Risk, protection, and resilience:Toward a conceptual framework for social work practice

Atât în presa academică, cât și în cea populară, conceptele conexe de risc, protecție și
reziliență au apărut ca constructe pentru conceptualizarea problemelor sociale și de sănătate. Ideea
de „risc” este omniprezentă în asistența socială. În utilizarea de zi cu zi, termenul transmite
ideea că un individ, o familie, un grup, o școală, un cartier sau o organizație este probabil să
experimenteze un rezultat negativ. Deși ideile de protecție și rezistență evocă imagini ale faptelor
extraordinare în depășirea adversității, ele sunt evazive. Având în vedere importanța tot mai mare a
ceea ce unii numesc perspectiva „risc și reziliență”, acest număr special al Cercetării în asistență
socială evidențiază cercetarea în asistență socială care utilizează conceptele de risc, protecție și
reziliență. În acest articol introductiv, autorii definesc termeni cheie, discută probleme metodologice
și explorează implicațiile pentru profesie.
Atât în presa academică, cât și în cea populară, conceptele conexe de risc, protecție și
reziliență au apărut ca constructe pentru conceptualizarea problemelor sociale și de sănătate. Ideea
de „risc” este omniprezentă în asistența socială. În utilizarea de zi cu zi, termenul transmite ideea că
un individ, o familie, un grup, o școală, un cartier sau o organizație este probabil să experimenteze
un rezultat negativ. Deși ideile de protecție și rezistență evocă imagini ale faptelor extraordinare în
depășirea adversității, ele sunt evazive. Având în vedere importanța tot mai mare a ceea ce unii
numesc perspectiva „risc și reziliență”, scopul acestui număr este de a evidenția cercetarea în
asistență socială care a folosit conceptele de risc, protecție și reziliență. Acest articol introductiv
definește termenii cheie, discută probleme metodologice și explorează implicațiile pentru profesie.

FACTORII DE RISC
Riscul, din punct de vedere tehnic, este o probabilitate care descrie probabilitatea unui
eveniment viitor, având în vedere o anumită condiție sau un set de condiții. Dacă prevalența
schizofreniei este de 1 la sută în populație, dar știm că unii unde între 10 la sută și 15 la sută dintre
copiii cu un părinte care are schizofrenie sunt susceptibili de a dezvolta schizofrenie, putem spune
că copiii părinților cu schizofrenie prezintă un risc mai mare. decât restul populaţiei (Richters
&Weintraub, 1990). Am putea spune chiar că riscul de a dezvolta schizofrenie este de 10 până la 15
ori mai mare decât restul populației.
Factorii de risc sunt markeri, corelați și, în cel mai bun caz, cauze. De exemplu, deși alți
factori sunt legați de boli mintale grave, cum ar fi schizofrenia, se crede că psihopatologia parentală
influențează probabilitatea dezvoltării tulburării. Cum face asta – fie prin influențe genetice sau de
mediu – nu este încă pe deplin înțeles. Dar cuvântul „risc” denotă faptul că un grup de persoane
cu o caracteristică similară este mai probabil decât alții din populație în general să dezvolte o
problemă (în acest caz, schizofrenie).
Riscul este un concept central în domeniul sănătății publice, unde a fost cuplat cu
conceptele de covariație și predicție. Adică, riscul se referă la influența relativă a unei variabile
asupra unui rezultat, cum ar fi un atac de cord, un accident vascular cerebral sau o fractură de șold.
Factorii de risc pot fi caracteristici individuale (cum ar fi astraits și dispoziții), experiențe de
viață sau evenimente specifice (cum ar fi moartea unui părinte) sau factori contextuali (cum
ar fi siguranța cartierului). Riscul este definit probabil ca orice influență care crește probabilitatea
apariției unei probleme sau menține o stare de problemă (Coie et al., 1993). Se aplică și influențelor
care determină digresiune la o stare mai gravă, cum ar fi recidiva sau reapariția simptomelor după o
perioadă de remisie (Kirby & Fraser, 1997).

Factori de risc nespecifici

Unii factori individuali, familiali și extrafamiliali par să afecteze multe tulburări
concomitent și, în acest sens, sunt riscuri „nespecifice”. Ele cresc riscul pentru o varietate de
condiții. Acești factori de risc includ abuzul asupra copiilor; conflict familial cronic; educație
parentală necalificată; eșec academic; respingerea colegilor; sărăcia; rasism, sexism și alte tipuri de
discriminare; și dezorganizarea cartierului (pentru revizuiri, vezi Coie și colab., 1993; Kirby &
Fraser, 1997).
Descoperirea acestor factori de risc generici sau transversali i-a determinat pe unii savanți să
susțină că riscul cumulativ poate fi mai important decât riscul specific problemei (Rutter, în
presă). Acest punct de vedere este înrădăcinat în cercetări recente care sugerează că nu există o
singură cale care să conducă la multe probleme sociale. Într-un studiu longitudinal recent pe
aproximativ 1.500 de băieți din clasele I, a IV-a și a șaptea, Loeber, Farrington, Stouthamer-Loeber
și Van Kammen (1998) au descoperit că niveluri scăzute de performanță academică, deficit mare de
atenție și hiperactivitate, familie săracă supraveghere și comunicare slabă a familiei legate în mod
obișnuit de delincvență, consum de substanțe, probleme de conduită, agresiune fizică,
comportament ascuns (de ascundere), depresie și comportament timid sau retras. Astfel de
constatări i-au determinat pe Sameroff și alții să susțină că numărul de factori de risc este un
predictor mai bun al rezultatelor decât modelele specifice de cale bazate pe risc (Sameroff, Bartko,
Baldwin, Baldwin și Seifer, 1999; Sameroff, Seifer, Baroces, Zax, &Greenspan, 1987; Sameroff,
Seifer, Zax, & Barocas, 1987). De fapt, Garmezy (1994) a susținut că „o concentrare pe stresori
specifici ca antecedente la comportamentul dezordonat are acum un inel de modă veche” (p.7). În
acest număr special al Cercetării în asistență socială, Kaliland Kunz demonstrează abordarea
riscului cumulativ în identificarea factorilor de risc și de protecție pentru adolescenți.

