Atitudini specific lumii medicale

- Persistența în greșeală;
- Inerția mentalităților;
- Geniul individual;
- Inechitatea ( inclusive în istorie);

EMBRIOLOGIA

Filogeneza studiază istoria vieții pe pământ.

Ontogeneza studiază dezvoltarea individului.

Embriologia studiază perioada prenatală. Are 2 părți: embriologia generală

și embriologie specială.

1) Embriologia generală: studiază reproducerea ( gameții și fecundația) și

embriogeneza ( perioada între formarea zigotului și săpt. a 8-a); produsul
de concepție se numește embrion;
2) Embriologie specială: săpt. a 9-a până la naștere; produsul de concepție se
numește făt;

Ecografia fetală de săpt. a 9-a este prima investigație imagistică care poate
detecta malformațiile congenitale.

Etapele dezvoltării ființei umane:

- naștere …… 1 lună: nou-născut;

- 1 lună……1 an: sugar;
- 1 an………11-13 ani: copilăria;
- 11-14 ani (f) și 14-17 ani (b): pubertatea;
- …….19 ani: adolescența;
- 20 ani……60 ani: vârsta adultă;
- După 60 de ani: senescența.

În primele etape ale vieții toate ființele au organizare comună ( un segment

genetic comun) = TEORIA RECAPITULAȚIEI. Pe parcursul dezv. ontogenetice se
repetă perioade din filogeneză . Această repetiție nu este fidelă, ci doar
amintește despre perioada respectivă. Ex. : embrionul uman nu are branhii ca
peștii, dar are niște structure asemănătoare numite arcuri branhiale.

Reproducerea este proprietatea generală a materiei vii. Poate fi asexuată

(sciziparitate, sporulație, înmugurire) sau sexuată ( gametică, prin unirea
gameților, proces ce se numește fecundație).

Fecundația poate fi: a) oviparitate: gameții se întâlnesc în afara tractului

genital matern (ex: pești);

b) ovovivoparitate: fecundația și o parte a dezvoltării este în tractul genital

matern ( ex.: reptile);

c) viviparitate: fecundația și dezvoltarea se produc în tractul genital matern;

Principala caracteristică a reproducerii sexuate este existența gameților.

Asemănări ale gameților cu celulele somatice: au aceeași stuctură generală;

Diferențe ale gameților de celulele somatice: celulele somatic au 46 de

cromozomi, din care 44 somatici ( autozomi) și 2 sexuali (heterozomi); celulele
sexuale, spermatozoidul și ovulul, au doar 23 de cromozomi și sunt celule
complementare ( își definesc scopul numai în urma fecundației).

Originea gameților:

- Provin din celulele germinale primordiale în urma unui îndelung process

evolutiv numit gametogeneză: ovogeneză, respective spermatogeneză și
spermiogeneză.
 Originea celulelor germinale primordiale

Inițial s-a crezut că au origine mezodermală. Prin studii cu izotopi

radioactive s-a demonstrat că au origine endodermală în celulele de la baza sacului
vitelin. Celulele germinale formate aici migrează până pe fața medială a
mezonefrosului (primordialul rinichiului), unde se găsește creasta gonadală.

La bărbați, celulele germinale invadează creasta gonadală din care se va

forma testiculul și proliferează până în luna a V-a, după care proliferarea se oprește
până la pubertate.

La femei, celulele germinale invadează creasta gonadală (primordial

ovarului) și în luna a 3-a încep să se dividă. Diviziunea se oprește la naștere și se
reia la pubertate.

Diviziunea gameților are o parte specială numită meioză. În cadrul ei intră

ovocitul I și spermatocitul I. Meioza are 2 etape:

- Etapa reducțională: cromozomii se reduc de la 46 la 23; are mai multe etape:

profază, metafază, anafază și telofază;
- Etapa ecuațională: 23 cromozomi rez. celule fiice tot cu 23 de cromozomi.

La bărbat, divizunea reducțională începe la pubertate și se petrece toată viața.

La femei, ovocitul I intră în profază în luna a III-a, rămânând neterminată

( suspendată) până la pubertate. De acum încolo, în fiecare lună un ovocit I își
încheie meioza, terminându-și profaza. Între ovocitul care își termină profaza
suspendată la 16 ani și cel care își termină profaza suspendată la 45 de ani este
un interval lung care crește riscul apariției malformațiilor congenitale.

Statistic, numărul malformațiilor congenitale după 45 de ani este crescut.

CURS 2:

GAMETOGENEZA MASCULINĂ

Are 2 etape: 1) spermatogeneza: dezvoltarea de la spermatogonie la

spermatidă;

2)spermiogeneza: dezvoltarea spermatidei până la spermatozoid;

SPERMATOGENEZA

Spermatogeneza începe cu spermatogonia care are 44XY. Aceasta suferă

mitoze și devine spermatocit I. Acesta suferă diviziunea reducțională a meiozei în
urma căreia devine spermatocit II ( unii 22X, alții ( unii 22X, alții 22Y). Aceștia
suferă fiecare cea de-a doua diviziune a meiozei, cea ecuațională, în urma căreia
rezultă câte 2 spermatide (2-22X, 2-22Y).

EVOLUȚIA CORDOANELOR GENITALE

Spermatogeneza începe la nivelul crestei gonadele de pe fața medială a

mezonefrosului. Aici migreză celulele germinale primordiale. Aceste celule
proliferează până în săpt. a 21-a și se organizează în cordoane sexuale (genitale).

După ce se formează testiculul, cordoanele devin testiculare și sunt lipsite

de lumen până la pubertate, când aceste cordoane încep să se tunelizeze (aprox.
9 ani) și vor deveni tubi seminiferi contorți.

Tubii seminiferi contorți prezintă o membrană bazală pe care este așezat

epiteliul germinativ. Aici se reia spermatogeneza la pubertate.

