Curs 1 embriologie

Dezvoltarea morfologică a fiinţelor vii din momentul fecundării până la dezvoltarea

unei forme viabile a preocupat gânditorii din cele mai vechi timpuri.
Dezv omului este un proces continuu care incepe la fecundatie, Presupune procese de
diviziune celulalara, migrare, apoptoza, diferentiere, crestere celulara prin care zigotul se
tranforma intr-o fiinta umana. Chiar daca cele mai multe modificari au loc in perioada prenatala,
dezv nu se opreste la nastere.

Etapa intrauterină
Perioada embrionară
Perioada preembrionară:
săptămâna 1 i.u. = fecundaţia, segmentarea, nidaţia, morula, blastocistul, prima foită
embrionară.
săptămâna 2 i.u.= discul embrionar didermic, finele nidaţiei.
Perioada embrionară propriu-zisă: săptămânile 3-8 i.u.
Perioada fetală: săptămâna 9 i.u. – termen (săptămâna 38 i.u.)
Etapa postnatalã
perioada perinatală: 0-7 zile
perioada nou-născut: 0-1 lunã
perioada sugar: - 1 an
perioada copilăriei: I/ - 7 ani; II/ - 10-12 ani
perioada prepuberală: 10 ani/f; 12 ani/m
perioada pubertăţii: 11-14 ani/f; 13-16 ani/m
perioada adolescent / postpuberală: - 19-20 ani
perioada adult: maturitate timpurie: 20-25 ani
maturitate propriu-zisă: 25-60 ani
perioada bătrâneţe / senescenţă: > 60 ani

Factorii teratogeni pot fi clasificaţi didactic în factori genetici (ereditari, endogeni) şi de

mediu (exogeni).
Interrelaţia factorilor teratogeni cu factorii dezvoltãrii depinde de intensitatea agentului
teratogen şi perioada în care acţioneazã.
În primele 2 sãptãmâni, dacã acţiunea lor intereseazã un numãr mare de celule,
se produce moartea embrionului; dacã atinge un numãr mic de blastomere, nu va afecta
dezvoltarea (legea “tot sau nimic”)
În funcţie de natura lor, factorii teratogeni: fizici, chimici, biotici, alimentari
(nutriţionali), endocrini şi complexe de factori.
-pot acţiona direct asupra embrionului traversând placenta nemodificat (thalidomida,
sulfamidele, tetraciclina), ca metaboliţi toxici, sau anticorpi .
-prin intermediul organismului matern (factorii nutriţionali).

Perioada embrionarã proproi-zisa (s3-s8) prezintã o maximã sensibilitate faţã de

agenţii teratogeni fiind etapa de maximã diferenţiere, de formare a primordiilor de organe
(organogeneza). Un factor teratogen poate afecta mai multe organe concomitent determinând
anomalii complexe, sindroame.
În perioada fetalã sensibilitatea faţã de factorii teratogeni scade treptat odatã cu
procesului de diferenţiere.

