Riscurile Istoriei Religiilor

RADU TEODORESCU
RISCURILE ISTORIEI RELIGIILOR
Cugir 2024
1
CUPRINS
Introducere
1. Riscul heterodoxiei sau a renunțării la credința creștin ortodoxă
2. Riscul sincretismului
3. Riscul influențelor heterodoxe
4. Riscul comparatismului exagerat și exacerbat
5. Riscul indiferentismului religios
6. Riscul confuziei și al haosului religios
Concluzii
2
INTRODUCERE
Cartea de faţă se adresează în special celor care sunt interesaţi de studiul istoriei religiilor. Aceasta fiindcă
în zilele noastre sunt multe astfel de persoane. Pentru cei care nu ştiu este bine să le spunem că în Seminariile şi
Facultăţile de Teologie Creştin Ortodoxe istoria religiilor este o materie de studiu obligatorie. Totuşi deşi este o
materie obligatorie este bine să ştim că istoria religiilor nu este fără de nici un risc. Aceasta fiindcă a cunoaşte şi a
studia sistematic marile religiile ale lumii este bine să ne dăm seama că poate aduce cu sine mai multe:
- tentaţii,
- ispite
- şi provocări.
„Istoria religiei se referă la înregistrările scrise ale ideilor și experiențelor religioase umane. Această
perioadă a istoriei religioase, tipic începe cu inventarea scrisului acum 5000 de ani în urmă (3000 Î.Hr.) în
Orientul Apropiat. Religia preistorică se referă la un studiu de credințe religioase ce au existat înainte de apariția
înregistrărilor scrise. Cronologia religiei este o succesiune comparativă în timp a evenimentelor religioase.
Termenul de "religie" așa cum este folosit astăzi nu are o traducere pre-colonială evidentă în limbile non-
europene. Daniel Dubuisson scrie că "Ceea ce Vestul și Istoria religiilor au concretizat în urma lor în termenul
de 'religie' este...ceva atât de unic, ce poate fi adecvat numai pentru el și pentru propria sa istorie". Istoria
interacțiunilor altor culturi cu ordinul religios este prin urmare interacțiunea lor cu o idee ce a fost pentru prima
oară dezvoltată în Europa sub influența creștinismului.”1
Este clar că în istoria religiilor de cele mai multe ori nu Îl întâlnim pe Iisus. Aceasta fiindcă au fost mai
mulţi care au voit să vină că idei noi şi idei proprii despre ceea ce este religia şi despre cum trebuie să se
manifeste ea. Totuşi istoria religiilor ne poate întării în credinţă în sensul că putem să vedem cât de departe a
mers omul în problematica religioasă. Cât de departe a mers omul prin urmare?
Ei bine omul a mers atât de departe în probleme de religie că a ajuns demonolatru. 2 Se cunoaşte în acest
sens cazul Sfântului Ioan Teologul care ajungând la un loc de închinare păgân a putut vedea acolo un demon
care îi atrăgea pe păgâni la închinare de mai bine de câteva sute de ani. Istoria religiilor prin urmare este un
domeniu vast care trebuie să fie explorat de cei care vor să ştie cum a acţionat omul în probleme de religie de-a
lungul secolelor şi mileniilor.
Ceea ce este bine să ştim este că nu a existat nici un popor care să nu aibă o religie de-a lungul secolelor.
În acest sens înţeleptul antic Plutarh spunea cât se poate de inspirat: „pe faţa pământului veţi vedea cetăţi fără
ziduri, fără legi, popoare care nu cunosc scrierea sau întrebuinţarea banilor, dar un popor fără Dumnezeu nu a
întâlnit încă nimeni.”3
Cei care mulţi care studiază istoria religiilor o fac din atracţie şi în acest sens este bine să ştim că sunt
puţini profesionişti ai istoriei religiilor. Totuşi evenimentele religioase au avut loc şi ele nu pot să fie prezentate
altfel decât au avut loc. Ne-ar fi plăcut să avem o antichitate monoteistă dar acest nu este imposibil din moment
ce civilizaţia antică a fost aproape în întregime politeistă.
Se poate spune că la o privire generică a religiilor lumii avem
1. religii politeiste,
2. religii monoteiste
3. religii dualiste
4. şi religii panteiste.
În acest sens trebuie să ştim că teoria în materie de istorie a religiilor este simplă. Sunt însă mai
complicate detaliile istorice. Aceasta fiindcă trebuie să ştim că sunt mai multe religii degenerescente în care
- imoralul,
- absurdul
- şi efemerul
sunt elemente constitutive.
După cum spunea Plutarh nici un popor al lumii nu s-a considerat ateu cu excepţia popoarelor
sovietizate care au ajuns să Îl scoată pe Dumnezeu aproape total şi deplin. Se ştie de cazul Albaniei care în
secolul XX a avut o perioadă în care nu mai exista nici o biserică ortodoxă deschisă.
1 https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_religiilor (accesat pe 04.10.2023).

2 Demonolatru este o persoană care se închină la demoni şi îi consideră pe demoni care fiind adevăratul Dumnezeu.
33 Plutarh apud https://doxologia.ro/istoria-religiilor-ne-ajuta-sa-intelegem-mai-bine-propria-noastra-credinta (05.10.2023).
3
Deşi este firesc ca o religie să Îl aibă în centrul ei pe Dumnezeu ei bine au fost şi unii gânditori care au
considerat de fapt religia este mai multe o interogaţie despre sensul vieţii şi a problemei vieţii după moarte.
Gânditorul italian Umberto Eco spunea cât se poate de concludent: "religia nu are de a face cu nimic cu
Dumnezeu. Este o atitudine fundamentală a fiinţelor umane, care se întreabă despre originea vieţii şi ceea ce se
întâmplă după moarte. Pentru mulţi, răspunsul este unul personal. În opinia mea, religia îl produce pe
Dumnezeu, şi nu invers."4
Din cele spune de Umberto Eco ne putem da seama cât de departe pot să meargă lucrurile. Totuşi este
bine să ştim că istoria religiilor trebuie să fie studiată obiectiv. În ce constă această obiectivitate? În
- veridicitatea datelor istorice,
- în prezentarea realistă a evenimentelor
- în abordarea concretă a faptelor
- sau în minuţiozitatea informaţiilor.
Ei bine toate aceste lucruri dacă nu sunt prezentate aşa cum sunt trebuie să ştim că pot să facă din istoria
religiilor o disciplină extrem de riscantă. Aceasta fiindcă evident că sunt mulţi care
- falsifică
- şi distorsionează
istoria religiilor.
Dintre cei mai cunoscuţi istoriei ai religiilor pe plan internaţional amintim pe:
- Mircea Eliade,
- Angelo Brelich,
- Henry Corbin,
- Michel de Certeau,
- Nicolae Dobrescu,
- Joseph Kitagawa
- sau Gershom Scholem.5
După cum ştim omul este prin fire o fire curioasă şi dornică de a îşi cunoaşte trecutul. Aşa se face că sunt
foarte mulţi are vor să ştie ce a fost în sens religios mai înainte de ei. Dacă mai toată lumea civilizată de azi este
creştină ei bine oamenii de azi se întreabă ce a fost mai înainte de Hristos?
Aşa se face că unii află cu mare dezamăgire că strămoşii europenilor au fost cu toţii păgâni. Era plină
Europa păgână (şi nu numai) de templele zeilor. Ritualuri ciudate care implicau elemente imorale ca:
- prostituţia sacră,
- sacrificiul uman,
- beţia
- sau vulgaritatea
au fost unele pe care marii preoţi păgâni din templele zeilor
- le promovau,
- la impuneau
- şi le practicau.
Ştim de exemplu că în Grecia antică exista o practică „religioasă” femeilor care se închinau zeiţei
frumuseţii Afrodita: orice femeie care se închina Afroditei trebuia să se prostitueze cel puţin odată în viaţă.
Practica de mai sus este scandaloasă însă trebuie să ştim că ea a fost o normă religioasă. Această practică
a prostituţiei sacre nu a existat numai la greci ci şi la alta popoare antice.
În acest sens trebuie să ştim că istoria religiilor este plină de oameni care au pus propriile interese mai
presus de cele ale lui Dumnezeu. Tot Umberto Eco spunea în acest sens: "istoria este plină de oameni
aventuroşi, cu o mare carismă, cu un dezvoltat instinct pentru interesele lor, care şi-au urmat puterea personală,
trecând peste parlamente şi constituţii, făcându-le favoruri preferaţilor lor, şi impunându-şi propriile interese în
dauna celor ale comunităţii."6
Este evident că în istoria religiilor vom găsii foarte multe lucruri:
- smintitoare
- şi scandaloase.
4
Umberto Eco apud https://www.diane.ro/2016/02/umberto-eco-murit-citate.html (accesat pe 04.10.2023).
5 https://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Istorici_ai_religiilor (accesat pe 02.01.2024).
6
Umberto Eco apud https://www.diane.ro/2016/02/umberto-eco-murit-citate.html (accesat pe 04.10.2023).
4
Istoricii religiilor vor găsii mai multe scuze şi explicaţii plauzibile în acest sens. Ştim de cazul lui Mircea
Eliade care justifica nuditatea uneori publică a hipioţilor americani prin faptul că îi ei exista o nostalgie după
paradis sau mai bine spune nostalgia faptului că în rai protopărinţii noştri erau goi şi nu se ruşinau.
Se poate vedea de aici că nu toate justificările şi explicaţiile în materie de religie sunt veridice şi plauzibile.
Faţă de toate diversiunile şi divagaţiile ce au existat în istoria religiilor ei bine blândul Iisus este pur şi simplu un
naiv. Tot Umberto Eco spunea în acest sens: "suntem o civilizaţie pluralistă întrucât permitem să fie clădite
moschei în ţările noastre, şi nu ne oprim să fim creştini pentru că misionarii creştini sunt aruncaţi în temniţe în
Kabul. Dacă am face acelaşi lucru, am deveni talibani."7
Doi istoriei ai religiilor discutau într-o zi:
- Şi ce mai faci?
- Ca de obicei.
- Studiezi?
- Da.
- Ce anume?
- Păgânismul.
- Interesant.
- Nu prea.
- De ce?
- Nu ştii?
- Nu.
- Fiindcă păgânismul a fost un mare întuneric.
- În ce sens?
- Întuneric spiritual şi moral.
- A, la asta te refereai?
- Da.
- Asta aşa este.
- Evident.
- Eu zic să studiezi în continuare.
- De ce?
- Fiindcă acolo sus cineva sigur îţi poartă de grijă.
- Crezi?
Da.
- Nu ştiu ce să spun.
- Faptul că studiezi păgânismul nu înseamnă că vei devenii păgân.
- A…în nici un caz.
- Doar afli în ce credeau anticii.
- Credeau cam aiurea.
- Aşa este.
- De multe ori simt că sunt slab în credinţa mea în Hristos.
- Înţeleg.
- Nu pot să îmi dau seama că oamenii au ajuns în istoria aşa de rău.
- Să se închine la zei?
- Da.
- Bine spui că oamenii au ajuns rău în istorie.
- Păi vezi?
- Dar să nu te îngrijorezi.
- De ce?
- Ca să te fac să înţelegi o să îţi spun o întâmplare.
- Ce întâmplare?
- Una care să se ajute.
- M-aş bucura de orice fel de ajutor.
- Ştiu.
- Şi ce întâmplare vrei să îmi spui?
7 Umberto Eco idem.

5
- Se spune că mai de mult era un om care nu avea prea multe bunuri pământeşti.
- Înţeleg.
- Totuşi el avea mulţi copii.
- Frumos.
- Într-o zi acest om s-a întâlnit cu un prieten.
- Bună dragul meu, i-a spus prietenul.
- Te salut.
- Cum mai merge?
- Bine, slavă Domnului.
- Mă bucur.
- Dar de ce întrebi?
- Sincer?
- Da.
- Este ceva care nu prea înţeleg la tine.
- Ce anume?
- Tu eşti sărac.
- Aşa este.
- Şi ai de crescut mulţi copii.
- Da.
- Cum reuşeşti?
- Foarte simplu.
- Spune-mi şi mie.
- Tatăl meu este multimilionar.
- Da?
- Da.
- Nu ştiam.
- Ştii acum.
- Şi te ajută el?
- Nu numai că mă ajută ci mă susţine total.
- Ce bine.
- Aşa este.
- Şi cine este acest tată al tău atât de bogat?
- Multimilionar?
- Da, cine este el.
- Cred că îl cunoşti şi tu.
- Nu cred.
- Ba da.
- Păi cine este?
- Mă miră că nu ştii.
- Chiar nu Îl cunosc.
- Este Tatăl nostru ceresc.
- Da. Ştiu că avem un Tată în cer.
- Vezi?
- Tu eşti cu adevărat un creştin ortodox autentic.
- Aşa cred şi eu.
- Mare este credinţa ta.
- Deci trebuie să cred şi eu în Dumnezeu Tatăl? A întrebat istoricul religiilor.
- Da.
- Aşa voi face.
- Roagă-te lui Dumnezeu Tatăl să te întărească să nu te sminteşti.
- Aşa am să fac.
- Mă bucur.
- Mi-a fost de mare ajutor acest dialog.8
8 Din Grigorie Comşa, 1000 de pilde pentru viaţa creştină (Arad, 1929).
6
Istoricul religiilor prin urmare trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu Tatăl pentru a nu se smintii în studiile
sale de istoria religiilor. Acesta fiindcă sunt multe lucruri care pot să fie destul de periculoase în istoria religiilor.
Nu greşim dacă spunem că istoria religiilor de multe ori devine mai mult o istorie a
- decăderii,
- pervertirii
- şi perversiunii
în care a căzut omul de-a lungul istoriei.
Totuşi deşi este o fiinţă căzută trebuie să ştim că – după cum spunea Umberto Eco – „oamenii sunt
animale religioase.”9
CAPITOLUL 1
RISCUL HETERODOXIEI SAU LA RENUNŢĂRII LA CREDINŢA CREŞTIN ORTODOXĂ
Problema renunţării la credinţa creştin ortodoxă în urma unui contact cu o altă credinţă religioasă este
una veche. În secolul IV Patericul egiptean10 ne spunea despre un pustnic care deşi era foarte evlavios era cam
orgolios. Ei bine diavolul a profitat de orgoliul său. Cum? A început să îi aducă vedenii despre lumea de dincolo
în care îi prezenta neamul evreiesc ca bucurându-se în lumina raiului în timp ce creştinii ortodocşi se chinuiau în
iad pentru credinţa lor. Deşi la început pustnicul nu a crezut aceste vedenii satanice în cele din urmă fiindcă era
orgolios a început să le creadă. A decis că este timpul să părăsească credinţa creştin ortodoxă şi să treacă la
iudaismul evreiesc. Le-a spus despre intenţiile lui şi restului de călugări pe care îi ştia. Aceştia au rămas surprinşi
de schimbarea lui şi şi-au dat seama că vedeniile lui erau demonice. L-a sfătuit pe colegul lor să nu renunţe la
credinţa creştin ortodoxă dar fără de rezultat. Pustnicul fiindcă era orgolios asculta numai de propriile păreri. În
cele din urmă a trecut la iudaism şi în această credinţă a şi murit.
Avem aici un caz clasic de lepădare de credinţa creştin ortodoxă. Este adevărat că în acest caz se poate
vedea influenţa dracilor. Ei bine dacă începem să studiem istoria religiilor există evident acest risc al lepădării de
ortodoxie.
De ce? Fiindcă trebuie să ştim că în istoria religiilor sunt mai multe mari atracţii:
- gnosticism,
- religii de mistere,
- societăţi secrete motivate religios,
- gnoze
- sau doctrine adresate numai celor iniţiaţi
toate acestea trebuie să ştim că pot foarte uşor să se schimbe iubirea şi ataşamentul faţă de Iisus şi să ne ducă pe
drumuri străine de El.
Aceasta şi fiindcă sunt mai mulţi care susţin că nu contează în ce crezi ci ceea ce este important este să
crezi. Ei bine în istoria religiilor au fost mulţi care au crezut strâmb şi ceea ce este şi mai trist este că sunt mulţi
care continuă să o facă.
Sunt unii care susţin că în numele progresului şi al evoluţiei nu este suficient să te rezumi numai la Iisus
ci la fel de bine trebuie
- să încerci,
- să probezi
- şi să experimentezi
şi alte religii.
Aşa se face că este foarte uşor ca studiind istoria religiilor să ajungi la heterodoxie, adică să te lepezi de
Hristos.
Sunt unii care au un spirit de revoluţionar şi vin cu noi idei religioase altele decât cele ale lui Iisus. Dintr-
un anume punct de vedere este adevărat că Dumnezeu este Cel mai mare revoluţionar. Iată ce spunea Mircea
Eliade în acest sens: „revoluţie a făcut Dumnezeu creând lumea, s-a revoltat împotriva haosului, împotriva
nefiinţei; în locul nimicului a creat fiinţa, în locul neantului a creat eternitatea.”11
9 Umberto Eco apud https://www.diane.ro/2016/02/umberto-eco-murit-citate.html (accesat pe 04.10.2023).