TIPURI DE CELULE TESTICULARE:

1) Celule de origine mezodermală: epiteliu celomic ( cavitare); sunt numite

celule de susținere Sertoli ( se află în interioriul tubilor seminiferi);
2) Celule de origine mezodermală: celule interstițiale Leydig, secretoare de
testosteron (în afara tubilor seminiferi);
3) Celule de origine endodermală: spermatogoniile I diferențiate din celulele
germinale primordiale, provenite de la baza sacului vitelin;
Spermatogonile sunt de 2 tipuri:

a) De tip A: celule SUȘĂ ( celule de origine și de rezervă);

b) De tip B.

În epiteliul germinativ se găsesc în ordine dinspre membrana bazală spre

lumen: celule Sertoli și celule din spermatogeneză; ultimul este spermatida cu
coada spre lumen.

În interiorul tubului seminifer contort NU EXISTĂ vase de sânge. Epiteliul

germinativ se hrănește prin difuziune transmembranară. Membrana bazală
realizează o barieră hemosparmatică (hemotesticulară), protejând spermatidele
cu 23 de cromozomi care ar putea fi considerate celule nonself de atacul imun al
organismului. De asemenea, bariera realizează un transport selectiv al
substanțelor nutritive și al hormonilor spre epiteliul germinativ.

Celule de susținere Sertoli produc proteine implicate în transportul hormonal

transmembranar.

SPERMIOGENEZA

Este procesul prin care spermatida devine spermatozoid. Practic,

spermatida își definitivează aparatul motor și devine o celulă mobilă. Suferă mai
multe transformări:

1) Nucleul capătă aspect omogen (inițial, cromatina era așezată sub formă de
rețea);
2) Veziculele aparatului Golgi se unesc și formează o structură ce proemină la
nivelul capului spermatozoidului, care se numește ACROZOM;
3) Unul dintre cei doi centrioli se așează lângă nucleu în partea opusă
acrozomului, devenind CENTRIOL PROXIMAL;
4) Centriolul distal se împarte în două fragmente; un fragment devine BUTON
TERMINAL și emite un filament care va deveni FLAGELUL spermatozoidului;
celălalt fragment migrează pe filament și formează INELUL TERMINAL;
 5) Între buton si inel se formează VAGINA SPERMATOZOIDULUI (=vagina
mitocondrială) deoarece mitocondriile se așează sub forma a 9 spire;

Spermatozoidul are:

- Un cap cu acrozom, nucleu și centriol proximal;

- Un col între centriolul proximal și butonul terminal;
- O piersă intermediară ce corespunde vaginei mitocondriale;
- Un flagel cu o parte intracitoplasmatică și una liberă (inelul terminal
reprezintă centrul cinetic; este punctul fix de sprijin pentru mișcările spirale
ale cozii).

Spermatozoidul a fost descris în 1877 de către Hahn din Leydig. Este cea mai
mică celulă din organism cu d=1-3 microni și are o lungime de 60 de microni.
Supraviețuiește într-o gamă largă de pH (3, 13). Preferă mediul hipoton și este
distrus cu ușurință de mediul hiperton și de acizi. Trăiește până la 8 zile în tractul
genital feminin, dar are putere fecundantă doar 24h.

După depunerea în vagin are viteza medie de 2 mm/min și ajunge în treimea

externă a trompei uterine ( unde are loc fecundația) între 5 și 45 de minute.

Timpul mediu al unui ciclu de evoluție de la spermatidă este de 65 de zile. În

fiecare moment începe un nou ciclu și există cicluri în diferite etape de evoluție.

Cantitatea de spermă/ ejaculare este de 3,5 mL. Un ejaculat conține între 100-
500 de milioane de spermatozoizi/ mL. Dacă sperma conține mai puțin de 20 de
milioane de spermatozoizi/mL sau dintre aceștia mulți sunt imobili (pitici, giganți
sau cu 2 capete), bărbatul este steril ( fapt ce poate fi detectat prin
spermatogramă).
CURS 3:

OVOGENEZA ( gametogeneza feminină)

Ovogoniile proliferează până în luna a 5-a, devenind ovocite I 44XX. În luna

a 5-a, ovocitul I începe meioza, devenind ovocit II 22X.

Fecundația se încheie în momentul fuzionării nucleilor, rezultând zigotul

(celula-ou).

În timpul metafazei II meiotice, ovocitul II este expulzat și captat de treimea

externă a trompei uterine unde va avea loc fecundația. Acest proces durează circa
2 minute.

Începând cu pubertatea, ovarul intră în ciclul OVARIAN, care presupune:

ciclul FOLICULAR și ciclul OVOGENETIC. Aceste cicluri au loc sub control
neuroendocrin și determină la rândul lor apariția ciclului VAGINAL, ciclului
MENSTRUAL, ciclului SÂNILOR și ciclului afectivității ( max. ziua a 14-a).

CICLUL FOLICULAR

În luna V-VI, În jurul ovocitului I se formează foliculul primordial, un rând de

celule turtite ce înconjoară ovocitul. La pubertate, foliculul începe să crească
devenind primar, secundar, terțiar (matur, de Graaf).

Celulele foliculare cresc la număr și între ele apar spații de clivaj care
fuzionează, rezultând o cavitate plină cu lichid folicular ce conține hormoni și
nutrienți. Procesul prin care apare cavitatea se numește DELAMINARE.

OVULAȚIA

Ovulația înseamnă ruperea folicului ovarian în ziua a 14-a, fiind eliminat pe

suprafața ovarului. Ajunge în trompa uterină prin mișcările de sucțiune ale
acesteia.
 Ovulația este sub control neural, hormonal ( hipofiză + ovar) și este
influențată și de stres, de respectarea ciclului circadian (noapte/zi, somn/veghe).
Deși este relativ constantă la jumătatea ciclului, femeile pot ovula sub imperiul
emoțiilor sexuale (ca un atavism).

Foliculul terțiar proemină la nivelul suprafeței ovarului printr-o

proeminență de 1-1,5 cm, care la ecografie va apărea cu conținut lichidian,
putând fi confundat cu un chist ovarian. Proeminența este palidă în centru și
roșiatică la periferie și poartă numele de STIGMA. Foliculul se rupe la nivelul
stigmei ( prin creșterea presiunii lichidului folicular sau prin acțiune enzimatică).