Factori de risc specifici: necesitatea unei perspective integrate

O perspectivă a riscului cumulativ nu implică faptul că problemele sunt explicate pe deplin
prin riscuri generice. Pur și simplu sugerează că efectele sărăciei, rasismului, discriminării de gen,
maltratării copiilor, părinților necalificați și ale altor condiții negative cresc șansele pentru multe
tipuri de probleme și tulburări. Unii factori de risc sunt în mod clar asociați cu probleme sociale și
de sănătate specifice. Neutilizarea contracepției, de exemplu, este un factor de risc mai important
pentru bolile cu transmitere sexuală decât pentru abandonul școlar (Rounds, 1997). În aceeași
direcție, Loeber și colab. (1998) au descoperit că lipsa de vinovăție a fost asociată mai puternic cu
problemele de conduită, agresivitatea fizică și delincvența decât cu depresia, consumul de substanțe
și comportamentul timid sau atras. În acest număr, Miller și Mac Intosh examinează relația dintre
performanța academică și combinațiile liniare de stres, bătăi de cap zilnic, siguranța cartierului,
identitatea etnică, socializarea rasială și „nerăsia”. Demonstrând o perspectivă specifică de risc și
factor de protecție, munca lor sugerează că a avea o identitate etnică poate reduce efectul
necazurilor zilnice și poate promova performanța academică în rândul tinerilor afro-americani.
Aceste tipuri de constatări pledează pentru o perspectivă integrată care include atât riscul cumulativ,
cât și indicatori specifici de risc.

Sensibilitatea de dezvoltare și contextuală a unor factori de risc

În mod clar, diferiți factori de risc sunt importanți la diferite vârste și stadii de dezvoltare. În
Pittsburgh Youth Study, de exemplu, Loeber et al. (1998) au descoperit că efectul pedepselor fizice
(lovitură sau palmă) asupra comportamentului variază în funcție de vârsta copilului. Pentru băieții
de șapte și 10 ani, a dublat șansele de agresiune fizică, dar pentru băieții de 13 ani, a dublat șansele
de agresiune fizică. În același mod, influența unor factori contextuali este legată de vârstă și
dezvoltare. De exemplu, respingerea și acceptarea de la egal la egal încep să exercite o influență
asupra comportamentului copiilor în școala primară, iar până la școala gimnazială, aceștia
concurează cu influența părinților (Williams, Ayers și Arthur, 1997). De-a lungul vieții cuiva,
riscurile individuale pot fi gândite la așa cum sunt imbricate în contextul familiei, școlii, cartierului
și influențelor societale mai largi care afectează și sunt afectate de factori individuali.
O problemă centrală în înțelegerea riscului individual - cum ar fi riscul genetic pentru o
tulburare mintală - este dacă vulnerabilitatea individuală afectează direct rezultatele dezvoltării sau
dacă este mediată sau moderată de condițiile de mediu adverse (pentru o revizuire a factorilor de
risc biologic, a se vedea Vance, în presă). ) Adică riscul genetic ridicat este suficient în sine pentru a
produce o tulburare? Sau efectul său este într-un fel declanșat sau poate exacerbat de factorii de risc
de mediu? Răspunsul este probabil ambele. Nivelul intelectual (care mulți cred că are atât
componente de mediu, cât și biologice) s-a constatat, într-o serie de studii, a fi corelat negativ în
mod modest cu comportamentul agresiv. Cu toate acestea, atunci când este combinată cu
adversitatea familiei, ea exercită un efect mult mai puternic asupra comportamentului (Moffitt,
1990; Rutter, inpress). În măsura în care nivelul intelectual reprezintă un factor de risc individual,
astfel de date sugerează că riscurile pot fi declanșate de adversitate. Vulnerabilitatea individuală
pare să aibă un efect direct asupra rezultatelor comportamentale, dar efectul unor riscuri individuale
poate fi intensificat de condițiile de mediu.

Diferențele de risc în funcție de gen, rasă și etnie

Datele de prevalență sugerează că factorii de risc diferă printr-o varietate de
caracteristici socio-demografice - gen, rasă, etnie, cultură, religie și alte probleme de diferență.
De exemplu, datele recensământului arată că ratele abandonului școlar variază în funcție de rasă și
etnie, copiii afro-americani și hispanici fiind expuși unui risc mai mare de abandon școlar decât
elevii albi (Livingston & Miranda, 1995; Richman & Bowen, 1997). În aceeași ordine de idei,
datele privind delincvența și violența indică faptul că tinerii afro-americani au mai multe șanse
decât tinerii albi să fie victimizați și să fie implicați în infracțiuni violente grave (Will-iams et al.,
1997). Și în ceea ce privește sexul, băieții sunt clasificați ca având deficit de atenție și tulburare de
hiperactivitate mai frecvent decât fetele, deși motivele acestei clasificări pot fi din cauza
informațiilor inadecvate despre fete (Barkley, 1997; Dedmon, 1997). De asemenea, tulburările de
conduită se găsesc în mod constant într-o rată mult mai mare la băieți decât la fete (Robins, 1991).
Tocmai începem să dezvoltăm o înțelegere mai profundă a modurilor în care factorii de risc
și de protecție variază în funcție de gen, rasă și etnie. De exemplu, Werner (1990) a revizuit mai
multe studii și a descris diferențele de gen în practicile de creștere a copiilor care au afectat
diferențial bărbații și femeile. Werner a remarcat că reziliența la fete a fost promovată de stilurile
parentale care puneau accent pe asumarea riscurilor, independența și sprijinul emoțional stabil.
Pentru băieți, reziliența a fost promovată prin stiluri parentale care au oferit grade mai înalte de
supraveghere și structură, prezența unui model masculin și sprijin pentru exprimarea emoțiilor.
Similar cu diferențele de gen, diferențele de rasă și etnie încep să fie înțelese. De exemplu, Vega și
colegii (1993) au studiat factorii de risc pentru consumul de droguri la 6.760 de elevi din clasele a
șasea și a șaptea și au descoperit că printre tinerii cubanezi, alți hispanici, negri și albi non-
hispanici, tiparele de risc diferă în funcție de rasă și etnie. Deși distribuția actorilor de risc pentru
toate grupurile nu a fost semnificativ diferită, numărul mediu de factori de risc a variat în funcție de
rasă și etnie, copiii afro-americani având cel mai mare număr mediu de factori de risc.
Deși nu sunt bine elucidate, aceste diferențe de gen, rasă și etnie reprezintă în mod clar o
complexitate a efectelor. Acestea includ efectele discriminării și sărăciei, dar includ și prezența unor
modele culturale afirmative care derivă din moșteniri sau experiențe comune. Printre familiile afro-
americane, de exemplu, societățile puternice, un sentiment profund de spiritualitate, identitate
rasială și familiile configurate flexibil care includ rude și non-rude au fost raportate recent că
contribuie la reziliență (McAdoo, 1998).
Deși se acumulează dovezi privind diferențele de gen, rasă și etnie, acestea sunt rare. Sunt
necesare studii care să conțină informații adecvate despre afro-americani, latino-americani și alte
persoane de culoare. În acest număr, Miller și MacIntosh găsesc diferențe importante privind
identitatea etnică, socializarea rasială și lipsa de rasă la un eșantion de copii afro-americani. Astfel
de constatări sugerează că diferențele dintre și în interiorul grupului trebuie evaluate pentru a
înțelege evenimentele din viață, factorii de stres și mecanismele de risc care stau la baza riscurilor
legate de sex, rasă și etnie. (Pentru o discuție despre diferențele culturale și despre rasă și etnie, vezi
Merrell, 1999.)