10Ase vedea Patericul egiptean (Alba Iulia, 1991).
11Mircea Eliade, Întoarcere în rai apud http://subiecte.citatepedia.ro/despre.php?s=Mircea+Eliade%40religie (accesat pe 04.10.2023).
7
Ei bine dacă Dumnezeu a creat o adevărată revoluţie prin creaţia lumii de ce să nu ajungem să ne facem
propria religie după cum ne convine? Acest gen de gândire trebuie să ştim că este dominată de mândrie şi
orgoliu. Să ne aducem aminte de Mohamed. Mohamed a trăit în secolul VI după Hristos. Evident că el a auzit de
Hristos şi chiar a luat mai multe concepte de la El. Mohamed însă a simţit că el este mai important decât Fiul lui
Dumnezeu şi a venit cu o religie proprie. Evident că şi Mohamed s-a voit un revoluţionar. Nu avea cum Iisus să
îl oprească pe el marele Mohamed. La fel cu pustnicul din deşertul egiptean căruia diavolul îi prezenta pe evrei ca
fiind mântuiţi şi pe creştinii ortodocşi damnaţi la iad, ei bine Mohamed ajunge să se încredinţeze unui demon
care se dădea drept Sfântul Arhanghel Gavriil.12
Prin urmare cel care se avântă în studiul istoriei religiilor trebuie să fie conştient că există posibilitatea să
fie:
- sedus,
- atras,
- convins
- şi furat
total şi deplin de alte credinţe religioase.
Aceasta fiindcă evident că religiile heterodoxe au cu ele o anumită forţă de atracţie şi convingere. Să ne
aducem aminte de Buda. Buda a fost hindus care fiindcă s-a încrezut foarte mult în propriile:
- idei,
- concepte
- şi prejudecăţi
a ajuns să înfiinţeze o nouă religie care îi şi poartă numele: budism.13
Sunt mai multe persoane care din orgoliu şi din obsesia propriului sine ajung să vrea să rămână în istorie
şi să se discute despre ei. Ştim astfel de cazul grecului Herostrat. Ce a făcut el? „Herostrat (în greacă veche
Ἡρόστρατος) — sau Herostratus — a fost un piroman grec din secolul al IV-lea î.Hr., care a încercat să devină
celebru prin distrugerea Templului zeiței Artemis din Efes, una dintre cele Șapte Minuni ale Lumii Antice.
Gestul său a determinat instituirea legii cu privire la damnatio memoriae, prin care s-a interzis oricărei persoane să-i
menționeze numele. Cu toate acestea, numele său a devenit o metonimie pentru cineva care comite un act
criminal cu scopul de a deveni faimos.”14
Prin urmare este bine să ne cunoaştem pe noi înşine să ne dăm seama dacă suntem atât de tari în credinţă
că ajungând să studiem istoria religiilor nu vom apostazia, adică nu ne vom lepăda de Hristos. Aceasta fiindcă
evident că există şi această:
- posibilitate,
- alternativă
- şi opţiune.
În istorie au fost mai mulţi cei care au susţinut că ei studiază alte religii numai din pură curiozitate
intelectuală şi acest lucru nu le va afecta relaţia lor de iubire cu Hristos. Ştim de cazul Fericitului Augustin că deşi
el a fost botezat creştin ortodox de mama sa Sfânta Monica ei bine Augustin va începe mai mult de curiozitate să
studieze maniheismul pentru ca mai apoi să se convertească la această religie. A trecut mult timp şi Sfânta
Monica a vărsat multe lacrimi în rugăciune pentru fiul ei până ce Augustin avea să revină din nou la creştinismul
ortodox.15
Cazul lui Augustin este unul fericit fiindcă au fost mulţi care au început să studieze mai multe religii
pentru ca mai apoi să se lepede de Hristos şi să treacă la aceste religii. Odată ce ajungi să cunoşti şi să fi familiar
cu aceste religii evident că
- riscul
- şi posibilitatea
de a te convertii la ele este foarte mare.
Evident că vor fi mai mulţi care ne vor acuza de obscurantism citind aceste rânduri. De ce? Fiindcă ei
vor spune că simplu studiul religios nu va ajunge să se schimbe credinţa în Hristos. Ei bine ceea ce le spunem lor
este că nu oricine este
- bun
12 A se vedea Timothy George, Is the Father of Jesus de God of Muhammad? (Zondervan, 2002).
13 A se vedea Nicolae Achimescu, Budism şi creştinism (Editura Tehnopres, 2009).
14 https://ro.wikipedia.org/wiki/Herostrat (accesat pe 02.01.2024).
15A se vedea Seraphim Rose, The place of Blessed Augustine in the Orthodox Church (Alaska, 2007).
8
- şi potrivit
să studieze istoria religiilor.
Trebuie ca cel care studiază istoria religiilor să ştie forate bine de ce o face şi care este adevărata lui
motivaţie. Gânditorul Nicolae Arseniev spunea: „existența unei varietăți mari de religii, mult diferite între ele, nu
numai în reprezentarea externă a cultului, dar și în întreaga lor învățătură și în valorile lor spirituale și morale, a
fost abordata în diverse modalități. Regăsim, de exemplu, punctul de vedere (pe care l-am numi "ultra-calvinist")
care neagă existența oricăror trăsături pozitive în natura căzuta a omului și, prin urmare, în toate religiile păgâne.
Pe de altă parte, există modul de abordare pe care l-am numi "relativist". Atunci când au legătura cu o anumită
credință generală despre Dumnezeu, aceasta considera toate religiile numite "superioare", ca fiind mai mult sau
mai puțin egale ca valori ultime - ca abordări egal valabile și acceptabile ale tainei Divinului. Acest punct de
vedere este susținut adeseori de către adepții teosofiei, fiind împărtășit și de un număr de gânditori religioși
indieni. Un exemplu specific în acest sens este rugăciunea filosofului Abul-Fasl (1547-1595), care a trăit la curtea
marelui împărat al Indiei, "Marele Mogul" Akbar. El simte în mod egal prezența lui Dumnezeu în moschee, în
templele păgâne, în comunitățile budiste, în cultul creștin și iudaic.”16
Mai ales în ideologiile globaliste ale vremurilor noastre se găseşte un fel de
- îndemn,
- tendinţă
- şi sugestie
la o nivelare a credinţelor religioase.
Cum gândeşte globalistul de azi? Dacă te afli la Atena vei merge cu grecii şi te vei închina în bisericile
ortodoxe. Dacă la afli în New Delhi sau în Bombay te vei închina în templele hinduse. Dacă te afli la Tokyo te
vei închina cu şintoiştii în templele şintoiste. Dacă te afli în Arabia sau în Iran vei merge şi te vei închina şi
musulmanii la moschee.
Nu greşim dacă spunem că globalismul este unul care în numele unei economii puternice ajunge să nu
mai ţină cont de credinţa religioasă şi se speră într-un fel de nivelare totală a tuturor religiilor.17
Evident că sunt unii care consideră că de fapt schimbările în religie sunt o dovadă că evoluţionismul lui
Darwin este adevărat. De ce? Fiindcă ei pot să vadă un fel de evoluţie în materie de religie. De la religiile
primitive animiste şi fetişiste şi trecând prin religiile politeiste pentru a ajunge la monoteism ei bine evoluţioniştii
vor să vadă că de fapt religia şi modificările ei este un fel de evoluţionism. Gânditorul Nicolae Arseniev spunea:
„mai există însă un alt gen de abordare relativista, a religiei bazată pe o concepție agnostică sau esențial atee și
care consideră că toate religiile sunt pur și simplu proiecții ale minții umane și prin urmare sunt supuse legilor
evoluției umane. Combinată câteodată cu aceasta - în baza cărui drept, nu știm - întâlnim o abordare foarte
optimista a acestei evoluții în sensul unei ascensiuni a omului spre forme superioare (nu numai psihologic, dar și
subiectiv superioare, dacă nu există o Realitate divină absolută corespunzătoare lor), de credință și conștiință
morală.”18
Ei bine trebuie să ştim că religia şi evoluţionismul nu au mai nimic în comun şi sunt diametral opuse.
Aceasta fiindcă în nici un fel nu se pune problema evoluţionismului în sens religios. Poţi să evoluezi religios dar
acest lucru nu înseamnă un fel de
- evoluţie,
- progres
- sau devenire
în sensul modificării biologiei omului. Ori ştim că evoluţionismul susţine un fel de evoluţie biologică a speciei
umane. După cum omul a evoluat din maimuţă ei bine din om omul va evolua spre ceva mai dezvoltat şi
superior.
Ceea ce trebuie să fim cât se poate de conştienţi este că în nume progresului ştiinţific şi al
evoluţionismului au fost mai mulţi care au venit cu cele mai
- ciudate
- şi neaşteptate
16 Nicolae Arseniev, Descoperirea vieţii veşnice. Introducere în credinţa creștină, (Bucureşti, 1991) apud https://www.crestinortodox.ro/religiile-
lumii/religii/cateva-probleme-istoria-religiilor-71790.html (accesat pe 04.10.2023).
17 A se vedea G. M. Davis, Antichrist: the fulfilment of globalisation (Uncut Mountain Press, 2021).
18Nicolae Arseniev, Descoperirea vieţii veşnice. Introducere în credinţa creștină, (Bucureşti, 1991) apud https://www.crestinortodox.ro/religiile-
9
idei religioase. „Această teorie evoluționistă are aspecte multiple și foarte diferite. Ea poate fi numită
"pozitivistă", după cum o fac Auguste Comte (1798-1857) și urmașii săi. După părerea sa, religia este doar un
pas necesar în evoluția și creșterea minții umane spre ținta ei, cunoașterea științifică. Prin urmare, ea a fost
depășita de o fază superioară, cea științifică și prin urmare nu are pretenția unei valori permanente. Mai sunt însă
și alte teorii evoluționiste care atribuie sau par să atribuie o anumita valoare intrinsecă (nu numai aceea - a unei
etape de trecere spre cunoașterea științifică) unor forme superioare ale religiei și ale experienței religioase. Acest
lucru este însă posibil numai pe baza recunoașterii (implicită sau explicită) a adevărului fundamental al religiei –
existența Realității divine. Altminteri, ar fi lipsită de sens. O abordare pur istorica și relativistă exclude orice
judecată de valoare și nu dă nici un fel de drept unei astfel de judecăți. Daca nici o religie nu se întemeiază pe
Realitatea Supremă și este esențial eronată, atunci toate diferențele; în abordarea variatelor aspecte ale religiei au
pur și simplu un temei psihologic și subiectiv. Atunci nu avem dreptul să vorbim de nici o evoluție progresivă
(sau numai în sensul propus de Auguste Comte - vezi mai sus). Tot ceea ce putem face este să descriem fazele
succesive, abținându-ne de la judecăți de valoare.”19
Doi moralişti discutau după ce s-au întâlnit.
- Te salut.
- Doamne ajută.
- Mă bucur că ne-am întâlnit.
- Şi eu.
- Cum mai merge?
- Ştii ce?
- Ce?
- Am descoperit un lucru care ar putea să te intereseze.
- Care?
- Istoria religiilor.
- Istoria religiilor?
- Da.
- Cum aşa?
- Noi studiam morala oamenilor nu?
- Da.
- Ei bine istoria religiilor ne poate ajuta.
- Cum?
- Moralitatea oamenilor te-a lungul secolelor se poate vedea în istoria religiilor.
- Să ştii că ai dreptate.
- Păi vezi?
- Cum de nu m-am gândit la asta până acum?
- Nu ştiu.
- Ştiam de istoria religiilor.
- Şi?
Dar nu mi-am dat seama că poate să ne fie de folos.
- Nici eu.
- Dar totuşi tu ai fost primul care ţi-ai dat seama.
- Aşa este.
- Şi ce ai aflat?
- Lucruri interesante.
- Cum ar fi?
- Deşi erau păgâni unii dintre antici aveau un profund simţ al moralităţii.
- Asta o ştiu şi eu.
- De unde?
- De la Sfântul apostol Pavel.
- Ce spune ea?
10
- Căci păgânii care nu au lege din fire fac ale legii.
- Da îmi aduc aminte.
- Dar un exemplu concret ai aflat din istoria religiilor?
- Da.
- Care?
- O să îţi spun.
- Te ascult.
- Este vorba de doi fraţi din Etna pe nume Amfinomus şi Anapus.
- Din Imperiul roman?
- Da.
- Şi ce au făcut ei?
- Au dat dovadă de mare moralitate. Prin iubirea de semenii mai în vârstă.
- Cum aşa?
- Se spune că a izbucnit vulcanul Etna.
- Şi?
- Cei doi au putut vedea că părinţii bătrâni nu puteau să meargă repede.
- Şi riscau să fie înghiţiţi de lavă?
- Da.
- Mi-am dat seama.
- Mă bucur.
- Şi?
- Ei bine Anfinomus şi Anapus aveau destul de multă avere.
- Cred.
- Dar au renunţat la ea.
- Cum aşa?
- Ce au spus ei?
- Ce?
- Viaţa părinţiilor noştri bătrâni este mai presus de averi şi bogăţii.
- Evident.
- Aşa că i-au luat pe cei bătrâni în spate şi printre râuri la lavă i-au scos la liman.
- Şi totuşi ei erau păgâni.
- Aşa este.
- Şi unde s-a păstrat această poveste?
- Din oraşele Messina şi Catanea.
- Cum aşa?
- A existat o dispută între aceste două oraşe care ambele susţineau că au dat naştere lui Anfinomus şi
Anapus.
- Da?
- Da.
- Şi?
- Fapta lor nu a fost uitată de păgânii romani.
- De ce?
- Fiindcă ei au fost mişcaţi de jertfelnicia celor doi şi au ridicat mai multe temple dedicate iubirii
frăţeşti.
- Foarte interesant.
- Este.
- Asta schimbă mult optica asupra moralităţii păgânilor.
- Este ceva pentru un păgân să pună viaţa umană mai presus de propriile bogăţii.
- Bine spus.
- Mă bucur că ţi-a plăcut povestea mea.
- Chiar mi-a plăcut.
- Ştiam eu că o să îţi placă. 20
20Din Grigorie Comşa, 1000 de pilde pentru viaţa creştină (Arad, 1929).
11
Avem mai sus o întâmplare din lumea antică păgână dar care ne spune că au existat şi elemente creştine
în această lume. Aceasta fiindcă şi între păgâni au fost mai mulţi care au avut inima curată şi au voit să slujească
binelui. Binele prin urmare nu a fost străini de păgâni numai că el era înţeles într-un mod distorsionat.
Îndreptarea binelui păgân avea să vină odată cu Hristos care i-a trimit pe apostolii Săi să încreştineze lumea.
Este adevărat că sunt în zilele noastre mai multe curente care vor să reabiliteze păgânismul antic însă ceea
ce trebuie să ştim este că numai mila lui Dumnezeu Tatăl a ajuns să ne facă să trecem de la păgânism la
creştinism.
Iată de ce istoria religiilor ne ajută să înţelegem mai bine prezentul nostru religios. Numai prin istoria
religiilor vom ajunge să ştim de ce suntem aşa cum suntem şi de ce sufletul nostru – sub o formă sau alta –
tânjeşte spre slujirea binelui.21
Este evident că în istoria religiilor heterodoxia este un lucru cât se poate de firesc şi de normal. Aceasta
fiindcă au fost mulţi care au încercat să se transforme religia după bunul plac. În acest sens se poate să remarcăm
faptul că dacă la creaţie Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Lui, ei bine în istoria religiilor de
mai multe ori omul a ajuns să îşi creeze un dumnezeu după chipul şi asemănarea lui omenească. Cel mai bine
acest lucru se poate spune că este văzut în păgânismul antic. În acest sens zeii păgâni sunt antropomorfici:
- înşeală,
- sunt invidioşi,
- iubesc pătimaş şi voluptuos,
- se răzbună
- sau se mânie foarte tare.22
Ceea ce trebuie să ştim este că toţi oamenii au ajuns la o anumită cunoaştere a lui Dumnezeu prin
revelaţia naturală în care Dumnezeu poate fi dedus din creaţia Sa. „Aceasta este o dubla atitudine. Ea este clar
afirmata in capitolul 17 al Faptelor Apostolilor. Sf. Apostol Pavel este prezentat ca fiind "neliniștit" in duhul sau
văzând cetatea Atenei "plina de idoli". El vorbește în fata unui auditoriu, restrâns, educat, de pe Areopag. Printre
altarele din Atena el a descoperit unul dedicat "Dumnezeului necunoscut". Despre acest Dumnezeu el le va
predica. Acest Dumnezeu, Creator al lumii, nu se sălășluiește în temple; el a creat neamul omenesc, "așezând
vremile cele de mai înainte rânduite și hotarele locuirii, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipai și L-ar găsi,
deși nu e departe de fiecare dintre noi". Iar Pavel continuă : "Caci în El trăim și ne mișcăm și suntem, precum au
zis și unii dintre poeții voștri : căci al Lui neam și suntem". (Aceste două citate ultime sunt luate din scriitori
religioși greci). La fel, in Prologul Evangheliei după Ioan citim : "Cuvântul era Lumina cea adevărată care
luminează pe tot omul care vine în lume". Sensul acestor două pasaje - cuvintele Sf. Pavel și această frază din
Evanghelia după Sf. Ioan (1, 9) - relevă existența unei anumite cunoașteri despre Dumnezeu, sau a unei dorințe,
aspirații și căutări după El sădita în toți oamenii, chiar și în lumea păgâna.”23
Prin urmare este bine să ştim că această cunoaştere a lui Dumnezeu din creaţie este o cunoaştere bună
dar totuşi incompletă. De ce? Fiindcă ea ne spune că Dumnezeu există însă nu se spune Cine este cu adevărat
Dumnezeu. Iată de ce poţi să fi heterodox şi în acelaşi timp să crezi în Dumnezeu. Heterodoxia se referă mai
ales la tot ceea ce nu este ortodox.
Este bine să ştim că deşi cei mai mulţi heterodocşi cred în Dumnezeu ei nu cred în El într-un mod:
- ortodox,
- corect,
- deplin
- şi firesc.
Aceasta fiindcă după cum am spus şi păgânii au fost unii care se denumeau ca fiind credincioşi. Totuşi
credincioşia lor nu valora mult. Sfinţii părinţi din vechime de la sinoadele ecumenice (dintre 325 şi 787) au fost
cât se poate de atenţi şi de sensibili cu heterodoxia. Aceasta fiindcă lor le-a fost descoperită ortodoxia. Trebuie să
ne dăm seama de faptul că una este să crezi în Dumnezeu într-un mod ortodox şi alta este să crezi în El într-un
mod heterodox. Aceasta fiindcă aceste două credinţe nu sunt identice. Ele sunt cât se poate de
- diferite
- şi separate.
21A se vedea Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui (Bucureşti, 1994).

22A se vedea Jean Seznec, Survival of the pagan gods: the mythological tradition and its place in Renaissance humanism and art (Princeton, 2021).
12
„Cuvintele Sf. Apostol Pavel din capitolele 1 si 2 din Epistola către Romani consună cu această idee,
acestea reliefând posibilitatea unei anumite cunoașteri a lui Dumnezeu ca și Creator divin accesibilă tuturor
oamenilor prin contemplarea lucrurilor create și potrivit unui cod scris în inimile oamenilor (1, 19-20 ; 2, 14-15).
Acest lucru coincide cu ceea ce doi din primii Părinți creștini - Iustin Filosoful și Clement Alexandrinul - spun
referitor la sămânța Logosului Divin împrăștiată în inimile celor drepți dintre greci, mai precis a lui Socrate și
Heraclit. Există în om o înclinare naturală, înnăscuta spre Dumnezeu; ea este lucrarea Logosului Divin care dă
lumina și viața. Omul este atras în mod natural de Logosul Divin care este Legea lăuntrică potrivit căreia lumea
are viață. Iar aceasta atracție explica scânteierile de adevăr de cunoaștere autentica a lui Dumnezeu, împrăștiate în
religiile "păgâne"... printre mulțimea celor mai grosolane greșeli și a degradării morale.”24
Totuşi cunoaşterea lui Dumnezeu din păgânism trebuie să ştim că nu este una deplină şi mai ales
ortodoxă. Este o credinţă care după cum am spus este existentă în mod prin mod
- raţional,
- logic
- şi natural.
Că există şi un mod heterodox de a crede în Dumnezeu este descoperit de faptul că sunt mulţi care nu
cred în Iisus şi nici nu Îl recunosc ca fiind Fiul lui Dumnezeu. „Mai există însă încă un aspect al păgânismului,
reliefat cu tot atâta putere în mesajul apostolic și în experiența și convingerile creștinismului primar : păgânismul
ca religie a omului a pierdut adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, ca religie a omului căzut. Aceasta a devenit o
religie falsă, ba mai mult, a devenit scena de acțiune a puterilor anti-dumnezeiești, demonice, rele. Acest punct de
vedere este scos în evidență de același Sf. Apostol Pavel în cele două epistole către Corinteni: "ci (zic) ca cele ce
jertfesc neamurile (păgânii), jertfesc demonilor și nu lui Dumnezeu. Și nu voiesc ca voi să fiți părtași ai
demonilor. Nu puteți bea paharul Domnului și paharul demonilor , nu puteți să vă împărtășiți din masa
Domnului și din masa demonilor" (I Corinteni 10, 20-21). "Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul ? Și ce
învoire este intru Hristos și Veliar ? Sau ce înțelegere, este între templul lui Dumnezeu și idoli? Caci noi suntem
templu al Dumnezeului celui viu..." (II Corinteni 6, 14-16).
Aceasta nu este o aserțiune pur teoretica, ci rezultatul unui sentiment și al unei convingeri nestrămutate a
primilor creștini față de cultul păgân cu care erau confruntați și pe care îl considerau ca fiind moral pervers și
demonic. Este vorba de o experiență profunda a primilor creștini ca prin cultele păgâne ei erau confruntați cu
ceva ostil și substanțial rău. Iar motivele pentru o astfel de credință erau îndestulătoare.”25
Prin urmare a crede în Dumnezeu nu este un lucru rău însă ceea ce este necesar pe lângă această credinţă
este să credem într-un mod creştin ortodox. Aceasta fiindcă acolo unde nu există ortodoxie ei bine credinţa în
Dumnezeu este:
- incompletă,
- trunchiată,
- fragmentară
- şi nedeplină.
După cum a spus şi Nicolae Arseniev ei bine păgânii au ajuns să considere că de fapt sunt mai mulţi zei
care a creat lumea şi cosmosul. Se poate spune că păgânii credeau într-o existenţă supranaturală în această credinţă
am putut vedea că era una falsă.
Istoric omul şi-a creat mai multe surogate ale credinţei şi acest lucru poate să fie văzut foarte bine din
istoria religiilor. Este foarte uşor ca studiind istoria religiilor să ajungi pur şi simplu să fi impregnat de mai multe
idei şi credinţa heterodoxie numai fiindcă le-ai văzut că şi alţii le practicau.26
Heterodoxia se poate spune că este – în termenii lui Adorno – o minima moralia sau mai bine spus o
moralitate minimă ce în nici un fel nu este suficientă să ne mântuiască. Este bine să credem în supranatural însă
ceea ce se poate vedea este că în istoria religiilor acest supranatural este destul de diferit şi divers:
- Buda,
- Pantajali,
- Krişnamurti,

