat. Există o strânsă legătură cu problema conștientului și a subconștientului. Subconștientul,
fiind depozitarul lucrurilor neînțelese și pe jumătate înțelese, acționează ca un motor psihologic al persoanei. A
expune conștientizării adâncimile minții înseamnă a goli subconștientul de conținutul său și această chestiune
reprezintă o parte esențială a procesului de autoexplorare. Pentru a lăsa în urmă tiparele de gândire, absolut vitală
este abandonarea dorinței și a tuturor formelor de obișnuință ce alcătuiesc în mod colectiv micul eu (adică egoul). J.
Krishnamurti spune cam același lucru atunci când el descrie cum orice reziduu psihologic de gânduri sau experiențe
prost digerate perpetuează activitatea minții (care-i mai puțin odihnitoare), creând astfel mereu noi gânduri și
împiedicând starea de pace. Când gândul este în abdicare, există o oportunitate pentru o viziune mai clară.

***

Seriozitatea nu-i o dorință de-a obține roadele eforturilor proprii. Este expresia unei schimbări lăuntrice a
interesului, interes care se îndepărtează de fals, de neesențial, de personal.

Cu alte cuvinte, dorința de eliberare este de un alt ordin decât dorința așa cum este definită ea în mod normal. De
fapt, „dorința” în acest context poate fi un termen cu totul greșit, din cauza asocierilor sale comune. În general,
cuvântul implică o mișcare spre mulțumirea indusă de trecutul cuiva, în timp ce „seriozitatea” implică o mișcare de
îndepărtare de satisfacția obișnuită sau de căutarea scopului, fiindcă a existat o înțelegere a mecanicității și a lipsei
de sens a acesteia. O astfel de mișcare independentă de trecutul cuiva este determinată și de un tip de energie
complet diferit. În timp ce dorința noastră obișnuită de-a avea una sau alta poate fi considerată o mișcare orizontală
în timp, mișcarea de seriozitate este văzută ca fiind una pe verticală - din lumea spațiu-timp în atemporalitate - și este
în mod necesar însoțită întotdeauna de intuiție. Poate c-ar trebui să inventăm un cuvânt nou pentru acest proces. Vezi
și următoarea declarație a lui Maharaj.

***

Dorinţa de adevăr este cea mai înaltă dintre toate dorinţele, dar ea-i încă o dorinţă. Pentru ca realul să fie,
trebuie să se renunţe la toate dorinţele. Aminteşte-ţi că eşti. Acesta-i capitalul tău de lucru. Rulează-l şi vei
obţine mult profit.

***

Un om care pretinde că știe ce-i bun pentru alții este periculos.

Făcătorii de bine din lume! Fiți atenți la ei!

***

Nu poate exista conștiință fără conștiență, dar poate exista conștiență fără conștiință, ca în somnul profund.

Conștiința este conținutul ei; conștiența n-are conținut, ea este ceea ce face posibilă conștiința. S-ar mai putea spune
că această conștiință este pentru conștiență cam ce-i calculatorul sau „inteligența artificială” pentru inteligența
programatorului.

***

Conștiința nu strălucește prin ea însăși. Ea strălucește printr-o lumină de dincolo de ea.

***

Mintea trebuie să-nveţe că dincolo de mintea schimbătoare se află fundalul neschimbător al conştienței.
Mintea trebuie să ajungă să cunoască adevăratul Sine, să-l respecte şi să înceteze să-l mai acopere complet,
așa cum luna întunecă soarele-n timpul eclipsei solare.

21
 ***

În timp ce mintea-i centrată în corp, iar conștiința-i centrată în minte, conștiința este liberă. Corpul are
impulsurile lui, iar mintea are durerile și plăcerile ei. Conștiința este neatârnată și neschimbată. Ea-i lucidă,
tăcută, pașnică, alertă, fără dorință și fără teamă. Meditează asupra ei ca fiind adevărata ta ființă și încearcă
să fii ea în viața de zi cu zi și o vei realiza în plenitudinea ei.

***

Conştienţa devine conştiinţă atunci când ea are un obiect. Obiectul se schimbă tot timpul. În conştiinţă
există mişcare; conştienţa-i în sine nemişcată şi atemporală, aici şi acum.

După cum am văzut în paginile anterioare, Maharaj face distincție între conștiență și conștiință. Prima-i absolută;
cea de-a doua este relativă la conținutul său și are un subiect.
Lumea-i la fel de iluzorie ca și imaginile unei proiecții cinematografice; față de caracterul trecător al imaginilor
proiectate, conștiința (lumina) este constantă și reală.

***

Orice conștiință-i limitată și, prin urmare, plină de durere. La rădăcina conștiinței se află dorința, nevoia de-
a experimenta.

***

Lumea-i doar o succesiune de experienţe - tu eşti cel care le face conştiente, rămânând totuşi dincolo de
orice experienţă. Este precum căldura, flacăra şi lemnul care arde. Căldura menţine flacăra, flacăra
consumă lemnul. Fără căldură n-ar exista nici flacără, nici combustibil. Similar, fără conștiență n-ar exista
nici conştiinţa, nici viaţa care transformă materia într-un vehicul al conştiinţei.

***

Numele și formele se schimbă neîncetat. Cunoaște-te ca fiind martorul neschimbător al minții

schimbătoare. Acest lucru este suficient.

Astfel, numele și forma (nama-rupa) - fiind trecătoare și definite arbitrar – ele nu pot fi identitatea noastră, adică
ceea ce stă la baza nama-rupa este.

***

Când vei înțelege că numele şi formele sunt cochilii goale, fără niciun fel de conținut şi că ceea ce-i real e
lipsit de nume şi formă - energia pură a vieții şi lumina conștiinței - tu vei fii împăcat și cufundat în tăcerea
adâncă a realității.

***

A-ți aminti de tine însuți este virtute, a te uita pe tine însuți este păcat.

***

A hrăni ideile: „sunt un păcătos, nu sunt un păcătos”, este un păcat. A te identifica cu particularul este tot
păcatul care există. Impersonalul este real, personalul apare și dispare.

A vedea distincții sau a discrimina la nivel psihologic, implicând judecăți de valoare - ceea ce înseamnă a crea
dualitate și, prin urmare, iluzie - este singurul păcat, fiindcă din el își are originea tot răul, toată durerea din lume.
Păcatul este Ignoranța fundamentală, cea care dă naștere mereu Mayei (Irealitate, Iluzie).

***

22
Dacă vrei să păcătuiești, păcătuiește din toată inima, sincer şi deschis. Păcatele au şi ele învățămintele lor
pentru păcătosul serios - așa cum virtuțile au pentru sfântul serios. Amestecul celor două este însă
dezastruos. Nimic nu te poate bloca mai eficient decât compromisul, căci el dovedește lipsă de seriozitate,
seriozitate fără de care nimic nu poate fi împlinit.