Procese de risc: efecte pasive, reactive, reflexive și de oportunitate

Factorii de risc individuali care stau la baza și evenimentele de viață legate de risc sunt
procese care influențează rezultatele cursului vieții. Multe cercetări până în prezent s-au
concentrat asupra riscurilor ca un eveniment, cum ar fi decesul unui părinte sau menținerea clasei în
școala elementară. Deși moartea unui părinte este un eveniment traumatic care deține potențialul
pentru o tulburare de stres, probabil că inițiază un proces de schimbare ramificatoare care afectează
dezvoltarea copilului de mulți ani. De exemplu, poate afecta resursele familiei, condițiile de
viață, supravegherea temelor, disciplina, relațiile familiale extinse și alte condiții legate de
familie. Înțelegerea acestor procese de risc proximal se va dovedi probabil mai importantă în
avansarea cunoștințelor practice decât notarea unui eveniment specific ca marker pentru risc
crescut.
O generație următoare de studii începe să atace problema luminării acestor mecanisme și
lanțuri de risc. Este posibil ca aceste procese de risc să conțină vârste de legătură și să fie
înrădăcinate în patru tipuri de efecte. Procesele care afectează indivizii de-a lungul timpului, de
exemplu, vor implica în mod clar efecte pasive asupra cărora un individ are control redus sau deloc:
Acestea pot include îngrijire prenatală deficitară, expunerea la pericole de mediu sau evenimente
aleatoare extrem de influente, cum ar fi implicarea într-un accident desfigurant. Mai mult decât atât,
este posibil ca procesele să implice efectele reactive ale altora (de exemplu, respingerea de către
semeni) și efecte reflexive sau răspunsul cuiva la evenimente (de exemplu, căutarea activă a unor
prieteni cu o minte similară). Influența cumulativă a efectelor pasive, reactive și reflexive este
probabil să aibă un efect de oportunitate profund, modelând tipurile de oportunități oferite de mediu
(de exemplu, angajarea pe piața licită versus cea ilegală). Pentru a face o perspectivă a riscului și
rezilienței mai utilă pentru practicieni, lanțurile de risc care implică efecte pasive, reactive, reflexive
și de oportunitate trebuie să fie articulate și punctele de intervenție trebuie să fie distinse (Capaldi &
Stoolmiller, 1999).

PROTECȚIE ȘI FACTORI DE PROTECȚIE

La fel ca factorii de risc, factorii de protecție prezic rezultatele viitoare. Adesea concepuți
ca fiind distincți conceptual de factorii de risc, factorii de protecție modifică riscul (Rutter, 1987).
Mai mult, ele compensează riscul prin reducerea directă a unei tulburări sau disfuncții și mediază
riscul în lanțuri de risc și factori de protecție (Coie et al., 1993). Uneori, de asemenea, oferă
rezistență la risc prin moderarea relației dintre factorii de risc și problemele sau tulburările (Bryant,
West și Windle, 1997). Acesta din urmă este de obicei numit efect de „tampon”, deoarece protejează
o persoană împotriva efectului total al riscului. Factorii de protecție sunt importanți deoarece oferă
indicii pentru proiectarea unor programe sociale mai eficiente. Ei identifică influențe potențial care
pot fi vizate care, dacă sunt promovate de un program, pot afecta direct o problemă sau pot modera
un risc legat de o problemă (Burt, Resnick și Novick, 1998).
Nu doar opusul unui factor de risc, factorii de protecție ar trebui considerați ca constructe
separate care afectează stările de risc sau probleme (pentru discuții, a se vedea Jessor, Van Den Bos,
Vanderryn, Costa și Turbin, 1997; Newcomb și Felix-Ortiz, 1992).Mijloacele de definire şi
clasificare a factorilor de protecţie nu sunt bine precizate. Dacă sprijinul social ridicat, de exemplu,
este definit ca un factor de protecție sau dacă sprijinul social scăzut este definit ca un factor de risc,
depinde de cercetările anterioare și de natura relației dintre sprijinul social și un rezultat specificat.
Puține variabile sunt perfect liniar legate de rezultate. Cu o justificare teoretică,
neliniaritățile în relații pot fi utilizate pentru a clasifica o variabilă ca factor de risc sau de protecție.
Adică, în încercarea de a clasifica o variabilă ca factor de risc sau de protecție, pragurile la care se
modifică cotele de șanse pot fi utilizate pentru a completa cunoștințele teoretice. Definiți parțial de
aceste efecte de prag, factorii de protecție și de risc pot fi considerați ca reflectând „componenta
critică a unui predictor” (Newcomb & Felix-Ortiz, p. 281).
În comparație cu riscul, se știe mai puțin despre protecție. La fel ca factorii de risc,
factorii de protecție pot fi caracteristici individuale (de exemplu, un temperament ușor de îndurat),
factori familiali (de exemplu, căldură și supraveghere parentală) sau condiții extrafamiliale (de
exemplu, a avea o rețea de prieteni care îi susțin sau participă). în mod regulat un lăcaș de cult)
(vezi, de exemplu, McLoyd, 1998; Runyan și colab., 1998; Stewart, Reid și Mangham, 1998). În
cercetările fundamentale privind protecția, Werner (1996) a studiat 201 tineri cu risc ridicat din
insula Kauai și a identificat cinci grupuri de factori de protecție. Primul includea caracteristici
ale temperamentului - a fi ușor de înțeles și deliberat - care aduc avantaje în vârstă în relațiile
sociale și școlare. Al doilea grup a inclus abilități și valori – tenacitate, responsabilitate și
pozitivism – care au condus la maximizarea oportunităților în contextul limitărilor personale și al
adversității mediului. Al treilea a fost legat de sprijinul și structura familiei, în special de un stil de
parenting care a promovat autoeficacitatea. Al patrulea grup a constat din rețeaua mai largă de adulți
și membri ai familiei extinse care ar putea fi chemați să asiste la rezolvarea problemelor sau să ofere
îndrumări în punctele de tranziție (de exemplu, de la școală la muncă). Al cincilea grup a avut de-a
face cu structură de oportunități mai mare care a deschis în mod diferențial șanse pentru educație și
formare suplimentară prin intermediul armatei, colegiilor comunitare și al formării profesionale și
al altor programe de agenție.