26 A se vedea Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor (Bucureşti, 1992).
13
- Mohamed,
- Zoroastru
- sau Confucius
sunt pentru mai mulţi oameni – care se declară credincioşi – mult mai importante şi mai semnificative decât Iisus
Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat.27
Este adevărat că de mai multe ori istoria religiilor poate să fie la fel de bine o ştiinţă care ne poate induce
în eroare fiindcă argumentele pe care mai mulţi heterodocşi le aduc sunt foarte bine gândite şi concepute. Iată de
ce când studiem istoria religiilor trebuie să fim deplin încredinţaţi că Iisus este:
- adevărul,
- totalul,
- sensul
- şi finalitatea.
Dacă nu suntem convinşi de aceste lucruri este bine să fim mai rezervaţi în studiul istoriei religiilor.
Aceasta fiindcă nu toţi avem credinţa lui Samson. De ce facem recurs la credinţa lui Samson? Fiindcă ştim că
Samson a trăit şi el într-un mediu profund heterodox. La vremea lui Samson evreii erau stăpâniţi de un popor
păgân: filistenii care se trăgeau din insula Creta din Grecia. Filistenii nu se închinau lui Dumnezeu (Yahve) ci mai
multor zei care aveau ca zeu suprem pe Dagon. Samson va demonstra
- falsitatea
- şi heterodoxia
lui Dagon prin faptul că se roagă lui Dumnezeu să îi dea putere şi în urma rugăciunilor lui statuia lui Dagon se
prăbuşeşte şi cu ea tot templul acestui zeu.
„Toți cei care au studiat cu atenție diferitele aspecte și faze ale religiilor lumii din afara religiilor Vechiului
și Noului Testament nu pot să nu fie izbiți de dualitatea fundamentala, profunda care străbate această dezvoltare
religioasă. Contrastele sunt mari și izbitoare. Alături de imnuri minunate dedicate Dumnezeului suprem, alături
de aspirația religioasa după unica divinitate absolută care inspiră în special unele texte egiptene și indiene antice,
întâlnim panteonul pestriț al religiei populare și câteodată - ca de exemplu, în unele text babiloniene și în
elenismul târziu –senzația unei prezente pătrunzătoare și a unei puteri imense a nenumăratelor spirite rele, un
"poli-demonism" adevărat, care ne umple inima de groaza. Cea mai bună metoda de a ne proteja sunt riturile și
incantațiile magice. Acest sentiment al groazei străbate, de exemplu, vestitul text-incantație asiro-babilonian
împotriva Celor Șapte Răi : Sunt șapte ! Sunt șapte / În profunzimile oceanului sunt șapte, / Sunt șapte
bântuind Cerurile, / Ei nu sunt nici bărbat și nici femeie, / Ei sunt aidoma vântului răscolitor... / Nu cunosc
milă sau îndurare, / Nu ascultă rugăciuni sau cereri... / Primul dintre ei este Vântul de Sud, /Al doilea -
Dragonul cu fălci descleștate /Căruia nimeni nu-i rezistă, / Al treilea este Leopardul feroce / Care înghite copii,
/ Al patrulea îngrozitorul Șarpe... /Ei aduc întunericul din cetate în cetate, / Furtuni care fac Cerurile să se
cutremure, / Norul gros care aruncă Cerul în întuneric... / Ei se târăsc aidoma șerpilor pe pântece / Ei latră
aidoma unei haite de lupi, / Pete cel mai înalt zid și prin cel mai gros perete / Ei trec ca furtuna întunecata /
Intrând forțat din casă în casă, / Nici o ușă nu îi poate reține, / Nici o încuietoare nu îi poate opri, / Căci peste
prag ei se târăsc înăuntru ca un Șarpe... și așa mai departe.”28
Este evident că şi mai toate religiile păgâne au existat mai mulţi care
- au aspirat,
- au tânjit,
- au dorit
- şi au voit
să Îl cunoască pe Dumnezeu. Textul de mai sus ne spune acest lucru cât se poate de clar şi de bine. Totuşi aceste
persoane din păgânism nu au recunoscut legea lui Moise şi au voit să fie un fel de partizani pe cont propriu care
să ajungă la Dumnezeu pe care proprie.29
Este bine să ştim că nu sunt mai multe căi de a ajunge la Hristos fiindcă ştim că Hristos a spus despre
Sine că „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.” Prin urmare este bine să ştim că nu sunt mai multe căi de a ajunge la
Hristos. Aceasta fiindcă dacă ar fi aşa se poate spune că Hristos ar însemna că ne discriminează. Ori ştim că
27 A se vedea Karl Jaspers, Oameni de însemnătate crucială: Socrate, Buda, Confucius, Iisus (Editura Paideia, 2020).
29 A se vedea Emilian Vasilescu, Istoria religiilor (Bucureşti, 1975).
14
Hristos nu discriminează pe nimeni. „Pe de altă parte, ce imens dinamism religios este descoperit în vechile
texte de inspirație monoteistă (sau panteistă) din Egipt și India antică! Voi cita câteva din vechile documente
egiptene. Un text vechi din piramide vorbește despre Cel "care este fără nume, al cărui nume este ascuns". Există
apoi un papirus de la Leyden (dinastia a 19-a) care recunoaște în zeul Amon, manifestarea divinității supreme :
"Nici un zeu nu cunoaște înfățișarea sa reală... El nu are chip care să poată fi redat... Este prea plin de taină,
pentru ca slava sa să fie descoperită, prea mare pentru a fi scrutat, prea puternic pentru a fi cunoscut...". Această
tradiție este regăsita și mai târziu in istoria Egiptului. Deasupra intrării templului ptolemeic din Medumoud se
afla următoarea inscripție:
"Cel ce s-a produs pe Sine, al Cărui nume este ascuns și Care se tăinuiește pe sine de copiii Săi, Cel care
și-a ridicat capul din abisul întunecat, Cel care a existat atunci când nimeni nu era în afară de El. Cel Care s-a
ridicat singur, dându-și sieși naștere, după ale Cărui planuri toate ființele au fost produse, Necunoscutul îi este
chip, Cel Care se ascunde de creația Sa...". Întru-un mod asemănător zeul Ptah este numit (in textele de la
Memphis), "Tată al tuturor zeilor. Marele Zeu al timpurilor primordiale", "Domnul Anilor", "Stăpânul
Veșniciei".”30
Un istoric l-a întrebat pe un coleg de-al lui:
- Ce părere ai de istoria religiilor?
- Este o ştiinţă dublă.
- Adică?
- Dacă o studiezi trebuie să ştii şi istorie şi religie.
- Crezi?
- Da.
- De ce?
- Fiindcă nu este suficientă numai istoria.
- De ce?
- Fiindcă trebuie să ştii şi conceptele religioase.
- Cred că ai dreptate.
- Dar de ce întrebi?
- Simt aşa o atracţie să mă apuc să studiez istoria religiilor.
- În se sens?
- Sunt fascinat de ea.
- Eşti sigur?
- Da.
- Trebuie să fi atent.
- De ce?
- Fiindcă sunt multe lucruri grele în istoria religiilor.
- Cum ar fi?
- Zei, demoni, supranatural, etc.
- Sunt pregătit.
- Da?
- Evident
- Asta este bine.
- Aşa este.
- Şi când ai de gând să te apuci?
- Cât mai curând.
- Foarte bine.
- Dar ştii ce?
- Ce?
- Simt că istoria religiilor mă na ajuta să înţeleg mai bine pe Iisus.
- De ce?
- Nu ştiu cum să îţi spun.
15
- Spune cum îţi vine.
- Tu de baronul austriac Kressel ai auzit?
- Nu.
- Se spune că într-o zi acest baron Kressel stătea în Viena şi se uita pe stradă.
- Şi?
- A putut să vadă că au fost aduşi nişte deţinuţi la muncile grele de renovare a străzii.
- Interesant.
- În timp ce munceau la stradă din greu un student a venit şi l-a sărutat pe un deţinut.
- Ce scandalos! Şi-a spus baronul Krassel.
- Aşa este.
- Ce ar fi să îl chem pe acest student la mine?
- Studentul a fost adus în faţa baronului Krassel.
- Bună ziua domnule Baron Krassel, a început studentul
- Bună ziua.
- De ce m-aţi adus aici?
- Ştii tu de ce.
- Chiar nu ştiu.
- Măi tu nu eşti în toate minţile?
- Sunt domnule baron.
- Ce ţi-a venit să săruţi pe stradă un deţinut?
- A, la asta vă refereaţi!
- Păi la ce altceva?
- Vedeţi domnule baron Krassel, deţinutul pe care l-am sărutat este tatăl meu.
- Tatăl tău?
- Da.
- Nu îmi vine să cred.
- Să credeţi domnule baron.
- Măi să ştii că sunt mândru de tine.
- De ce?
- Fiindcă nu îţi este ruşine de tatăl tău.
- Este totuşi tatăl meu.
- Aşa este.
- Mă bucur să înţelegeţi.
- Uite fiindcă m-ai lămurit aşa de bine să ştii că îţi voi acorda o bursă de studii.
- Vă mulţumesc domnule baron Krussel.
- Asta este toată povestea? A continuat celălalt istoric.
- Da.
- Şi care este sensul?
- Eu ştiu să îl descifrez pe Iisus în istoria religiilor.
- Adică?
- Nu mă las dus de aparenţe.
- Oare?
- Da.
- Bine.
- Vreau să devin profesionist în istoria religiilor.
- Ştii cum este?
- Cum?
- Faptele istorice s-a petrecut în istorie şi numai pot să fie modificate.
- Chiar şi în istoria religiilor nu?
- Da.
- Aşa este.
- A fost o convorbire frumoasă.
- Mă bucur.31
16
Dialogul de mai sus ne spune că pentru a ajunge să înţelegem foarte bine istoria religiilor nu trebuie să ne
reducem numai la aparenţe. La fel de bine trebuie să ştim că istoria religiilor este mai mult decât evenimente şi
date istorice. Dacă rămânem nu mai la evenimente şi date istorice nu vom ajunge să înţelegem istoria religiilor.
Istoria religiilor este menit să fie un exerciţiu care să ne întărească în ortodoxie şi să ne facă să înţelegem mai
bine cât de periculoasă poate să fie heterodoxia.
Este plină istoria religiilor de heterodoxie şi pentru acest lucru dacă studiem istoria religiilor trebuie să
fim cât se poate de atenţi să nu ne contaminăm cu heterodoxia. Aceasta fiindcă în nici un fel ea nu ne va face
bine şi nici nu ne va ajuta.32
CAPITOLUL 2
RISCUL SINCRETISMULUI
Cei mai mulţi dintre noi când auzim termenul de sincretism ne gândim la
- amestec,
- comasare,
- interpenetrare
- sau a face un ghiveci din mai multe elemente care nu au nici o legătură una cu alta.
Totuşi este bine să ştim de unde provine sincretismul? Sincretismul provine din insula Creta din Grecia.
Aici pe timp de pace erau mai mulţi cretani care aveau opinii politice şi sociale diferite. Totuşi când un război se
apropia (cum au fost invaziile turceşti) cretanii treceau peste diferenţele lor de opinie politică şi socială şi îşi
apărau insula. Acest gest de unificare în faţa unui război cretan a fost denumit de cretani sincretism.
„Cuvântul „sincretism” provine din grecescul συγκρητισμός ( synkrētismós ), cu semnificația „coaliției
cretane”. Termenul apare pentru prima dată în „De fraterno amore” al lui Plutarh , 19 ( Moralia 490 ab ), care
citează exemplul cretanilor care au pus deoparte diferențele pentru a-și uni forțele în vederea pericolelor externe.
Cuvântul latin sincretismus , preluat de Erasmus de Rotterdam în scrisoarea către Philip Melanchthon din 22
aprilie 1519 , a continuat să indice tendințele eclectice și conciliante între diferitele școli de gândire, în sensul
modern al „fuziunii” (din falsa etimologie de συγκεράννυμι ( synkeránnymi ), „amestec”).”33
Este evident din cele menţionate mai sus că pentru grecii cretani sincretismul însemna un lucru pozitiv şi
nu ceva negativ cum este sensul lui în istoria religiilor. Aceasta fiindcă trebuie să ştim că în istoria religiilor sunt
mai multe religii sincretice:
- islamul a preluat mai multe elemente din iudaism şi creştinism,
- zoroastrianismul a preluat mai multe elemente din păgânismul persan,
- budismul a preluat mai multe elemente din hinduism
- New Age-un este mai mult un amalgam din mai multe religii păgâne, creştine, astrologie şi yoga
- Etc.
Sincretismul religios este la fel de bine manifestat şi în cadrul sectelor creştine. Spre deosebire de sectele
antice şi medievale mai toate sectele neo-protestante au preluat mai multe elemente din protestantism sau de la
alte secte.
„Ispite sincretismului evident că apare foarte mult în cel care se avântă în studiul istoriei religiilor.
„Fenomenul sincretist datează din zorii istoriei și este deosebit de caracteristic zonei mediteraneene și din
Orientul Mijlociu spre Asia . Deja în originile religiei babiloniene putem găsi elemente derivate din cultura
sumeriană - akkadiană . Prima încercare organică de integrare sincretică poate fi urmărită până la Cirus cel Mare
și dinastia achemenidă . Procesul său de unificare politică a fost însoțit de o încercare de a fuziona divinitățile
popoarelor subjugate în patul tradiției religioase persane.Chiar și în originile religiei grecești, componentele
religioase elene se găsesc îmbinate cu elemente pre- grecești . Cu toate acestea, elenismul a fost era clasică a
sincretismului religios, combinată cu factori culturali, economici și politici. Cultura tradițională greacă și-a
schimbat caracteristicile datorită influențelor externe puternice, în special persane. Intrând în contact cu diferite
tradiții și credințe, religia greacă a suferit un proces de asimilare de către zeități venerate în Orientul Mijlociu,
începând astfel un proces sincretist de amploare.”34
32Andrew Stephen Damick, Ortodoxia şi false credinţe. Cum să afli calea către Hristos (Iaşi, 2022).
33 https://koaha.org/wiki/Sincretismo (accesat pe 03.01.2024).
34 Idem.
17
Este evident că pentru cel care studiază istoria religiilor trebuie ca el să fie conştient de ceea ce este
sincretismul şi cum se manifestă el. Păgânismul antic este probabil cel mai bun caz de sincretism. Ştim că de
exemplu împăratul Alexandru Macedon se considera pe sine fiul zeului suprem Zeus dar ţările pe care le cucerea
erau unele cărora Alexandru le recunoştea zeii şi îi considera ca fiind şi ai săi.
„Înființarea cultului lui Serapis în Egipt , de către Ptolemeu I , infiltrarea progresivă a Cibelei și a lui Isis
în panteonul grecesc, concomitent cu creșterea cultului lui Dionisus ca noul Osiris , identificarea Afroditei cu
Astarte și cea a lui Zeus cu Amon , acestea se numără printre cele mai proeminente elemente ale noii tendințe.
De asemenea, în Roma imperială elemente tipice ale sincretismului religios pot fi găsite în întâlnirea religiei
romane cu tradițiile orientale, în primul rând mitraismul.
La fel, un exemplu de sincretism cultural a fost constituit de experiența lumii islamice , în care, de-a
lungul secolelor, fluxul gândirii literare , științifice , filozofice și chiar teologice a culturilor din India , Persia
sasaniană , elenismul (transmis în principal de Bizantini ), iudaismul , creștinismul estic (siriacii iacobiți,
nestorienii și, mai ales, copții ), lumea berberă pre-islamică și chiar China , Coreea , Tibetul , Mongolia și lumea
turcă pre-islamică din Asia Centrală.”35
Totuşi trebuie să ştim că sincretismul nu ţine numai de lumea antică ci la fel de bine noi sincretisme
religioase se nasc chiar şi în zilele noastre. Aceasta fiindcă după cum am spus
- seducţia
- şi atracţia
sunt lucruri prin care sincretismul se perpetuează în lumea noastră.
„Termenul sincretism s-a răspândit în epoca modernă datorită mai ales New Age-ului ; totuși, sensul real
al termenului nu trebuie confundat cu interpretarea pe care i-o atribuie această mișcare. De fapt, în timp ce New
Age afirmă că partea „cea mai bună” a fiecărei religii este latura sa ezoterică , secretă și misterioasă , sensul mai
modern al „sincretismului” indică pur și simplu că substratul tuturor religiilor este unic; pentru efectele
sincretismului, deci nu este important căruia îi aparține crezul, ci angajamentul real față de cercetarea interioară în
cadrul religiei sau doctrinei în care este stabilit, prin alegere sau cultură. Sincretismul religios, de fapt, afirmă
unitatea substanțială a tuturor credințelor și școlilor de gândire, dincolo de dogme și diferențele formale și
externe; conform viziunii sincretiste, conceptele și principiile fundamentale ale fiecărui crez (cum ar fi, de
exemplu, paternitatea lui Dumnezeu și frăția oamenilor, valoarea și importanța rugăciunii , dragostea universală
etc.) sunt singurele și aceleași.”36
După cum am spus sincretiştii sunt persoane
- superficiale,
- aparente,
- de suprafaţă
- şi fără profunzime.
Aceasta fiindcă ei nu au descoperiri de la Dumnezeu dar sunt tentaţi de idea religioasă pe care vor să o
adopte după cum îi taie mintea. Am mai putea adăuga faptul că sincretiştii sunt unii care merg pe originalitate. Ei
au o religie de la care au plecat dar dacă găsesc un nou element pe care îl plac imediat îl încadrează în sistemul
lor. Ştim de exemplu că naziştii au fost profund anti-creştini. Ei credeau că în curând creştinismul va murii ca
religie. Totuşi naziştii au fost plăcut impresionaţi de unele idei hinduse. Conceptul de rasă ariană adoptat de
nazişti trebuie să ştim că a fost unul hindus la origini. Rasa ariană era o rasă superioară ce a existat în antichitate
în India şi care trebuia să revină din nou în istorie pentru a conduce umanitatea.
Un alt element sincretic preluat de nazişti a fost zvastica. Simbol hindus, zvastica este simbolul norocului
şi al invincibilităţii. Ei bine ceea ce trebuie să ştim este că naziştii nu erau hinduşi dar au preluat aceste două
elemente din hinduism pe care le-au adoptat ca fiind proprii lor.37
Ceea ce avem mai sus în cazul elementelor hinduse adoptate de nazişti este mai mult un sincretism
politico-religios. Sunt mai multe astfel de elemente fiindcă trebuie să ştim că pentru mai mulţi graniţa dintre
politic şi religios se erodează foarte repede.
Sincretismul este atractiv fiindcă este
- uşor,
- şi facil.
35Ibidem.
36
https://koaha.org/wiki/Sincretismo (accesat pe 03.01.2024).
37 A se vedea Helton Godwin Banies, Germany possessed (New York, 1941).
18
Nu trebuie să te zbaţi prea mult fiind sincretist fiindcă tot ceea ce trebuie să faci este să fi atent la cei din
jur şi să le furi ideile şi credinţele. „Istoria religiilor este guvernată de o lege căreia specialiștii în domeniu nu îi
acordă atenția cuvenită. Este vorba de prezența simultană a unor elemente de valoare religioasă foarte diferită.
Uneori are loc o apariție neașteptata a unei concepții superioare aidoma unei licăriri spontane ; un contact cu
Realitatea supremă, cu Realitatea divină, care se descoperă în mijlocul fleacurilor și elementelor fără nici o
valoare ale concepțiilor politeiste și polidemoniste moral respingătoare și grotești. Un exemplu clasic în acest
sens ne este oferit de boșimanii din Africa de Sud (sec. al XlX-lea), la care face referire Andrew Lang în vestitele
sale cărți Myth, Ritual and Religion (Formarea religiei), 1898. Aceștia se închină unei zeități supreme, foarte
ciudată, numită Kagn, înfățișată ca un uriaș ichneumon (o ființă asemănătoare cu o nevăstuica și o șopârlă).
Despre acest zeu respingător sunt relatate o sumedenie de povești ciudate și lascive care au ca obiect
împerecherea lui cu diferite animale sau faptele lui amoroase. Atunci când un european (care a petrecut mai mulți
ani printre boșimani și a învățat cum să și-i apropie) a întrebat un boșiman ce fac atunci când se află în deșert la
vânătoare, departe de casă, și nu au noroc de vânat, iar proviziile s-au terminat, acesta i-a răspuns: "Desigur ne
rugam lui Kagn". Cum se roagă? "Kagn, Kaign,! Nu suntem noi copiii tăi? Nu vezi foamea noastră? Ajută-ne !".
Noțiunea de Părinte Suprem îndurător apare pe neașteptate în conștiința lor in mijlocul unor reprezentări
mitologice inepte.”38
Din exemplul de mai sus cu boşimanii din Africa se poate vedea că mai ales în mitologie sunt mai multe
elemente sincretice. Sunt mai puţini cei care ştiu că de exemplu mitul lui Ghilgameş este preluat şi modificat
după povestea dreptului Neo din Biblie. Mai multe elemente biblice le găsim preluat de alte religii.
„Să privim acum la câteva texte din India antică. Întâlnim în multe pasaje din Upanishade și alte texte
înrudite (cum ar fi Moksha-dharma din -Mohabharatam), proclamarea Unului, a. singurului. Unu care
exista cu adevărat, "Sstya satyasya" ("Realitatea realității").-" Caci exista Ceva sau Cineva care nu
îmbătrânește, cel bătrân în zile, Cel Veșnic", "care există prin Sine însușii", ceva "nemuritor, permanent",
"nesupus schimbărilor", "mare, liber de orice boala", strălucitor și nestrămutat", care este "dincolo de foame
și sete, dincolo de mâhnire și greșeala, dincolo de bătrânețe și moarte". "Numele lui este "Cel înalt", deoarece El
se află deasupra a tot răul"- El este Unul inefabil și insondabil "Tainicul cel prea adânc, Care nu poate fi cuprins
de gândire și nici măsurat", despre Care singurul lucru ce poate îi spus este : "El este !" și "Cel care exista cu
adevărat". Ân El ne găsim adăpost, El este "Țărmul" mult dorit, dincolo de orice durere. "A-L cunoaște este
ținta Upanișadelor" "Numele Lui este : Cel după care tânjim". "Cel care a ajuns să-L cunoască devine înțelept, și
în căutarea Lui asceții încep să rătăcească, purtând nostalgia unui tărâm mai bun". Ajungând să-L cunoască,
brahminii încetează să-și dorească fii, averi, lumi și ca cerșetori ei îmbrăţișează viața fără adăpost". Caci despre El
se spune : Nemărginitul este fericire. Nu exista fericire în ceea ce este mărginit. "Numai în Nemărginit se află
fericire". Și iarăși: "Brahma este fericire".
Multe din pasajele acestor texte vechi ne lasă sa auzim accente de bucurie : Cel care a ajuns să-L cunoască
a dobândit libertatea ; Cel care a ajuns să-L cunoască a dobândit pacea; cel care a ajuns să-L cunoască a devenit
nemuritor !.". Ascultați și acest verset din Katha-Upanișad : "Bărbatul înțelept care prin meditație asupra lui
Atman (Eului) îl recunoaște pe Cel vechi în zile care este greu de văzut, Cel care a intrat în întuneric, Cel care
este ascuns în peștera, Care locuiește în abis ca Dumnezeu - cu adevărat el lasă în urma Sa pentru totdeauna
bucuria si durerea".”39
Este evident că sincretismul este unul care merge pe legea seducţiei. Dacă îţi place ceva din altă religie nu
este nici o problemă să adopţi şi tu. Cu alte cuvinte seducţia în sens religios nu este o dovadă de slăbiciune ci mai
mult de adevărată originalitate. După cum am spus sincretismul religios este unul care fiindcă este lipsit de
originalitate ajunge să împrumute diferite elemente care lui i se pare originale. Trebuie să ştim că probabil ele nu
sunt originale însă dacă sincretistului religios i se pare aşa evident că el va ajunge să ne adopte.40
„Însă această Realitate ultimă este concepută de autorii Upanișadelor ca un Ocean divin impersonal, în
care este cuprins totul; ca o Indiferență divină ce depășește orice distincție și nu ca o persoană creatoare
iubitoare. "Tat tvam asi" -"Acela tu ești" - aceasta este formula de eliberare: a concepe întreaga ființă ca fiind
una, iar individualizarea drept ceva fals, ca un "coșmar" prin care este înlănțuită Ființa Supremă cea Una. Prin
39Idem.
40A se vedea Birger Albert Pearson, Religious syncretism în antiquity (Californa, 1975).
19
urmare, deslușim o indiferență rece legată de această Substanță divina care penetrează tot universul; ea nu este
interesată în nici o ființă individuală, nu este nici Tată iubitor și nici Mântuitor îndurător. Pe de altă parte, alături
de aceasta experiență, câte absurdități ciudate, practici magice grosolane, speculații cosmologice neobișnuite,
sărace și primitive, mărginindu-se cu magia nu se regăsesc în aceste texte! Dinamismul aspirației religioase
profunde și căutarea religioasă intensa, străfulgerările minunate ale Realității Supreme rămân amestecate cu
straturi ale unor concepții religioase inferioare specifice religiilor Indiei. Ambele elemente sunt caracteristice –
aspirațiile și experiențele superioare, superstiția și magia care inundă religia populara. La fel, ce impresie ciudată
și pestriță ne lasă religiile oficiale ale Egiptului, cu multiplicitatea riturilor lor magice, cu practica adorării
animalelor, cu, textele lor magice referitoare la viața de dincolo de mormânt și cu mulțimea zeilor - cu tendința
monoteistă (sau mai degrabă henoteistă) în care apare ici și colo, croindu-și drum sau mai precis pierzându-se în
mijlocul avalanșei de practici și concepții vulgare.”41
Un sincretist religios discuta cu un preot creştin ortodox.
- Părinte să ştiţi că eu nu înţeleg Biserica Creştin Ortodoxă.
- De ce fiul meu?
- Fiindcă face multe greşeli.
- Biserica nu face greşeli ci oamenii ei le fac.
- Oare?
- Da.
- Părinte dar de ce sunteţi atât de închistat?
- Cum să fiu?
- Închistat.
- De ce?
- Sunt multe religii care fac binele.
- Asta aşa este.
- Iudaismul, islamul, taoismul şi confucianismul toate propovăduiesc binele.
- Şi?
- Şi atunci de ce nu luăm ceea ce este bine de la ei?
- O să îţi spun.
- Chiar vă rog.
- Dacă vrei să te bărbiereşti şi nu ai lame în aparat te poţi rade?
- Nu.
- Vezi aşa este şi cu restul religiilor necreştine.
- Adică?
- Au părţi din adevăr.
- Păi da.
- Dar nu au adevărul întreg.
- Înţeleg.
- Poţi să faci bine dar ca să te mântuieşti trebuie să crezi în Hristos.
- Oare?
- Da.
- De ce?
- Iisus a fost cât se poate de concludent când a spus că: fără de Mine nu puteţi face nimic.
- Deci Hristos este totul, întregul?
- Da fiul meu.
- Uite eu sunt preot de mai mulţi ani.
- Şi?
- Nu am auzit de nici un sfânt părinte care să spună că necreştinii se vor mântuii.
- Da?
- Da.
20
- Nu ştiu ce să îţi spun.
- Îţi voi spune o întâmplare adevărată.
- Vă ascult.
- Se spune că o mamă cu un copil mic mergeau cu o corabie.
- Deci era în vechime?
- Da, când oamenii mergeau cu corabia şi nu cu vaporul.
- Continuaţi.
- Ei bine a venit o furtună mare.
- Nu se poate.
- Corabia s-a scufundat.
- Şi mama cu fiul?
- Au înotat şi au putut ajunge cu bine pe o insulă.
- Frumos.
- Aici au stat mai mult timp dar mâncarea nu prea era.
- Vai nu se poate.
- Văzând că nu mai au ce mânca mama a leşinat.
- Şi ce a urmat?
- Din fericire altă corabie a trecut pe acolo.
- Ce bine.
- Corăbierii au văzut că insula este locuită .
- Păi da.
- Au venit să îi salveze pe cei doi.
- Şi?
- Fiul a fost salvat.
- Şi mama nu?
- Nu.
- De ce?
- Din pricina leşinului a murit.
- Păcat.
- Copilul însă a fost dus la liman.
- Şi?
- Mai târziu fiul a rămas cu o traumă mare în suflet.
- Fiindcă nu mai avea mamă?
- Da.
- Îmi dau seama.
- De mai multe ori el putea fi văzut plângând şi spunând.
- Ce?
- O mamă, de aş putea să te mai văd încă odată!
- Bietul de el.
- Vezi, aşa este şi cu sincretismul.
- Cum?
- El salvează numai o parte de adevăr şi nu adevărul întreg.
- Înţeleg părinte.
- În istoria religiilor sunt multe idei frumoase.
- Păi da.
- Dar acest lucru nu înseamnă că sunt şi adevărate.
- Oare?
- Da.
- În ce sens?
- Sunt mulţi mincinoşi care spun minciuni meşteşugite.
- Dar ele rămân tot nişte minciuni?
- Da.
- Pentru nimic.42
21
Devine evident că sincretismul religios este dincolo de toate o lipsă de maturitate. Aceasta fiindcă dacă
sincretistul ar fi matur el ar fi capabil să facă diferenţa dintre adevăr şi ficţiune. Pentru cei mai mulţi sincretişti
adevărul este
- haotic,
- negociabil,
- nesigur
- şi incert.
Este cât se poate de adevărat că lumea în care trăim este o lume a incertitudinilor. Ei bine sincretistul
religios ajunge să introducă propriile incertitudini şi în religie. El nu este sigur pe sine şi adevărul este că nici nu
vrea fiindcă la o adică el se poate baza pe alţii şi astfel că adevărul religios se trunchiază. Este clar că sincretismul
religios este un lucru care aduce multă incertitudine în relaţia noastră cu Dumnezeu Tatăl.43
Este evident că în probleme de religie sincretismul nu este deloc binevenit. Aceasta fiindcă în sine religia
este ceva care se leagă de revelaţiile pe care omul le primeşte de la Dumnezeu. Ori ce face sincretistul? El ajunge
să adopte după bunul plac lucruri pe care nu le-a primit ca revelaţie din partea lui Dumnezeu. Ştim că budismul a
împrumutat conceptul de nirvana din hinduism. Budismul este într-o contradicţie cu sine fiindcă el este o religie
atee din moment ce crede în extincţia a tot ceea ce există. „O altă contradicție flagrantă poate fi găsita în
budismul hinayana (budismul "vehiculului mic"). Textele budiste vechi filosofice și psihologice neagă existența
unei substanțe spirituale și a unei Realități, supreme. "Setea" de viață (care stă la temelia seriei nesfârșite a
renașterilor și a suferinței) este cea care ține unite elementele constitutive separate ale persoanei umane și ale
oricărei ființe individuale. Când această "sete" este învinsă, elementele se separă și eliberarea ultima din suferință
(ținta suprema a învățăturii budiste) și nirvana ("stingerea") este realizată. Din acest punct de vedere nirvana nu
poate însemna altceva decât stingerea totală, aneantizare. Aceasta este concluzia naturală și necesară a acestor
presupoziții teoretice. În plus, așa cum am arătat, orice Realitate divina absoluta ultimă este ignorată de acest
aspect al budismului. Pe lângă aceasta, adeseori existența unei Realități imuabile, absolute este negată în mod
emfatic (sau cel puțin așa se pare).”44
Este cât se poate de adevărat faptul că aceste împrumuturi pe care le fac unii întemeietori de religie de
cele mai multe ori sunt cât se poate de nepotrivite. Aceasta fiindcă ei sunt unii care ţin la părerea proprie mai
mult decât la adevăr. Pe cale sincretică Buda a ajuns să creadă că neantizarea omului este de fapt mântuirea şi
realizarea lui totală.
"Întrucât, ucenicilor, se spune că ar fi zis Buddha, nu se poate descoperi cu adevărat existența vreunei
realități spirituale sau a vreunui lucru care sa îi fie propriu, nu este oare credința care spune : aceasta este lumea și
acesta este "Eul", astfel voi deveni după moarte: ferm, permanent, veșnic, neschimbător și astfel voi rămâne în
veșnicie ; nu este această credință pur si simplu o absurditate prostească?". Cum poate fi o astfel de credință
altceva decât o absurditate prosteasca? "O, stăpâne, este răspunsul ucenicilor". Prin dispariție totală, încetare
totală, non-existenta, abolirea voinței, dizolvarea, dispariția totală în urma căreia nu mai rămâne nimic. Așa s-a
întâmplat în cazul călugăriței Kisa Gotani care, privind cum luminile din mănăstire erau stinse și - aprinse din
nou, plina de liniște spirituală a exclamat : "Aidoma acestor lumini sunt ființele vii; ele se sting și se aprind din
nou. Însă cei care au realizat nirvana nu se mai văd niciodată".”45
Este evident că în zilele noastre sunt din ce în ce mai mulţi care devin atraşi de religiile extremului orient.
- Yoga,
- Meditaţia transcedentală,46
- Bahai,
- Jainism
- sau şichism
sunt cu toate curente care sunt primite de unii occidentali cu mari speranţe şi cu mult interesa.
Sincretismul este evident unul care merge pe instinct şi nu pe descoperiri de la Dumnezeu. Este destul să
îţi asculţi instinctul şi în acest mod să ajungi să adopţi ce îţi place şi ce ţi se potriveşte din mai multe idei
religioase.
43 A se vedea Monah Serghie, Dumnezeu: o certitudine (Galaţi, 2022).