„Păcatul” nu-i folosit aici într-un sens fundamental, ca-n cele două declarații anterioare. Ceea ce pare să spună
Maharaj este că dorința de-a nu fi prea bine intenționat poate fi cel mai mare dușman al vieții spirituale.

***

Întregul obiectiv al unei vieţi curate şi bine ordonate este să elibereze omul de robia haosului şi de povara
amărăciunii.

***

Fiind lămurit cu privire la confuzie, devii liber față de ea.

***

Lumea și mintea sunt stări ale ființei. Supremul nu-i o stare. El pătrunde în toate stările, dar nu-i o stare a
ceva.

***

Când ești liber față de lume, tu poți face ceva în legătură cu ea.

Făcând parte din lume, tu faci parte din acest val de confuzie și orice faci, duce la și mai multă confuzie și suferință.

***

Corectează-ţi atitudinea față de corp şi lasă-l în pace. Nu-l răsfăța, nu-l tortura, doar menține-l în funcțiune,
în cea mai mare parte a timpului sub pragul atenției conștiente.

S-ar putea numi aceasta Calea de mijloc: nici indulgență, nici ascetism, nici una dintre ele nu îndepărtează atenția și
energia de la Esențial.

***

Nimic de valoare nu i se poate întâmpla unei minți care știe exact ce vrea.

Toată semnificația adevărată, tot ce are o valoare reală este cu totul dincolo de mintea noastră.

***

Dorește binele tuturor și universul va lucra împreună cu tine. Dar dacă tu vrei propria ta plăcere, trebuie s-o
câștigi pe calea cea mai grea. Înainte de-a dori ceva, merită!

A „dori binele tuturor” ar fi un prim pas spre a vedea lucrurile într-un mod impersonal și a depăși cerințele micului
„eu”. Dar în acest sens trebuie să fim absolut clari în privința motivelor noastre, pentru a nu ne înșela pe noi înșine.

***

Îți pot veni tot felul de experiențe - rămâi neclintit în cunoașterea faptului că tot ce-i perceptibil este trecător
și că doar „Eu sunt” rezistă.

***

Cei care cunosc doar scripturile nu știu nimic. A cunoaște înseamnă a fi.
23
 ***

Propriul tău Sine este învățătorul tău suprem. Învățătorul exterior este doar o piatră de hotar. Doar
învățătorul tău lăuntric este cel care te va însoți până la țel, pentru că el este țelul.

***

În lumea voastră, eu aș fi foarte nefericit. Să mă trezesc, să mănânc, să vorbesc, să dorm din nou - ce
deranj!

Insinuează Maharaj că viața-i zadarnică și că-i preferabil să te sinucizi? Există vreo semnificație esențială în orice
lucru pe care-l face cineva? Maharaj se pare că arată fără echivoc plictiseala și inutilitatea micilor plăceri, a
existenței de rutină, pe scurt, a tot ceea ce majoritatea dintre noi poate aștepta cu nerăbdare... Așadar, noi pierdem
bucuria acelei dimensiuni suplimentare care vine din a trăi în esențial, curgând odată cu viața, în loc să ne luptăm
cu ea, rezultând astfel o viață bogată, plină de sens în fiecare moment al existenței noastre.
Cititorul perspicace poate observa că afirmația lui Maharaj se referă și la toată această chestiune a vieții și a
morții și, în special, la așa-numita „dorință de a trăi”, care merge întotdeauna mână-n mână cu teama de moarte.
Cele de mai sus ar trebui citite coroborate cu următoarele două afirmații ale lui Maharaj.

***

A fi o fiinţă vie nu-i starea ultimă; există ceva dincolo, mult mai minunat, care nu-i nici fiinţă, nici neființă,
nici viu, nici neviu. Este o stare de conştienţă pură, dincolo de limitările spațiului şi timpului. Odată
abandonată iluzia că organismul corp-minte eşti tu, moartea-și pierde aspectul terifiant și ea devine o parte
a trăirii.

***

O problemă personală nu poate fi rezolvată la propriul ei nivel, fiindcă tocmai dorinţa de-a trăi este
mesagerul morţii, după cum în spatele setei de fericire se conturează amărăciunea.

***

Răspunsul întârziat este un răspuns greșit. Gândirea, simțirea şi acțiunea trebuie să fie una şi simultane cu
situația care le cere.

Să comparăm asta cu „acțiunea fără idee” a lui J. Krishnamurti; există o acțiune care nu-i re-acțiune, ci o mișcare
totală care nu-i tributară timpului, fiindcă ea nu-i dependentă de cunoaștere (memorie.)

***

Experiența mea este că totu-i beatitudine, dar dorința de beatitudine creează durere și astfel beatitudinea
devine sămânța durerii. Întregul univers al durerii este născut din dorință. Renunță la dorința de plăcere şi
atunci tu nu vei mai ști ce-i durerea.

Realitatea-i beatitudine, dar gândul-minte (dorința) este mereu jefuitorul.

***

Să fie foarte clar: lumea atârnă de firul conștiinței. Nicio conştiinţă, nicio lume!

Noi credem că există conștiință înăuntrul lumii, dar nu-i deloc așa, lumea-i înăuntrul conștiinței. În afara ei nu
există nimic!

***

Ca să cunoști lumea, tu uiți Sinele; ca să cunoști Sinele, tu uiți lumea.

24
Sinele-i Totul, lumea nu-i decât un mic fragment. Prin urmare, viziunea lumească-i una concentrată într-un mod
îngust, care nu poate îmbrățișa Sinele. Dar chiar și acest lucru este doar aproximativ adevărat. Căci, în cele din
urmă, există doar Sinele; lumea-i o himeră. Frânghia văzută ca șarpe este strict/sau un fapt. Nu se poate vedea atât
frânghia cât și șarpele în același timp. În mod similar, Sinele și lumea se exclud reciproc.

***

Universul tău personal nu există prin sine însuși, el nu-i decât o vedere limitată şi deformată a realului. Nu
universu-i cel care nevoie de îmbunătățire, ci modul tău de-a privi lucrurile.

Tu privești realitatea prin ochii minții și asta o deformează. Lumea „lucrurilor” - adică numele și formele - este
adusă prin dorință. Astfel se creează o lume personalizată în modul cel mai înalt, lumea Mayei (Iluzia). Realul - cel
care-o susține și pe care Maharaj îl numește Posibilitatea Infinită – se află totalmente dincolo de minte.

***

Care-i valoarea fericirii tale, dacă tu trebuie să te străduiești şi să trudești ca s-o obții? Adevărata fericire-i
spontană şi lipsită de efort.

Indiferent ce-a „câștigat” mintea, adică ce-a combinat ea într-un proces de devenire, poate fi ușor dezintegrat din
nou într-un proces de „ne-devenire” De fapt, dar nu știm asta, noi suntem perfecți așa cum suntem și n-avem de-a
face nimic altceva decât să fim deschiși la acest adevăr. A se vedea și următoarele două declarații ale lui Maharaj.