Efecte de protecție compensatorii

Deși au fost avansate conceptualizări mai complicate ale protecției (Rutter et al., 1997),
Rutter (1987) și alții au susținut că factorii de protecție sunt definiți atât prin efecte compensatorii,
cât și, poate mai important, prin efecte interacționale. Adică sunt definite, parțial, de gradul în care
moderează riscul. Această perspectivă interacțională nu exclude posibilitatea ca un factor să exercite
o influență asupra persoanelor care nu sunt expuse riscului. Se argumentează doar că influența
mai importantă este asupra persoanelor ale căror niveluri de risc sunt ridicate (Dubow,
Roecker și D’Imperio, 1997). Din această perspectivă, inteligența ridicată poate avea un efect
compensator asupra tuturor copiilor și poate interacționa cu riscul pentru a produce un efect de
tamponare pentru copiii expuși la niveluri mai mari de risc. Pentru a fi un efect de protecție
tampon, un factor trebuie să exercite un efect și mai puternic, pozitiv asupra copiilor care au fost
expuși la adversitate. În acest număr, de exemplu, cu un exemplu reprezentativ de 2.099 de elevi de
gimnaziu și liceu, Nash și Bowen evaluează efectele concurente ale influențelor compensatorii și
tampon asupra percepțiilor comportamentului colegilor.
În studiile asupra populațiilor cu risc ridicat (unde nu există un eșantion normativ), este
dificil – dacă nu imposibil – să se separe efectele compensatorii de efectele tampon. Un test complet
pentru tamponare necesită un eșantion normativ în care se poate estima efectul unei potențiale
influențe de protecție asupra persoanelor cu risc normativ față de risc ridicat. Un efect protector
compensator este observat atunci când un factor afectează în mod direct o stare problematică. Un
efect de tamponare este observat atunci când un factor moderează riscul, în special atunci
când efectul protector este semnificativ mai mare pentru persoanele cu risc ridicat.
Studiile care nu folosesc eșantionarea stratificată - eșantionarea sistematică a indivizilor cu
risc ridicat și scăzut - pot suferi de două tipuri diferite de probleme; fiecare deține potențialul de a
suprima estimările efectelor protectoare de tamponare. În primul rând, studiile care se bazează pe
date ale agențiilor de servicii sociale sau de sănătate pot lipsi persoane cu risc normativ, făcând
imposibilă compararea persoanelor cu risc ridicat și scăzut. Lipsa subiecților cu risc scăzut crește
șansele de a nu detecta un efect de interacțiune – chiar dacă acesta este prezent în populație. În al
doilea rând, studiile în cadrul normativelor - cum ar fi sondajele copiilor la școală - pot avea prea
puțini indivizi care prezintă un risc ridicat. Eșantioanele din școală, de exemplu, sunt cunoscute pe
scară largă că subestimează unii parametri ai populației, deoarece copiii care sunt absente, în
îngrijire sigură sau în instituții sunt subreprezentați. În aceste tipuri de studii, lipsa persoanelor cu
risc crescut crește șansele de a nu detecta un efect de interacțiune. În ambele tipuri de studii, lipsa
variației la extreme face dificilă detectarea interacțiunilor, deoarece, împreună, sunt necesare
observații extreme de risc ridicat și protecție ridicată pentru a arăta modele de interacțiune. ,
interacțiunile se pot explica ca procentaj mall al variației (vezi, de exemplu, Masten și colab., 1999).
Deoarece multe studii în asistență socială se concentrează asupra clienților sau altor grupuri de
persoane care sunt expuse riscului, interacțiunile semnificative statistic nu trebuie ignorate pur și
simplu pentru că explică un mic procent din variație (pentru o discuție mai detaliată, vezi Chaplin,
1991). Efectele mici pot fi artefacte de design.
 Protecție cumulativă. La fel ca riscul cumulativ, se crede că protecția cumulativă suprimă
și tamponează riscul pentru multe tipuri de probleme sociale și de sănătate. Jessor şi colab. (1997)
au agregat șase măsuri de risc și șapte măsuri de protecție și au creat indici cumulați de risc și
protecție care au fost testați într-un studiu longitudinal pe 2410 elevi din clasele a șaptea, a opta și a
noua. Deși cercetătorii au încercat să creeze factori de risc și de protecție care reprezentau
constructe diferite, indicii au fost corelați (–.42), sugerând că riscul și protecția nu sunt ortogonale
în practică și că riscul mai mare este asociat cu niveluri mai scăzute de protecție. Jessoret al. a
controlat diferențele socio-demografice dintre studenți și a constatat că atât indicii de risc, cât și
indicii factorilor de protecție au explicat cantități semnificative de variație în comportamentul
problematic. Cu toate acestea, indicele de risc a explicat 13 la sută din variație, în timp ce indicele
de protecție a adăugat doar o creștere de 1 la sută la r2. Un termen de interacțiune compus din indici
cumulați a adăugat un procent suplimentar. În mod curios, atunci când indicii au fost dezagregați și
variabilele individuale au intrat într-un anumit model de risc și protecție specifică, r2 total final a
fost de două ori mai mare decât r2 atunci când au fost utilizați indicii cumulați. Și în acest model, s-
a constatat că riscul explică cel mai mare procent de comportament problematic, iar constatările
au susținut atât perspectiva compensatorie, cât și cea a protecției tampon. Cu toate acestea,
utilizarea indicilor cumulativi – adică perspectiva riscului nespecific – poate masca efectele
factorilor individuali de protecție sau de risc și poate reduce r2.
Dintr-o perspectivă practică, un model surprinzător a apărut atunci când timpul a fost luat în
considerare în modelele Jessor et al. (1997) (adică atunci când au fost estimate modelele întârziate).
În comparație cu protecția cumulativă, riscul cumulativ a fost asociat mai puternic cu escaladarea
inițială a comportamentului de la nivel normativ la nivel problematic. În schimb, protecția
cumulativă a fost asociată în mod semnificativ cu reducerea comportamentului problematic de-a
lungul timpului - adică cu de-escalarea nivelurilor problematice de comportament. În mod intuitiv,
riscul cumulativ nu a fost asociat cu modificări ale nivelurilor problemei în timp. Acest lucru
sugerează că factorii de protecție pot exercita o influență mai mare asupra menținerii, digresiunii și
exacerbarii problemelor decât asupra inițierii comportamentului problematic (vezi, de exemplu,
Bowen, 1998). Este posibil ca programele de tratament care lucrează cu clienți care au demonstrat
niveluri ridicate ale problemelor (și unde riscul este abordat ipso facto) să beneficieze foarte mult de
o abordare care promovează factorii de protecție (vezi, de exemplu, Bowen, 1999; Runyan et. al.,
1998).