44
Nicolae Arseniev, Descoperirea vieţii veşnice. Introducere în credinţa creștină, (Bucureşti, 1991) apud https://www.crestinortodox.ro/religiile-
45 Idem.
46A se vedea Doina Jelea, Afacerea meditaţia transcendentală (Bucureşti, 2004).
22
S-a spus în acest sens că de fapt nihilismul a preluat mai multe elemente din budism fiindcă în ambele
(nihilism şi budism) sensul final este nimicul, neantul.47 „În etapa ultimă a nirvanei "orice formă de existență
dispare cu desăvârșire", "orice cale spre viață este distrusă". Aceasta nu este însă singura explicație a nirvanei.
Exista multe texte cu nuanțe agnostice; Buddha (sau adepții săi) refuză pur și-simplu să spună dacă nirvana este
un nou mod de viață - nespus și nescris - sau încetarea absolută a oricărei forme de existență, chiar și a celei
desăvârșite. Pe neașteptate apar apoi texte (destul de numeroase) care descriu nirvana în termeni mistici, ca stare
de fericire supremă, nespusă, cu desăvârșire transcendentă, care are cel mai înalt conținut pozitiv, nu numai unul
negativ - încetarea durerii. Elocvența în acest sens este conversația vestitului istoric german al religiei și filosof
religios Rudolph Otto în timpul șederii sale în Ceylon (Shri Lanka, n.t.), centrul budismului "clasic" (această
calificare trebuie acum abandonată), adică a budismului hinayana, cu un călugăr budist de mare finețe intelectuală
și foarte învățat. Citind multe, texte el i-a prezentat lui Otto doctrina la care el adera cu tărie, anume a
neexistenței absolute a sufletului și a oricărei substanțe spirituale ultime. Însă atunci când a fost întrebat de către
Otto : "Ce este nirvana ?", el a devenit dintr-o dată foarte tăcut și a murmurat cu un zâmbet plin de fericire
numai două cuvinte : "Fericire nespusă!".”48
Mai nou sunt mai mulţi din occident care se inspiră în
- literatură,
- cinematografie,
- artă
- cultură
- sau filosofie
- sau în alte domenii
din religiile orientului îndepărtat. Aceasta fiindcă oamenii sunt superficiali şi nu cred că relaţia lor cu Dumnezeu
va fi afectată de aceste împrumuturi.
„De fapt, dacă revenim la textele budiste vechi, ale așa-numitului budism "clasic", hinayana (căci în
budismul mahayana -"marele vehicul" - care s-a dezvoltat mai târziu, avem o concepție religioasa pozitivă mai
explicită, având centru divin pe Buddha), regăsim o mulțime de definiții cu nuanțe pozitive date nirvanei. Unele
din aceste definiții nu pot fi explicate doar ca expresie a bucuriei în fața încetării suferinței și a curmării "roții"
dureroase a renașterilor infinite prin "stingere" totală. Cel puțin câteva dintre ele relevă o concepție mistică
definită despre nirvana, ca ridicare spre ceva nespus însa ceva pozitiv fericit (după cum a remarcat călugărul
budist în fața lui Otto) și transcendent. Această filosofie a mântuirii, care în aspectul hinayana al budismului pare
a fi atee (toți zeii religiei populare sunt acceptați, numai că ei sunt diferite forme ale renașterii, ale rătăcirii
existențiale - și în realitate suflete neexistente!), această filosofie a mântuirii care dorește să fie agnostică și în care
fiecare ins este chemat să devină "propriul sau mântuitor", primește adeseori nuanțe religioase mistice clare.
Printr-o contradicție aparentă, nirvana devine în acest caz starea de abordare mistică a Realității... nespuse și de
nedescris.”49
Sunt mari savanţi care studiază budismul şi hinduismul şi scriu mai multe cărţi prin care ei speră să le facă
populare:
- opiniile,
- concepţiile,
- crezurile
- şi ideologiile.
Aceasta fiindcă sunt mulţi creştini superficiali şi care au numai numele de creştin. Pe acest fond al
plictisului de a fi creştin ei bine apar mai multe elemente sincretice preluate din lumea budismului şi
hinduismului. De ce? Fiindcă toate acestea sunt unele care aduc ceva noi. Mai nimeni nu se gândeşte că în sine
sincretismul nu este ceva bun fiindcă nici nu este original dar nici nu ne aduce mai aproape de Hristos.
Mai nou sunt din ce în ce mai mult preluate din lumea orientului îndepărtat artele marţiale. Avem mai în
toate marile metropole practicanţi de arte marţiale.50 Ceea ce nu ştiu mai mulţi practicaţi de arte marţiale este că
fondul lor este unul religios. Conceptele sau mai bine spus filosofia artelor marţiale sunt preluate din
47 Daniel Chapelle, Nietzsche and Buddha: similar ideas, different lives (Peter Lang, 2019).
48
49Idem.
50 Maria Dimitriadou, Adevărul despre artele marţiale. O perspectivă ortodoxă (Editura De suflet, 2016).
23
- budism,
- daoism
- şi confucianism.
Aceasta fiindcă sunt mai puţini cei care ştiu că artele marţiale au o adevărată filosofie în spatele lor.
„Dăm mai jos câteva denumiri ale nirvanei care, în mod părelnic, însă adeseori destul de clar, nu
păstrează doar nuanțe negative, ci și sensuri pozitive : nirvana este numită "de nedescris" (anaakhata), "Unică"
(kevala), "Infinită" (ananta) "Pace", "Siguranță (yogakema), "Stare de odihna pașnică" (santapada), "Odihnă
fericită", "Sănătate", "Temelie sigură", "Libertate absolută", "Infailibilă", "Adevărată", "Neschimbătoare",
"Nepieritoare", "Nemuritoare" (amata -in sanskrita : amrita), "Ținutul nemuririi" (amata dhalu).
"Cea mai bună", "Cea mai înaltă" (paia sau parqma), "Binele suprem.", "Giuvaerul cel mai de
preț", "Fericirea Supremă" (paramam suttam), "Fericirea de nestrămutat". Pe neașteptate auzim din gura lui
Buddha, aceste cuvinte neobișnuite : "Există, o, monahule, ceva Nenăscut care nu a apărut, care este necreat,
care nu a izvorât. Dacă, o monahule, nu ar fi existat acest Nenăscut care nu a apărut, acest Necreat care nu a
izvorât, atunci nu ar exista nici posibilitatea eliberării din ceea ce este născut, care a apărut, care a fost creat și
care a izvorât...". Sesizăm o tendință mistică, în flagranta contradicție cu învățăturile fundamentale ale
budismului hinayana (așa cum ele au fost conturate de teoreticienii budiști primari) care a fost "introdusă pe
furiș", aproape inconștient, în experiența și în noțiunea de nirvana.”51
Prin urmare este bine să fim conştienţi că sincretismul în religie este
- eronat,
- de evitat,
- de eliminat
- şi de eradicat.
Aceasta fiindcă adevărul lui Iisus nu poate să prea elemente budiste sau hinduse. Este adevărat că între
diferite religii sunt mai multe asemănări dar acest lucru nu înseamnă că trebuie să amestecăm dogmele diferitelor
religii aşa după cum
- ni se pare,
- şi ne place
nouă.
La polul opus sincretiştilor sunt ereticii care elimină din învăţăturile lui Iisus ceea ce nu le convine. Ştim
de exemplu că păgânismul antic a fost unul care a făcut mai multe asocieri sincretice între rugăciune şi magie.
„Reîntorcându-ne la dualitatea prezentă în istoria religiilor putem observa, de exemplu, diferența uriașă și
opoziția fundamentală dintre rugăciune și practicile magice (neuitând faptul că adeseori ele se întrepătrund în
mod indisolubil). Magia este constrângerea forței supreme ; ea nu necesită pietatea inimii. Rugăciunea poate
aluneca spre magie dacă se consideră că deține putere în ea însăși, o putere coercitiva asupra divinității. Cultele
Greciei antice și religiile Indiei abundă in elemente magice - riturile însele sau cuvintele singure poseda putere.”52
Din afirmaţie de mai sus se poate vedea cât de departe poate merge sincretismul că a ajuns să amestece
- rugăciunea
- cu magia.
Este bine să ştim că pe mentalitate sincretică se pot face cele mai
- ciudate,
- străine
- şi neaşteptate
asocieri şi împrumuturi religioase.53
Sincretismul poate să fie la fel de bine o mare tentaţie şi ispită pentru cel care studiază istoria religiilor
fiindcă el poate să observe mai multe idei:
- noi,
- originale
- bine argumentate
- şi atractive.
52 Idem.
53 A se vedea Lev Şestov, Atena şi Ierusalim (Iaşi, 2013).
24
Iată de ce cel ce studiază istoria religiilor trebuie să fie tare în credinţa ortodoxă şi se nu se lase influenţat
de mai multe opinii şi idei neortodoxe. Totuşi în istoria religiilor sunt şi multe idei monstruoase. „În același timp
jertfa este punctul, sfera vieții religioase cel mai adeseori deschisă posibilității invaziei forțelor răului, după cum
putem deduce din istoria sacrificiului la diferite rase umane. Este suficient să ne amintim de sacrificiile
sângeroase omenești aduse Molochilor semiți sau măcelărirea rituala absolut îngrozitoare a victimelor omenești
practicată cu cea mai mare solemnitate de către aztecii din Mexico în cinstea zeilor lor Huitzilopochtli,
Tezcatlipoca si Tlaloc. Se spune că 70.000 de prizonieri au fost sacrificați în 1486 cu ocazia consacrării marelui
templu dedicat lui Huitzilopochtli. Conquistadores spanioli cruzi, lipsiți de scrupule și înrăiți au fost pur și
simplu îngroziți atunci când au intrat în una din clădirile legate de templul lui Huitzilopochtli și au descoperit-o
plina de cranii omenești, răspândind duhoarea creierelor miilor de victime care zăceau aruncate pe dușumelele
scăldate în sânge. Spaniolii au ajuns la concluzia clară ca era vorba ele un cult al diavolului.”54
La un profesor de religie a venit un elev.
- Domnule profesor deranjez?
- Nu.
- Aş avea ceva de discutat.
- Ce anume?
- Cum este cu religiile?
- Cum să fie?
- Da cum este?
- Nu înţeleg.
- De ce noi studiem numai o religie?
- Creştin ortodoxă?
- Da.
- Fiindcă ea deţine adevărul.
- Şi atunci de ce sunt atât de mulţi care nu o urmează?
- Oamenii sunt liberi să creadă orice.
- Oare?
- Chiar şi minciuni.
- Dar dacă Iisus este adevărul de ce nu face nimic ca să îi aducă la credinţa Lui pe necreştini?
- Fiindcă nu vor.
- Nu vor?
- Da.
- Cum aşa?
- Iisus a făcut mai multe minuni prin care a demonstrat că este Fiul lui Dumnezeu.
- Şi?
- Oamenii tot nu au crezut în El.
- Nu eram conştient de acest lucru.
- Să fi.
- Dar sunt multe lucruri frumoase pe care alte religii le spun.
- Aşa este.
- Şi atunci?
- Nu înseamnă că tot ceea ce este frumos este şi adevărat.
- Aşa este.
- Sunt multe minciuni frumoase.
- Dar neadevărate.
- Şi atunci cum să facem pe Iisus cunoscut?
- Ar fi o metodă.
- Care?
- O să ţi-o spun.
- Vă ascult.
54
25
- Era anul 1793 în oraşul Lyon.
- În Franţa?
- Da.
- Şi?
- În Lyon au pătruns revoluţionarii.
- Revoluţia franceză?
- Da.
- Am studiat despre ea.
- Ei bine fratele unui anumit Badget fu condamnat la moarte.
- De ce?
- Fiindcă apărase cetatea Lyonului.
- Şi ce a urmat?
- Călăii revoluţionari au pătruns în casa fratelui crezând că el este vinovatul.
- Dar nu era el, era fratele lui nu?
- Da.
- Interesant.
- Călăii l-au luat să îl ducă la ghilotină.
- Păi cum?
- Aşa.
- Dar nu era el vinovat.
- Nu.
- Şi?
- Un simplu cuvânt de clarificare şi el ar fi scăpat.
- Şi nu a spus nimic?
- Nu.
- Şi a fost ghilotinat?
- Da.
- Din iubire pentru fratele lui?
- Da.
- Mare iubire a avut.
- Aşa este.
- Şi care este morale întâmplării?
- Că nu trebuie să ne învinovăţim semenii.
- Dar este foarte greu.
- Aşa este.
- Totuşi fratele a reuşit?
- Dacă iubeşti poţi orice.
- Oare?
- Da.
- Cum aşa?
- Oamenii uită ce mare putere este dragostea.
- Este?
- Cum să nu.
- Aşa a făcut şi Iisus.
- Cum?
- A fost răstignit pe nedrept.
- Aşa este.
- Deci nu trebuie să preluăm elemente din alte religii.
- Ci trebuie să ne rugăm pentru aceste suflete pierdute?
- Da.
- Bine de ştiut.55
26
Am vorbit mai sus că pentru cei care studiază istoria religiilor tentaţia sincretismului este foarte mare.
Aceasta fiindcă după cum am spus sunt mai multe idei religioase atractive şi apetisante. Totuşi trebuie să fim tari
în credinţa în Hristos şi să nu acceptăm aceste idei şi să ajungem să ni le împropriem. Aceasta fiindcă în nici un
fel acest lucru nu ne va ajuta.
Sincretismul este unul care dacă este practicat ajunge să strice lucrurile şi să le întoarcă cu susul în jos. „În
plus, este suficient să reținem nenumăratele reprezentări ale unor ființe demonice - jumătate oameni, jumătate
animale, cu colții lor îngrozitori ieșiți din fălci deschise, cu gheare aidoma șerpilor gată să sfâșie, chipuri atât de
frecvente în panteonul popular al Indiei, prezente în multe temple indiene sau pictate în vestitele peșteri Ajanta,
dar care dețin un loc bine stabilit în cult - pentru a ne putea da seama că punctul cel mai sacru al activităților
umane și al energiei umane - religia - poate fi corupt prin infuzia de elemente maligne.
Corupt în însăși esența cea mai sacră a vieții, însă nu cu desăvârșire, și în aspirația - nu întotdeauna, dar
adeseori - spre binele și îndurarea care vin de sus și ascultând la chemarea îndepărtata a Divinului, chemare care
adeseori este întunecată și distorsionata de slăbiciunea și nepriceperea noastră, de invazia puterilor răului -
acesta este chipul istoriei religiei omului, privită din punct de vedere creștin.”56
CAPITOLUL 3
RISCUL INFLUENŢELOR HETERODOXE
În ceea ce priveşte influenţele oamenii se împart în două categorii:

1. sunt unii care sunt extrem de uşor influenţabili
2. şi sunt unii care nu sunt influenţabili deloc când vine vorba de convingerile şi ideile proprii.
Istoria cunoaşte cazul unui jurist care şi-a susţinut o teză de doctorat cu privire la binele pe care îl
reprezintă un parlament bicameral. Acest jurist s-a întâlnit cu un politician extrem de viclean care în câteva lui l-a
făcut să creadă invers, că parlamentul unicameral este mult mai bun.
Se poate vedea de mai sus că sunt unii care se poate spune că sunt cum bate vântul. Dacă suntem astfel de
persoane ei bine nu ne este recomandat să ne apucăm să studiem istoria religiilor. De ce? Fiindcă în nici un fel
nu ne va face bine.
„În experiența religioasă a Vechiului Testament există ceva unic și fără pereche și aceasta în pofida
multelor puncte de contact cu civilizațiile înconjurătoare, iar acest ceva o face să se deosebească cu desăvârșire
de religiile lumii antice. Ceea ce ne impresionează în mod special, chiar și din punct de vedere pur istoric,
comparativ, este permanența și tradiţia neîntreruptă a credinței sale monoteiste, urcând spre culmi tot mai înalte
și experiența religioasă a conducătorilor spirituali ai lui Israel, conducători care adeseori au fost persecutați de
propriii lor concetățeni, însă al căror mesaj, consemnat în scris devine cartea sfântă, comoara sacră a poporului
iudeu. Linia monoteistă neabătută, nu în viața cercurilor largi ale poporului care în timpul domniei regilor au fost
adeseori dornici să combine credincioșia lor față de Yahve cu adorarea unor zei străini, păgâni, ci în acele
personalități profetice îndrumătoare ale căror credința și experiența religioasă au prevalat în cele din urmă,
dovedindu-se hotărâtoare - aceasta linie a experienței monoteiste (care în multe cazuri poate fi numita direcție
ascendentă) ne uimește și nu poate fi nicidecum explicată pe temeiul unor presupoziții pur istorice,
evoluționiste.”57
Se poate vedea din afirmaţie de mai sus că poporul evreu ca unul care a trăit înconjurat de mai multe
popoare păgâne de mai multe ori a riscat să fie influenţat de religiile acestor popoare păgâne. Totuşi poporul
evreu a păstrat nealterată credinţa monoteistă în Dumnezeu.
În lumea de azi nu mai este ameninţarea păgână însă avem alte ameninţări cum sunt:
- sectele,
- indiferentismul religios
- sau secularismul.58
Adevărul este că cei mai mulţi dintre noi suntem unii care atunci când auzim despre un lider politic că
este uşor influenţabili avem o părere rea despre el. fiindcă un caracter puternic nu este unul care se lasă uşor
57 Idem.
58A se vedea Radu Teodorescu, Secularismul: o ideologie fără Dumnezeu (Cugir, 2017).
27
influenţat. Acest lucru pe bună dreptate. Trebuie să avem tăria să stăm lângă concepţiile şi ideile noastre şi să nu
renunţăm cu una cu două la ele.
Cu atât mai multe în probleme de religie nu trebuie să fim unii care să fim uşor influenţaţi. De ce?
Fiindcă Dumnezeu este în spatele nostru şi El ne va ajuta. „Dacă însă abordăm acest complex de fapte și
experiențe religioase unice dinlăuntru, adică dacă încercăm să sesizăm însăși esența, inspirația lăuntrică
profundă a acestei experiențe, vom observa câteva trăsături caracteristice care sunt deosebit de pertinente.
Vom vedea că aici inițiativă îi aparține lui Dumnezeu, nu numai pentru că Se descoperă pe Sine ca Suprem,
Sfânt și Unul Căruia îi aparține, desăvârșirea ființei ("Eu sunt Cel ce sunt!") și care nu suportă și nu recunoaște
alt dumnezeu alături de El, ci și drept Cel care sprijină și menține această cunoaștere adevărata spre Sine, în
pofida necredincioșiei și inconsecvenței poporului iudeu. "M-am descoperit celor cel nu întrebau de Mine; găsit
am fost de cei ce nu Mă căutau. Și am zis : Iată-Mă, iată-Mă aici, la un neam care nu chema numele Meu !
Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit... oameni care întărâtau fără încetare
față Mea..." (Isaia 65, 1-3). Inițiativa îi aparține lui Dumnezeu: El întinde mâinile Sale către un popor răzvrătit.
El vine în întâmpinarea lui. El l-a ales, arătându-și îndurarea față de el, apropiindu-l de El prin pedeapsa pentru
necredința, pentru judecată și prin legătura îndurării și a milei (cf. Osea 14, 5).”59
Devine evident că nu trebuie să ajungem la fanatism în probleme de religie dar nici să ajungem să fie cum
bate vântul şi fără de nici o coloană vertebrală în noi. Ştim că mai ales în Occident creştinismul ortodox nu este
privit bine fiindcă el are o concepţie:
- ascetică,
- de nevoinţă
- şi a renunţării la cele materiale în favoarea celor spirituale.
Aşa se face că Occidentul a venit cu alternativa protestantă care este una care este extrem de uşoară când
vine vorba de:
- legea profitului,
- îmbogăţirea rapidă,
- fuga după bani
- şi setea de averi.
Aceasta fiindcă după cum ştim în protestantism mântuirea de face prin credinţă şi nu prin fapte bune. Cu
alte cuvinte, începând cu Luther, ei bine faptele bune nu au nici un aport în drumul spre mântuire. Se poate
vedea aici cât de uşor influenţabil este Occidentul când vine vorba de religie şi credinţă creştin ortodoxă.60
„Școala de istorie religioasă numită Religionsgeschichtliche Schule a fost o școală de gândire germană din
secolul al 19-lea care a fost prima ce a studiat sistematic religia ca pe un fenomen socio-cultural. Descria religia
ca o evoluție împreună cu dezvoltarea culturii umane, de la primitivul politeism la eticul monoteism.
Religionsgeschichtliche Schule a apărut într-un moment când studiile avansate ale Bibliei și ale Istoriei Bisericii erau în
plină dezvoltare în Germania cât și în alte locuri. (vezi și "critica înaltă", numită și metoda critico-istorică).”61
După concepţia germană a lui Religiosgeschitliche Schule se poate vedea că de fapt nu religie
- influenţează,
- modelează
- şi susţine
cultura umană ci invers.
Este bine să ştim că religia şi Iisus nu sunt împotriva culturii însă ceea ce este foarte important de ştiut
este că nu trebuie să lăsăm cultura să devină un factor fundamental în probleme de religie. De ce? Fiindcă în cele
din urmă:
- fundamentul,
- baza,
- temelia
- şi susţinerea ultimă
vin din religie şi nu din cultură.
60Josiah Trinham, Stâncă şi nisip. Concepţia ortodoxă despre reformatorii protestanţi şi învăţăturile lor (Iaşi, 2018).
61
https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_religiilor (accesat pe 04.10.2023).
28
Sunt mulţi care sunt nemulţumiţi cu rigiditatea dogmatică a religiei şi pentru aceasta ajung să fie
influenţaţi mai mult de cultură decât de religie. În secolul al XX-lea a fost filosoful român Constantin Noica
primul care a lansat sloganul de mântuire prin cultură. Cu alte cuvinte nu religia mântuieşte ci cultura.62
„Abordarea conceptelor de sacru şi religios din perspectiva istoriei culturii a fost la Mircea Eliade o
preocupare constantă, căreia el i-a dedicat aproape întreaga sa activitate. Faptul este marcat de o pasiune savantă
şi o devoţiune exemplară. Sacru şi religios înseamnă, ca elemente de concepţie, două repere de importanţă
fundamentală pentru existenţa în istorie, un mod de a fi caracteristic civilizaţiilor arhaice, care poate fi accesibil şi
omului modern în păstrarea identităţii sale spirituale.
Pentru Eliade, descoperirea şi studierea prezenţei sacrului în diferite categorii ale culturii şi civilizaţiei
universale au însemnat un fundament pe care şi-a întemeiat o laborioasă cercetare a fenomenelor spirituale ale
omenirii.
Savantul defineşte sacrul prin prisma reprezentării religioase a lumii şi pune frecvent în legătură două
dimensiuni spirituale: sacru şi profan. Citându-l pe Roger Caillois, din "Lâhomme et le sacré", Eliade spune
despre sacru că este opus profanului, mai precis, "sacrul se manifestă întotdeauna ca o realitate de un cu totul alt
ordin decât realităţile "naturale"", "Le Sacré et le Profane" (Gallimard, 1965, p. 14). Prezenţa sa în lume şi
manifestarea se fac printr-o hierofanie ("hieros" - sacru şi "faneia"- descoperire), o revelaţie a unei realităţi
absolute, care se opune nonrealităţii uniforme înconjurătoare.”
"A deveni om înseamnă a fi religios"63
Adevărul este că omul religios, acel homo religiosus al istoriei religiilor, este unul care este foarte uşor
influenţabil. De ce? Fiindcă este pendulează foarte mult între sacru şi profan. Trebuie să ştim că teoria savantului
român Mircea Eliade că profanul este o manifestare camuflată a sacrului nu stă bine în sens creştin. Mircea
Eliade a fost unul care şi-a justificat opinia lui prin etimologa termenului de profan care însemna în latină pe
cineva care stă în faţa templului, deci o persoană care era între templu şi lume. Ei bine în sens creştin ortodox
ştim că între Iisus şi diavol nu poate să fie nici o legătură. Diavolul nu este profan ci el este:
- rău,
- diabolic,
- pervers
- şi sadic.
Prin urmare distincţia dintre sacru şi profan în accepţia lui Eliade trebuie să ştim că necesită îmbunătăţiri.
Totuşi Mircea Eliade are dreptate când spune: "conştiinţa unei lumi reale şi semnificative este strâns legată de
descoperirea sacrului. Prin experienţa sacrului, spiritul uman a sesizat diferenţa între ceea ce se relevă ca fiind
real, puternic, bogat şi semnificativ şi ceea ce este lipsit de aceste calităţi, adică curgerea haotică şi periculoasă a
lucrurilor, apariţiile şi dispariţiile lor fortuite şi vide de sens." Deci, "sacrul este un element în structura
conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe."64
Ei bine un alt lucru asupra căruia trebuie să stăruim este că religie a avut întotdeauna în societatea umană
un factor de
- stabilitate,
- integritate,
- statornicie,
- verticalitate
- şi ordine.
Totuşi în cadrul religiei s-au strecurat pe parcursul timpului mai mulţi oameni răi care prin faptele şi
atitudinile lor au ajuns să
- falsifice,
- să mintă,
- să dezunifice
- şi să strice
62 https://cerculnoica.wordpress.com/2007/11/16/mantuirea-dupa-noica/ (accesat pe 04.01.2024).

63 Preot Nicolae Cojocaru Ziarul lumina 06.01.2011 apud https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/sacru-si-religios-
la-mircea-eliade-17283.html.
64 Mircea Eliade, La nostalgie des origines, 1969, p. 7 apud preot Nicolae Cojocaru Ziarul lumina 06.01.2011 apud
https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/sacru-si-religios-la-mircea-eliade-17283.html (accesat pe 04.01.2024).
29
adevărurile mari ale religiei. Începând cu păgânismul şi sfârşind cu New Age-ul contemporan au fost mau multe
mentalităţi bolnave care în loc să lase religie aşa cum este au ajuns să o modifice şi să o schimbe după bunul lor
plac.
Este evident că în acest context oamenii simpli au fost afectaţi fiindcă ei au văzut în religie un factor de
- stabilitate
- şi de încredere.
Un părinte de la Muntele Athos se spune că a putut să vadă un diavol care mergea din Athos în lume cu
mai multe căpestre în mână. Întrebat ce face cu ele dracul a răspuns că le va pune preşedinţilor şi marilor
demnitari şi episcopilor. Aceasta fiindcă dacă diavolul îi are pe ei sub control, ei bine restul maselor de oameni îi
vor urma de la sine. Aceasta fiindcă dracii vor să ne influenţeze cu orice preţ în a face rău. Pentru aceasta ei nu se
vor da înapoi de la nimic din ceea ce le stă în putinţă.65
Doi ziarişti discutau într-o zi.
- Ştii ce mă preocupă?
- Ce?
- O temă spinoasă.
- Care?
- Manipularea.
- O asta?
- Da.
- Tu nu vezi ce putere are mas media în societate?
- Ba da.
- Mai nou dacă un candidat la preşedinţie nu se înţelege bine cu presa nu are nici o şansă să câştige.
- Aşa este.
- Şi mai mult.
- Ce?
- Am observat ceva de la mas media de azi.
- Ce?
- Are în mare o atitudine necreştină.
- De ce?
- Se hrăneşte din scandaluri bisericeşti.
- Aici nu ştiu ce să spun.
- Adică?
- Sunt unii preoţi care calcă strâmb.
- Aşa este.
- Dar sunt cei mai mulţi care îşi văd bine de meserie.
- Presa tinde să vadă lucrurile rele din societate.
- Şi mai ales din Biserica Ortodoxă.
- Ai dreptate.
- Noi mas media avem puterea să influenţăm lumea în bine şi în rău.
- Eu zic că de multe ori presa influenţează lumea mai mult în rău.
- Chiar crezi?
- Da.
- De ce?
- Dacă oamenii vor să vadă violuri, crime, furturi şi războaie la TV ei bine noi mas media oferim ceea
ce vor să vadă ei.
- Trist dar adevărat.
- Şi ce crezi că este de făcut.
- Trebuie să cultivăm în oameni tăria de caracter.
- Adică?
- Să nu fie uşor influenţabili.
- Dar cum să facem asta.
- Sunt mai multe metode.
- Spune-mi şi mie.
65 A se vedea Denis de Rougemont, Parte diavolului (Bucureşti, 1994).

30
- Se spune că era un părinte care avea un fiu.
- Frumos.
- Un moment să auzi.
- Bine.
- Acest fiu a fost de mic răsfăţat.
- Da ştiu astfel de cazuri.
- A ajuns aşa de decăzut că atunci când a crescut ce şi-a zis?
- Ce?
- Tata poate mai are de trăit câţiva ani. Ce ar fi să îl ucid ca să nu mai aştept până moarte să pun mâna
pe averea lui?
- Vai nu se poate.
- Ba da.
- Aşa de decăzut a ajuns?
- Da.
- Şi?
- Tatăl şi-a dat seama de ceea ce voia să facă fiul lui decăzut.
- Păi da.
- S-a dus într-o zi la el şi i-a spus:
- Fiul meu vreau să vorbesc ceva cu tine?
- Ce este nătângule?
- Nu pot să îţi spun aici.
- De ce?
- Este un secret.
- Secret?
- Da.
- Tu ai secrete?
- Da fiul meu.
- Şi unde vrei să mergem?
- În pădure.
- De ce în pădure?
- Fiindcă acolo suntem în siguranţă.
- Cei doi au ajuns în pădure unde tatăl i-a spus:
- Fiul meu ştiu că vrei averea mea. Uite omoară-mă aici ca să nu te vadă nimeni şi averea mea va fi a ta.
- Şi ce a zis fiul?
- Dintr-o dată fiul şi-a venit în sine şi a început să plângă.
- De ce plângi fiul meu?
- Tată tu chiar mă iubeşti.
- Cum să nu fiul meu.
- Nu îmi vine să cred că am ajuns un monstru.
- Lasă fiul meu.
- În cele din urmă fiului i-a revenit mintea la cap.
- Frumos.
- Aşa este.
- Şi care este tâlcul?
- Dacă noi mas media am fi oameni de caracter am slujii adevărului şi nu minciunii.
- Aşa este.
- Mă bucur să îmi dai dreptate.
- Cum să nu.
- Avem nevoie de ziarişti curajoşi.
- Care să slujească adevărul.
- Şi să nu manipuleze oamenii.
- Oamenii manipulaţi devin uşor influenţabili.
- Şi noi la facem acest rău.66
31
Omul uşor influenţabili va crede dimineaţa în Iisus, la amiază în Mohamed şi seara în Buda. Aceasta
fiindcă sunt mulţi care nu au tăria de caracter de a fii cât se poate de tari în credinţa lor. Iată de ce istoria religiilor
nu trebuie să fie citită ca simplă informaţie teologică ci mai mult ca încercare de descifrate a adevărului. „De
remarcat că Eliade discută, în general, dialectica sacrului, structura şi morfologia acestuia, nu face doar o
prezentare hermeneutică, la nivel conceptual, pur teoretic. El se referă la modul de prezenţă a sacrului în
universal, vorbind de categoriile spaţiului sacru, timpului sacru, despre fenomenele sacre ale vieţii sau
susceptibile de a fi consacrate. De pildă, pentru ultima categorie afirmă că există o mulţime de modalităţi de a
consacra viaţa. Şi aici aduce o serie de mărturii dintre cele mai diferite de sacralizare rituală, religioasă etc. Despre
sacralizarea prin botez, citează pe scriitorul creştin Tertullian ("De Baptismo"), pe Sfântul Ioan Gură de Aur,
care spun că prin botez omul vechi moare prin imersiunea în apă şi renaşte ca o fiinţă nouă, regenerată spiritual.
Acest fapt se armonizează şi cu simbolismul acvatic: după unele teorii cosmogonice, din apele primordiale a
apărut lumea; în miturile vechi, unii zei s-au născut din ape; lumea a fost pedepsită, după referatul biblic, prin
potopul de apă şi tot cu apă se purifică omul prin botez, practică menţionată la Sfântul Ioan Botezătorul care
boteza la Iordan, ca şi la acea grupare sau sectă a esenienilor, dinainte de Hristos, şi apoi în botezul creştin.”67
Este evident că de multe ori se poate vedea că în istoria religiilor omul a ajuns să fie influenţat de
concepţiile timpului său. Ştim astfel de mitul lui Icar. Icar vroia să zboare şi îşi face nişte aripi de ceară. Reuşeşte
să zboare însă se apropie de soare şi aripile lui de ceară se topesc şi Icar cade la pământ şi moare. Acest mit al lui
Icar este unul care de fapt spune care era mentalitatea antică cu privire la zborul uman care ştim că era imposibil.
Aşa se face că imposibilitatea zborului ajunge să fie mitizat, adică să devină un mit. Este cât se poate de adevărat
că în antichitatea miturile – un fel de poveşti ştiinţifico-fantastice – au ajuns să influenţeze religia şi mai ales
păgânismul.
Totuşi Mircea Eliade a fost cât se poate de pozitiv cu faptul că deşi deformate religiile antice au fost
unele care erau totuşi practicate de oameni: "la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este
în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai
degrabă a deveni om înseamnă a fi religios"68
Pe parcursul istoriei religiilor evident că au fost mai multe influenţe ce au ajuns să fie unele care să fie
acceptate de masele largi de adepţi. În acest sens în Grecia antică mai multe idei filosofice trebuie să ştim că au
fost adoptate de la marii filosofi antici greci dintre care cei mai cunoscuţi au fost:
- Socrate,
- Platon
- şi Aristotel.
De fapt trebuie să ştim că mai ales Platon a fost unul care de mai multe ori şi-a făcut cunoscute ideile
filosofice recurgând la mituri. Se ştiu mai multe mituri platonice care urmăreau să popularizeze filosofia lui
Platon. Prin urmare problema influenţelor religioase este una veche ce a apărut încă din antichitate. Dar nu
numai în antichitate au fost mai multe influenţe. Dualismul bogomil din Evul Mediu se crede că a fost profund
influenţat de maniheism. Aşa se face că a apărut în istoria mai recentă a lumii secularismul care militează pentru
o lume fără religie şi fără de influenţele ei. „Secularizarea se întinde de la indiferența față de asceză și relativizarea
credinței până la împotrivirea față de Biserică sau chiar despărțirea de ea, așa cum e cazul ereziilor și sectelor. De
aceea, se poate spune că inclusiv sincretismul e produsul direct, chiar dacă mai puțin înțeles, al secularizării. În
orice caz, secularizarea, ca fenomen esențial și insesizabil de despărțire de harul sfințitor, precedă totdeauna
sincretismul, în calitate de fenomen vizibil și analizabil.”69
Este evident că în istorie omul a ajuns să penduleze în:
- interes
- şi lipsă de preocupare
- cu religia.
Aceasta fiindcă de cele mai multe ori religiile lumii au fost simple constructe ideologice umane şi nu au
avut nimic revelat în ele. Se poate spune că de mai multe ori – mai ales în vremurile contemporane – religia nu
67 Preot Nicolae Cojocaru Ziarul lumina 06.01.2011 apud https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/sacru-si-religios-la-

mircea-eliade-17283.html (accesat pe 04.01.2024).
68 Mircea Eliade, La nostalgie des origines, 1969, p. 7 apud preot Nicolae Cojocaru Ziarul lumina 06.01.2011 apud
https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/sacru-si-religios-la-mircea-eliade-17283.html accesat pe 05.01.2024).

69 Nicușor Deciu Ziarul Lumina 07.07.2023 apud https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/secularizare-si-
sincretism-181999.html (accesat pe 04.10.2023).
32
este nimic mai mult decât o afacere. De fapt mai ales în Statele Unite ale Americii şi există un termen destul de
ciudat pentru cei care sunt în slujbe religiei: the religious business. „Mircea Eliade a documentat raportul
referitor la existenţa umană şi viaţa sanctificată sau religiosul şi omul modern atât în viziunea religiei creştine, cât
şi a celor necreştine. El susţine, pe drept, că unele consecinţe ale concepţiei religioase se primesc doar prin
credinţă, sunt şi devin accesibile omului credincios. Dacă e să-l privim pe autorul însuşi prin această prismă,
descoperim un Eliade pe cât de doct în problema religiilor, pe atât de ataşat credinţei creştine, fapt pe care el îl
mărturiseşte în "Jurnalul" său. Însemnările sale spulberă suspiciunea unora că Eliade ar fi devenit după atâtea
cercetări un necredincios. Consecvenţa lui Eliade în a fi şi a rămâne un creştin este ilustrată pe tot parcursul
activităţii sale. Pentru frumuseţea exprimării în acest sens, despre "Sentimentul morţii în creştinism" din "Taina
Indiei (texte inedite)", Eliade spune: "De la Iisus încoace nu se mai poate vorbi de un triumf definitiv al morţii,
de o instaurare definitivă a întunericului. Moartea nu mai e destin, moartea ajunge de acum întâmplare, fapt.
Oamenii mor ca să se odihnească înainte de marea beatitudine a nemuririi."70
În acest moment trebuie să spunem că suntem într-o dilemă: poate să fie viaţa religioasă influenţată de
viaţa culturală şi socială a omului? Este bine să ştim că în sine religia este pentru om şi nu împotriva lui. Prin
urmare nu se poate în nici un fel să negăm interferenţa dintre viaţa religioasă şi viaţa culturală şi socială a omului.
Totuşi trebuie să ştim că dintre cele două categorii de vieţi, viaţa religioasă este mult mai importantă şi mult mai
semnificativă.
Cei care citesc Noul Testament pot vedea că pildele lui Iisus au fost inspirate din viaţa de zi cu zi a omului.
Agricultori, un fiu risipitor, talanţii, regi şi împăraţi sunt cu toate elemente la care Iisus a făcut referinţă în pildele
lui. Aceasta fiindcă Iisus a voit să facă cât mai simplu mesajul să mântuitor. Prin urmare nu trebuie să credem că
Iisus a fost influenţat religios. Adevărul este că noi avem nevoie de influenţa mistică a lui Iisus. 71 După cum am
spus religiile care nu au nici o revelaţie supranaturală în ele sunt cele mai vulnerabile în faţa influenţelor externe.
Evident că au fost şi unii care s-au opus acestor influenţe. „Lecturând cartea lui Mircea Eliade Sacrul și
profanul, în care vorbește printre altele și despre apariția secularizării religioase - mai întâi în spațiul occidental,
apoi în toată lumea -, nu poți să nu remarci faptul că secularizarea ca fenomen specific Modernității este
percepută diferit în Creștinism față de Istoria și Filosofia Religiilor. Pentru specialiștii în Istoria Religiilor
secularizarea este un fenomen care indică numai o camuflare a sacrului în profan, adică în ceea ce Teologia ar
numi lume, veacul acesta (saeculum), în sensul de la 1 Ioan 2, 16, unde lumea este „pofta trupului și pofta ochilor și
trufia vieții”. Așadar, secularizarea ar marca nu dispariția elementelor vizibile ale sacrului, ci un transfer al lor în
evenimente profane care adesea vor căpăta caracteristici sacre (spre pildă, fenomenul hippy, cu piscul de la
Woodstock, despre care Eliade susținea că reprezintă o revenire la religiozitatea ancestrală, de venerare a
Pământului Mamă - Gea). Pentru cercetătorii religiilor, acest fenomen nu este nici negativ, nici pozitiv, ci e doar
forma modernă în care sacrul alege să se manifeste. De asemenea, nu importă dacă se înșeală în valorizarea unui
fenomen și acesta se transformă într-o tragedie. În esență, reținem sublinierea lui Eliade, anume că „secularizarea
unei valori religioase nu este decât un fenomen religios care reflectă de fapt legea transformării universale a
valorilor umane”!72
Trebuie să fim cât se poate de veridici şi să ne dăm seama că în lume sunt multe caractere uşor
influenţabile. Aşa se face că mai noi a ajuns să fie reînviat păgânismul în ceea ce se cunoaşte ca fiind neo-
păgânism. Se cunoaşte chiar şi o muzică neo-păgână. De fapt acest proces de a reînvia religii din trecut trebuie să
ştim că este tot o dovadă de influenţă. Aceasta fiindcă nu se mai caută cauzele pentru care aceste religii au murit
ci se vrea ca ele să fie înviate.
În lumea noastră trebuie să ştim că circulă foarte multe cărţi
- oculte,
- esoterice,
- neo-gnostice
- sau neo-păgâne
care vor să îi învie pe vechii zei ai antichităţii.
Este clar că cei care fac astfel de lucruri sunt uşor influenţabili fiindcă nu sunt capabili să Îl vadă pe Iisus
ca fiind Fiul lui Dumnezeu şi nici să îi înţeleagă evanghelia.
70 Preot Nicolae Cojocaru Ziarul lumina 06.01.2011 apud https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/sacru-si-religios-la-