Nu există semne externe ale ovulației; numai temperatura rectală crește de

la 36 grade C la 37 grade C în ziua ovulației.

În perioada ovulației, cresc receptivitatea și disponibilitatea sexuală pe baza

emisiilor de FEROMONI.

După ovulație, foliculul ovarian își încarcă celulele granulare cu o substanță

galbenă ( CAROTENOIZI) și devine CORP GALBEN. Inițial, în centrul său este o mică
hemoragie. Dacă nu are loc fecundația, corpul galben produce progesteron și
estrogeni timp de 8-9 zile, după care devine corp alb. Dacă fecundația are loc,
corpul galben se hipertrofiază, ajungând cât jumătate din ovar și devenind CORP
GALBEN DE SARCINĂ. Acesta evoluează până în luna a III-a, după care este înlocuit
de placentă.

ÎNSĂMÂNȚAREA

Însămânțarea reprezintă depunerea gameților masculini în tractul genital

feminin prin ovulație; actul se numește COPULAȚIE.

În tractul genital feminin, există factori de selecție a gameților.

Angiospermiile (cap mic, coada mare) sunt favorizate în ziua a 14-a, la ovulație,
când pH-ul vaginal și mucusul din colul cervical sunt ușor alcaline. Ginospermiile
(cap mare, coada scurtă) sunt favorizate de pH-ul ușor acid ( o zi înainte și o zi
după ovulație).
 Alt factor de selecție capacitatea spermiilor sănătoase și rapide de a înainta
în trompă împotriva sensului de mișcare a cililor. Fenomenul se numește
REROTAXIE. De asemenea, mucoasa uterină exercită CHEMOSTATISM și
aglutinează spermiile lente și dismorfe.

Spermiile pot fi stocate în mucusul din colul uterin și eliberate treptat

pentru a mări șansa de întâlnire cu ovulul. Spermiile care nu reușesc să treacă de
bariera foliculară în 20 de minute sunt eliminate.

FACTORI FAVORIZANȚI: PROSTAGLANDINELE cresc mișcările de sucțiune ale

uterului.

CAPACITAȚIA SPERMIEI:

Capacitația spermiei reprezintă totalitatea transformărilor pe care le suferă

spermia în tractul genital feminin:

- spermia pierde glicoproteinele de pe citoplasma spermiei din dreptul

acrozomului, crescând consumul de O2, metabolismul celular și viteza
deplasării; capacitația deschide tubul rcț. acrozomale;
- acrozomul fuzionează cu membrana celular, apărând niște canale prin care
se elimină enzime: ZONALIZINA și ACROZINA ( necesare depășirii zonei
pellucida) și HIALURONIDAZA ( necesare depășirii coroanei radiata).

CURS 4

Fecundația. Superfetația. Superfecundația. Segmentarea oului. Nidația.

Decidualizarea mucoasei uterine

Fecundația este procesul prin care spermia pătrunde în citoplasma

ovulului. Scopul este refacerea numărului de 46 de cromozomi, stabilirea sexului
și stabilirea caracterelor. Scopul inițial este activarea ovocitului II pentru a-și
termina meioza.
 Spermatozoidul trebuie să depășească mai multe bariere (cu ajutorul
reacției acrozomale): corona radiata este depășită cu hialuronidaza, iar
membrana pellucida este depășită cu zonalizina și acrozina.

În momentul în care spermatozoidul ajunge în spațiul perivitelin, ovocitul

elimină în acest spațiu niște inhibitori de proteinaze. Procesul se numește
REACȚIE ZONALĂ și are scopul de a împiedeca alți spermatozoizi să fecundeze.
Dacă nu se petrece reacția zonală, nu este asigurată monospermia fiziologică și
poate să apară POLIPLOIDIA; 2 spermii pătrund în ovul, rezultând un ou cu 69 de
cromozomi, incompatibil cu viața.

Traversarea membranei plasmatice a ovocitului

Membrana spermiei fuzionează cu cea a ovocitului și capul spermiei și

filamentul axial pătrund în citoplasma ovocitară. Piesa intermediară și flagelul
rămân la exterior.

Nucleul spermiei se balonizează și devine PRONUCLEU MASCULIN. După ce

a fost eliminat al doilea globul polar, se balonizează și nucleul ovocitar, devenind
PRONUCLEU FEMININ.

Centriolul spermei se împarte în 2 segmente între care se organizează fusul

de diviziune. Acesta este centrat de cromozomi, așezați în placa ecuatorială. După
30h de la debut, fecundația s-a terminat, rezultând un produs de celulă care se
numește celula-ou sau zigot.

Abateri de la fecundația normală

Superfetația

După ce un ovocit este fecundat, la interval de mai mult de o lună, femeia

poate să aibă o a doua sau a treia ovulație, fiecare ovocit putând fi fecundat.
Diferența între gemeni este de mai mult de o lună, aceștia fiind MULTIVITELINI
( au placente diferite).
 Superfecundația

După fecundația inițială, la interval de mai puțin de o lună, pot exista încă 1
sau 2 fecundații. Gemenii vor avea diferență de vârstă de mai puțin de o lună,
fiind multivitelini.

Gemenii univitelini: zigotul se separă în două jumătăți și fiecare va genera

câte un embrion; există o singură placentă și un singur ou nidat;

Gemenii divitelini: în cursul aceluiași act sexual se fecundează simultan

două sau mai multe ovule; gemenii au aceeași vârstă.

Segmentarea oului

Imediat după încheierea fecundației, zigotul se împarte în două celule

numite BLASTOMERE. Fiecare se împarte în două. În ziua a 4,5-a, produsul de
concepție se numește morulă și are 12 BLASTOMERE și este la capătul uterin al
tubei.

În morulă, blastomerele mici se așează la periferie și se numesc

MICROMERE. Ele vor genera un grup celular numit TROFOBLAST. Blastomerele
mari, numite MACROMERE, se așează în centru.