***

Plăcerea şi durerea alternează. Fericirea-i ceva ce nu poate fi zdruncinat. Ceea ce poți căuta şi găsi nu-i
lucrul real. Găsește ceea ce niciodată n-ai pierdut, găsește inalienabilul!

***

Tu ai un scop numai cât timp nu ești complet; până atunci completitudinea, perfecțiunea este scopul. Dar
când ești complet în Sinele tău, complet integrat înăuntru și-n afară, atunci te bucuri de univers și nu mai
muncești la el.

***

Armonia dintre interior și exterior este fericire. Pe de altă parte, autoidentificarea cu exteriorul provoacă
suferință.

***

La rădăcina tuturor este sentimentul „Eu sunt”. Starea minții „există o lume” este secundară, deoarece eu n-
am nevoie de lume ca să fiu, ci lumea are nevoie de mine ca ea să existe.

***

...în cele din urmă, tu ești dovada că Dumnezeu există și nu invers. Pentru că înainte de-a fi pusă orice
întrebare despre Dumnezeu, eu trebuie să fiu acolo ca s-o pun.

***

Înaintea minții, eu sunt. „Eu sunt” nu-i un gând în minte; mintea mi se întâmplă mie și nu eu îi apar minții.
Și câtă vreme timpul și spațiul sunt în minte, eu sunt dincolo de timp și spațiu, etern și omniprezent.

***

25
Prin niciun efort de logică sau de imaginație tu nu poți să-l schimbi pe „Eu sunt” în „Eu nu sunt”. Chiar prin
negarea ființei tale tu O mărturisești. Odată ce înțelegi că lumea-i propria ta proiecție, te eliberezi de ea.

Nu există o Non-Existență reală (Neant); a nega Existența înseamnă a O mărturisi.

***

Nimeni nu eșuează vreodată în yoga....Progresu-i lent la început şi rapid în final. Când eşti pe deplin
maturizat, realizarea-i explozivă.

Procesul yogăi transcende individul. În mod fundamental, mai precis „individul" nu există, doar conștiința există. Și
conștiința, care are fragmentele-n conflict, arde tot timpul de dorința de completitudine și pace, drept care procesul
de învățare continuă mereu.

***

Toată creația trudește pentru Sinele ei și nu se va odihni până când nu se va întoarce la El.

Așa cum râul se varsă în ocean, la fel și „individul” se va reîntoare-n final la Întreg. În mod esențial, toate
creaturile caută fericirea, unificarea cu Sursa lor. Conștiința se mișcă în mod inerent spre o stare de non-dualitate,
ale cărei calități sunt tocmai fericirea și pacea. Așa cum în universul fizic există întotdeauna o tendință prin care
complexul și eterogenul devine mai simplu și uniform (Legea Entropiei), așa și conștiința-i subiect pentru o
„entropie spirituală” analogă, prin care „partea” se contopește cu Întregul.

***

Odată ce ştii cu certitudine absolută că nimic nu te poate tulbura în afară de propria ta imaginație, ajungi să
nu mai ții seama de dorințele şi fricile tale, de conceptele şi ideile tale şi să trăiești numai şi numai prin
adevăr.

Omul este cel mai mare dușman al său, așa cum se spune, și, s-ar putea adăuga, paradoxal, că-i singurul său
dușman; căci, în mod colectiv și individual, omu-i în întregime responsabil pentru karma sa.

***

În marea oglindă a conștiinței, imaginile apar și dispar și numai memoria le dă continuitate. Iar memoria
este materială, distructibilă, perisabilă, trecătoare. Pe astfel de fundații firave noi construim un sentiment al
existenței personale, vag, intermitent, oniric. Această convingere vagă „eu sunt așa și așa” ascunde starea
neschimbătoare a conștiinței pure și ne face să credem că ne-am născut pentru a suferi și pentru a muri.

***

Conștiința și inconștiența, în timp ce se află în corp, depind de starea creierului. Dar Sinele-i dincolo de
corp, dincolo de creier, dincolo de minte. Defectul instrumentului nu se răsfrânge asupra utilizatorului său.

Gândul sau mintea ar trebui privite întotdeauna ca un simplu instrument.

***

Fiecare vede lumea prin intermediul ideii pe care o are despre sine...Dacă te imaginezi pe tine însuți ca fiind
separat de lume, lumea-ți va apărea separată de tine și vei experimenta dorința și frica. Eu nu văd lumea
separată de mine și, prin urmare, n-am de ce să-mi doresc sau să mă tem.

Conform cu Protagoras: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Așa cum este viziunea sa, la fel va fi și felul său de-
a fi, experiența sa despre lume.

***

26
Înțelepciunea constă în a nu uita niciodată Sinele ca sursă mereu prezentă atât a experimentatorului, cât și a
experienței sale.

***

Înțelepciunea neagă veșnic irealul. A vedea irealul este înțelepciune. Dincolo de aceasta se află
inexprimabilul.

***

Să-ți ai ființa în afara acestui corp al nașterii și-al morții și toate problemele tale vor fi rezolvate. Ele există
pentru că tu te crezi născut ca să mori. Nu te înșela și fii liber! Tu nu ești o persoană!

Încă o dată, Maharaj indică spre rădăcina tuturor problemelor noastre: identificarea noastră cu corpul și toate
iluziile ce izvorăsc din asta.

***

Libertatea-i eliberarea de griji. Odată înțeles faptul că tu nu poți influența rezultatele, nu le mai da atenție
dorințelor și fricilor tale. Lasă-le să vină și să plece. Nu le hrăni cu interesul și atenția ta.

Maharaj se referă aici la tipul de atenție personală, cea care conduce în general la o intervenție personală de-un fel
sau altul – de exemplu, o re-acțiune la emoții. A nega o astfel de re-acțiune pe calea atenției impersonale sau printr-
o observare imparțială își poate aduce propria sa acțiune care nu derivă dintr-o personalitate îngustă.

***

Iluzia de a fi corpul-minte este acolo doar pentru că ea nu-i investigată. Non-investigarea este firul pe care
sunt înșirate toate stările de spirit.

***

Toate stările minții, toate numele și formele de existență sunt înrădăcinate în non-investigare, în imaginație
și credulitate. Este bine să spui „Eu sunt”, dar să spui „eu sunt acesta”, „eu sunt acela” este un semn de-a nu
fi investigat, de a nu fi examinat, de slăbiciune mentală sau letargie.

***

Omul care ştie că el nu-i nici corpul și nici mintea, nu poate fi egoist, căci el n-are nimic care să-l facă
egoist. S-ar putea spune și că el e la fel de „egoist” în numele tuturor celor pe care-i întâlneşte, adică
bunăstarea fiecăruia este bunăstarea lui.