mircea-eliade-17283.html (accesat pe 05.01.2024).
71
A se vedea Radu Teodorescu, Iisus Hristos Mântuitorul şansa umanităţii (Cugir, 2017).
72
Nicușor Deciu Ziarul Lumina 07.07.2023 apud https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/secularizare-si-
33
„În primul rând, Biserica, deși îi are ca membri, nu este întemeiată de oameni, ci de Sfântul Duh. Apoi,
evaluarea unor fenomene nu poate fi indiferentă la consecințe, întrucât în acestea sunt angrenate persoane care,
dacă sunt înșelate, își pot pierde mântuirea. Pe baza acestor premise Teologia identifică secularizarea cu
pervertirea mentalității bisericești și înlocuirea ei cu mentalitatea lumească, așadar o degradare esențială a vieții
bisericești și o rupere de voia lui Dumnezeu. Tot secularizare constituie și desprinderea unui părți din învățătura
Bisericii și funcționarea ei de sine, în calitate de cultură, filosofie, știință, psihologie etc. și, de asemenea, ruperea
unor părți din trupul Bisericii și organizarea lor autonomă ca para-comunități ecclesiale, invocând pentru aceasta
chiar canoanele Bisericii-mamă!
De asemenea, Biserica nu operează cu distincția sacru/profan, ci cu sfânt/lumesc (secular), urmând de-
aici că lumescul este lipsit de sfințenie, adică de harul Sfântului Duh. Așadar, secularizarea are drept caracteristică
fundamentală absența Sfântului Duh din manifestările ei, chiar dacă acestea par a fi religioase și chiar
bisericești.”73
Noţiunea de sacru în istoria religiilor trebuie să ştim că este foarte
- probabilă,
- relativă
- şi nesigură.
De ce? Fiindcă se consideră că de fapt sacrul este o noţiune comună tuturor religiilor. Aceasta fiindcă
toate religiile vorbesc de sfinţenie. În acest sens istoria religiilor vorbeşte de
- un sacru hindus,
- un sacru budist,
- un sacru taoist,
- un sacru confucianist,
- un sacru zoroastrian
- un sacru islamic
- sau un sacru creştin.74
Ei bine acest sacru al istoriei religiilor nu caută să vadă care este adevărata sfinţenie – cea creştin
ortodoxă – ci mai mult care sunt elementele comune ale sfinţeniei. Acest lucru nu este eronat dar de la a face
această operaţie până a ajuns să fi influenţat de concepţii despre sfinţenie heterodoxe nu mai este decât un pas.
„Secularizarea este dublată, în oglindă, de sincretism. Sincretismul generic are două motoare principale:
sincretismul intercreștin, care urmărește relativizarea dogmatică a confesiunilor creștine, și sincretismul
interreligios, care are drept scop unirea tuturor religiilor prin acceptarea unui set de principii comune și
eliminarea celor divergente. Scopul sincretismului este absorbirea tuturor religiilor într-una singură care să fie
comună tuturor oamenilor de pe tot pământul, adică o religie globală, universală. Problema este că
universalitatea în sens creștin are o dimensiune în plus față de globalitate. Universalitatea (katholikothita) vine de
la grecescul kath’olon, care înseamnă „asemenea întregului, totului (holon)”, unde întregul, totul (holon) este, potrivit
Părinților Bisericii, un atribut dumnezeiesc, prin urmare, universalitatea-katholikothita s-ar traduce foarte exact
prin „asemănarea cu totul”, adică „asemănarea cu Dumnezeu”. Așadar, aceasta este și calitatea firească a unei Biserici
instituite de Sfântul Duh: asemănarea cu Dumnezeu, redată de Părinți în Simbolul niceo-constantinopolitan prin
sinonimul katholiki (universală). Astfel, devine evident că asemănarea cu Dumnezeu nu este o calitate identică cu
globalitatea și, tot așa, nici universalitatea Bisericii nu este identică cu nici un fel de religie globală, chiar dacă
aceasta se autointitulează universală și este îmbrățișată de majoritatea neamurilor lumii.” 75
După cum am spus dogmele religioase nu sunt negociabile însă ceea ce trebuie să ştim este că cei care
sunt uşor influenţabili ajung să negocieze orice. Evident că acest lucru nu este de dorit. Mentalitatea celui care
este uşor influenţabil este că sunt multe lucruri bune şi atractive în alte religii. Acest lucru denotă un disconfort
major cu propria religie. Că nu trebuie să facem nici un rabat cu Iisus ne-a spus-o chiar El: „căci de cel ce se va
ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui
şi a sfinţilor îngeri” (Luca 9, 26).
73 Nicușor Deciu Ziarul Lumina 07.07.2023 apud https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/secularizare-si-

74 A se vedea Mihai Tiuliumeanu, În căutarea sacrului. Parabola cetăţii-pustiu. Paradisul terestru (Editura Agaton, 2018).
75
34
Din moment ce ajungem să fim influenţaţi de ale religii evident că vom ajunge să fin ruşinaţi de Hristosul
nostru creştin ortodox. „Istoric, secularizarea creștină are ca izvor laicizarea instituită de Revoluția franceză, care
impunea caracterul non-religios, lumesc, al unui stat și chiar al Bisericii, într-un cuvânt dezbisericirea ei. Din
acest motiv, secularizarea este o ispită mult mai subtilă decât sincretismul, care e o mișcare vădită în intenția ei
de a unifica confesiunile și religiile sub o singură conducere autoritară, prin dispariția specificului de credință al
fiecăreia dintre ele. În schimb, secularizarea se întinde de la indiferența față de asceză și relativizarea credinței
până la împotrivirea față de Biserică sau chiar despărțirea de ea, așa cum e cazul ereziilor și sectelor. De aceea, se
poate spune că inclusiv sincretismul e produsul direct, chiar dacă mai puțin înțeles, al secularizării. În orice caz,
secularizarea, ca fenomen esențial și insesizabil de despărțire de harul sfințitor, precedă totdeauna sincretismul,
în calitate de fenomen vizibil și analizabil.”76
Doi psihologi discutau într-o zi.
- Ştii ce să interesează în ultime vreme?
- Ce?
- Psihologia religioasă.
- De ce?
- Fiindcă îmi dau seama că există una.
- Da aşa este.
- Şi ştii ce am aflat?
- Ce?
- Că există şi o istorie a religiilor.
- Singur că există.
- Nu îmi vine să cred că au existat atât de multe religii.
- De ce?
- Fiecare religie are o psihologie a ei.
- Asta nu este bine.
- Ştiu.
- Din moment ce există numai un singur Dumnezeu ar trebuii să existe numai o singură psihologie
religioasă.
- Sunt de acord.
- Sunt multe religii care sunt extrem de tentante.
- Oare?
- Cum ar fi?
- Gnosticismul.
- Cei care credeau în mântuirea prin cunoaştere?
- Da.
- Nu te lăsa influenţat.
- Încerc.
- Şi oare cei reuşii?
- Simt că am nevoie ajutor.
- Din asta ai adus subiectul cu mine?
- Într-un fel.
- Este bine.
- Cred.
- Nu trebuie să Îl vezi inferior pe Hristos.
- În comparaţie cu acest religii?
- Da.
- Sunt de acord.
- Îţi voi spune o întâmplare adevărată în acest sens.
- Chiar sunt curios.
- Ea îţi va spune care să fie atitudinea ta.
76
35
- Te ascult.
- Se spune că era o mamă care avea 8 copii.
- Frumos.
- Fiindcă era mulţi ea îi creştea cu sudoarea frunţii sale.
- Cred că era greu să creşti 8 copii.
- Aşa este.
- Şi?
- Într-o zi la această mamă eroină a venit cineva.
- Înţeleg.
- Uite aş vrea să te întreb ceva, a spus vizitatorul.
- Care este secretul tău?
- Secretul meu?
- Da.
- Nu am nici un secret.
- Trebuie să ai un secret?
- De ce?
- Ai 8 guri de hrănit.
- La asta te refereai?
- Da.
- Îi cresc pe copii mei fiindcă îi iubesc.
- Dar nu sunt cam mulţi?
- Fiindcă îi iubesc nu îi mai număr.
- Frumos spus, spune celălalt psiholog.
- Aşa este.
- Deci noi trebuie să Îl iubim pe Hristos şi să mergem după El?
- Da.
- Nu m-am gândit la asta.
- Ştii ce?
- Ce?
- Iubirea nu este matematică.
- În ce sens?
- Cum era mama cu cei 8 copii, îi iubea dar nu matematic.
- Cred că ştiu ce vrei să spui.
- Deci când Îl iubeşti cu adevărat pe Hristos nu te mai influenţează nimic exterior.
- Oare influenţele religioasă pot să fie o lipsă de iubirea de Hristos?
- Da.
- Bine de ştiut.
- Evident.
- Şi atunci este bine să studiez istoria religiilor?
- Da. De ce nu?
- Poate ea îmi arată ce puţină iubire am faţă de Hristos.
- Cu siguranţă.
- Oricum ceea ce am putut constata este că psihologic cei care au o religie sunt mai rezistenţi în faţa
necazurilor vieţii decât ateii.
- Sfântul psalmist David spune că numai nebunii nu cred în Dumnezeu.
- Oare?
- Da.
- De ce?
- Fiindcă ateismul este şi o afecţiune psihică.
- În ce sens?
- Nu este greşit când un copil nu îşi mai recunoaşte tatăl?
- Ba da.
- Ei vezi aşa este şi cu ateii.77
36
Este evident că riscul de a fi influenţaţi de alte religii apare atunci când studiem istoria religiilor. Aceasta
fiindcă este bine de ştim că demonii cunosc fiinţa umană şi ştiu cum să o momească spre minciuna religioasă.
Totuşi nu trebuie să dăm vina pe demoni pentru faptul că suntem uşor influenţabili. Sunt mai mulţi mari istorici
ai religiilor care din încercarea lor de a fi
- obiectivi,
- imparţiali
- şi veridici
au ajuns să fie influenţaţi – mai mult sau mai puţin – de diferite religii necreştine. Se ştie că marele savant român
de istora religiilor Ioan Petru Culianu în ultima parte a vieţii se gândea serios să treacă la iudaism şi să renunţe la
Hristos.78
CAPITOLUL 4
RISCUL COMPARATISMULUI EXAGERAT ŞI EXACERBAT
Dacă un bărbat iubeşte o femeie pe care o face soţia lui este total greşit ca mai apoi să înceapă să îşi
compare soţia cu alte femei. Aceasta fiindcă atunci când iubeşti pe cine va nu îl compari mai cu nimeni fiindcă
iubirea într-un anume sens nu înseamnă comparaţie. Totuşi ştim că în istoria religiilor există o disciplină care se
numeşte religie comparată.
Religia comparată este una care are comparatismul ca un element fundamental al său. De ce? Fiindcă mai
multe
- credinţe,
- sisteme religioase,
- ideologii religioase
- principii
- şi concepţii religioase
sunt puse în comparaţie.
Pentru cei care gândesc viaţa în termeni comparativi ei bine religia comparată este un deliciu. Totuşi
rezultatele religiei comparate nu duc întotdeauna la superioritatea lui Iisus faţă de alte religii. De ce? Vom explica
în rândurile următoare.79 Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu întrupat şi El vede lucrurile diferit de noi. În timp ce noi
oamenii suntem limitaţi ei bine Fiul lui Dumnezeu vede lucrurile din prisma infinitului şi a veşniciei. Este evident
că aici există o diferenţă de viziune. Iisus totuşi a venit spre noi oamenii prin întrupare însă El a făcut acest lucru
pentru a ne ridica pe noi oamenii să vedem realitatea prin ochii Lui. De multe ori acest lucru este mai greu de
făcut şi sunt unii care compară ceea ce ne oferă Iisus cu ceea ce ne oferă:
- lumea,
- lumescul,
- mundanul
- şi contingentul.
Este clar că aici există o diferenţă de opinie şi perspectivă. „Pentru omul religios creștin, spațiul nu este
niciodată omogen și relativ. Desigur, el experimentează și existența zilnică profană, care cunoaște o ruptură în
momentul întâlnirii lui cu spațiul bisericii, cu „Centrul”, „punctul fix”, cu „hierofania”. Biserica este un spațiu
diferit de realitatea fizică înconjurătoare. Ruptura între sacru și profan este marcată de ușa pe care o deschide,
trecând pragul sau granița dintre lumea profană și lumea sacră. Odată ce a pătruns în incintă, aerul se schimbă,
profanul este depășit și omul are posibilitatea de a se întâlni, prin ritualuri, cu Dumnezeu. Sfintele slujbe și Sfintele
Taine la care participă de la naștere și până la moarte, de la început și până la sfârșit, au menirea de a-i transfigura
existența, de a-l transforma ca persoană și de a-l situa pe Cale, în Adevăr și în Viață. Mircea Eliade spune că pentru
omul religios spațiul sacru este centru, adică reper. Extrapolând, pentru noi, creștinii, biserica este reper pentru că în
ea ne întâlnim prin Sfintele Taine și slujbe cu Iisus Hristos, adevăratul model de urmat, învățătura Sa fiind punctul
de orientare al nostru, în existența pe care o avem.”80
78 A se vedea Sorin Antohi, Ioan Petru Culianu. Omul şi opera (Iaşi, 2003).
79 A se vedea Radu Teodorescu, Binele în religia comparată (Cugir, 2013).
80
Anca Tuică Ziarul Lumina 14.11.2023 apud https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/intre-sacru-si-profan-128056.html
(accesat pe 04.10.2023).
37
Este cu adevărat un lucru eronat ca în toată viaţa noastră religioasă să ne comparăm cu alte religii şi
credinţe. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să desfiinţăm religia comparată ca disciplină teologică. Ceea ce
trebuie să ştim este că putem să facem o comparaţie generică dintre Iisus şi restul de mari întemeietori de religie
cum au fost:
- Buda,
- Pantajali,
- Zoroastru,
- Moise,
- Mahomed etc.
Totuşi după ce avem o imagine de ansamblu referitor la ce oferă aceşti întemeietori de religii trebuie să
ne cam oprim aici. De ce? Din mai multe motive. Nici un mare întemeietor de religie nu a înviat la fel ca Iisus.
Nici un întemeietor de religie nu a făcut minunile lui Iisus. Nici un întemeietor de religie nu s-a înălţat cu trupul
la cer.81 Prin urmare ceea ce am voit să adresăm în acest capitol este faptul că trebuie să ne dăm seama că Iisus în
Sine este superior altor religii şi nu prea avem de ce să contestăm acest lucru. Dacă tot ajungem să Îl comparăm
pe Iisus cu alte religii evident că ne îndoim că El a fost Fiul lui Dumnezeu. În acest sens Biserica Creştin
Ortodoxă a fost întemeiată de Iisus şi nu trebuie să o comparăm cu alte temple religioase. „În biserică,
deschiderea spre înalt este maximă și tot ceea ce se petrece este pătruns de sacru. Icoanele sunt sfințite, atenția ne
este îndreptată spre Altar - locul privilegiat de unde încep toate Tainele, mișcarea și conduita în biserică poartă o
notă de sfială, de silențiozitate. Ce este profan rămâne dincolo de pragul ușii sau măcar își atenuează pe cât posibil
manifestarea în spațiul sacru.
Riturile, cu alte cuvinte sfintele slujbe care se desfășoară în biserică, poartă responsabilitatea scindării
timpului în sacru și profan și prin ele se face trecerea în timpul sacru. În privința timpului sacru, Mircea Eliade
aduce în discuție câteva noțiuni: timpul mitic, timpul ontologic și timpul liturgic care stau sub semnul
reversibilității. Timpul sacru este un „Timp mitic primordial readus în prezent” sau „un Timp ontologic (...)mereu
egal cu sine însuși, (care) nu se schimbă și nici nu ia sfârșit”. Timpul liturgic este „Timpul mitic actualizat de o
sărbătoare”. Sărbătoarea religioasă este cea care consfințește prima apariție a Timpului sacru, așa cum s-a petrecut
ea inițial, în Timpul originii. Timpul sacru este același la fiecare sărbătoare, deci el este circular. Atributul său de a fi
neschimbat ne duce cu gândul la veșnicie. În consecință, pentru omul religios, timpul este și el discontinuu, nu
doar spațiul.
Așadar, deși suntem obișnuiți cu ideea că timpul este ireversibil, din perspectiva prezentată, putem înțelege
posibilitatea pe care o avem la dispoziție, reevaluând timpul petrecut în biserică și spațiul bisericii.”82
Iisus este sensul vieţii şi evident că mari sfinţi creştin ortodocşi au fost unii care au experimentat deplin
acest adevăr. Dacă Îl experimentăm
- sincer,
- deplin
- şi total
pe Iisus orice comparaţie a Lui cu restul religiilor ne va devenii superfluă. „În primul rând, aş sublinia argumentul
teologic, ce arată că toţi suntem urmaşi ai lui Adam, iar pe lângă creştinism, există religii în lume ce izvorăsc din
firea religioasă a oamenilor. Toţi oamenii au aceeaşi structură interioară, chiar dacă se bucură sau nu de Revelaţie.
Argumentul hristologic subliniază faptul că Mântuitorul S-a întrupat pentru toţi oamenii şi nu a avut nici o
reticenţă în a sta de vorbă cu oameni de altă credinţă. Astfel, Îl vedem vorbind cu femeia cananeeancă, cu sutaşul
sau cu cel de-al zecelea lepros. Un alt argument este şi cel al utilităţii pentru înţelegerea propriei religii. Trebuie să
avem în vedere că în facultatea de teologie ortodoxă această disciplină nu prezintă un comparativism tabelar, ci
ne ajută, prin observarea altor religii, să sesizăm originalitatea şi unicitatea creştinismului în peisajul religios al
lumii. Contextul contemporan ne oferă un alt argument întrucât observăm că foarte multe dintre conflictele
actuale sunt de natură religioasă, în care oamenii mor în numele sau din cauza religiei lor. De aceea, Hans Kung
spunea că nu există pace între popoare fără pace între religii şi nu există pace între religii fără dialog între religii,
iar dialogul se realizează prin cunoaşterea fundamentelor religioase specifice.”83
81A se vedea Ravi Zacharias, Jesus among other gods (W Publishing Group, 2002).
82
Anca Tuică Ziarul Lumina 14.11.2023 apud https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/intre-sacru-si-profan-128056.html
(accesat pe 04.10.2023).
83
Constantin Iulian Damian apud https://doxologia.ro/istoria-religiilor-ne-ajuta-sa-intelegem-mai-bine-propria-noastra-credinta
(accesat pe 05.10.2023).
38
Este bine să ştim că una este să ajungem să dialogăm cu o altă religie şi alta este să ne tot comparăm la
infinit cu alte religii. De ce? Fiindcă acolo unde oamenii au ajuns să ştie Cine este Iisus dar Îl tot compară cu alte
religii evident că există o oarecare nemulţumire cu Iisus. Sunt mulţi care sunt nemulţumiţi cu Iisus şi trec la alte
religii.
Este natural şi firesc să ajungem să dialogăm cu alte religii dar în nici un fel nu trebuie să cred că Iisus este
mai prejos de aceste religii. Unul dintre motivele pentru care sunt mulţi care nu sunt mulţumiţi cu Iisus este faptul
că Iisus este cât se poate de restrictiv.
- Moralitatea,
- asceza,
- nevoinţă,
- postul
- sau pocăinţa
sunt cu toate lucruri pe care Iisus ni le cere în mod expres. Acest lucru nu înseamnă că noi nu putem dialoga cu
alte religii.84
„Trebuie să fim conştienţi de faptul că societatea contemporană nu mai seamănă cu cea de acum o sută
de ani. Astăzi, graniţele geografice, politice sau economice nu mai corespund cu cele religioase datorită
globalizării, fenomen ce include circulaţia informaţiei şi migraţia. De aceea, întâlnirea cu alte religii nu mai
constituie doar experienţa restrânsă a unui grup academic sau a unui grup de misionari ce ajung în colţurile
îndepărtate ale lumii, ci reprezintă experienţa noastră cotidiană. Chiar şi în librării, raftul de religie devine din ce
în ce mai populat cu lucrări ce au un conţinut teologic din religiile necreştine: islam, hinduism, budism etc. Dacă
luăm în calcul şi fenomenul migraţiei de astăzi, în Occident este deja normal să fii operat de un chirurg hindus, să
ai un coleg de serviciu budist, iar reprezentantul tău în Parlament să fie musulman. Aşadar, este o necesitate
stringentă în societatea contemporană să avem cât mai multe cunoştinţe de istoria religiilor pentru că acestea ne
pot ajuta să relaţionăm mai bine cu cei de lângă noi. Din perspectiva absolventului teolog, această bună relaţie îl
poate ajuta să prezinte interlocutorului său de altă religie şi învăţăturile fundamentale ale creştinismului.”85
Iisus nu ne cere să fim
- obscurantişti,
- fanatici
- şi habotnici.
De unde ne dăm seama de acest lucru? Ne dăm seama din faptul că la un moment dat el face o minune
cu servitorul lui sutaş roman. Romanii ştim că erau păgâni şi se închinau la zei dintre care zeul suprem era
Jupiter. Totuşi Iisus admiră credinţa unui sutaş roman. Pentru cei fanatici şi habotnici în ceea ce priveşte
ortodoxia trebuie să le aducem aminte de acest sutaş păgân la care Iisus pleacă urechea Sa. „În sens gnoseologic,
religia reprezintă un anumit mod de a percepe existenţa prin raportare la divinitate, componentă existenţială care
este prezentă totdeauna în sufletul omului. În lucrarea „Divinae Institutiones”, scriitorul latin Lactantius
propune ca etimologie pentru termenul de religie, verbul religare (a lega, a uni), în sensul de unire cu Dumnezeu.
Deşi există o mare diversitate istorică şi geografică a manifestărilor religioase, trăsătura comună este conferită de
sacralitate, aspiraţia la perfecţiune a omului, vector valoric opus profanului, care semnifică degradarea fiinţei
umane.”86
În sens teologic trebuie să ştim că metoda comparatistă a religiei comparate este mai mult un
pogorământ pe care Biserica Ortodoxă l-a făcut pentru cei care asemenea lui Toma Necredinciosul nu cred până
nu văd. Sunt mulţi care nu cred în Iisus până nu Îl compară cu alte religii şi în cele din urmă se conving de
Dumnezeirea Lui.
Dreptul la comparaţie religioasă este însă unul:
- natural,
- firesc,
- de înţeles
- şi evident.
84 A se vedea Nicolae Achimescu, Religii în dialog (Editura Trinitas, 2006).