În ziua a 6-a, zona pellucida dispare și morula se transformă în BLASTOCIST,

format din BLASTOMERE. Blastomerele mari (macromerele) se grupează la unul
dintre polii blastocistului, formând BUTONUL EMBRIONAR. În partea opusă
acestuia, apare o cavitate numită BLASTOCEL.

Nidația

Este procesul prin care oul, cu circa 150 de blastomere, pătrunde în ziua a
7-a în mucoasa uterină.

În ziua a 7-a, în momentul în care blastocistul atinge mucoasa uterină,

trofoblastul se diferențiază în 2 straturi: la interior CITOTROFOBLASTUL (intens
proliferativ) și la exterior SINCIȚIOBLASTUL (celule lipite) care emite digitații cu
care pătrunde în mucoasă prin acțiunea enzimelor litice.

După implantare (nidație) mucoasa uterină SE DECIDUALIZEAZĂ adică se

transformă în DECIDUĂ. Se încarcă cu glucide și lipide, glandele devin mari și
ramificate, iar vascularizația este bine reprezentată.

Decidua este de 3 feluri:

a) între ou și suprafața mucoasei: DECIDUĂ CAPSULARĂ, unde se găsește un

cheag și un dop de fibrină (implantarea se face în ziua a 7-a cu o mică
hemoragie = cheag de ziua a 7-a care poate duce la confuzii în stabilirea
datei nașterii; de aceea, se mai numește și ,,falsa menstruație”);
b) între ou și musculatura uterină: DECIDUĂ BAZALĂ;
c) restul deciduei se numește DECIDUĂ VERA;

Implantarea corectă se face pe peretele anterior sau posterior al mucoasei

uterine.

Implantare patologică:

- dacă se face în colul uterin: PLACENTA PREVIA cu risc mare de hemoragie;

- în peretele uterin în vecinătatea orificiului tubar: PLACENTA CRETA
( CRETARĂ) : neviabilă, duce la scoaterea uterului din cauza dezlipirii
peretelui uterin;
- în trompa uterină: duce la ruperea trompei și hemoragie;
- în afara uterului și a trompei: sarcină abdominală/pelvină;

La sfârșitul primei săptămâni de sarcină se poate face diagnosticul

hormonal al sarcinii prin DOZAREA GONADOTROPINELOR.

În mucoasa uterină, nutriția oului se face pe seama țesutului din jur

(HISTIOTROFĂ) și pe baza sângelui matern (HEMOTROFĂ).
CURS

SĂPTĂMÂNĂ A 2-A

Suntem la începutul săpămânii a 2-a când oul s-a nidat și trofoblastul s-a
împărțit în citotrofoblast și sincițioblast. Urmează un șir de evenimente:

1) FORMAREA DISCULUI DIDERMIC;

Butonul embrionar suferă o diferențiere în 2 straturi: un strat de celule înalte

situat dorsal va forma ECTOBLASTUL și un strat de celule cubice situate ventral va
forma ENDOBLASTUL.

2) FORMAREA CAVITĂȚII AMNIOTICE;

Între citotrofoblast și ectoblast apare prin clivare celulară un spațiu numit

CAVITATE AMNIOTICĂ. Aceasta este tapetată de un rând de celule turtite numite
AMNIOBLASTE. Amnioblastele vor realiza JONCȚIUNEA AMNIOECTOBLASTICĂ ( va
deveni inel ombilical).

3) FORMAREA VEZICII VITELINE PRIMITIVE;

În partea opusă butonului embrionar, citotrofoblastul generează o membrană

acelulară numită MEMBRANĂ HAUSER. Odată cu apariția ei, blastocelul devine
VEZICULĂ VITELINĂ PRIMITIVĂ.

4) FORMAREA MEZENCHIMULUI EXTRAEMBRIONAR ȘI A CELOMULUI

EXTRAEMBRIONAR;

Citotrofoblastul proliferează intens până când, în partea opusă butonului

embrionar, masa celulară delaminează și formează o cavitate numită CELOM
EXTRAEMBRIONAR. Celomul subîmparte masa citotrofoblastică în 3 părți:

- spre exterior: SOMATOPLEURĂ;

- spre interior: SPLAHNOPLEURĂ;
- în partea opusă: PEDICUL DE FIXAȚIE;
5) FORMAREA VEZICULEI VITELINE DEFINITIVE;
 Endoblastul proliferează intens până când vezicula vitelină primitivă dispare.
Masa celulară delaminează, iar cavitatea rezultată se numește VEZICULĂ VITELINĂ
DEFINITIVĂ.

6) FORMAREA PLĂCII PROCORDALE;

La una dintre extremitățile discului, ectoblastul aderă strâns. În ectoblast

straturile proliferează formând o zonă condensată numită PLACĂ PROCORDALĂ
care indică poziția viitoarei extremități cefalice. Astfel, embrionul s-a polarizat.

La sfârșitul săptămânii a doua, discul embrionar este didermic, ectoblastul

realizează podeaua cavității amniotice, endoblastul realizează tavanul cavității
viteline, a apărut celomul extraembrionar, spahnopleura, somatopleura și
pedicului de fixație.

În săpămâna a doua, evoluează și sincițioblastul într-un șir de evenimente:

1) STADIUL LACUNAR;

Sincițiotrofoblastul proliferează și delaminează, formând în masa sa o serie de

lacune. În mucoasa uterină apare congestia vasculară (vasele se dilată).

2) STADIUL TRABECULAR;

Sincițiotrofoblastul formează prelungiri numite TRABECULE. În mucoasa

uterină apar arteriole spiralate numite ARTERE HELICINE.

3) STADIUL VILOZITĂȚILOR CORIALE PRIMARE;

Are specific faptul că citotrofoblastul intră în axul vilozitar, totalul vilozităților

numindu-se CORION.