REZILIENTĂ: ÎNVĂȚARE DIN SUCCES

Deși uneori se aplică familiilor, grupurilor sau organizațiilor (vezi, de exemplu, Walsh,
1998), termenul „reziliență” este de obicei folosit pentru a descrie indivizii care se adaptează
la circumstanțe extraordinare, obținând rezultate pozitive și neașteptate în fața adversității. .
Știm că unii copii care sunt expuși la medii ostile supraviețuiesc fără a dezvolta probleme serioase
(Smith, Lizotte, Thornberry și Krohn, 1997). Acești copii par să aibă o capacitate de auto-
îndreptare, o capacitate de a răspunde cu resurse deplină și tenacitate atunci când se confruntă
cu provocări neplăcute. Mai degrabă decât o trăsătură invariabilă, reziliența este un răspuns
dinamic la un multiplex de influențe biologice, psihologice, sociale și alte influențe de mediu.
Pentru copii, reziliența este strâns legată de dezvoltare. Abilitățile și competențele care
caracterizează funcționarea rezistentă la un moment dat pot depăși în fața noilor provocări de
dezvoltare sau a noilor contingențe din mediu. Astăzi, oamenii de știință discută trei aspecte legate
de reziliență:
depășirea șanselor - a avea succes în ciuda expunerii la riscuri ridicate
menținerea competenței sub presiune – adaptarea cu succes la riscuri ridicate
recuperarea după traumă – adaptarea cu succes la evenimentele negative ale vieții.
În toate trei, reziliența este caracterizată de funcționarea cu succes în contextul unui risc
ridicat. Deoarece oamenii sunt maleabili, trebuie să distingem rezistența de simpla supraviețuire.
Supraviețuitorii pot deveni imobilizați de furie sau absorbiți de victimizare (Wolin și Wolin, 1993).
Termenul „reziliență” este rezervat pentru adaptarea neprevăzută sau cu succes semnificativ
la evenimentele negative ale vieții, traume, stres și alte forme de risc. Dacă putem înțelege ce îi
ajută pe unii oameni să funcționeze bine în contextul unei adversități mari, este posibil să putem
încorpora aceste cunoștințe în noile strategii de practică. Aceasta este promisiunea rezilienței: a
învăța din succes. Dar este plin de probleme metodologice.
Definirea succesului. În operaționalizarea rezilienței, modul în care este definit succesul și
gradul în care este evidențiat în diferite aspecte ale funcționării sunt controversate. Unele studii
sugerează că oamenii care supraviețuiesc traumei și altor adversități sunt rareori „rezistenți” în toate
domeniile de funcționare. (Vezi, de exemplu, Brodsky, 1999; Luthar, 1991.) Alte studii au găsit
puține dovezi ale adaptării diferențiale în populațiile rezistente (Neighbours, Forehand și McVicar,
1993). Într-un studiu longitudinal recent pe 205 copii urbani, Masten și colab. (1999) au observat că
copiii rezistenți diferă puțin în ceea ce privește adaptarea emoțională, performanța academică,
conceptul de sine sau alți indicatori ai bunăstării în comparație cu copiii la fel de competenți care au
avut o expunere scăzută la adversitate. În acest eșantion, copiii rezistenți păreau să fie comparabili
din punct de vedere al dezvoltării cu copiii care nu au fost expuși riscurilor.
Reziliența, totuși, nu intimează invulnerabilitatea. În studiul longitudinal Kauai, copiii
descriși ca rezistenți nu erau imuni la amintirile dureroase și la alte probleme sociale sau de sănătate
(Werner & Smith, 1992). În mod similar, într-un studiu longitudinal pe aproximativ 150 de elevi din
clasa a noua a unei școli publice din centrul orașului, Luthar, Doernberger și Zigler (1993) au
descoperit că tinerii „rezistenți” manifestau simptome depresive comparabile cu tinerii foarte
stresați, dar cu performanțe scăzute. Deși studii recente sugerează că succesul într-un domeniu se
poate răspândi în alt domeniu (Masten și colab., 1999), faptul că un copil cu risc ridicat
funcționează bine nu implică neapărat invulnerabilitatea sau lipsa problemelor experimentate în alte
domenii. Cel puțin, constatările contradictorii ridică posibilitatea ca reziliența să poată fi
conceptualizată prea larg.

Adaptarea individuală în context

Pentru a fi rezistent, trebuie să fii expus la riscuri și apoi să răspunzi cu succes.
Reziliența este un răspuns adaptativ de succes la riscul ridicat. Prin definiție, o persoană care
nu este expusă riscului nu poate fi considerată rezistentă. Prin definiție, reziliența este
măsurată printr-un răspuns individual de adaptare.
Din punct de vedere conceptual, reziliența este produsul tranzacțional al atributelor
individuale și al contingentelor de mediu. Deoarece răspunsurile adaptative sunt adesea aplicate
abilităților, competențele de rezolvare a problemelor, comunicare și coping, precum și capacitatea
de a acționa într-un mod planificat sunt considerate elemente de bază ale rezilienței (Hetherington
& Blechman, 1996). În plus, atitudinile (cum ar fi părtinirea optimismului), credințele (cum ar fi
angajamentul față de liniile convenționale de acțiune) și caracteristicile dispoziționale (cum ar fi un
temperament ușor) contribuie la reziliență (vezi, de exemplu, Murphy, 1987). Aceste atribute
individuale sunt uneori considerate elemente definitorii sau axiomatice ale oamenilor rezistenti. Dar
prezența și potența atributelor individuale trebuie privite în context. Caracteristicile individuale
interacționează cu și adesea depind de resursele familiale și extrafamiliale. Reziliența depinde de
context.