***

Toate problemele tale apar pentru că te-ai definit și, prin urmare te-ai limitat. Când nu te gândești că ești
asta sau aia, tot conflictul încetează. Orice încercare de-a face ceva în legătură cu problemele tale este
obligată să eșueze, pentru că ceea ce-i cauzat de dorință poate fi anulat numai de eliberarea de dorință.

Un aspect al acestui lucru este următorul: nu pretinde a fi nimic, nu pretinde a avea nimic, nu există nimic de care
„să fii vrednic” - deci nu există niciodată vreo posibilitate de conflict.

***

Această discuție despre sinele personal și Sinele universal este la nivelul începătorului; treci dincolo și să nu
rămâi blocat în dualitate.

***

27
Mintea pură vede lucrurile așa cum sunt, bule-n conștiință. Aceste bule apar, dispar și reapar, fără să aibă o
ființă reală. Nicio cauză anume nu le poate fi lor atribuită, pentru că fiecare-i cauzată de toate și le afectează
pe toate celelalte. Fiecare bulă-i un corp și toate aceste corpuri sunt ale mele.

În loc de cuvântul „pur” putem pune „clar” sau „intact”, adică ceva ce n-are pentru noi o conotație morală
obișnuită.

***

Să nu vrei nimic, să nu faci nimic – asta-i creația adevărată! A privi universul ivindu-se și scufundându-se în
inima cuiva este o minune.

Adepții Taoismului nu vor avea nicio îndoială în a recunoaște în afirmațiile lui Maharaj și în celelalte două care
urmează, o perfectă rezumare a esenței acelei învățături aparte!

***

Când efortul va fi necesar, efortul va apărea. Când lipsa de efort devine esenţială, ea se va afirma. Nu-i
nevoie să-ți dai viața peste cap pentru asta. Mulţumeşte-te să curgi odată cu ea şi dedică-te complet sarcinii
clipei prezente – care-i moartea lui acum pentru acum, căci a trăi înseamnă a muri. Fără moarte, viaţa nu
poate fi!

***

Să muncești este greu, dar să te reții de munca inutilă este ceva și mai greu.

***

În clipa-n care-ţi cunoşti fiinţa reală, tu nu te mai temi de nimic. Moartea dă libertate şi putere. Pentru a fi
liber în lume, tu trebuie să mori pentru lume. Atunci, universu-i al tău, el devine corpul tău, o expresie şi-o
unealtă. Fericirea de-a fi absolut liber este mai presus de orice descriere. Pe de altă parte, cel care se teme de
libertate nu poate să moară.

A muri pentru lume este libertate. Murind odată (chiar în timp ce te afli încă în trup), fiindcă toată frica opune inițial
rezistență amenințării negației totale și definitive – moartea, atunci nu mai există nimic de care să te temi; nimeni nu
poate muri de două ori.

***

Un om fericit, caută el fericirea? Cât de neliniştiţi sunt oamenii şi cât de agitaţi sunt ei! Pentru că ei sunt
cuprinşi de durere, caută alinarea-n plăcere. Toată fericirea pe care şi-o pot închipui constă în asigurarea
plăcerii repetate.

Fiind interesați de continuitatea plăcerii, ceea ce putem denumi „siguranță” este motorul principal al minții și
singurul obstacol din calea fericirii.

***

Tu dai realitate conceptelor, în vreme ce conceptele-s deformări ale realităţii. Abandonează orice
conceptualizare şi rămâi tăcut şi atent. Fii serios în privinţa asta şi totul va fi bine pentru tine.

Asta-i întreaga Lege; nu există nimic mai mult.

***

Nu te identifica cu lumea și atunci nu vei suferi.

28
Acționând asupra ei sau reacționând la ea, lumea-i pierzania noastră. Cel mai bun remediu este de-a înțelege că noi
înșine am creat lumea și nu altceva din jur. Din acest punct de vedere, există libertate absolută.

***

…durerea şi plăcerea sunt crestele şi văile valurilor din oceanul beatitudinii. În adânc există plenitudine
perfectă.

***

Uciderea-l rănește pe ucigaș, nu pe cel ucis

În mod paradoxical, celui ucis nu i se întâmplă nimic esențial, dar în dualitatea ucigașului, limitele Ignoranței sunt
îngustate și întărite și mai mult.

***

Dacă ai putea să păstrezi în minte ceea ce nu cunoşti, lucrul necunoscut şi-ar revela secretele.

Comparați cu ce spune Hristos: „Caută și vei găsi”.

***

Înțelege bine un lucru și ai ajuns la el.

Acest lucru rezumă atât de bine abordarea pe verticală!

***

Vegetarianismul este o cauză nobilă, dar nu și cea mai urgentă; toate cauzele-s slujite cel mai bine de omul
care s-a reîntors la sursa lui.

Există cu adevărat doar o singură prioritate, după care orice altceva se pune la loc și asta este să aflăm cine suntem.
Mai întâi să ne punem casa noastră-n ordine și abia după aceea să ne preocupăm de celelalte lucruri.

***

Odată auzită, evanghelia realizării de Sine nu va fi uitată nicicând. Ca o sămânţă pusă-n pământ, ea va
aştepta anotimpul potrivit, va încolţi şi va deveni un arbore impunător.

Există o poveste a unui scriitor indian care-a văzut odată o pagină din Upanișade adusă de vânt în curtea sa. A citit
un fragment și asta i-a schimbat viața. Upanișadele constituie probabil cea mai timpurie formulare a acestei
evanghelii a iluminării din istoria omenirii.

***

Când toată falsa autoidentificare este aruncată peste bord, ceea ce rămâne este iubirea atotcuprinzătoare.

***

Învaţă să priveşti fără imaginaţie, să asculţi fără distorsiuni, asta-i tot. Încetează să mai atribui nume şi
forme la ceea ce-i în esenţă fără nume şi fără formă, realizează că fiece modalitate de percepţie este
subiectivă, că ceea ce-i văzut sau auzit, pipăit sau mirosit, simţit sau gândit, aşteptat sau imaginat este-n
minte şi nu-n realitate şi atunci vei experimenta pacea şi libertatea faţă de frică.

Această învățătură de-a privi fără proiecție minții nu-i un tertip. Mai degrabă este dezvățarea de-un obicei rău.
Numele, formele și asocierile lor secrete prin gând n-au decât o importanță secundară, exceptând nivelele
tehnologice și pur funcționale.

29
 ***

Jucatul cu diversele abordări poate fi pus pe seama rezistenţei de-a pătrunde-n interior, a fricii de-a fi nevoit
să abandonezi iluzia că eşti ceva sau cineva în particular.

Un obicei care nu-i ceva neobișnuit în rândul teologilor și a studenților în religie comparată!

***

Persoana nu există ca atare. Există doar restricţii şi limitări și suma totală a lor definesc persoana.