1
Spermatogeneza
Spermatogeneza este un proces biologic complex prin care se formează gametul sexual
masculin numit spermatozoid. Gameţii conţin jumătate din numărul de cromozomi existent în
fiecare dintre celulele somatice care alcătuiesc corpul uman. Reducerea numărului de
cromozomi se realizează prin meioză. Meioza presupune o diviziune reducţională şi una
ecuaţională.
Celulele germinale primordiale iau naştere din ectodermul primar înainte de
diferenţierea acestuia, migrează de-a lungul liniei primitive, printre celulele liniei primitive şi
în săptămâna a treia i.u. ajung printre celulele endodermale din peretele sacului vitelin, lângă
originea alantoidei. Odată cu formarea mezodermului celulele germinale primordiale se dispun
printre celulele mezodermului splanhnic extraembrionar al veziculei viteline. În săptămâna a
patra i.u. celulele germinale primordiale migrează pe calea mezourilor, ajungând la începutul
săptămânii a 5-a i.u. în dreptul crestelor gonadale. În săptămâna a şasea i.u. celulele germinale
primordiale colonizează creasta gonadală şi sunt încorporate în cordoanele sexuale primare,
transformând creasta gonadală în gonadă (ovar sau testicul). Celulele germinale primordiale au
rol inductor; dacă nu colonizează creasta gonadală până la finele săptămânii a şasea i.u. creasta
gonadală nu se transformă în gonadă.
Celulele germinale primordiale sunt celule cu garnitură cromozomală diploidă (ca orice
altă celulă somatică) care conţin cromozomii sexuali XY sau XX. Celulele germinale se divid
prin mitoze succesive în urma cărora se obţin noi celule cu garnitură cromozomală diploidă:
spermatogoniile în testicul şi ovogoniile în ovar.
În cadrul spermatogenezei spermatogonia se transformă în spermatozoidul matur
(spermie). Acest proces durează 62 – 64 zile.
Spermatogoniile sunt celule diploide (46 cromozomi - 2N - ADN). Ele sunt situate la
nivelul stratului bazal al tubului seminifer, îşi măresc dimensiunile şi suferă mitoze în urma
cărora devin spermatocite primare (de ordinul I).
Diviziunea reducţională a meiozei începe prin dublarea cantităţii de ADN a
spermatocitului de ordinul I (46 cromozomi - 2N - ADN dublu).
Fiecare spermatocit de ordinul I (spermatocit primar) parcurge diviziunea reducţională
în urma căreia se divide în câte două spermatocite secundare, celule haploide (23 cromozomi -
N - ADN dublu). Jumătate dintre spermatocitele secundare conţin cromozomul sexual X iar
celelalte cromozomul sexual Y.
Fiecare dintre cele două spermatocite secundare astfel obţinute începe diviziunea
ecuaţională, la sfârşitul căreia fiecare spermatocit secundar se divide în două spermatide.
Spermatidele sunt celule haploide (23 cromozomi - N - ADN).
Prin acumulări calitative, fără alte diviziuni, spermatidele se transformă în spermii
mature. Când spermatogeneza este completă, spermiile ajung în lumenul tubilor seminiferi.
Spermatogeneza incepe la pubertate, este un proces continuu ce are loc intreaga viaţă a
individului. Spermatogeneza este controlată neuro-hormonal de către: hipotalamus
(gonadotropin releasing hormon - Gn-RH), adenohipofiză (FSH şi LH) şi testiculul endocrin
(testosteron, dehidroepiandrosteron, proteina transportoare pentru hormonii androgeni ABP,
hormonul anti - Müllerian).

2
Ovogeneza
Ovogeneza este un proces biologic complex prin care se formează gametul sexual
feminlin numit ovotida (ovul).
Ovogeneza începe în perioada fetală (intrauterin) şi continuă până la menopauză.
În săptămâna a 7-a, prin proliferarea celulelor germinale în interiorul ovarului embrio-
fetal are loc formarea de ovogonii, celule cu garnitură cromozomală completă (2N). Acestea se
înmulţesc prin mitoză. La sfârşitul lunii a
5-a multiplicarea ovogoniilor încetează. Înainte de naştere ovogoniile îşi măresc
volumul, se diferenţiază şi devin ovocite primare.
Ovocitele primare intră în prima divziune a meiozei (diviziunea reducţională a meiozei).
Începutul meiozei este marcat de dublarea cantităţii de ADN (2ADN). Se obţin astfel Ovocite
primare, celule diploide (2 n) cu ADN dublu, care ajunse în profaza primei divizuni a meiozei
se blochează şi rămân blocate mult timp după naştere, până în momentul ovulaţiei.
Ovocitele primare blocate în profaza primei divizuni a meiozei sunt conţinute în foliculii
ovarieni primordiali, constituiţi din celule epiteliale foliculare. În ovarul fătului de sex feminin,

3
 la naştere, există aproximativ 2 000 000 ovocite primare adăpostite în tot atâţia foliculi
ovarieni. Celulele foliculare care înconjoară ovocitul primar secretă o substanţă (oocyte
maturation inhibitor - OMI) care menţine blocajul meiozei până la adolescenţă (11 – 19 ani).
La pubertate persistă circa 400 000 ovocite primare dintre care, în întreaga perioadă de
activitate genitală a femeii ajung la maturaţie aproximativ 400 ovocite în fiecare ovar. Maturaţia
ovocitului este sincronă cu transformările peretelui folicular.
După pubertate, în fiecare lună, are loc maturarea unui folicul ovarian şi ovulaţia în mod
alternativ la unul din cele două ovare. Cu aproximativ două ore înaintea ovulaţiei, ovocitul
primar termină prima diviziune a meiozei dând naştere ovocitului secundar şi primului globul
polar, fiecare cu câte 23 cromozomi şi ADN dublu.
La ovulaţie, nucleul ovocitului secundar intră în diviziunea ecuaţională a meiozei pe
care o parcurge până ajunge în metafază. Dacă nu este fecundat, ovocitul secundar rămâne
blocat în metafaza celei de a doua diviziuni a meiozei şi este eliminat ca atare.
În momentul pătrunderii spermiei în ovocitul secundar meioza se reia, iar ovocitul
secundar se divide dând naştere gametului feminin denumit ovul şi celui de al doilea globul
polar. Celulele obţinute au ADN simplu şi conţin fiecare câte 23 cromozomi, cel sexual fiind
întotdeauna X.
Ovogeneza este controlată neuro-hormonal de cătreː hipotalamus (gonadotropin
releasing hormon Gn-RH), adenohipofiză (FSH şi LH) şi ovarul endocrin (estrogeni,
progesteron, hormoni androgeni).