85 Constantin Iulian Damian apud https://doxologia.ro/istoria-religiilor-ne-ajuta-sa-intelegem-mai-bine-propria-noastra-credinta
(accesat pe 05.10.2023).
86 https://rationality.fandom.com/ro/wiki/Istoria_religiilor (accesat pe 05.10.2023).
39
Iisus nu ne obligă se credem în El ci ne lasă libertatea. Trebuie să venim şi să stăm cu Hristos din deplină
libertate. Acest lucru are loc cu mulţi care în prealabil ajung să Îl compare cu Iisus cu tot ceea ce li se pare lor de
interes în lumea istoriei religiilor. La fel de bine şi fiindcă lumea istoriei religiilor este tentantă. Este tentantă şi
fiindcă sunt mai multe doctrine de influenţă demonică în istoria religiilor. Demonii la o adică trebuie să fim
conştienţi că ne pot seduce prin istoria religiilor. Aceasta fiindcă demonii nu merg după Iisus ci ei au abordare
umanistă a religiei: tot ceea ce
- convine,
- se potriveşte
- şi este pe placul
omului de rând. Demonii oferă religii imediate care nu necesită
- asceză şi nevoinţă.87
Doi sociologi discutau.
- Şi cum mai eşti dragul meu prieten?
- Foarte bine.
- Mă bucur.
- Ştii că am aflat?
- Ce?
- Că există o sociologie a religiilor.
- Da?
- Da.
- Am auzit şi eu vag de ea.
- Sociologia religiilor îşi propune să studieze cum se socializează oamenii în diferite religii.
- Şi cum se socializează?
- Destul de interesant.
- Dar cum îţi explici că mai multe religii practică pustnicia?
- Păi asta se vede şi la noi creştinii ortodocşi.
- Te referi la călugări?
- Da.
- Aşa este.
- Sunt călugări anti-sociali?
- Nu.
- De ce?
- Fiindcă ei se retrag ca un act de jertfă faţă de Dumnezeu.
- Oare?
- Da.
- Bine dar una este să socializezi într-un templu budist şi alta este să socializezi într-o biserică
ortodoxă.
- Aşa este.
- Muzica, arhitectura, cultul este totul diferit.
- Nu te contrazic.
- Păi vezi?
- Însă este ceva care toţi aceştia în au în comun.
- Ce?
- Nevoie de socializare.
- Este ceva comun la toate religiile?
- Da.
- Asta nu o ştiam.
- Toate religiile vor să îi facă pe oameni să socializeze.
- Acest lucru este bine.
- Normal.
- Dar sunt şi unii care nu se înţeleg unii cu alţii?
- Te referi la Esau şi Iacob din Vechiul Testament.
- Nu ştiu de ei.
87 A se vedea Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă (Editura Cartea Ortodoxă, 2013).
40
- Îţi voi spune eu.
- Te ascult.
- Eseu la un moment dat a prins ură pe fratele său Iacob.
- Ce păcat.
- Ura lui Esau era atât de mare că a voit să îl ucidă pe fratele lui Icob.
- Şi l-a ucis?
- Nu.
- De ce?
- Fiindcă Iacob a fugit în Mesopotamia.
- Avea pe cineva acolo?
- Da.
- Pe cine?
- Pe unchiul lui Laban.
- Şi cât a stat Iacob în Mesopotamia?
- 20 de ani.
- 20 de ani?
- Da.
- Aşa de mult?
- Da.
- Şi ce a urmat?
- Ei bine după 20 de ani Iacob a considerat că a venit vremea să meargă acasă.
- Mi se pare firesc.
- Se apropia de casa lui când Esau a auzit că fratele lui se întoarce.
- Şi ce a făcut?
- Esau a ieşit cu 400 de oameni înarmaţi să îl ucidă pe Iacob.
- Înţeleg.
- Totuşi Esau şi-a venit în fire.
- Cum?
- S-a gândit: de 20 de ani îl urăsc pe fratele meu.
- Mult foarte mult.
- A venit vremea să îl iert.
- Şi l-a iertat.
- Da.
- Fratele meu Iacob vino aici să te îmbrăţişez.
- Iacob s-a luminat la faţă.
- Îmi pare rău că ai stat departe de casă 20 de ani.
- Atunci Iacob a spus:
- Am văzut faţa ta ca şi cum vede cineva faţa lui Dumnezeu care este binevoitor (Facere 33, 10).
- Povestea are un final fericit.
- Aşa este.
- Deci de multe ori se poate să avem îndoieli de credinţă.
- Da Iisus nu este chiar uşor.
- Sunt de acord.
- Dar totuşi nu trebuie să ne ferim de Iisus.
- Viaţa scoate multe situaţii imprevizibile.
- Totuşi trebuie să credem în puterea binelui.
- Fără de nici o îndoială.
- Deci spui că sociologia religiilor este interesantă?
- Da.
- Poţi face comparaţie între mai multe sisteme de socializare religioasă?
- Da.
- Bine de ştiu.
- Aşa este.88
41
Este bine să ştim că de multe ori în istoria religiilor comparatismul nu poate să ne fie deloc folositor.
Aceasta fiindcă ştim că oamenii au căzut foarte mult şi au ajuns să aibă religii ciudate. Ce comparaţie putem să
facem dintre Iisus şi apostolii Săi şi religiile magice primitive? „Din necesitate, dar şi din curiozitate, omul
primitiv a început contemplarea naturii odată cu dezvoltarea conştiinţei sale. Soarele, dătător de viaţă, plantele şi
animalele, ca sursă de hrană, dar şi fulgerele, trăsnetele sau uraganele devastatoare au fost înzestrate cu puteri
supranaturale care intervin implacabil în viaţa omului, lipsit de apărare. Astfel, ia naştere un tablou tulbure şi
fantastic despre realitatea înconjurătoare, bazat pe o diversitate de credinţe care se întrepătrund - animismul,
totemismul, magia, cultul strămoşilor, cultul Soarelui, al Lunii şi al stelelor etc.”89
Este evident după cum am spus că istoria religiilor ca disciplină teologică nu are nimic împotriva religiei
comparate. Omul simte să compare cea ce are cu ceea ce este în jurul lui. Numai că acest lucru ajunge – sau mai
bine spus poate să ajungă – un fel de
- obişnuinţă,
- fel de fi
- şi modalitate de gândire.
A Îl compara pe Iisus la nesfârşit cu religiile din jur este în primul rând o mare nedreptate. Aceasta
fiindcă ce preţ am putea să punem pe Fiul lui Dumnezeu? Evident că nici unul.
Deşi nu a fost un mit păgân ei bine de-a lungul timpului au fost mai mulţi care au reproşat lui Iisus că nu
a creat o mitologie la fel ca cele păgâne. „Experienţa religioasă s-a dezvoltat în conexiune cu ritualul, simbolul şi
mitul dar şi cu morala şi filozofia până s-a ajuns la dogme şi doctrine elaborate la nivel de sisteme unitare,
deosebit de complexe, care au rezistat probei timpului şi au marcat profund viaţa unor comunităţi în devenirea
istorică. Mitul reprezintă reflectarea realităţii sub forma unor legende, istorisiri fantastice sau alegorii despre zei,
eroi sau alte fiinţe fabuloase. Din punct de vedere al sferelor tematice şi al modalităţilor de exprimare, se pot
distinge diverse tipuri de mituri: teogonice, despre zei şi atributele acestora, cosmogonice, despre apariţia lumii,
etiologice, despre originea unor obiceiuri, tradiţii sau instituţii care marchează profund viaţa comunităţilor
primitive.”90
Iisus nu este un mit deşi teologul luteran Rudolf Bultman susţinea că Iisus trebuie să fie demitologizat.
Cum să demitologizezi ceva ce nu este mit şi nu are nimic din mit în El? Mai nou sunt mai multe cărţi religioase
care Îl compară pe Iisus cu marile mituri păgâne şi ale religiilor bazate pe mitologii. Mai toate aceste cărţi sunt în
favoarea mitologiei şi au o părere rea despre Iisus care după cum am spus nu a creat o mitologie eficientă şi
profundă în viaţa Sa pământească.
Este evident că sunt mai mulţi care citind mitologia păgână devin cumva nostalgici şi vor să creeze un fel
de mitologie creştină. Adevărul este că aceşti nostalgici sunt unii care nu mai vor să ştie de
- vieţile sfinţilor creştin ortodocşi,
- patericul egiptean,
- patericul atonit,
- scrierile sfinţilor părinţi
- sau de imnografia Bisericii.
Miturile sunt în mare vogă în literatura ocultă şi esoterică. „Unele mituri încearcă să explice fenomene
din natură, ca de exemplu, în mitologia greacă mişcarea Soarelui pe bolta cerească este interpretată alegoric prin
carul lui Helios. Multe evenimente din istorie au fost transfigurate la nivel mitologic (ciclul troian, întoarcerea
Heraclizilor, cântecul Nibelungilor) dar şi cutezanţa omenească (îndrăzneala lui Prometeu de a domina natura,
încercarea lui Icar de a zbura) sau sentimente omeneşti eterne (dragostea profundă a lui Orfeu şi Euridice,
prietenia lui Oreste şi Pilade, dorul neîmplinit al lui Eros şi Psyche). La exprimarea religioasă prin ritual şi mit, se
adaugă simbolul, ca mijloc adecvat care trece dincolo de om pentru a se ajunge la Transcendent. După Mircea
Eliade, omul religios este creator de mituri pe care le experimentează în practică prin ritual.”91
Prin urmare istoricul religiilor poate să devină cumva
- dominat,
- tributar
- şi dependent
- şi legat
de comparatismul religios din mai multe motive:
89
https://rationality.fandom.com/ro/wiki/Istoria_religiilor (accesat pe 05.10.2023).
90Idem.
91 Ibidem.
42
- nostalgie,
- invidie,
- neîmplinire în cadrul creştinismului ortodox
- sau chiar iubire
faţă de alte religii.92
Comparatismul prin urmare în materie de religie trebuie să fie ţinut în frâu. Aceasta fiindcă dacă nu el
evident că va aduce un fel de diminuarea credinţei creştin ortodoxe. Sunt mulţi care studiind şi comparând pe
Iisus cu alte religii evident că vor devenii cât se poate de critici cu Iisus fiindcă ei vor face foarte multe
comparaţii dintre El şi alte religii.
Evident că alţii vor vedea în Istoria religiilor un fel de pan-religie sau mai bine spus un amalgam din care
poţi lua ceea ce îşi convine:
- când vrei,
- când ai timp
- şi când este necesar
- şi ai nevoie.
O astfel de concepţie trebuie să ştim că este cât se poate de reducţionistă şi ajunge să pună într-o lumină
bună chiar şi religiile primitivilor. „Etnologul Julius E. Lips este de părere că la populaţiile primitive mitul ţine
loc de biblie şi de carte de istorie, de cod al bunelor maniere şi de lexicon. În concepţia psihanalitică (Sigmund
Freud, G. C. Jung), miturile sunt explicate prin conflicte la nivelul inconştientului colectiv. În abordarea
structuralistă, Claude Lévi Strauss pune în evidenţă semantica profundă şi inconştientă a mitului la nivelul unor
colectivităţi. Raportarea la existenţă prin ritual şi mit, se completează prin simbol, mijloc abstract de a trece
dincolo de sine pentru a ajunge la Transcendent. Ele sunt o încercare îndrăzneaţă de a exprima aspecte ale
existenţei care nu pot fi formulate în totalitate pe cale verbală. De pildă, în reprezentarea infinitului, Constantin
Brâncuşi s-a folosit de o succesiune de module romboidale, dispuse ritmic pe verticală.”93
Religia comparată este bună însă ea nu trebuie să fie:
- exagerată,
- exacerbată
- şi absolutizată.
Aceasta fiindcă este bine să ştim care ne sunt
- limitele,
- parametrii
- şi coordonatele esenţiale.
Iisus nu poate să fie prea mult comparat cu doctrina de influenţă demonică şi ştim că în religia comparată
şi în istoria religiilor sunt mai multe astfel de doctrine. Religia comparată ar trebuii să ne deschidă ochii sufletului
şi să ne dăm seama cine a inspirat aceste religii:
- fără Hristos,
- de multe ori ciudate
- şi destul de şubrede dogmatic.
„Într-un alt registru semantic, religia reprezintă matricea oricărei ordini sociale, o valoare primordială
superioară individului, căruia îi modelează conştiinţa şi îi dirijează conduita (Em. Dürkheim). Experienţa sacrului
este o trăire religioasă intensă centrată în jurul divinităţii, care este percepută ca o taină de către credincioşi. În
gândirea unor filozofi, Dumnezeu este descris prin atribute fundamentale ale existenţei – principiu explicativ al
lumii, al ordinii universale şi al capacităţii noastre de a deţine cunoştinţe certe (Descartes), creator al lumii
(Conciliul de la Niceea), impulsul iniţial sau primul motor (Aristotel ), principiu activ în devenirea lumii (B.
Pascal), principiu imanent sau esenţa lucrurilor, dincolo de care nimic nu poate să existe (Spinoza).”94
Religia comparată prin urmare nu trebuie să fie tratată superficial dar evident că există riscul de a face din
ea un fel de
- obsesie,
- laitmotiv,
- bântuire ideologică
- şi fixaţie religioasă.
92 A se vedea Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi a ideilor religioase de la origini şi până în prezent (vol. 1 1976, vol 2. 1978, vol. 3 1983).
93 https://rationality.fandom.com/ro/wiki/Istoria_religiilor (accesat pe 05.10.2023).
94Idem.
43
Religia comparată este evident că trebuie să fie obiectivă însă ceea ce este bine să ne dăm seama este că
istoria religiilor la fel ca religia comparată este în sens dogmatic limitată şi nu este una care poate să fie definitivă
în ceea ce priveşte mântuirea noastră. „Dincolo de asta însă, este clar că domeniul ştiinţei religiilor nu se
confundă cu acela al altor discipline. Demersul istoricului religiilor e departe de a fi identic cu cel al psihologului,
lingvistului ori sociologului; el nu este identic nici măcar cu cel al teologului. Cercetarea întreprinsă de istoricul
religiilor se deosebeşte de cercetarea lingvistului, a psihologului şi a sociologului prin faptul că cel dintâi se ocupă
numai de simbolurile religioase, intim legate de o experienţă religioasă sau de o concepţie religioasă despre lume.
Demersul istoricului religiilor este distinct şi de cel al teologului. Orice teologie implică o reflecţie sistematică
asupra conţinuturilor experienţei religioase în scopul aprofundării şi elucidării raporturilor dintre Dumnezeu-
Creatorul şi om, creaţia sa. Dimpotrivă, căile de abordare proprii istoricului religiilor sunt empirice. El se
confruntă cu fapte istorico-religioase pe care îşi propune să le înţeleagă şi să le facă inteligibile pentru ceilalţi.
Atenţia îi este reţinută atât de semnificaţia faptului religios, cât şi de istoria acestuia, grija lui constantă fiind ca
niciuna dintre ele să nu fie sacrificată în favoarea celeilalte.”95
Prin urmare este bine să ştim că una este teologul creştin ortodox şi alta este istoricul religiilor. Totuşi
este bine să ne dăm seama că mai toţi teologii studiază istoria religiilor. Aceasta fiindcă un teolog creştin ortodox
trebuie să ştim ceea ce a avut loc în trecut în materie de religie.
Comparatismul este prin urmare un lucru care este propriu istoricului religiilor care de cele mai multe ori
se detaşează de Hristos fiindcă vrea să vadă lucrurile obiectiv. Evident că aici este un risc foarte mare fiindcă
trebuie să ştim că Hristos este Cel care stabileşte
- obiectivul
- şi subiectivul
în probleme de religie.
Mircea Eliade vorbea despre care este cel mai mare merit al religiei când spunea: „cel mai mare merit al
istoricului religiilor este efortul său de a găsi, într-un «fapt» condiţionat, cum e normal, de momentul istoric şi de
stilul cultural al epocii, situaţia existenţială care l-a generat.”96
Istoricul religiilor este unul care vrea prin urmare să ştie ce a dus la apariţia atâtor religii şi care este
justificarea pentru toate. Aceasta fiindcă este bine să ştim că sunt mai multe elemente:
- istorice,
- culturale,
- psihologice
- sau sociale
care de obicei duc la apariţia religiilor în lumea noastră.
Prin urmare este bine să facem diferenţa aici: una este să ajungi să înţelegi un fenomen religios şi alta este
să ajungi să îl compari cu Hristos. De ce? Fiindcă mai toate religiile lumii sunt unele create de
- mintea
- şi sufletul
omului.
„Faci istorie a religiilor în măsura în care te străduieşti să studiezi faptele religioase ca atare, adică în
planul lor specific de manifestare: acest plan specific de manifestare este întotdeauna istoric, concret, existenţial,
chiar dacă faptele religioase nu sunt întotdeauna şi nici integral reductibile la istorie. De la hierofaniile cele mai
elementare (de pildă, manifestarea sacrului într-un arbore sau într-o piatră) până la cele mai complexe («viziunea»
unei noi «forme divine» de către un profet sau un întemeietor de religie), totul se manifestă în concretul istoric şi
totul este, întrucâtva, condiţionat de istorie. Totuşi, un «veşnic nou început», o eternă reîntoarcere la clipa
intemporală, o dorinţă de a aboli istoria, de a şterge trecutul, de a recrea lumea se manifestă până şi în cea mai
modestă hierofanie.”97
Iisus este smerit şi de cele mai multe ori se lasă să fie comparat cu mai mulţi
- înşelaţi,
- dezaxaţi
- şi ciudaţi
întemeietori de religie care au voit să se pună pe sine mai presus de Fiul lui Dumnezeu.
95
Mircea Eliade, Mefistofel şi androginul, trad. Alexandra Cuniţă, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1995, p. 183.
96Idem p. 184.
97 Ibidem pp. 11-12.
44
Aceasta fiindcă Fiul lui Dumnezeu nu a venit în această lume pentru a o judeca ci mai mult pentru a o
mântuii. Evident că sunt mai mulţi teologi creştini ortodocşi care vor încerca să vadă valenţele creştine alte istoriei
religiilor.98
Este evident că metoda comparatistă este o mare provocare pentru istoricul religiilor dar şi pentru
teologul creştin ortodox. Aceasta fiindcă nu trebuie să rămânem la experienţa simplă a comparatismului şi a ceea
ce ne oferă el despre Iisus. De ce? Fiindcă trebuie să avem experienţa
- proprie
- şi personală
a lui Iisus.99
Doi studenţi la teologie discutau într-o zi.
- Ce mai faci?
- Sunt bine.
- Mă bucur.
- Şi eu.
- Ştii ce?
- Ce?
- Că tot ne-am întâlnit.
- Da?
- Ce părere ai de religia comparată?
- Bună.
- Oare?
- Da.
- De ce?
- Te ajută să Îl preţuieşti mai mult pe Iisus.
- Oare?
- Da.
- Eu am mari îndoieli.
- De ce?
- De ce să Îl pui pe Iisus alături de Buda, Mohamed, Confucius sau Lao Tze?
- Ca să îţi dai seama mai bine cine a fost Iisus.
- Eu ştiu Cine a fost Iisus.
- Toţi ştim.
- Şi atunci de ce să Îl mai comparăm cu alţii?
- Ţie chiar nu îţi place religia comparată.
- Nu.
- Mi-am dat seama.
- Este riscantă.
- Şi teodiceea este riscantă.
- Teodiceea explică de a lăsat Dumnezeu răul în lume?
- Da.
- Nu cred că este la fel de riscantă ca religia comparată.
- De ce?
- Fiindcă teodiceea este o explicaţie şi nu o comparaţie.
- Înţeleg.
- Când înceţi să compari un lucru cu un alt lucru înseamnă că ai îndoieli.
- Nu neapărat.
- Ba da.
- Uite ca să te fac să înţelegi cum stă treaba cu religia comparată îţi voi spune o întâmplare.
- Ce întâmplare.
- Una foarte inspirată.
- Da?
- Da.
98A se vedea Adrian Boldişor, Valenţe creştine în gândirea lui Mircea Eliade (Bucureşti, 2012).
99A se vedea Radu Teodorescu, Iisus Hristos Mântuitorul şansa umanităţii (Cugir, 2017).
45
- Te ascult.
- Se spune că era un tată care avea 3 fi.
- Frumos.
- Tatăl a îmbătrânit şi ce şi-a spus?
- Ce?
- Sunt bătrân trebuie să împart averea mea cu cei 3 fii ai mei.
- Înţeleg.
- Tatăl avea un inel cu o piatră preţioasă de mare preţ.
- Şi?
- Tatăl i-a chemat pe cei 3 fii ai săi şi le-a spus:
- Fii mei a venit vremea să împart averea mea cu voi.
- De ce?
- Eu nu mai am mult de trăit.
- Nu vorbii aşa tată.
- Dar este ceva ce vreau să vă spun.
- Ce tată?
- Vedeţi acest inel cu piatră preţioasă?
- Da.
- Costă foarte mult.
- Ne dăm seama.
- Voi da acest inel celui care v-a îndeplinii cea mai nobilă faptă.
- Şi ce trebuie să facem?
- Să faceţi cea mai nobilă faptă.
- Bine tată.
- Cei trei fii au plecat să facă cea mai nobilă faptă.
- Şi au făcut?
- Da.
- Frumos.
- S-a întors primul fiu.
- Tată, un negustor mi-a încredinţat o sumă mare de bani şi i-am restituit-o până la ultimul ban.
- Prin asta ţi-a împlinit numai datoria.
- A venit şi al doilea fiu.
- Tată, eu am scos din apă un copil ce se îneca şi mi-am riscat viaţa.
- Ai făcut ceea ce era bine şi just.
- A venit şi al treilea fiu.
- Tu ce ai făcut fiul meu?
- Tatăl, eu l-am găsit pe cel mai înverşunat duşman al meu dormind pe marginea prăpastiei şi l-am
trezit şi l-am prevenit de pericolul ce îl ameninţa.
- Tu ai făcut fapta cea mai nobilă.
- De ce tată?
- Tu ai împlinit porunca lui Hristos să ne iubim duşmanii.
- Şi?
- Tatăl i-a dat inelul preţios celui de al treilea fiu.
- Frumos.
- Deci vezi aşa este şi cu religia comparată.
- Cum?
- Sunt mai multe religii care spun lucruri bune dar numai în Hristos găsim deplinătatea.
- Cred că ştiu ce vrei să spui.
- Mă bucur.
- Deci comparaţia este totuşi bună?
- Teoretic Hristos nu poate fi comparat cu nimic.
- Aşa este.
- Dar trebuie să ne adaptăm la lumea în care trăim.100
46
Istoria religiilor este un fel mistic de a ajunge la Hristos prin faptul că mai multe religii au în ele elemente
creştine şi se poate spune că ele au ajuns să Îl prefigureze pe Hristos. Dar în Sine Hristos este mai presus de
toate marile religii ale lumii. Iată de ce: „istoricul religiilor nu poate să rămână simplu istoric, ci trebuie să
deceleze semnificaţiile religioase din fenomenele pe care le cercetează. Datorită faptului că o hierofanie realizată
într-un moment istoric poate fi echivalentă cu o alta la o distanţă mare în timp, repetându-se, istoria religiilor nu
este reversibilă ca orice altă istorie. Istoria nu apare ca fiind definitivă, ea putându-se degrada sau
descompune.”101
CAPITOLUL 5
RISCUL INDIFERENTISMULUI RELIGIOS
A fi indiferent religios în vremurile noastre este fără doar şi poate o modă. Fie că este în instituţiile
Uniunii Europene sau a ale Statelor Unire ale Americii de mai multe ori ni se spune că religia este o problemă:
- privată,
- individuală,
- al propriilor opinii
- şi a propriilor concepţii.
Aşa se face că indiferentul religios este văzut în zilele noastre ca fiind un om
- model,
- curajos,
- de urmat
- şi potrivit.
Lumea are lucruri mult mai importante de făcut decât fie
- obsedată
- şi fixată
pe probleme religioase.
Adevărul este că după cum spunea Mircea Eliade indiferentismul religios aduce cu sine degradarea
religioasă: „experienţele religioase ale profeţilor monoteişti se pot repeta, în pofida marii diferenţe istorice, chiar
şi în cadrul celui mai «înapoiat» trib primitiv; e de ajuns pentru asta să se «realizeze» hierofania unui zeu celest,
zeu atestat mai peste tot în lume, chiar dacă azi este aproape absent din actualitatea religioasă. Nu există formă
religioasă, oricât de degradată, care să nu poată da naştere unei mistici foarte pure şi coerente.”102
Una dintre marile motivaţii ale indiferentismului religios este că omul de azi este:
- comod,
- nu vrea să facă efort religios,
- nu vrea să iese din propriul ritm
- şi vrea să fie lăsat în pace.
Atitudinea omului indiferent religios este una de
- delăsare
- şi neimplicare.
„Pe scurt, s-a neglijat următorul fapt esenţial: că în expresia «istorie a religiilor» accentul nu trebuie pus pe
cuvântul istorie, ci pe religie. Pentru că, dacă există moduri numeroase de a aborda istoria – de la istoria tehnicii
la cea a gândirii umane –, numai unul dintre ele convine studierii religiei: asumarea faptelor religioase. Înainte de
a face istoria unui lucru, este necesar ca lucrul respectiv să fie clar înţeles – în sine şi pentru sine. De aceea,
trebuie să subliniem aici importanţa operei profesorului van der Leeuw, care a făcut atât de mult pentru
fenomenologia religiei şi ale cărui numeroase şi strălucite lucrări au determinat în rândurile publicului cultivat o
înnoire a interesului pentru istoria religiilor în general.”103
101
Adrian Boldișor, Mircea Eliade și istoria religiilor. Probleme de metodologie apud https://philarchive.org/archive/BOLMES (accesat pe
05.10.2023).
102
Mircea Eliade, Mefistofel şi androginul, trad. Alexandra Cuniţă, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1995, p. 13.
103
Mircea Eliade, Imagini şi simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios, prefaţă de Georges Dumézil, trad. Alexandra Beldescu,
Bucureşti, Edit. Humanitas, 1994, p. 35–36.
47
Iată de ce în societatea modernă se poate spune că la nivel public indiferentismul religios ajunge să fie
considerat un lucru bun. De ce? Fiindcă oamenii sunt superficiali şi adevărul este că nu sunt interesaţi de marile
problematici religioase. Oamenii de azi sunt interesaţi de
- plăceri,
- bani,
- sex,
- averi,
- putere politică
- sau faimă.
Să nu ajungem să ne contaminăm cu acest virus mortal al religiei dar la fel de bine să nu fim asemenea
comuniştilor care erau atei şi considerat religia opium pentru popor.
„Aceasta nu înseamnă, desigur, că un fenomen religios poate fi înţeles în afara «istoriei» sale, adică în
afara contextului său cultural şi socio-economic. Nu există dat religios «pur», în afara istoriei, căci nu există
fenomen omenesc care să nu fie totodată fenomen istoric. Orice experienţă religioasă este exprimată şi transmisă
într-un context istoric anumit. Dar a admite istoricitatea experienţelor religioase nu implică ideea că ele ar fi
reductibile la forme de comportament nonreligioase. A afirma că un dat religios este întotdeauna un dat istoric
nu înseamnă că el poate fi redus la o istorie nonreligioasă, de pildă la o istorie economică, socială sau politică.”104
Prin urmare adevărul este că sunt mai mulţi istorici ai religiilor care sunt cât se poate de indiferenţi când
vine vorba de studiul lor. De ce? Fiindcă ei nu vor să fie:
- influenţaţi
- şi dominaţi
de ceea ce studiază. Iată cum indiferentismul religios ajunge să fie considerat ca o metodă
- istorică
- şi religioasă
de a studia istoria religiilor.
Dacă istoricul religiilor ajunge să fie indiferent religios ei bine acest lucru este grav. De ce? Fiindcă de la
indiferentism religios la ateism nu mai este decât un pas. Iată ce spunea Mircea Eliade în acest sens: „fie că-i
place sau nu, istoricul religiilor nu şi-a isprăvit opera după ce a reconstituit istoria unei forme religioase sau i-a
determinat contextul sociologic, economic sau politic. Pe lângă toate acestea, el trebuie să-i înţeleagă semnificaţia
– altfel spus să-i identifice şi să-i elucideze situaţiile şi poziţiile care i-au făcut posibilă apariţia sau triumful într-
un moment anume al istoriei sale.”105
A fi istoric religios şi a fi indiferent în acelaşi timp trebuie să ştim că este asemenea cu a fi Iuda
Iscarioteanul între apostolii lui Hristos. Este mai mult o aderenţă
- formală,
- aparentă,
- de fond
- şi de suprafaţă
faţă de Hristos.
Noi creştinii ortodocşi nu prea avem motive să studiem motivele
- sociale,
- economice
- sau politice
pentru care a apărut încă o nouă religie în istoria lumii. Ceea ce ne interesează pe noi este dacă acea religie Îl
cauză sincer pe Dumnezeu. „O adevărată întâlnire presupune dialogul. Pentru a intra într-un dialog valabil cu
reprezentanţii culturilor extraeuropene, trebuie să cunoaştem şi să înţelegem aceste culturi. Hermeneutica este
răspunsul occidentalilor – singurul răspuns inteligent cu putinţă – la solicitările Istoriei contemporane, la faptul
că Apusul este sortit confruntării (am fi tentaţi să spunem condamnat la confruntarea) cu valorile culturale ale
«celorlalţi». În această situaţie, hermeneutica va găsi un ajutor preţios în Istoria religiilor.”106
Dacă un istoric al religiilor ajunge să fie indiferent religios evident că ideile lui de indiferenţă religioasă
vor ajunge să îi influenţeze şi pe alţii şi să facă faptul religios:
- banal,
104
Mircea Eliade, Nostalgia originilor. Istorie şi semnificaţie în religie, trad. Cezar Baltag, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1994, p. 22–23.
105 Idem p. 14.
106
Mircea Eliade, Cuvânt înainte, în Mefistofel şi androginul, p. 7.
48
- desuet,
- fără noimă
- şi fără sens.
La toate acestea se mai adaugă încă un fapt: demonii se bucură când noi suntem indiferenţi religioşi de
ce? Fiindcă ştiu că în acest moment nu ne mai interesează Hristos deloc. „Mai întâi de toate, omul areligios
respinge transcendenţa, acceptă relativitatea «realităţii» şi chiar se îndoieşte uneori de sensul existenţei. [...] Omul
modern areligios îşi asumă o nouă stare existenţială, recunoscându-se doar ca subiect şi agent al Istoriei şi
refuzând orice chemare la transcendenţă. Cu alte cuvinte, nu acceptă niciun model de umanitate în afară de
condiţia umană, aşa cum poate fi ea descifrată în diversele situaţii istorice. Omul se făureşte pe sine, şi nu ajunge
să se făurească întru totul decât în măsura în care se desacralizează şi desacralizează lumea. Sacrul este prin
excelenţă o piedică în calea libertăţii sale.”107
Realitatea este că indiferenţa religioasă este propovăduită de mai mulţi istorici ai religiilor. Ei ne vor
spune că sunt atât de multe
- religii,
- concepţii religioase,
- idei religioase,
- ideologii al credinţei
- sau opinii religioase
că pentru a ajunge să nu fim influenţaţi de ele cel mai bine este să fim indiferenţi religios. Trebuie să ajungem să
studiem religia ca şi cum am citii un mare ziar. Este pură informaţie şi nimic mai mult.
Indiferentismul religios este unul care evident că ajunge să ne pericliteze propria mântuire şi la fel de bine
spus mântuirea celui care studiază istoria religiilor şi devine influenţat de ea. De ce? Fiindcă ştim din apocalipsă
că a fi indiferent religios înseamnă să fi căldicel adică nici fierbinte şi nici rece: „ştiu faptele tale; că nu eşti nici
rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te
vărs din gura Mea” (Apocalispă 3, 16-17).
Dacă ajungi să fi istoric al religiilor sau cel puţin unul care studiază serios istoria religiilor şi devii
indiferent religios vei ajunge să îi influenţezi şi pe cei de lângă tine sau la fel de bine pe cei care îşi citesc sau
ajung să îţi cunoască ideile. Aşa se face că istoria ştie de mai mulţi istorici ai religiilor care au ajuns
- să smintească,
- să poticnească pe alţii
- şi să fie o povară pentru viaţa religioasă.
Mai mulţi istoriei ai religiilor au ajuns să studieze religiile orientului extrem şi s-au convertit la aceste
religii. „Dar experienţa lui homo religiosus cuprinde atât aspecte noncontingente, transcendente, ultime, cât şi
aspecte condiţionate, temporale, istorice. Această dublă raportare a experienţei religioase ţine de chiar structura
paradoxală a manifestării sacrului. Într-o hierofanie, ceea ce este infinit, transistoric, etern, se limitează prin însuşi
faptul «manifestării» sale într-o entitate finită, concretă, istorică. De primul aspect, acela al caracterului
transistoric al experienţei religioase, dă seama fenomenologia religiei. Ea se ocupă de structurile universale ale
sacrului, pe care le degajă din multitudinea «varietăţilor» experienţei religioase. De cel de al doilea aspect, al
condiţionării istorice a actului religios, dă seama istoria religiilor.”108
Sunt mulţi care se mândresc cu indiferenţa lor religioasă. De ce? Fiindcă ei consideră că în cele din urmă
tot ceea ce contează este faptul de a nu ai ataşat de nici o religie. Sunt mulţi care sunt nemulţumiţi că în istorie şi
în prezent există atât de multe religii. Ei ajung să creadă că de fapt indiferenţa religioasă este adevărata soluţie.
Dacă acesta ar fi modul standard şi propriu de considera ei bine nu ar mai fi existat nici un martir creştin
ortodox. „Istoricul religiilor are scopul de a înţelege fenomenele religioase în contextul lor istoric, deschizând
drumul unei antropologii filosofice. În funcţia sa de hermeneut al fenomenelor religioase, istoricul religiilor
trebuie să retrăiască situaţiile existenţiale cu care se întâlneşte în descifrarea textelor. Pe de altă parte, el ştie că nu
poate surprinde originea religiei. Istoria presupune condiţionarea fenomenelor religioase, orice fenomen religios
fiind, în acelaşi timp, cultural, economic, psihologic şi istoric.”109
Sunt mulţi care ajung să studieze istoria religiilor mai mult pentru:
107
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, trad. Brânduşa Prelipceanu, ediţia a III-a, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2005, p. 153.
108
Cezar Baltag, Paradigma eliadiană (postfaţă), în Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. III. De la Mahomed la epoca
Reformelor, trad. Cezar Baltag, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică, 1992, p. 340.
109
Adrian Boldișor, Mircea Eliade și istoria religiilor. Probleme de metodologie apud https://philarchive.org/archive/BOLMES (accesat pe
05.10.2023).
49
- cultura generală
- şi propriul lor interes.
Ei spun că acest lucru nu le va influenţa viaţa lor religioasă şi credinţa în Hristos. Totuşi cu timp ajung să
fie pătrunşi de ceea ce citesc şi îşi vor schimba opiniile şi vor devenii mai rezervaţi cu privire la creştinismul
religios. Trebuie să ştim că şi această rezervă faţă de creştinismul ortodox este tot o formă de indiferentism
religios. „Dar credem util să repetăm ideea că homo religiosus reprezintă «omul total»; prin urmare, ştiinţa
religiilor trebuie să devină o disciplină totală în sensul că ea trebuie să utilizeze, să integreze şi să articuleze
rezultatele dobândite de diversele metode de abordare a fenomenului religios. Nu este de ajuns să sesizezi
semnificaţia fenomenului religios într-o anumită cultură şi, prin urmare, să-i descifrezi «mesajul» (căci orice
fenomen religios constituie un «cifru»); este necesar, totodată, să-i studiezi şi să-i înţelegi «istoria», altfel spus să-i
dezvălui schimbările şi modificările şi, în ultimă instanţă, să elucidezi contribuţia sa la cultură în ansamblu.”110
Doi istorici din greci discutau într-o zi.
- Ştii ce am început să fac?
- Ce?
- Am început să studiez istoria religioasă a grecilor.
- Da?
- Da.
- Cum aşa?
- Sunt interesat.
- De ce?
- De ce credeau grecii din vechime.
- Este bine.
- Dar ştii ce?
- Ce?
- În multe locuri religia grecilor antici nu se deosebeşte de creştinismul ortodox de azi.
- Nu este adevărat.
- Eu cred că este adevărat.
- De ce?
- Uite în mitologia greacă sunt mai mulţi eroi.
- Şi ce este cu ei?
- Perseu, Tezeu, Hercule sau Prometeu cu toţii au luptat pentru bine.
- Şi?
- Păi şi Hristos a luptat pentru bine.
- Înţeleg.
- Şi atunci care este diferenţa?
- Este bine să crezi în bine dar mai este un lucru important.
- Care?
- Cum crezi în bine.
- Adică?
- Una este să participi la jocurile olimpice şi să câştigi prin munca ta şi alta este să te dopezi.
- Nu te înţeleg.
- Păgânii antici spuneau că fac binele dar acest bine era făcut în numele zeilor.
- Şi? Nu tot bine este?
- Nu prea.
- De ce?
- Fiindcă zeii au fost fantezii şi demoni.
- Înţeleg.
- Păgânii trebuiau să spună că sunt de partea binelui dar cum îţi explici că mulţi practicau sacrificiul
uman?
- Păgânii de multe ori aduceau zeilor jertfe umane.
- Şi spuneau că acest lucru este bine?
Mircea Eliade, Nostalgia originilor, p. 23-24.