Ceea ce noi numim „persoane” sunt în realitate procese - și chiar și atunci numai empiric, într-un cadru spațiu-timp
care-i relativ în modul nostru dat de percepție și nu dintr-un punct de vedere absolut. La nivel absolut există doar
Conștiința - conștientizarea că „Eu sunt”. Restricțiile și limitările la care face aluzie Maharaj sunt noțiunile „eu sunt
acesta”, „eu sunt acela”, care ne reduc la nivelul relativ producând persoana ireală. Acesta-i motivul pentru care
Maharaj ne admonestează și ne îndeamnă să nu ne abatem de la „Eu sunt”. Întreaga artă a meditației constă în, sau
cel puțin începe cu, vizionarea jocului apariție-dispariție și reapariție a nenumăratelor lucruri.

***

Din punctul meu de vedere totul se întâmplă de la sine, cu desăvârșire spontan. Dar omu-și imaginează că
lucrează pentru un stimulent, spre un scop. El are întotdeauna o răsplată-n minte și se străduiește pentru ea.

Dacă omul nu-i o entitate psihologică separată, atunci într-adevăr, prin necesitate logică, lucrurile trebuie să se
întâmple de la sine.
***

Suferinţa-i un apel la cercetare, orice durere are nevoie de investigare. Nu-ţi fie lene să gândeşti!

La fel cum durerea corporală este un semnal că ceva nu-i în regulă cu corpul, tot așa și conflictul, anxietatea și
tulburările psihice sunt o indicație că ceva nu-i în regulă cu funcționarea psihicului, adică psihicul are nevoie de
investigare. Ignorăm astfel de semnale, iar ele ne pun în pericol.

***

Trăirea este singurul țel al vieții.

***

În realitate, timpul și spațiul există în tine și nu tu exiști în ele. Ele sunt moduri de percepție, dar nu sunt
singurele.

***

Mintea creează timp și spațiu și ea-și ia propriile creații ca realitate. Totu-i aici și acum, dar nu-l vedem.
Într-adevăr, totul este în mine și prin mine. Nu există nimic altceva. Chiar ideea de „altceva” este un
dezastru și o calamitate.
***

Timpu-i în minte, spațiu-i în minte. Legea cauzei și-a efectului este și ea tot un mod de gândire. În realitate,
totu-i aici și acum și totul este unul. Multitudinea și diversitatea există numai în minte.

Timpul și spațiul n-au o bază obiectivă în realitate; ele sunt simple categorii ale minții, și același lucru-i valabil și
pentru cauzalitate. Toate trei apar și dispar odată cu mintea. Potrivit lui Maharaj, întregul univers afectează în orice
clipă chiar și cea mai mică particulă, ceea ce-nseamnă că toate lucrurile-s interconectate și că n-are rost să
identificăm cauze unice.

30
 ***

Greşite-s alegerile pe care le faci. A-ţi închipui că vreun lucru mărunt – hrană, sex, putere, faimă – te poate
face fericit, înseamnă să te înşeli.

Fericirea se găsește numai în Sine, nu și-n lucrurile trecătoare ale lumii.

***

Sinele-i universal şi ţelurile lui sunt universale. Nimic personal nu există în Sine. Trăieşte o viaţă ordonată,
dar să nu faci din asta un scop.
***

Nimic nu-i mai profitabil lumii ca renunţarea la profit. Un om care nu mai gândeşte în termeni de pierdere şi
câştig este cu adevărat un om non-violent, căci el este dincolo de orice conflict.

A gândi în termeni de câștig și pierdere implică afirmarea nechibzuită a separării de bază a cuiva de restul
Universului. Această separare-i actul primordial de violență al omului.

***

A diviza şi-a particulariza este chiar natura minţii. Nu-i nimic rău în divizare, dar separaţia merge împotriva
faptului. Lucrurile şi oamenii se deosebesc, dar ei nu-s separaţi. Natura-i una singură, realitatea-i una
singură. Există lucruri opuse, dar nicio opoziţie.

***

Când însă priveşti la orice lucru ca fiind separat de tine, tu nu poţi să-l iubeşti, fiindcă te temi de el.
Alienarea cauzează frica şi frica adânceşte alienarea. Este un cerc vicios. Numai realizarea de Sine poate
să-l spargă. Îndreaptă-te spre ea cu hotărâre.

***

Întocmai cum un fir de praf din ochi, cauzând o inflamaţie, poate să şteargă cu totul lumea, tot aşa-i şi cu
ideea greşită „eu sunt corpul-minte”, ea determină preocuparea de sine, cea care face universul obscur. Este
inutil să lupţi cu simţământul de-a fi o persoană separată şi limitată dacă rădăcinile lui nu-s dezvelite.
Egoismu-i înrădăcinat în ideile greşite despre tine însuţi. Clarificarea minţii este yoga.

***

Mintea nu poate cunoaște ceea ce-o depăşeşte, dar mintea-i cunoscută de ceea ce-i dincolo de ea.

***

În Realitate nimic nu se întâmplă. Pe ecranul minţii, destinu-şi proiectează continuu imaginile, amintiri ale
proiecţiilor trecute şi astfel iluzia se reînnoieşte constant. Imaginile vin şi pleacă - lumină interceptată de
ignoranţă. Vezi lumina şi nu lua în seamă imaginea!

Lucrurile se întâmplă doar cu corpul și mintea, niciodată cu Sinele, matricea neschimbătoare a celui schimbător.

***

Ai început ca un copil și vei sfârși ca un copil. Orice-ai dobândit între timp trebuie să pierzi și s-o iei de la
început.

***

31
Ceea ce-ţi trebuie va veni la tine, dacă nu ceri ceea ce nu-ţi trebuie. Totuşi, doar puţini oameni ajung la
această stare de completă lipsă de pasiune şi detaşare. Este o stare foarte înaltă, chiar pragul eliberării.

O frumoasă definiție a stării de austeritate în sens spiritual!

***

Există întotdeauna momente-n care te simţi gol şi înstrăinat, dar asemenea momente sunt cât se poate de
dezirabile, căci asta-nseamnă că sufletul şi-a aruncat lanţurile şi ancorele şi el pluteşte lin spre ţinuturi
îndepărtate. Asta-i detaşarea - când vechiul s-a sfârşit şi noul n-a venit încă. Dacă ţi-e frică, starea poate fi
chinuitoare, dar de fapt nu există nimic de care să-ţi fie teamă. Aminteşte-ţi acest sfat: indiferent peste ce
dai, mergi dincolo!

Nu-mi amintesc să fi început vreodată cunoașterea că „Eu sunt”; nu-mi pot imagina vreodată să înceteze „Eu sunt”,
deoarece ideea mea de neant nu ajunge la el.

***

Întregul progres real este ireversibil. Suişurile şi coborâşurile nu fac decât să arate că tu n-ai pus învăţătura
la inimă şi că transpunerea ei în acţiune n-a fost pe deplin operată.