Diferenţe între spermatogeneză şi ovogeneză

Caracteristicile Spermatogenezei
- este un proces continuu;
- începe la pubertate când tubii seminiferi capătă lumen şi continuă până la bătrâneţe;
- are loc integral în tubii seminiferi;
- pentru transformarea spermatogoniei în spermatozoid matur (spermie) sunt neccesare
60-70 zile.
Vârsta spermatozoidului matur este de 60-70 zile, indiferent de vârsta barbatului în
momentul fecundării;
- în testicul se formează în medie 100 milioane spermatozoizi în fiecare zi;
- gametul masculin (spermatozoidul) conţine 23 cromozomi (22+X) dintre care
gonozomul poate fi X în cazul ginospermiilor (22+X) sau Y în cazul androspermiilor (22+Y);
- durata de viaţă a spermiilor depinde de pH-ul mediului; ginospermiile sunt mai puţin
sensibile la mediul acid, în care pot supravieţui 2 ‒ 3 zile; androspermiile
sunt foarte sensibile la mediul acid, în care mobilitatea lor scade semnificativ şi
supravieţuiesc 24 ore;
- spermatozoidul este o celulă de dimensiuni reduse (50 ‒ 72μ), mobilă, alcătuită din cap,
gât şi coadă;
Nucleul este conţinut în totalitate în capul spermiei. La exterior capul este acoperit de
acrozom, în interiorul căruia se află enzime: acrozină, lizină, hialuronidază. Conţine o cantitate
redusă de citoplasma.
- dintr-un singur spermatocit primar rezultă 4 spermatozoizi;
- spermatozoizii sunt eliberaţi în interiorul gonadei, de unde sunt preluaţi de canale prin
care ajung să fie eliminaţi.

Caracteristicile Ovogenezei
- este un proces discontinuu, ciclic;
- începe înainte de naştere şi continuă până la menopauză;
- începe în ovar şi se termină în afara gonadei feminine;

4
 - vârsta ovulului este aceeaşi cu vârsta cronologică a femeii în momentul ovulaţiei.
Timpul îndelungat în care ovocitele primare pot fi blocate în profaza primei diviziuni a
meiozei creşte vulnerabilitatea la acţiunea agenţilor teratogeni din mediul înconjurător şi riscul
nondisjuncţiei cromozomale în momentul reluării meiozei.
- la fiecare ovulaţie se elimină un singur ovocit secundar;
- ovulul conţine 23 cromozomi (22+X) dintre care gonozomul estre invariabil X;
- după ce ovocitul părăseşte tuba uterină, nu mai poate fi fecundat şi degenerează în
următoarele 24 de ore;
- ovulul este o celulă sferică, imobilă, cu dimensiuni mari (140 ‒ 144 microni); este
înconjurat de zona pellucida şi de corona radiata;
- dintr-o ovogonie rezultă un singur ovocit secundar;
- ovogeneza este un proces condiţionat de fecundaţie;
- ovulul este eliminat prin ovulaţie la suprafaţa gonadei, de unde este captat de fimbriile tubei
uterine.
CICLUL SEXUAL:

◼ ciclul ovarian
La pubertate, la femei, începe ciclul sexual. Ciclul sexual este controlat de hipotalamus.
Gonadotropin-releasing hormone (GnRH) produs de hipotalamus acţionează asupra
adenohipofizei care va secreta hormoni Gonadotropi FSH şi LH care stimulează şi
controlează modificările ciclice de la nivelul ovarului.
Adenohipofiza elibereaza in circulatie hormonii gonadotropi:
◼ FSH in prima parte a ciclului ovarian
◼ LH in a doua parte a ciclului ovarian
FSH stimuleaza cresterea foliculului ovarian si secretia de estrogeni; La începutul
fiecărui ciclu sub influenţa FSH. un număr de foliculi ovarieni (între 5-15) încep sa
creasc. Un folicul atinge gradul de maturitate devenind folicul de Graaf, folicul care în
momentul ovulaţiei eliberează ovocitul. Ovocitul I rămâne blocat în stadiul diploten
până la puţin timp (1-2 ore) înaintea ovulaţiei. În ultimele zile ale perioadei de creştere
şi maturare a foliculilor, celulele tecii foliculare produc estrogeni care stimulează
formarea LH în glanda hipofiză. LH declanseaza ovulatia, antrenand secretia de
progesteron la nivelul corpului galben ovarian
Ovulatia- Este procesul de punere in libertate a ovocitului II. Proces spontan, periodic
(la fiecare 28 de zile in general) fara a avea legatura cu actul sexual; Ovulaţia are loc la
14 zile după prima zi a ultimei menstruaţii. La fiecare ovulatie este eliminat un singur
ovocit II, alternativ de catre unul din cele 2 ovare de la pubertate pana la menopauza,
interval in care se matureaza 300-400 ovule. Dupã ovulaţie, ovocitul II rămâne blocat
în metafaza celei de a 2-a diviziuni a meiozei, Ovocitul II înainteazã datoritã mişcãrilor
ondulatorii ale trompei şi ajunge în treimea ei externã, unde are loc fecundaţia.

5
 ◼ ciclul uterin (menstrual)
Endometrul constă în: Strat compact, superficial; Strat internediar,spongios bogat în
glande exocrine; Strat bazal, (stroma) bine vascularizat.
Modificarile mucoasei uterine (ciclul uterin, ciclul menstrual) au loc la fiecare 28 de zile.
Ciclul menstrual este conscinţa ciclului ovarian.
Are 3 faze:
1. Faza menstruală corespunde primelor 3 zile ale ciclului; hormonii au cel mai scăzut nivel ,
foliculii ovarieni primari sunt stimulaţi de FSH să se dezvolte.
2. Faza estrogen / proliferativă
Creşterea concentraţiei de estrogen, secretat de foliculul secundar stimulează proliferarea
endometrului.
3. Faza progesteron / secretorie
După ovulaţie, corpul galben secretă progesteron care stimulează endometrul să intre în faza
secretorie, devenind edematos şi bine vascularizat. Endometrul aflat în acest stadiu are
caracteristicile necesare pentru a primi embrionul aflat în plină dezvoltare.

Fecundarea
Fecundarea este procesul prin care cei doi gameţi fuzionează şi formează zigotul.
Fecundarea la om este internă, are loc la nivelul ampulei tubare, în primele 12 ore după
ovulaţie.
Procesele premergătoare fecundării sunt:
- însămânţarea (pătrunderea speratozoizilor în interiorul căilor genitale),
- capacitaţia (procesul prin care spermiile proaspăt ejaculate se activează la contactul cu
secreţiile din uter şi tuba uterină şi devin capabile să înainteze prin tuba uterină),

6
 - reacţia acrozomală a spermiilor (eliberarea enzimelor conţinute în acrozon, la contactul
acrozomului cu celulele coronei radiata).
Procesul de fecundare cuprinde trei faze care durează aproximativ 24 ore.
- Faza 1. Penetrarea coronei radiata:
- Faza 2. Penetrarea zonei pellucida de către capul spermiei.
- Faza 3. Fuziunea membranelor ovocitului şi capului spermiei include următoarele

a) Reactia corticala si zonala:

- după contactul celulelor coronei radiata cu enzimele eliberate prin efracţia
centrozomului, membrana ovocitului secundar devine impenetrabilă
- la pătrunderea capului spermiei printre celulele zonei pellucida are loc „reacţia
zonală”, prin care zona pellucida îşi inversează câmpul electric devenind impermeabilă la
pătrunderea altor spermatozoizi.
b) Reluarea şi finalizarea meiozei ovocitului secundar:
- Pătrunderea capului spermiei în interiorul ovocitului secundar activează ovocitul
secundar prin inducerea unor oscilaţii ale concentraţiei ionilor de calciu

din interiorul citoplasmei ovocitului. Ovocitul secundar activat termină a doua diviziune a
meiozei devenind gametul feminin (ovotida, ovulul) si al doilea globul polar.
- Formarea pronucleului feminin: nucleul ovotidei / ovulului (23 cromozomi - N - ADN)
devine pronucleu feminin.
c) Activarea metabolică a zigotului:
- Formarea pronucleului msculin: nucleul spermatozoidului (23 cromozomi - N - ADN)
devine pronucleu masculin.
- Are loc replicarea ADN- ului de la nivelul celor doi pronuclei. Structura nou formată
conţine doi pronuclei haploizi (23 cromozomi - dar fiecare cromozom are două cromatide).
- Fuziunea celor doi pronuclei şi formarea zigotului: Prin amfimixia celor doi pronuclei
se obţine o celulă diploidă (46 – 2N – ADN) numită Zigot (oul fecundat). Dizolvarea
membranei pronucleilor masculin şi feminin este semnul vizibil al constituirii zigotului.
- În ovoplasma zigotului apar doi centrioli, care se îndreaptă către cei doi poli ai celulei.
Între cei doi centrioli apare fusul de diviziune pe care cromozomii se dispun sub forma unei
duble plăci ecuatoriale. În acest moment al fecundării au loc schimburi de cromatină („crossing
over”) între cromozomii omologi. Segregarea cromozomilor şi deplasarea lor spre cei doi poli
marchează sfârşitul fecundării şi începutul procesului de segmentare.

Consecinţele fecundării
- activarea ovocitului secundar şi finalizarea diviziunii sale meiotice;
- formarea zigotului;

7
- refacerea garniturii cromozomale diploide;
- transmiterea caracterelor ereditare materne şi paterne;
- menţinerea heterogenităţii speciei;
- stabilirea sexului genetic;
- iniţierea segmentării zigotului.

Însămânţarea
La specia umană însămânţarea este:
-internă, spermiile fiind introduse în interiorul căilor genitale prin actul copulării;
-monospermă, un singur spermatozoid este necesar şi totodată suficient pentru a fecunda
ovocitul şi a da naştere zigotului.
Spermiile pătrund rapid în canalul cervical, unde sunt înconjurate de mucusul cervical
care reprezintă o barieră împotriva spermiilor anormal constituite.
Sub influenţa estrogenilor creşte procentul de apă în secreţia mucoasei cervicale asigurand o
mai bună penetrabilitate a spermiilor. Însămânţarea vaginală stimulează migrarea leucocitelor.
Acestea acţionează împotriva microbilor care pot însoţi spermiile.
Însămânţarea artificială constă în inocularea artificială a spermiilor urmată de fecundaţie
in vivo. Însămânţarea omologă foloseşte spermii prelevate de la soţul fertil. Însămânţarea
heterologă utilizează spermii de la un donator (cu grup Rh compatibil). Sperma utilizată poate
fi proaspăt ejaculată sau conservată prin congelare (cu azot lichid, la -196° C).

Capacitaţia
Capacitaţia este procesul prin care spermiile proaspăt ejaculate se activează la contactul
cu secreţiile din uter şi tuba uterină şi devin capabile să înainteze prin tuba uterină. Dintre cele
170 – 300 milioane de spermii care ajung în vagină în timpul unei ejaculări, 2000 ‒ 3000 reuşesc
să ajungă în tuba uterină.
Capacitaţia durează aproximativ 7 ore. La trecerea prin căile genitale feminine,
spermiile vin în contact cu secreţiile glandelor uterine şi tubare, care acţionează asupra
spermiilor îndepărtând proteinele seminale şi „factorul de decapacitare”, fixate pe acrozomul
spermiei. Ca urmare, scade afinitatea spermiei pentru epiteliul tubei uterine, favorizând
mobilizarea spermiei către ovocit.
Există două mecanisme complementare care pot orienta spermiiile în timpul trecerii prin
tuba uterină: termotaxis şi chemotaxis. Primul mecanism - termotaxis - acţionează la locul în
care spermiile capacitate se eliberează din contactul intim cu endosalpingele. Diferenţa de
temperatură existentă între istmul tubei şi ampula tubei uterine (mai ridicată în ampulă),
determină orientarea spermiilor către regiunea ampulei uterine, unde are loc fecundarea. Al
doilea mecanism - chemotaxis - acţionează asupra spermiilor ajunse în tuba uterină, în
apropierea ovocitului.