Posibil niveluri scăzute de rezistență în populațiile cu risc ridicat

Până în prezent, nu avem estimări fiabile ale proporției de copii sau adulți care pot fi
rezistenți în orice moment. În eșantionul lor de 205 copii de școală urbană, Masten și colab. (1999)
au descoperit că 43 (57,3%) din 75 de copii cu probleme mari „se descurcă destul de bine pe . . .
sarcini majore de dezvoltare” (p. 144). Acești copii au fost definiți ca „rezistenți” în virtutea
punctajului cu jumătate de abatere standard peste medie pe măsurarea performanței academice, a
acceptării colegilor și a comportamentului. În schimb, într-un studiu pe 213 copii din familii cu
venituri mici, dintre care 133 au fost victime ale maltratării, Cicchetti și Rogosch (1997) au
descoperit doar doi (1,5 la sută) copii maltratați extrem de adaptabili și doar opt (4,3 la sută)
neadaptați înalt. copii maltratati. Copiii au fost definiți ca fiind „foarte adaptabili” dacă au obținut o
treime superioară la cel puțin cinci din șapte măsuri de comportament interpersonal, psihopatologie
și performanță școlară. Într-un studiu similar asupra a 667 de copii preșcolari din familii cu venituri
mici, care au fost maltratați sau care erau expuși riscului de maltratare, s-a observat că 13%
funcționează „neechivoc . . . bine” (Runyan et al., 1998, p. 14) privind testele de dezvoltare și
comportamentale. Dar, în subeșantionul de copii care fuseseră maltratați, „puțini . . . mergeau bine”
(p. 17). În general, proporția copiilor care s-a dovedit a fi rezistenți pare să depindă de gradul în
care cercetătorii au eșantionat copiii cu risc cumulativ ridicat. Mai mult, depindea de gradul în care
au subscris la o definiție a rezilienței asemănătoare lui Rutter (subliniind adaptarea de mare
succes) (Rutter, 1987) versus o definiție bazată pe competențe a rezilienței, în care succesul este
mai operaționalizat normativ (adică, demonstrând rezultate mai bune decât ar putea fi prezis de
așteptările normative pentru adaptare într-un anumit set de circumstanțe adverse) (Masten, 1994).
După cum indică definițiile concurente ale rezilienței folosite de cercetători, estimarea
fiabilă a numărului de copii sau adulți rezistenți este dificilă, deoarece problemele de măsurare nu
sunt rezolvate în domeniu. Procentele trebuie să se bazeze pe operaționalizări încă controversate
atât ale adversității (riscului), cât și ale adaptării (rezilienței). În acest număr special, Pollard,
Hawkins și Arthur au găsit puțini copii extrem de protejați – mai puțin de 1 la sută – la cel mai înalt
nivel de risc. Ei susțin că niveluri ridicate de protecție fie nu există, fie sunt insuficient de puternice
pentru a ajuta copiii la cele mai înalte niveluri de adversitate. Spre deosebire de operaționalizările
binare (adversitate mare versus adversitate scăzută), Pollard și colab. articulați cinci niveluri de risc
și cinci niveluri de protecție. Abordarea lor sugerează că informațiile importante se pot pierde atunci
când copiii care sunt expuși la adversități severe sunt agregați cu copiii care sunt expuși la
adversități mai puțin severe. Procentul de copii care se adaptează cu succes la traume severe (de
exemplu, abuz fizic sau sexual) pare să fie substanțial mai mic decât procentul de copii care se
adaptează cu succes la formele majore, dar mai răspândite de stres (de exemplu, divorțul sau
rezidența în mediul urban sărac. Zone). Diferitele moduri în care cercetătorii definesc riscul și
protecția – chiar și în această problemă – evidențiază faptul că nu există temeiuri empirice sau
teoretice acceptate pe baza cărora să se evalueze gradele de risc și protecție. Până în prezent,
datele sugerează că reziliența este rară în rândul copiilor cu cel mai mare risc, care sunt
dezavantajați de sărăcie, îngrijire prenatală deficitară, parentalitate abuzivă sau neglijentă și
cartiere periculoase.

DEFINIREA REZILIENTEI
În opinia noastră, reziliența este un construct dinamic care include o „clasă largă de
fenomene care implică adaptarea cu succes în contextul unor amenințări semnificative la adresa
dezvoltării” și alte rezultate ale cursului vieții (Masten și colab., 1999, p. 143). Deși reziliența este
ipso facto un răspuns individual, nu este o trăsătură individuală. Este condiționat atât de factori
individuali, cât și de mediu. Nu ar trebui privit ca eforturile eroice sau tenace ale unei persoane de a
depăși dezavantajul. Mai degrabă trebuie privit ecologic. Atributele individuale care produc
rezistență într-un set de condiții de mediu pot să nu producă rezistență în alt set de condiții de
mediu. Reziliența emerge dintr-o eterogenitate de influențe individuale și de mediu care
conspiră pentru a produce performanțe excepționale în fața unei amenințări semnificative.

Probleme metodologice
În studierea rezilienței, trebuie să specificați factorii de risc care amenință adaptarea,
criteriile de determinare a adaptării de succes și cadrul conceptual pentru organizarea factorilor
individuali și de mediu care pot promova rezultate pozitive. Acestea din urmă pot include resurse
individuale și o varietate de resurse de familie, școală și cartier care promovează rezultate pozitive
în mod direct (efecte de protecție compensatorii) sau exercită un efect pozitiv relativ mai mare în
prezența riscului crescut (buffering efectele protectoare). Astfel, căutarea factorilor care
promovează reziliența trebuie să includă întotdeauna familia, școala, cartierul și alte influențe
care promovează adaptarea cu succes în fața adversității.
 Implicații de proiectare pentru cercetarea în asistență socială
Conceptele de risc, protecție și rezistență au apărut din studii longitudinale. Aceste studii au
folosit metode de sondaj și au furnizat informații valoroase despre căile de dezvoltare care conduc
la rezultate atât prosociale, cât și antisociale la copii (vezi, de exemplu, Garmezy, 1974; Robins,
1966; Rutter, 1979; Werner & Smith, 1982). Mai mult, cercetătorii din aceste studii au reușit să
evidențieze schimbările de comportament în timp - inițierea, escaladarea și de-escaladarea
comportamentelor problematice, cum ar fi delincvența. În cursul acestor studii, oamenii de știință au
fost nedumeriți să găsească copii care au sfidat șansele, care funcționau cu succes în ciuda riscului
ridicat. Adesea, numărul acestor copii era mic. Caracterul lor anormal și intrigant a dat naștere
studiului rezilienței.
Metode calitative. Ceea ce este nevoie acum sunt multe tipuri diferite de proiecte de
cercetare, inclusiv studii narative, naturaliste, care descriu interconexiunea dintre oameni,
evenimente și timp. Deoarece numărul copiilor, tinerilor și adulților rezistenți pare să fie mic, sunt
necesare studii calitative pentru a arunca lumină asupra mecanismelor de protecție care permit unor
copii și adulți să prevaleze asupra adversității (vezi, de exemplu, Brodsky, 1999). De exemplu,
studiile calitative ar putea începe să descrie lanțurile de risc pasive, reactive, reflexive și de
oportunitate care sunt perturbate de educația parentală calificată, de bunici pozitiv, de mentorat de
către un bătrân din comunitate sau de alte influențe protectoare. Profunzimea analizei calitative și
sofisticarea crescândă a metodelor calitative o fac o metodă de alegere pentru studiul fenomenelor
neobișnuite și pentru studiul proceselor micro-sociale, dinamice ecologic (vezi, de exemplu,
Smokowski, Reynolds și Bezruczko, in presa).
Studii longitudinale în setările de practică. În plus, sunt necesare urgent studii
longitudinale care implică evaluare în agenții sociale, de sănătate sau de altă natură (vezi, de
exemplu, Bowen, 1999; Runyan și colab., 1998). În practică, setările cu risc ridicat și protecție
scăzută se intersectează pentru a produce cea mai mare nevoie; și în practică, serviciile încearcă să
construiască sprijin, să schimbe oportunitățile, să consolideze abilitățile și să modifice convingerile.
În practică, efectele pasive, reactive, reflexive și de oportunitate sunt modificate – sperăm că vor
produce rezultate pozitive. Studiile longitudinale dețin potențialul de a măsura relația dintre
schimbările intenționate ale riscului și modificările rezultatelor.
Cercetare de intervenție. În cele din urmă, este timpul ca cercetătorii să devină parteneri cu
practicienii utilizând rezultatele studiilor privind riscul, protecția și rezistența în dezvoltarea
cunoștințelor de asistență socială. Participarea la cercetarea de intervenție - cercetare în care sunt
concepute și dezvoltate modele de prevenire și tratament (Rothman & Thomas, 1994) - este un pas
esențial în asigurarea faptului că informațiile actuale despre factorii de risc și de protecție sunt
aplicate într-un mod sistematic și planificat. Folosind o abordare de proiectare și dezvoltare, studiile
pilot care testează eficacitatea intervențiilor inovatoare sunt urmate de studii mai riguroase, adesea
experimentale, care testează modele în contexte reale. Un avantaj al acestei abordări este că studiile
experimentale au prin natura lor capacitatea de a examina interacțiunea. Utilizarea unei perspective
de proiectare și dezvoltare ar începe, în mod concomitent, să avanseze cunoștințele despre
tamponare și să construiască cunoștințe privind intervenția.