4) STADIUL VILOZITĂȚILOR CORIALE SECUNDARE;

Se caracterizează prin pătrunderea în axul vilozitar a mezenchimului

extraembrionar, singurul capabil să genereze vase.
 5) STADIUL VILOZITĂȚILOR CORIALE TERȚIARE;

Prin ANGIOGENEZĂ LOCALĂ, în mezenchimul extraembrionar apar vase care

vor intra în legătură cu embrionul. Arterele helicine se deschid în lacune și
lacunele vor comunica cu vasele embrionare. În acest fel, ia naștere prima schiță
de circulație placentară.

Vilozitățile coriale care înconjoară oul evoluează diferit:

- În dreptul deciduei capsulare dispar, din lipsa suportului nutritiv; aici,

corionul se va numi neted ( LEVAE CORION);
- În dreptul pediculului de fixație, vilozitățile de dezvoltă și corionul se
numește FRONDOSUM ( corion vilos); pe seama lui se va forma PLACENTA;

În concluzie, corionul este alcătuit din mezenchim extraembrionar,

citotrofoblast și sincițiotrofoblast.

CURS

SĂPTĂMÂNA A TREIA

În principal, în săptămâna a 3-a discul bilaminar devine trilaminar, proces ce

se numește GASTRULAȚIE. Apare notocordul.

Celulele embrionare încep să capete talia celulelor de adult ( cât era zona
pellucida, celulele de divizau și erau din ce în ce mai mici).

Polarizarea discului este evidentă. Extremitatea cefalică devine mai lățită.

Discul are formă de pară.

FORMAREA LINIEI PRIMITIVE ȘI A MEZOBLASTULUI

În jumătatea inferioară a feței dorsale a discului apare un șanț numit LINIE

PRIMITIVĂ. La extremitatea lui superioară apar NODULUL și FOSETA TERMINALĂ,
iar la extremitatea inferioară apare MEMBRANA CLOACALĂ.
 De la nivelul liniei primitive, celulele migrează între cele două foițe ale
discului și vor forma MEZODERMUL (intraembrionar). O parte dintre aceste celule
migrează la extremitatea cranială a discului, formând ARIA MEZODERMULUI
CARDIOGEN.

O parte din celulele mezodermale migrează în toată masa embrionară și

formează un grup celular care în aceasă perioadă este pluripotent și se numește
MEZENCHIM.

În placa procordală și în membrana clocală nu migrează mezoderm; acestea

vor forma membrane care se vor resorbi.

FORMAREA NOTOCORDULUI

De la nivelul fosetei primitive, proliferează în masa viscală un cordon celular

lung numit CORDON NOTOCORDAL. Acesta se tunelizează și devine CANAL
NEURENTERIC care va uni temporar cavitatea amniotică cu vezicula vitelină.
Ulterior, canalul se închide prin proliferarea celulelor din pereți și devine un
cordon plin, numit NOTOCORD, care rămâne captiv în centrul mezodermului. El va
forma coloana vertebrală, din el rămânând numai NUCLEII PULPARI AI
DISCURILOR INTERVERTEBRALE și este un reper de inducție pentru simetria
bilaterală.

FORMAREA CANALULUI ALANTOIDIAN

Alantoida este o proeminență vermiformă a veziculei viteline în masa

pediculului de fixație.

Din alantoidă, din partea superioară, celulele din pereții alantoidei participă
la formarea elementelor figurate ale sângelui. Partea inferioară va genera
SITUSUL UROGENITAL din care se va dezvolta vezica urinară.

Din alantoidă, rămâne la adult pe fața posterioară a peretelui abdominal

anterior un cordon fibros numit URACA care leagă vârful vezicii urinare de
ombilic.

APARIȚIA SOMITELOR
 Mezodermul se segmentează transversal. Un segment se va numi
METAMER și un metamer are 3 regiuni: mezoderm PARAAXIAL ( formează
SOMITE), mezoderm INTERMEDIAR (formează NEFROTOAME) și mezoderm
LATERAL ( formează SPALHNOPLEURĂ și SOMATOPLEURĂ intraembrionară).

Somitele apar în ritm de aproximativ 3 pe zi până ajung să fie 42-44 de

somite pentru fiecare regiune a coloanei vertebrale. În centrul unei somite este o
cavitate tranzitorie numită MIOCEL. Somitele vor genera musculatura și scheletul
trunchiului, precum și dermul.

FORMAREA SÂNGELELUI ȘI APARATULUI CIRCULATOR

Întâi în mezodermul extraembrionar și apoi în cel intraembrionar, grupuri

de celule pluripotente devin precursori vasculari numiți ANGIOBLASTE. Acestea
formează mase celulare circulare sau alungite care se tunelizează și se
anastomozează, devenind vase primitive. Angioblastele din pereții lor vor deveni
ENDOTELIU. Unele angioblaste vor cădea în lumenul vascular și vor deveni
elemente figurate sangvine.

În mezodermul cardiogen se formează 2 tubi endocardici care vor fuziona și

vor forma TUBUL CARDIAL PRIMITIV. Acesta va intra în legătură cu vasele intra și
extraembrionare, rezultând sistemul circulator. Cordul va intra în funcțiune la
sfârșitul săptămânii a treia, fiind primul organ funcțional.

FORMAREA CELOMULUI INTRAEMBRIONAR

Între somatopleura și splahnopleura intraembrionare apare o cavitate

numită CELOM INTRAEMBRIONAR (pleurele sale formează seroasele
organismului). Această cavitate comunică lateral cu celomul extraembrionar
( acesta a apărut prin delaminare în masa de celule citotrofoblastice proliferae și
este mărginit de pleurele extraembrionare). Legătura dintre cele două cavități o
să dispară curând.

EVOLUȚIA EMBRIONULUI ÎN SĂPTĂMÂNILE 4-8

FORMAREA TUBULUI NEURAL

Notocordul situat în mezoderm emite proteoglicani sub acțiunea cărora

ectodermul supraiacent proliferează și se transformă în PLACĂ NEURALĂ. Aceasta
este delimitată de JONCȚIUNI NEUROECTODERMALE.