***

Atemporalul cunoaște timpul, dar timpul nu cunoaște atemporalul.

Atemporalul este terenul tuturor lucrurilor, iar „lucrurile” există întotdeauna în timp. Mai marele conține mai micul
și niciodată invers.
***

Amintirea dorinţelor trecute nesatisfăcute încătuşează o energie care se manifestă în persoană. Când această
încărcătură de energie se epuizează, persoana moare. Dorinţele nesatisfăcute sunt transferate-n viaţa
următoare. Autoidentificarea cu trupul creează dorinţe mereu noi şi asta n-are sfârşit, dacă acest mecanism
al ataşamentului nu-i clar perceput. Claritatea-i cea care eliberează, căci nu poţi abandona dorinţa decât
dacă cauzele şi efectele ei sunt percepute cu claritate. Eu nu zic că aceeaşi persoană renaşte. Ea moare şi cu
asta gata, dar amintirile ei rămân, la fel și dorinţele şi fricile ce furnizează energia pentru o nouă persoană.

***

Pace, putere, fericire, acestea nu-s niciodată stări personale; nimeni nu poate spune „pacea mea”, „puterea
mea, fiindcă „a mea” implică exclusivitatea care-i fragilă și nesigură.

***

Tu eşti preocupat de propria-ți fericire şi eu îţi spun că nu există așa ceva. Fericirea nu-i niciodată a ta, ea-i
acolo unde „eu”-ul nu este.

Fericirea-i doar atunci când Realitatea-ți umple inima, iar în Realitate nu există diviziuni precum „eu” și „tu”.

***

Dacă tu nu te cunoști bine, cum îl poți cunoaște pe celălalt? Și atunci când te cunoști pe tine însuți, tu ești
celălalt!

***

A fi o persoană înseamnă a fi în somn.

32
 ***

Eliberarea nu-i rezultatul unor mijloace aplicate cu abilitate, nici al circumstanţelor. Ea-i dincolo de
procesul de cauzalitate. Nimic n-o poate constrânge să se producă, nimic n-o poate împiedica.

***

Gândeşte-te la tine însuţi pe orice cale, însă caută să nu introduci corpu-n imagine. Există numai un torent
de senzaţii, percepţii și amintiri.

Descartes a provocat multă confuzie în gândirea occidentală cu celebrul său dicton (sau ar trebui să-i spunem
infam): „Gândesc deci exist!” Acest lucru, desigur, este un exemplu flagrant de „a sări direct la concluzii”. Tot ce-
avea dreptul să afirme el este: „Cred că primesc impresii senzoriale, deci există senzație, gândire”. Această senzație
și gândire nu poate servi ca dovadă pentru nimic dincolo de Sine. Este suficient pentru Sine; o astfel de introspecție
conduce inevitabil la tăcere, tăcerea care vorbește atât de tare despre limitarea și impotența minții în cunoașterea
Realității.
Este evident că ceea ce vrea să spună cu adevărat Descartes este că „eu sunt o persoană” din cauza influenței pe
care o are observarea unui corp cu care s-a identificat gândul. Dacă ar fi fost altfel, s-ar putea să-și fi inversat
revelația, după cum urmează: „Eu sunt, de aceea gândesc”.

***

Un om căruia i se dă o piatră despre care-i asigurat că-i un diamant nepreţuit, va fi nespus de mulţumit până
când el îşi va da seama de greşeală; la fel și plăcerile-şi pierd gustul, iar durerile spinii, atunci când Sinele-i
cunoscut. Ele-s văzute aşa cum sunt, răspunsuri condiţionate, simple reacţii, atracţii şi repulsii evidente,
întemeiate pe amintiri şi păreri preconcepute. De obicei, plăcerea şi durerea-s experimentate atunci când ele-
s aşteptate. Totu-i o chestiune de obiceiuri şi convingeri dobândite.

***

Câtă vreme există trupul şi senzaţia de identitate cu trupul, frustrarea-i inevitabilă. Numai atunci când te vei
cunoaşte ca fiind în întregime străin de trup şi diferit de el, vei găsi pace-n amestecul de frici şi pofte, care-s
inseparabile de ideea „eu sunt corpul”.

Oare nu toate problemele psihologice provin din această identificare cu corpul? Nevoile organismului sunt
tolerabile, dar ele nu se opresc aici. Din păcate, noi nu suntem mulțumiți de existența corporală sau „vegetativă”
doar de „ființă”. Suntem mai mult intersați în „a deveni” ceva, fie asta sau aia. Astfel, prin identificarea cu
„trupul” se produce cunoașterea că sunt; „mintea”, ca centru de dorință se cristalizează și de acum încolo ea
rămâne o povara imensa care-i mereu cu noi, iar noi suntem departe de conștiința EU SUNT așa cum este indicat de
Maharaj.

***

„Aici” este pretutindeni și „acum” este mereu. Treci dincolo de ideea „eu sunt corpul” și vei descoperi că
spațiul și timpul sunt în tine și nu tu ești în timp și spațiu. Odată ce-ai înțeles asta, principalul obstacol în
calea realizării este dat la o parte.

***

Lumea nu-i decât suprafaţa minţii, iar mintea-i infinită. Ceea ce numim gânduri nu-s decât unde pe
suprafaţa minţii. Când mintea-i liniştită, ea reflectă realitatea. Când ea-i pe de-a întregul nemişcată, se
dizolvă şi nu mai rămâne decât realitatea. Această realitate-i atât de concretă, atât de prezentă și mult mai
tangibilă decât mintea şi materia încât, în comparaţie cu ea, până şi diamantu-i moale ca untul. Această
realitate copleşitoare face din lume un soi de vis, înceţoşat, irelevant.

Acest lucru răspunde frumos la întrebarea atât de des pusă-n mintea oamenilor: „Care-i valoarea (dacă există ea
cumva) a unei minți liniștite?” Toată percepția este în cele din urmă prin minte, cel de-al șaselea organ al nostru de
simț. La fel cum un astronom care se uită la cerul nopții prin telescopul său obține cele mai bune rezultate atunci
33
când există un minim de turbulență atmosferică, la fel și omul poate vedea lucrurile clar numai atunci când mintea
lui este liniștită.

***

Fericirea-i natura noastră reală şi noi nu vom avea odihnă până ce n-o vom găsi. Dar rareori ştim unde s-o
căutăm. Odată ce-ai înţeles că lumea nu-i decât o viziune deformată a realităţii şi că nu-i ceea ce pare a fi,
tu eşti eliberat de obsesiile ei.

Fericirea nu trebuie urmărită, trebuie doar să demontăm cauzele nefericirii noastre, așa cum este indicată de
Maharaj, pentru că Fericirea, care-i o stare calitativ diferită de a fi, se afirmă pe sine.