Analiza datelor: înțelegerea erorii

Infrecvența relativă a rezilienței pune probleme speciale în analiza datelor. Analiza modernă
a datelor se bazează pe agregarea informațiilor între indivizi pe variabile. De obicei, la începutul
studiului, cercetătorul încearcă să estimeze parametrii populației prin utilizarea unor măsuri de
tendință centrală. Cercetarea ajustează sau condiționează adesea estimările cu privire la cantitatea
de eroare din date. Numărul mic de subiecți anormali ale căror modele nu sunt conforme cu altele,
de obicei, nu se potrivesc cu modelele statistice. Uneori, cercetătorii se referă la acești subiecte ca
„zgomot” în date. În studiile de rezistență, problema este că zgomotul contează. În acest grup se află
indivizi rezistenți care sfidează tendințele centrale. Pe scurt, învățăm despre rezistență dând sens
erorii.
 Pentru a fi sigur, cercetătorii pricepuți vor examina adesea erorile. De obicei, ei inspectează
vizual reziduurile. Văzând reziduuri mari, mulți cercetători vor încerca să producă o potrivire mai
bună prin crearea și testarea interacțiunii (și, în plus, prin transformarea variabilelor și prin
utilizarea metodelor alternative de modelare). În analiza rezilienței, accentul se pune pe
interacțiuni. Desigur, interacțiunile pot slăbi sau întări relațiile. În plus, interacțiunile nu trebuie
să fie de ordinul zero. Deși puțini cercetători până în prezent au testat interacțiuni de ordin superior,
este foarte posibil ca interacțiunile de ordin superior să producă noi cunoștințe importante despre
reziliență. Pentru a efectua astfel de analize, trebuie să aveți un eșantion adecvat la extreme, pentru
că un număr mic de cazuri poate influența mărimea efectului interacțiunilor. În acest număr, Kalil și
Kunz, Miller și MacIntosh, Nash și Bowen și Pollard și colab. să demonstreze modalități de a
descrie și estima efectul interacțiunilor dintre factorii de risc și cei de protecție.
Efectele timpului și contextului. Pe lângă faptul că cercetătorii în reziliență sunt adesea
mai interesați de eroare decât de tendința centrală, acești cercetători se confruntă cu alte două
provocări. În primul rând, deoarece reziliența este legată de dezvoltarea pe parcursul vieții și pentru
că secvențele de interacțiuni dintre risc și mecanismele de protecție sunt importante în înțelegerea
adaptării, timpul trebuie luat în considerare în ecuații. Deși numai Zimmerman și colab. Studiul din
acest număr măsoară indivizii în timp, studiile viitoare ale rezilienței trebuie să controleze și să
modeleze efectele timpului. Istoricul evenimentelor și modelarea curbei de creștere sunt concepute
pentru scopul său (vezi, de exemplu, Lee, 1992). În al doilea rând, reziliența depinde de context.
Scopul analizei nu ar trebui să fie eliminarea sau controlul efectelor contextuale; mai degrabă ar
trebui să modeleze contingențele de mediu (Cairns, Cairns, Rodkin și Xie, 1998). Pentru a face
acest lucru, trebuie utilizate proceduri precum modelarea ierarhică liniară. Acestea și alte modele cu
efecte aleatoare permit estimarea efectelor individuale în contextul estimărilor pentru clasă, cartier
și alte influențe ale mediului (vezi, de exemplu, Bryk & Raudenbush, 1992)
Ordinea de intrare. Ca și în multe studii despre risc și protecție, studiile din acest număr
constată că riscul explică mai multe variații decât protecție. Adesea, cercetătorii introduc măsuri de
risc specifice sau cumulate ca prim pas în construirea modelelor statistice. Apoi, aceștia intră în
măsuri de protecție specifice sau cumulative ca a doua etapă. În cele din urmă, termenii de
interacțiune compuși din factori de risc și de protecție semnificativi sunt introduși într-o a treia
etapă. Această abordare în trepte este înrădăcinată într-o perspectivă de „imunizare” în care se
argumentează că protecția acumulează valoare numai în prezența riscului. Adică o vaccinare
(protecție) este valoroasă doar în prezența unui agent patogen (risc). În consecință, mulți
cercetători intră în risc, iar odată ce riscul este controlat, ei estimează efectul factorilor de protecție
introducându-i într-un al doilea bloc. În măsura în care riscul, protecția și rezultatele sunt corelate,
riscul va explica de obicei mai multe variații dacă este utilizată această ordine de intrare.
Astfel de modele pot fi specificate greșit. Nu există reguli acceptate pentru ordinea de
intrare. Masten și colab. (1999) au introdus recent factori potențiali de protecție (IQ și sprijinul
parental) înainte de a intra într-o măsură de risc cumulativ. În acest număr, Pollard et al. demonstrați
o abordare grafică, reprezentând nivelurile de protecție în funcție de risc și rezultate. Alternativ,
factorii de risc și de protecție pot fi introduși simultan (vezi, Fitzpatrick, 1997). Deoarece riscul și
protecția tind să fie corelate negativ, unii cercetători au combinat termeni de risc, protecție și
interacțiune risc cu protecție în variabile latente. Folosind ecuații structurale, de exemplu,
Newcomb și Felix-Ortiz (1992) au creat un construct latent de „vulnerabilitate” compus dintr-un
indicator de risc cumulativ, un indicator de protecție cumulativă și un termen de interacțiune
compus din ambele măsuri cumulative. explică mai multe variații în comportament decât protecție,
încărcarea factorilor pentru risc [.90] a dominat variabila latentă a vulnerabilității.) Dacă cercetătorii
doresc să evalueze efectele relative ale riscului și protecției, pare clar că avantajele și dezavantajele
ordinelor alternative de intrare trebuie să fi explorat. În încercările de a examina reziliența dintr-o
perspectivă diferită, unii cercetători au apelat la o analiză centrată pe persoană, mai degrabă decât
pe variabilă.
Analiza centrată pe persoană versus analiza centrată pe variabilă. Analiza centrată pe
persoană oferă o alternativă importantă la analiza centrată pe variabilă, chiar și analizele centrate pe
variabilă care modifică ordinea intrării, estimează interacțiunile de ordin superior (pentru a explica
în continuare eroarea) și folosesc modele de supraviețuire sau cu efecte aleatoare (Cairns și colab. .,
1998). Analiza centrată pe persoană dezagregează subiecții în grupuri similare și compară grupuri în
timp. Familia de metode statistice concepute pentru a face analize centrate pe persoană se numește
„analiza cluster”. Au fost dezvoltați mulți algoritmi diferiți pentru analiza clusterului, dar mai ales
pe măsurători euclidiene sau alte distanțe pentru a agrega cazuri similare într-un set de variabile.
(Pentru un exemplu de analiză a clusterelor în asistența socială, a se vedea Fraser, Jenson și Lewis,
1993.) Deși nu folosesc o abordare de grupare, în acest număr Zimmerman și colab. combină
analiza centrată pe persoană și analiza centrată pe variabilă. Ei identifică grupuri de pacienți similari
și apoi urmăresc rezultatele peste orele suplimentare, atrăgând implicații pentru practică din
diferitele moduri în care pacienții se recuperează din adversitatea fracturii de șold. În studiul unui
fenomen nenormativ, cum ar fi reziliența, tehnicile de analiză a datelor care permit identificarea
unor grupuri unice de cazuri - grupuri care altfel ar putea fi relegate la termenul de eroare - și care
încorporează capacitatea de a estima efectele timpului și contextului trebuie să fie folosit.