Placa se înfundă pe linie mediană și devine șanț delimitat de CRESTE

NEURALE. Șanțul se închide și devine TUB NEURAL, iar crestele neurale se situează
în mezoderm de o parte și de alta a notocordului. În regiunea anterioară, tubul va
forma VEZICULE CEREBRALE, iar în porțiunea posterioară va forma un CANAL
NEURAL. Tubul rămâne temporar deschis la extremități printr-un NEUROCORD
anterior și unul posterior.

EVOLUȚIA ECTODERMULUI

Veziculele cerebrale sunt inițial 3: PROZENECEFAL, MEZENCEFAL,

ROMBENCEFAL. Prozencefalul și rombencefalul se împart în câte 2, formându-se
TELENCEFALUL (va forma emisferele cerebrale), DIENCEFALUL, MEZENCEFALUL,
METENCEFAL ( va forma puntea și cerebelul) și MIELENCEFAL ( va forma bulbul).
Restul tubului neural formează măduva. Din peretele acestor vezicule se dezvoltă
substanța albă și substanța cenușie. Din lumenul lor se dezvoltă VENTRICULII
CEREBRALI și CANALUL EPENDIMAR.

Materialul crestelor neurale va migra în întreg embrionul și va genera un tip

de țesut numit ECTOMEZENCHIM. Din acesta se formează: cartilajele laringelui,
dentina, mugurii feței, interstițiul tiroidei și paratiroidelor, medulosuprarenalele,
sistemul APUD ( formează celulele paracrine), plexurile nervoase Meissner și
Auwerbach din peretele digestiv și plexurile nervoase ureterale.

Din ectoderm derivă de asemenea pielea, părul, unghiile, sistemul nervos,

epiteliul bucal și ultima parte a epiteliului canalului anal, epiteliul senzorial al
analizatorilor și meningele.

IMPLICAȚII CLINICE: MEGACOLON, NEUROCRISTOPATII (malformații de față).

 La joncțiunea epitelială epiteliu-endoteliu din canalul anal există un risc
crescut de cancer. Analog esofag, stomac, oriunde sunt celule de graniță mesajul
genetic este ambiguu.

EVOLUȚIA ENDODERMULUI

Sub mesaj genetic și sub presiunea crescută a cantității de lichid amniotic și

a proliferării intense celulare, embrionul suferă o cudare transversală și una
sagitală. Prin cudare transversală endodermul formează un șanț delimitat de
splahnopleure, șanț ce va deveni INTESTIN PRIMITIV. Acesta comunică în treimea
medie prin canalul vitelin cu vezica vitelină.

Tubul intestinal primitiv începe la placa procordală ( care va deveni

membrana bucofaringiană) și se termină la membrana cloacală. Tubul are 3
regiuni:

a) Prozenteron: formează esofagul, stomacul și partea superioară a

duodenului;
b) Mezenteron: formează partea inferioară a duodenului și restul tubului
digestiv până la treimea stângă a colonului transvers;
c) Metenteron: va forma colonul descendent, sigmoid și rectul ( până la
partea superioară a canalului anal);

Mezenteronul comunică prin canalul vitelin cu vezicula vitelină.

Din endoderm se mai formează PARENCHIMUL HEPATIC, PANCREATIC,

TIROIDIAN și PARATIROIDIAN, epiteliul trompei lui Eustachio și a urechii medie,
al vezicii urinare și uretrei.

EVOLUȚIA MEZODERMULUI

Mezodermul se scindează în 3 segmente: PARAAXIAL ( formează somite),

INTERMEDIAR și LATERAL. Somitele sunt alcătuite din miocel (situat central), o
componentă dorsolaterală și o componentă ventromedială.

Din partea ventromedială se formează SCLEROTOMUL, care va da naștere

țesutului conjunctiv, cartilaginos și osos.
 Din partea dorsolaterală se formează DERMOMIOTOMUL. Acesta se împarte în
2 segmente:

a) Partea dorsală formează DERMATOMUL care va forma dermul și țesutul

subcutanat din partea dorsolaterală a trunchiului;
b) Partea ventrală formează MIOTOMUL care va forma mușchii dorsolaterali ai
trunchiului, mușchii limbii și mușchii extrinseci ai globului ocular.

Metameria miotoamelor induce neumeria cordonului ventral. Nervii din

fiecare neuromer apar prin înmugurire și invadează mușchii deja formați (
,,spunem că mușchiul își cheamă nervul”).

Dezvoltarea corpului embrionar presupune existența unor segmente

transversale numite METAMERE. Segmentarea se numește metamerie inițială.

Un metamer conține: un neuromer, un visceromer și un dermatomer.

Toate organele dintr-un metamer, inclusiv pielea sunt inervate de nervul cu

origine în neuromerul cu același număr cu visceromerul și dermatomerul.

Exemple: inima provine dintr-un visceromer care provine dintr-un metamer.

Din același metamer provine și dermatomerul corespunzător degetului V de la
mâna stângă și neuromerul corespunzător nervului ulnar. Așa se explică de ce
pacientul raportează durerea cardiacă, viscerală, în dermatomerul cu același
număr cu neuromerul, visceromerul și metamerul de origine. Acest tip de durere
la distanță se numește DURERE RAPORTATĂ.

Mezodermul intermediar are pentru scurt timp în centru un NEFROCEL și va

suferi transformări succesive, trecând prin 3 etape corespunzătoare filogenezei,
numite PRONEFROS, MEZONEFROS și METNEFROS. Din mezodermul intermediar
se vor forma rinichii și nefronii, epiteliul tractului urogenital și o parte din
musculatura netedă a tractului urogenital.

Mezodermul lateral se împarte în SOMATOPLEURA INTRAEMBRIONARĂ care

tapetează vezicula amniotică și se continuă cu somatopleura extraembrionară și
în SPLAHNOPLEURĂ INTRAEMBRIONARĂ care se continuă cu cea extraembrionară
și tapetează vezicula vitelină.
 Între cele două pleure se formează CELOMUL INTRAEMBRIONAR care va
genera cavitățile seroase. De asemenea, din mezodermul splahnopleural apar
celulele angioformatoare. Acestea vor participa la formarea sistemului circulator.