***

...plăcerea-i o distracţie şi-un chin, căci ea nu face decât să vă întărească falsa convingere că-i nevoie s-aveţi
şi să faceţi lucruri ca să fiți fericiţi, pe când în realitate-i tocmai contrariul.

O implicație a acestui lucru este că plăcerea transcende vechea zicală despre viață ca fiind nedreptă, fiindcă unii au
mai mult decât alții.

***

…să vezi fiecare lucru ca fiind imaginaţie născută din dorinţă. Noi pierdem realul din lipsă de atenţie şi
creăm irealul din exces de imaginaţie.

***

Fă ceea ce crezi și să crezi în ceea ce faci. Toate celelalte sunt pierderi de energie și timp.

***

A fi înseamnă a suferi. Cu cât va fi mai strâmt cercul autoidentificării mele, cu atât mai acută va fi mai
suferinţa cauzată de dorinţă şi frică.

A fi, în acest context înseamnă a exista ca fragment într-o stare de dualitate. Acest fragment caută mereu siguranța,
fără să realizeze că nu există niciun astfel de lucru, ci munca sa veșnică.

***

Obstacolu-i acceptarea nerealului ca real; a vedea falsul ca fals şi respingerea lui permite realităţii să se
ivească.

Când funia care-a fost luată drept șarpe este văzută ce-i ea cu adevărat, își pierde influența asupra minții. Intuiția
aduce pe neîntârziat libertatea.

***

Ceea ce te învăţ eu este calea străveche şi simplă de eliberare prin înţelegere. Înţelege-ţi propria minte şi
influenţa ei asupra ta se va spulbera. Mintea înţelege greşit, neînţelegerea-i chiar natura ei. Indiferent ce
nume i-ai da, înţelegerea justă-i singurul remediu, cel dintâi, dar şi cel din urmă, căci ea tratează mintea aşa
cum este.

Singura robie este cea a lipsei de înțelegere a minții; teroarea ei făcându-se în întregime de la sine.

***

Persoana-i ceea ce eu par a fi în ochii altor persoane. Pentru mine însumi, eu sunt întinderea infinită a
conștiinței, în care apar și dispar nenumărate persoane, într-o succesiune nesfârșită.
34
Conform cu Ashtavakra Gîta: „Ce ciudat este că-n mine, oceanul nelimitat, eul individualizat apare ca valul. Se
intersectează cu altul, se joacă o vreme și dispare după natura sa”.

***

Menține în minte doar sentimentul „Eu sunt”, transformă-te treptat în el, până când mintea şi sentimentul
tău devin una. Prin încercări repetate, vei găsi echilibrul potrivit între atenție şi afecțiune, iar mintea ta va fi
ferm stabilită în gândul-sentiment „Eu sunt”. Indiferent ce gândești, spui sau faci, acest simțământ de fiinţă
imuabilă şi afectuoasă rămâne fundalul veșnic prezent în minte.

Acest lucru implică într-adevăr disocierea de minte cu cererile sale nenumărate și neliniștea ei generală - mintea
care se hrănește cu persoana falsă, autocreată de imaginația ei.
Mi se pare că pentru cei care găsesc dificilă meditația asupra lui „Eu sunt”, o alternativă valabilă ar putea fi
„Eu nu sunt un lucru”, deoarece exprimă în esență aceeași realitate.

***

Ceea ce-i schimbător se modifică fără încetare, pe când ceea ce-i neschimbător aşteaptă. Nu aştepta ca
schimbătorul să te ducă la ceea ce-i neschimbător - asta nu se poate întâmpla niciodată.

Într-o lume reală a atemporalității și aspațialității, unde-i schimbarea?

***

...tu însuţi eşti punctul care percepe, sursa fără dimensiune, a tuturor dimensiunilor.

Deoarece acest punct de percepere conține toate dimensiunile, el trebuie să fie de la sine meta-dimensional sau
dincolo de dimensiuni. Prin urmare, nici chiar noțiunea de „punct”, nici opusul său „pretutindeni” pot face aluzie
la indescriptibil.

***

Omul realizat cunoaște ceea ce alții doar aud, dar nu experimentează. Din punct de vedere intelectual ei pot
părea convinși, dar în acțiune, ei își trădează sclavia…

Epilog

Când totu-i spus și făcut, pare destul de ironic faptul că mesajul lui Maharaj, care-i practic extrem de
simplu, a fost găsit greu de înțeles de unii. Același lucru s-a întâmplat și cu învățăturile originale ale
Upanișadelor și cu învățăturile lui Ramana Maharshi și J. Krishnamurti. Orice lucru simplu în viață poate fi
complicat, chiar și într-o asemenea măsură încât este imposibil din punct de vedere omenesc să-l mai
înțelegem. Foarte des, oamenii nu complică în mod conștient sau umbresc intuițiile, fiindcă adevărul
simplu-i mult prea exploziv pentru o minte fixată-n rutină, atașată la unele perspective preconcepute lume,
din care derivă confort și siguranță. Așa că cineva îmbracă acest adevăr pentru a-l face mai gustos, dar în
acest proces îl și atenuează.
Ceea ce spune Maharaj în esență este că individualitatea mult lăudată a omului este o iluzie totală. Așa
cum un curcubeu este de fapt o iluzie optică, la fel și individualitatea se bazează pe o neînțelegere a minții
care trebuie să se dezamorseze. Nu există altă eliberare decât renunțarea la atașamentul nostru față de
această falsă abstracție. Această capitulare nu-i un act de voință, cum ar fi abandonarea în fața unei
anumite zeități; căci ce-i voința altceva decât o parte a individualității ce trebuie predată? Asta-nseamnă o
renunțare, o moarte pentru tot ce-am construit pentru și prin mine însumi - atașamentul față de toate
posesiunile mele materiale și intelectuale. Această renunțare reprezintă o pauză totală cu continuitate, care,
cel puțin inițial, este extrem de dureroasă pentru c-am investit atât de mult în trecutul „meu” și-n amintirile
35
lui. Există o rezistență extraordinară față de acest adevăr, fiindcă asta echivalează cu negarea propriei
ființe.
Acum, a trăi fără fundalul din trecut semnifică un nou stil de viață revoluționar, pentru că din punct de
vedere psihologic tu trăiești din clipă în clipă împreună cu necunoscutul, este ceva cu totul fără precedent.
Viața dobândește apoi o nouă prospețime și-un nou sens și recunoști că de fapt nu există nimic. După ce-ai
alungat toate acomodările psihologice, nu mai este nimic de protejat și nici nu mai ai ce să dovedești nici
pentru tine, nici pentru lume. Orice-ai face este o acțiune fără să te gândești la roadele ei, ceea ce-nseamnă
că micul sine nu se mai cultivă. A devenit foarte clar că tot ce-i implicat în zona „individului” este
minciună și tot ce-i fals își are originea în conceptul greșit de „individ”. În mod straniu, omu-i de fapt puțin
conștient de acest adevăr, pentru că atitudinea sa față de subiect este extrem de ambivalentă. Pe de o parte,
el este intolerant față de orice activități care-s sunt prea induse de ego, când va vorbi peiorativ despre
comportamentul centrat pe ego. Pe de altă parte, el laudă unicitatea individualității. Acum egoul este
individualitate; nu-l putem avea în ambele sensuri.
Prin urmare, cineva care-i serios în probleme spirituale va fi foarte atent la întreaga sa viață de gândire,
sentimentul continuu al egoului, care mereu îl învăluie ca o aură invizibilă. El trebuie scăzut în același mod
în care se aruncă un costum de haine vechi. Dar analogia nu-i în întregime exactă, fiindcă nu poate exista o
entitate care-n mod conștient „face colapsul”, fiindcă această entitate ar putea fi doar egoul și egoul nu se
poate elimina pe sine. Este ceva mult mai subtil decât ar transmite cuvintele. Mai degrabă, chiar actul de a
se vedea pe sine ca cineva este un compozit de idei și imagini fără realitate inerentă, dar având în vedere
continuitatea de memorie și obiceiul, este catalizatorul acestei transformări. Când fantezia-i expusă pentru
ceea ce-i ea, realitatea se afirmă din proprie inițiativă – asta-i adevărata magie. În această realitate există o
creativitate și-o unicitate ce transcend limitările individului. Mecanicitatea și lipsa de importanță inerentă a
tuturor proceselor psihologice sunt văzute pentru ceea ce sunt ele cu adevărat. De asemenea, demarcația
noastră ascuțită dintre viață și moarte a fost complet ștearsă. Știind bine ce înseamnă să mori în fiece clipă,
fiind încă în corp, te afli în termeni intimi cu Moartea; supraviețuirea fizică și-a pierdut forța convingătoare
și importanța. Treci cu adevărat prin viață pe-o bandă de rulare mai ușoară.