Reacţia acrozomală
Când acrozomul spermiei intră in contact cu celulele coronei radiata au loc modificări
moleculare complexe care determină dezvoltarea acrozomului şi perforarea sa. Are loc fuziunea
dintre membrana plasmatică a ovocitului şi membrana externă a acrozomului. Aceasta se rupe,
eliberand enzimele din interiorul acrozomului:
- hialuronidaza;
- acrozina;
- lizina (conţine proteinază, care produce liza zonei pellucida).

8
Aceste enzime favorizează procesul de fecundare. Porţiunea internă a membranei acrozomului
formează un tubul acrozomal prin care nucleul spermiei pătrunde în ovul.
Ȋn reacţia acrozomală un rol determinant îl deţin: membrana plasmatică a spermiei, ionii
de calciu, prostaglandinele si progesteronul.

Segmentaţia
Segmentaţia începe imediat după terminarea fecundării. Constă în diviziuni mitotice
repetate ale zigotului, care au ca rezultat creşterea rapidă a numărului de celule, în timp ce talia
acestor celule scade. Segmentaţia încetează când indicele nucleo-citoplasmatic devine unitar.
Caracteristicile segmentării la om:
-este totală, întregul ou fiind implicat în diviziunea mitotică;
-are loc prin planuri de clivaj perpendiculare;
-este aproape egală, blastomerele obţinute având dimensiuni aproape egale, deşi unele sunt mai
mici (micromere) iar altele mai mari (macromere).
Iniţial diviziunea celulelor este sincronă, apoi asincronă - lent pentru celulele mai mari, situate
centrale respectiv rapid pentru celulele mai mici, turtite, situate periferic spre zona pelucida.
Primă mitoză a zigotului are loc la aproximativ 30 ore de la fecundaţie. Se obţin două
celule noi de dimensiuni aproape egale. Diviziunea din cadrul segmentării progresează prin
multipli de 2 (4, 8, 16, 32, etc); La 72 ore se observă 12 ‒ 16 blastomere, care alcătuiesc o
morulă. Sub această formă pătrunde în cavitatea uterină şi în următoarele 2 ‒ 3 zile segmentarea
continuă cu viteze inegale pentru micromere şi macromere.
La 96 ore prezintă 58 blastomere din care 5 macromere dispuse spre interiorul morulei
alcătuind masa celulară internă. Acestea sunt înconjurate la periferie de micromere, care
alcătuiesc stratul extern de celule.
În a 4-a zi de la fecundare în interiorul morulei se evidenţiază o cavitate unică,
blastocelul. Stratul extern de celule formeaza trofoblastul care ulterior va da naştere structurilor
nutritive, inclusiv placentei, în timp ce masa celulară internă (embrioblastul) formează viitorul
embrion. Embrioblastul este împins la unul din poli. Aceste modificări duc la apariţia
blastocistului.

Implantaţia (nidaţia)
Implantaţia reprezintă procesul prin care blastocistul se afundă progresiv în endometru.
Ȋncepe la sfârşitul primei săptămâni de viaţă i.u..
Sediul normal al implantaţiei este situat superior şi posterior între ostiumul tubelor
uterine, pe faţa anterioară sau posterioară a corpului uterin.

9
 Contactul trofoblastului cu endometrul favorizează diferenţierea trofoblastului în
citotrofoblast (spre cavitatea uterină) şi sinciţiotrofoblast (spre peretele uterin).
Celulele sinciţiotrofoblastului dislocă celulele endometriale din centrul zonei de
implantare, care suferă un proces de apoptoză.
În ziua a 9-a după fecundaţie, la nivelul sinciţiotrofoblastului apar cavităţi denumite
lacune care în zilele următoare confluează.

Celulele stromei din zona de contact cu trofoblastul se transformă decidual, devin

poliedrice şi acumulează glicogen şi material lipidic. Ȋn jurul acestei zone se produce congestie
vasculară şi edem. Sub acţiunea unei substanţe vasodilatatoare secretate de trofoblast, capilarele
endometrului se dilată şi capătă aspect sinusoid. Prin distrugerea lor sângele conţinut în capilare
extravazează în endometru.
Modificările celulare şi vasculare, împreună cu cele ale glandelor uterine, constituie
reacţia deciduală. Decidualizarea se află sub control hormonal.