Mai există 2 segmente mezodermale:

a) MEZODERMUL CARDIOGEN care din poziția cranială, în urma cudării

sagitale, ajunge în regiunea anterioară a toracelui; acesta va genera TUBUL
CARDIAC;
b) MEZODERMUL DE LA BAZA VEZICII VITELINE care va da naștere mușchilor
peretelui anterior al trunchiului și abdomenului.

Din mezodermul splahnopleural se vor forma membrele și musculatura

ventrală a trunchiului și a membrelor.

Din mezodermul somatopleural se va forma dermul ventral al trunchiului și al

membrelor.

PLACENTA (CURS 8)

Relația dintre produsul de concepție și uter trece prin mai multe etape:
etapa nidației, etapa lacunară și etapa placentară. Corespunzător, nutriția
produsul de concepție este histiotrofă, hemotrofă și hemocorială.

Placenta este un organ discoidal, vilos, care parcurge în dezvoltare

următoarele etape: cu vilozități primare, secundare și terțiare.

Ne reamintim că mucoasa uterină s-a decidualizat (s-a pregătit pentru

nidație). În funcție de poziția față de ou, aceasta este capsulară (acoperă oul),
bazală (între ou și miometru) și vera (restul deciduei neinteresate de implantație).

EVOLUȚIA DECIDUEI

Sub presiunea lichidului amniotic care crește ca volum sacul amniotic se

lărgește, făcând să dispară treptat cavitatea exocelomică (dintre amnios și
corion). Membrana amniotică fuzionează cu corionul și generează membrana
corionamniotică (exocelomul a dispărut).

Vilozitățile membranei coriale de pe polul opus implantației degenerează și

dispar. Practic, cea mai mare parte a deciduei capsulare dispare (decidua
capsulară acoperea corionul). Membrana corioamniotică va fuziona cu decidua
vera de pe peretele opus. În consecință, cavitatea uterină dispare. Practic,
amniosul va fi lipit de toți pereții uterini, excepție face colul uterin la care nu se
produce decidualizarea. Mucoasa colului uterin va genera un dop de mucus care
protejează până la naștere cavitatea uterină.

La polul de implantare, corionul rămâne frondosum (cu vilozități). Daca

decidualizarea nu se produce corect, implantarea se va face în miometru și
generează placenta cretată care nu se desprinde la naștere și produce o
hemoragie care poate fi oprită numai prin histeroctomie.

EVOLUȚIA RELAȚIEI PRODUS DE CONCEPȚIE-UTER

În etapa nidației, nutriția embrionului este histotrofă prin difuziune. În

etapa lacunară, vilozitățile coriale erodează mucoasa uterină și lacunele. În lacune
se deschid arterele helicine. Se formează o schiță de placentă în care sângele
matern vine în contact cu structuri ale fătului. Nutriția este hemotrofă. Etapa a
treia este etapa placentară.

Unele dintre vilozitățile coriale se lipesc de decidua bazală și devin vilozități

crampon. Între ele se formează spații provenite din lacune, numite lacune
placentare, în care se găsesc vilozități coriale terțiare. Între 2 vilozități crampon se
găsesc spații cu sânge matern denumite lacune placentare. Lacuna are spre mamă
placa bazală formată din: deciduă bazală, coajă citotrofoblastică și
sincițiotrofoblast degenerat.

Placa bazală este perforată de o arteră și de o venă de la mamă. Acestea

recirculă sângele matern din lacună. În fiecare lacună plutește o vilozitate corială
terțiară. În axul acesteia se gășește o rețea de capilare provenite dintr-o ramură a
arterei ombilicale care drenează sângele oxigenat printr-o ramură a venei
ombilicale. În axul vilozitar se găsește și mezenchim. Pentru a realiza schimbul
matern-fetal, sângele traversează bariera hemoplacentară, reprezentată numai
din structuri ale fătului: endoteliu capilar, membrană bazală capsulară,
citotrofoblast, sincițiotrofoblast. După cum se vede, sângele matern vine în
contact cu o vilozitate corială, astfel încât vascularizația este de tip hemocorial.

Configurația externă a placentei: are aspect discoidal (12cm) și cântărește

aproximativ 500g.

Fața fetală a placentei oferă inserție cordonului ombilical, este lucioasă și

acoperită de amnios. Fața maternă a placentei are aspect catifelat, de conopidă și
pe ea se observă lobi, numiți cotiledoane, separați prin șanțuri intercotiledonare.
Partea maternă a placentei este reprezentată de placa obturată (deciduă bazală)
care prezintă septuri intercotiledonare. O vilozitate corială se mai numește sistem
tambur. Un lob are 5-6 sisteme tambur. Câte orificii arteriale perforează placa
bazală, atâtea sisteme tambur există. La 10 săptămâni, debitul sangvin placentar
este de 50 mL/min. La naștere, 600 mL/min. Cu alte cuvinte, capacitatea venelor
uterine de la mamă crește de 12 ori.

FUNCȚIILE PLACENTEI

a) Funcția de apărare: barieră de 2 microni grosime care poate fi traversată de

majoritatea substanțelor; nu trec proteinele mari; majoritatea anticorpilor
trec foarte ușor de la mamă la copil ( copilul va primi protecție pentru bolile
la care mama are deja anticorpi (excepție: tuse convulsivă și varicelă),
inclusiv antiRh; medicamentele trec foarte ușor;
b) Funcția metabolică: colesterol, acizi grași;
c) Funcția respiratorie: permite schimbul de gaze;
d) Funcția excretorie: permite eliminarea metaboliților fetali; permite trecerea
principiilor alimentare de la mamă;

Pe măsură ce sarcina evoluează, dispare sincițiotrofoblastul parțial de pe

vilozități. Aceste zone se numesc alfa și permit schimburile. Zonele cu
sincițiotrofoblast se numesc beta și nu permit schimburi, fiind implicate în
secreția hormonală. Există posibilitatea unor schimburi nefavorabile în ambele
sensuri: posibilitatea desprinderii unor noduli de sincițiotrofoblast care pot
provoca mamei emboli pulmonare; în cazul nașterilor laborioase pot apărea
rupturi vilozitare și sângele fetal ajunge în circulația maternă, aceasta va produce
anticorpi antiRh care la sarcina următoare traversează cu ușurință placenta,
putând distruge hematiile copilului.