IMPLICAȚII PENTRU MUNCĂ SOCIALĂ

Acest număr special conține cercetări exemplare care utilizează o perspectivă de risc,
protecție și reziliență. Articolele demonstrează relevanța acestor concepte și discută provocările
metodologice cu care se confruntă atât oamenii de știință, cât și practicienii care adoptă un punct de
vedere al riscului și al protecției.
Riscul, protecția și rezistența pot fi utilizate pentru a conceptualiza problemele în practica
asistenței sociale; să dezvolte planuri de acțiune pentru indivizi, familii sau comunități; să
proiecteze servicii la nivel de program; și să construiască modele de măsurare pentru evaluarea
rezultatelor serviciilor. Perspectiva susține o bază de dovezi pentru practica asistenței sociale
(Gambrill, 1999; Gibbs & Gambrill, 1999; Sackett, Richardson, Rosenberg și Haynes, 1998).
“Evidence-based practice” is char-acterized by a process of systematically identifyingand using the
best available evidence in making prac-tice decisions (Sackett et al., 1998). Risk and pro-tective
factors may be used to identify the variedinfluences related to social problems and the strate-gies—
reducing risk and enhancing protection—in-tegral to developing effective plans of service. More-
over, the constructs of risk, protection, and, to alesser degree, resilience, provide a common
languagefor practitioners and researchers.
În dezvoltarea înțelegerii problemelor sociale și în conceperea planurilor de intervenție,
practicienii, planificatorii și cercetătorii trebuie să abordeze atât riscul, cât și protecția. Deși unii
autori susțin că „combinația corectă de influențe protectoare pare capabilă să depășească efectele
expunerii la riscuri multiple și la adversitate” (Katz, 1997, p. 25), cercetările de până acum
sugerează că riscul poate fi mai puternic decât protecția. La niveluri mai mari de risc, factorii de
protecție fie nu există, fie contracarează slab efectele otrăvitoare ale adversității extreme. Dacă
definim reziliența ca adaptare reușită – mai mult decât supraviețuire – reziliența pare a fi un
fenomen neobișnuit la cele mai înalte niveluri de risc. Cel puțin, se recomandă prudență în
argumentarea intervențiilor care se bazează exclusiv pe o orientare de protecție sau puncte
forte.
Cu toate acestea, protecția și orientarea punctelor forte sunt în mod clar importante. Pentru
copiii și familiile cu risc ridicat, factorii de protecție oferă indicii despre cum să tamponați riscul. Se
pare că protecția funcționează mai eficient într-un nivel de risc mediu, unde adversitatea nu pune
viața în pericol și nu produce ceea ce Rutter (în presă) numește riscuri „knockout” – riscuri atât de
puternice încât schimbă cursul vieții. Din perspectiva furnizării de servicii, reducerea riscului este
de o importanță capitală. Cu toate acestea, în contextul serviciilor care reduc riscul, sporirea
protecției poate fi un aspect central al recuperării, al „reducerii” din experiențele adverse.
Având în vedere amploarea și complexitatea tot mai mare a literaturilor științifice pe care se
bazează asistența socială, o perspectivă de risc, protecție și reziliență poate fi utilă. Construcțiile de
risc și protecție oferă un cadru global pentru conceptualizarea problemelor sociale, strategiilor
intervenționale, ghidurilor de practică și a altor resurse legate de practică (Fraser & Galinsky, 1997;
Howard & Jenson, 1999). Pe măsură ce cercetarea și practica devin mai strâns legate prin modele
bazate pe dovezi și alte practici, cadrul conceptual prezentat de perspectiva riscului și rezilienței are
potențialul de a fi o forță organizatoare pentru bazele teoretice și principiile practice care
informează intervenția în asistență socială.