10
 Blastocistul trece la nutriţie heterotrofă, sursa nutritivă fiind reprezentată de substanţele
conţinute în celulele deciduale degenerate.
Stabilirea circulaţiei utero-placentare are loc în zilele a 11-a şi a 12-a, prin ruperea
capilarelor sinusoide sub acţiunea sinciţiotrofoblastului, şi pătrunderea sângelui matern în
reţeaua lacunară prin care va circula lent. Se stabileşte toleranţa imunitară a mamei la „alogrefa”
reprezentată de blastocistul bilaminar.
În zilele 11 ‒ 12 de la fecundaţie, blastocistul este complet implantat. Zona prin care a
pătruns blastocistul este astupată de un dop fibrinos care ulterior dispare.

Sarcina ectopică
Sediul implantaţiei normale este situat superior şi posterior în cavitatea uterină, între
ostiumul tubelor uterine, pe peretele posterior sau anterior a corpului uterin; implantările în
oricare alt loc constituie sarcini ectopice.
Sarcina ectopică intrauterină poate fi:
- istmică, lângă orificiul intern al uterului, cu placenta de dimensiuni reduse (placenta
praevia);
- într-un corn rudimentar al unui uter malformat;
- cervicală, în interiorul colului uterin, extrem de rară (0,15%), are prognostic grav prin
hemoragiile masive care însoţesc avortul spontan care se produce în aceste cazuri.
Sarcinile ectopice extrauterine includ cazurile la care implantaţia se face în afara
uterului.
Sarcina ectopică extrauterină poate fi:
- tubară, cea mai frecventă (92 ‒ 98%) localizată în ampula tubei uterine sau în pavilion;
Sarciniile ampulare şi/sau pavilionare se finalizează prin: avortul tubar, ruptura tubară, extrem
de rar continuarea sarcinii pînă în trimestrul al II -lea.
- abdominală primară sau secundară;
- ovariană;
- mixtă: - tubo-ovariană;

11
 - tubo-abdominală.
Placenta praevia este placenta jos inserată. Poate fi determinată de neconcordanţa
ritmului de diviziune şi progresie tubo-uterină a blastocistului, cu stadiul de pregătire pentru
nidaţie al endometrului (prin insuficienţa secretorie a corpului progestativ ovarian). În aceste
cazuri blastocistul ajunge pînă în regiunea istmică şi se implantează la acest nivel.
O altă cauză de apariţie a implantaţiei joase o constituie perturbarea transformării
predeciduale a endometrului din regiunea corpului uterin, în perioada preimplantaţională, ca
urmare a diminuării receptivităţii hormonale (malformaţii uterine, procese inflamatorii).

BIBLIOGRAFIE

[1]. Carlson M. Bruce “Human Embryology and Developmental Biology” 5th edition,
Elsevier edit. 2013
[2]. Chircor Lidia, Surdu Loredana Embriologie Umană ediţia a 2-a Editura Ex Ponto,
2015 ( Embriologie umana- Chircor L. , Surdu L.- (PDF) 270005852-embriologie
(poate fi vizualizata free )
[3]. Moore KL, Persaud TV: “The Developing Human: Clinically Oriented
Embryology”. 9th ed. Philadelphia, Pa: WB Saunders 2011
[4]. Moore KL, Persaud TV:”Before we are born”, 10th Edition, Elsevier 2020.
[5]. Sadler T. W, Langman J. “Langman's Medical embryology” 14th edition
Philadelphia, edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins 2019
[6]. Schoenwolf Gary C., Bleyl Steven B., Brauer Philip R. “Larsen’s human
Embryology” 5th edition. Churchill Livingstone/Elsevier, 2014
[7]. Surdu Loredana, Chircor Lidia - “Ghid de embriologie în 100 de pași”, Editura Ex
Ponto, 2017

SUBIECTE
1. Spermatogeneza
2. Ovogeneza
3. Diferenţe dintre spermatogeneză şi ovogeneză
4. Ciclul ovarian, Ciclul uterin
5. Fecundarea si consecinţele ei
6. Nidatia si sarcina ectopica
7. Insamantarea
8. Capacitatia
9. Reactia acrozomala
10. Segmentatia
11. Explicati de ce perioada embrionara este perioada critica in dezvoltarea omului
12. Perioada embrionară propriu- zisa

12