Secreția hormonală constă în secreția a 4 hormoni: progesteron (din luna a 4-a

preia rolul corpului galben), estrogeni (mai puțin spre sfârșitul nașterii, permițând
astfel declanșarea travaliului), gonadotropină corionică (săptămânile 3-8 pentru
menținerea sarcinii, se elimină ușor prin urină și poate fi dozată ca test de sânge)
și somatotropină (lactogen placentar, produce creșterea sânilor).

ARTICULAȚIILE

Articulațiile se clasifică după modul în care vin oasele în contact, după cum
se face conducerea mișcărilor și după numărul de axe. Într-o articulație, oasele
pot fi în continuitate (SINARTROZE) sau în contiguitate/atingere (DIARTROZE).

Sinartrozele pot fi fibroase sau cartilaginoase.

A. Sinartrozele fibroase pot fi:

- sindesmoze: membrana radioulnară, membrana tibiofibulară;

- suturi: pot fi plane (articulației oaselor nazale) sau dințate/digitiforme

(oaselor parietale), solzoase (scuama temporalului), de tip vomecular (oase
nazale);

- gonfoze: dinte-alveolă;

Sinartrozele cartilaginoase se numesc și AMFIARTROZE și pot fi SINCONDROZE

(articulația manubrio-sternală) sau SIMFIZE (simfiza pubiană).

Sinartrozele se pot osifica și nu permit/permit mișcări foarte reduse, neavând

cavitate articulară.
 B. DIARTROZELE pot fi simple (contact cu 2 oase) sau complexe (contact cu 3
oase).

Pentru o diartroză descriem fețe articulare, mijloace de legătură, mijloace de

alunecare. Fețele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin.

Suprafața cartilajului are mici pori care se umplu cu lichid sinovial pentru a
diminua frecarea. Grosimea cartilajului este mai mare cu presiunea. Se termină la
nivelul unor creste/șanțuri. Nu este inervat senzitiv. Nu are vascularizație,
hrănindu-se prin osmoză și difuziune transmembranară. Nu cicatrizează. Când
este afectat în leziuni cronice și dispare apare ARTROZA astfel încât suprafețele
vin în contact os pe os, oasele fiind inervate senzitiv și astfel fiind dureroase.

Suprafețele articulare se pot potrivi una cu alta, fiind CONGRUENTE. Daca nu

se potrivesc, sunt INCONGRUENTE. Congruența va fi refăcută în aceste cazuri de
labru, disc sau menisc.

Labriul este un fibrocartilaj care se inseră la periferia cavității articulare

glenoide sau acetabulare pentru a mări contenția acestei cavități. Pentru eficiența
contenției, diametrul orificiului circumscris de labriu este mai mic decât diametrul
maxim al capului humeral și se găsește distal de diametrul maxim.

Entorse: afectare redusă;

Luxație scapulohumerală cu humerusul anterior cu tot cu labriu indicația

corectă este intervenția chirurgicală cu coaserea labriului.

Meniscurile sunt cartilaje triunghiulare semilunare care restabilesc congruența

în articulația genunchiului.

Discurile se află în articulația sternoclaviculară sau în cazul articulației

temporomandibulară.

Mijloacele de legare sunt: gravitația, forța musculară, capsula articulară și

ligamentele.

Capsula articulară are structură fibroconjunctivă și se inseră la periferia

suprafețelor articulare. Linia de inserție capsulară este importantă deoarece
fracturile extracapsulare pot fi tratate cu aparat gipsat, pe când cele
intracapsulare trebuie operate pentru a îndepărta hematomul care însoțește
fractura. Capsula este bine vascularizată și foarte inervată senzitiv; doare la
tracțiuni, la presiune, în leziuni. Analog ligamentele. Uneori, capsula prezintă mici
orificii prin care trec prelungiri ale membranei sinoviale, denumite BURSE
SINOVIALE.

Rolul burselor sinoviale este diminuarea frecării dintre tendoane și articulații.

În inflamația cronică există încărcare adipoasă și infecție. Inflamarea lor se
numește BURSITĂ. Înc. Lichidiene sau infectate, bursele trebuie rezecate. Fiecare
bursă are un pedicul care trebuie obligatoriu legat de către un chirurg. Altfel,
lichidul sinovial se scurge în plagă.

Uneori, bursele (subscapulară/subcvadricipitală) sunt folosite pentru a

introduce în articulație medicamente sau anestezice fără a leza articulația.

Uneori, există burse în jurul unor tendoane (vezi capul lung al bicepsului).

Mijloacele de alunecare sunt: suprafața netedă a cartilajului, membrana

sinovială și lichidul sinovial.

Membrana sinovială căptușește capsula articulară la interior. Nu este inervată

senzitiv. Nu acoperă os, ci capsula și ligamentele. Trimite uneori franjuri
intraarticure, poate avea recesuri intraarticulare, poate avea burse. Produce
lichidul sinovial prin mecanisme de tip difuziune și osmoză. NU ARE GLANDE, DECI
NU SECRETĂ LICHID.

Lichidul sinovial este clar, transparent, cu glucide, proteine, lipide, celule

descuamate și mucină. Mucina conține mucopolizaharide derivate din
condrotinsulfați și acid hialuronic. Acidul hialuronic curăță cartilajul, îl lubrifează și
îl hrănește. Este un lichid nenewtonian: capacitatea de lubrefiere crește pe
măsură ce cresc presiunea și temperatura. Cu alte cuvinte, sportivii trebuie să facă
în prealabil încălzire pentru ca lichidul sinovial să fie un lubrificant eficient.