Maharaj și moralitatea

Unele persoane, în special cele din Occident, se pot întreba dacă Maharaj a pus suficient accent pe
moralitate în căutarea spirituală a omului. Ideea este că omul eliberat de frământările sale este Moralitatea
personificată. Prin urmare, un astfel de om n-are nevoie de niciun ordin moralist ca să trăiască drept.
Astfel, principala preocupare a lui Maharaj este de a-l elibera pe om din robia sa, după care orice altceva va
avea grijă de sine. Pe de altă parte, omul în starea sa nerăscumpărată nu poate trăi moral, indiferent de
învățătura morală care i se dă. Este o imposibilitate intrinsecă, pentru că însăși temelia sa-i imoralitatea.
Adică omul trăiește o minciună, o contradicție de bază, funcționând în toate relațiile sale ca „entitatea
separată care se crede a fi”, în timp ce-n realitate nu există o astfel de separare. Prin urmare, cu fiecare
acțiune a sa omul aduce violență față de alte „sine” și „creaturi”, care-s doar manifestări ale conștiinței
unitare. Carevasăzică, societatea a trebuit să inventeze niște restricții pentru a se proteja de propriile sale
excese cele mai grave și pentru a menține astfel un fel de status quo. Regulile arbitrare ce rezultă și care
variază în funcție de loc și timp sunt pur relative, iar ele se numesc „moralitate”. Prin susținerea acestui
„ideal” inventat de om ca fiind binele cel mai înalt - adesea sancționat de „revelația” religioasă și de
scripturi, societatea i-a oferit omului încă o scuză pentru a ignora căutarea eliberării sau a o retrograda la o
prioritate destul de scăzută în schema sa de lucruri.

36
 Appendix

Cosmogonia după Sri Nisargadatta Maharaj

Nemanifestatul-Unicitatea-Pura Subiectivitate
care nu este conștientă de sine

(Realul efectiv)

Nașterea Moartea fizică sau fiziologică

(prin vederea falsului ca
Ce suntem noi cu adevărat
fals,
Conștiința=Absolutul ireal)

Superpoziție Dizolvarea
superpoziției

Manifestatul-Multitudinea aparentă (eu și tu)

Conștient de sine și nefericit
Nu se poate suporta pe sine! De aceea
năzuiește la Unificare într-un proces de
entropie spirituală
(Irealul efectiv, Maya)

Observați cum activitatea minții, care în esență este imaginația, se suprapune peste real și-n acest fel
produce lumea multitudinii. Numai atunci când cineva moare psihologic în fața a tot, există starea naturală
despre care vorbește Maharaj (deși nu există niciun „cineva” care s-o trăiască!) și ciclul se încheie.
Suprapunerea capătă o viață proprie, astfel încât să nu existe conștientizarea faptului că cineva-i un
compozit alcătuit din real și ireal. Interesant este că există o analogie științifică modernă. Fizicienii folosesc
termenul de „superpoziție” pentru a desemna o suprapunere a unui lucru pe altul, cum ar fi o expunere dublă
în fotografie. O „superpoziție coerentă” merge, totuși, și mai departe de atât. Este un compozit care și-a
asumat propria sa identitate și caracter, destul de diferit de componentele sale originale. Astfel de
superpoziții coerente sunt foarte frecvente în mecanica cuantică. De exemplu, funcția de undă a unei
particule ca foton este superpoziția coerentă a tuturor interacțiunilor posibile dintre acea particulă și un
sistem de măsurare. Văzut în această lumină, omul în starea dualistă se manifestă ca suprapunerea tuturor
interacțiunilor posibile dintre „observator” (adică suma totală a condiționării sale) și „lume”.

„Viețile noastre, în loc să fie trăite de noi așa cum pare să credem, sunt de fapt trăite pentru noi, ca toate
personajele din vis ....”
R. S. Balsekar, Indicatori din partea lui Nisargadatta Maharaj

37
Bibliografie

Balsekar, Ramesh S., Indicatori din partea lui Nisargadatta Maharaj, Bombay: Chetana; Durham,
N.C.: The Acorn Press, 1982

Brent, Peter, Oameni mari ai Indiei, Harmondsworth, Middlesex, England, Penguin Books, 1972

Nisargadatta, Maharaj, Eu sunt Acela – Convorbiri cu Nisargadatta Maharaj, ediția a treia,

traducere din marathi de Maurice Frydman și editată de Sudhakar S. Dikshit, Bombay: Chetana;
Durham, N.C. The Acorn Press, 1983 (retipărită în 1984).

Înainte de Conștiință, editată de Jean Dunn. Durham, N.C., The Acorn Press

Semințe de Conștiință – Înțelepciunea lui Sri Nisargadatta, editată de Jean Dunn, New York, Grove
Press, 1982

Sri Nisargadatta Maharaj – volum de prezentare, 1980. Bombay, Sri Nisargadatta Adhyatina
Kendra, 1981

38