110
50
- Da.
- Ştii ce spune în Biblie?
- Ce?
- Că dacă cineva încalcă o lege a lui Dumnezeu de fapt încalcă toate legile.
- Nu înţeleg.
- O să te fac să înţelegi.
- Te ascult.
- Îţi voi spune o întâmplare adevărată din viaţa împăratului Alexandru cel Mare.
- Te ascult.
- Se spune că l-a un moment dat Alexandru s-a întâlnit cu un mare înţelept indian.
- Da, noi grecii suntem renumiţi pentru înţelepciune.
- Cu ce îţi pot fi de folos mărite împărate? L-a întrebat înţeleptul indian.
- Ar fi ceva cu care m-ai putea ajuta.
- Ce?
- Este o întrebare care mă frământă de mult.
- Care?
- Cum poate un om să devină Dumnezeu?
- Asta este întrebarea?
- Da.
- Există o posibilitate ca un om să devină Dumnezeu.
- Şi care este aceea?
- Atunci când omul face numai ceea ce Dumnezeu poate face.
- Şi ce poate face numai Dumnezeu?
- Să îşi iubească vrăşmaşii.
- Nu ştiam de această întâmplare.
- Da este adevărat că în ea se poate vedea reflectată mentalitatea păgâni.
- Aşa este.
- Dar este şi ceva creştin în ea.
- Iubirea vrăjmaşilor?
- Da.
- Cu adevărat este greu să îţi iubeşti vrăjmaşii.
- Aşa este.
- Deci vezi diferenţa aici?
- Anume?
- Hristos spune că ne iubim vrăjmaşii pentru a fi ca el.
- Aşa este.
- Ori pentru înţeleptul antic iubirea duşmanilor te face chiar Dumnezeu.
- Da, îmi dau seama de această distincţie.
- Trebuie să fie foarte bine înţeleasă.
- Aşa este.
- Păgânii antici greci credeau şi ei într-o oare care măsură în bine.
- Dar?
- Binele lor era incomplet.
- Trunchiat?
- Da.
- Şi Hristos este binele plenar, binele total?
- Da.
- Sunt de acord cu tine.
- Mă bucur.
- Mi-a fost de mare folos acest dialog cu tine.
- Am făcut ce am putut.
- Ai făcut foarte bine.111
51
Dialogul de mai sus ne spune un lucru fundamental: dacă ajungem să fim indiferenţi religios acest lucru
nu ne va ferii de damnarea la iad. De ce? Fiindcă Dumnezeu Tatăl ne vrea activi şi cât se poate de puşi pe treabă
în facerea binelui. Ori indiferentul religios nu mai face binele dar nu mai vrea să facă nici răul. Aceasta fiindcă în
ceea ce Îl priveşte pe Dumnezeu nu putem în nici un fel să fim neutrii.
După cum am spus sunt mai mulţi istorici ai religiilor care prin cărţile lor se poate vedea că sunt
indiferenţi religios. Ei nu văd nimic mai bine de făcut decât să expună faptele religioase fără ca ei să fie afectaţi
sau influenţaţi de aceste fapte. „Pentru istoricul religiilor, faptul că un mit sau un ritual este întotdeauna
condiţionat istoric nu explică existenţa însăşi a acestui mit sau ritual. Cu alte cuvinte, istoricitatea experienţei
religioase nu ne spune ce este, în ultimă instanţă, experienţa religioasă. Ştim că putem sesiza sacrul numai prin
manifestările sale, care sunt întotdeauna istoric condiţionate. Dar studiul acestor expresii istoric condiţionate nu
ne dă răspuns la întrebările: Ce este sacrul? Ce semnifică în fond o experienţă religioasă?”112
Este evident că există un mare risc prin a devenii indiferent religios studiind istoria religiilor. Aceasta
fiindcă deşi istoria religiilor se crede că ţine mai mult de istorie adevărul este că religia este un lucru dominant în
ea. Iată de ce istoricul religiilor poate susţine că el devine indiferent religios pentru a îşi menţine propria credinţă
şi crez religios.
După cum am spus indiferentismul religios nu este o soluţie viabilă atunci când studiem istoria religiilor
dar sunt mulţi care cad în ea. Ei spun că este vorba de fapt de un indiferentism religios profesionist. Trebuie să fi
detaşat de ceea ce studiezi pentru a fi
- obiectiv,
- liber
- şi fără prejudecăţi.
A fi indiferent religios înseamnă să fi indiferent faţă de propria identitate care ştim că este conferită de
Dumnezeu. „Sentimentul religios, mai mult decât orice, potrivit expozeului revelațional, a fost animat de două
atitudini consubstanțiale și de maximă reverberație existențială, conștiința etnicității, implicit a identității
(naționale), adică a apartenenței individuale la unicul popor ales, și monolatria zeului suprem, Yahweh, realizate,
în special, cu aportul incontestabil al liderilor religioși și politici, fie că vorbim de patriarhi (Avraam,
întemeietorul de neam, Iacob), judecători (Samson, Samuel), personajul providențial Moise, întemeietorul de
religie, urmat de Iosua, întemeietorul de țară, prefigurare a lui Iisus, atât ca lider terestru, cât și spiritual, profeți
(Amos, Osea, Ieremia, Isaia) ori regi (Saul, David, Solomon, Iezechia, Iosia).”113
În istoria religiilor vom da peste multe conflicte care în esenţa lor au fost o luptă între adevăr şi
minciună. Cum putem spune că de fapt noi suntem indiferenţi faţă de adevăr? Evident că se vor găsii mai multe
justificări în acest sens dar teologic ele sunt nule.
Indiferentismul religios ajunge să devină un indiferentism faţă de Hristos. De ce? Fiindcă Hristos ajunge
să fie privit destul de ciudat prin
- ochii,
- prisma
- şi consideraţiile
metodologice ale istoriei religiilor.
Istoria religiilor ne spune că de fapt Dumnezeu s-a aflat într-un conflict cu minciuna şi demonii altor
religii: „împotriva vechii liturghii din templele canaanite și personalului organizat elaborat a apărut, într-un
contrast puternic, sărăcia estetică a cultului timpuriu al lui Yahweh. Împotriva bogatei mitologii și ritualului
dramatic din religia canaanită s-a remarcat figura solitară a zeului deșertului, fără mitologie și, practic, fără ritual.
Împotriva extazului emoțional al riturilor orgiastice canaanite nu a răzbătut niciun ecou din codul auster al
moralității israelite. Acolo unde canaaniții erau sofisticați, israeliții erau aspri, cu severitatea crudă a nomazilor
neviciați; unde canaaniții s-au bucurat cu satisfacție sadică, israeliții au reacționat șocați împotriva unei culturi
alambicate.”114
Este adevărat că istoria religiilor poate să devină o mare decepţie pentru unii care mai
- naivi,
- creduli
- neexperimentaţi
112
Mircea Eliade, Nostalgia originilor, p. 90.
113
Lucian Grozea Zei idoli https://intapi.sciendo.com/pdf/10.2478/saec-2023-0006 (accesat pe 05.10.2023).
114
Albright, 1968, 153-207; Lemche, 1985, 60-61, n. 92; Lemche, 1991, 13, n.2; Wright, 2002, 63-65; Lemche, 2017, 79.
52
au ajuns să vrea să vadă ce este în problematica religioasă la nivelul lumii. Pentru cei care au ochi duhovniceşti
evident că istoria religiilor stă în strânsă legătură cu păcatul strămoşesc care este preluat şi dezvoltat de mai multe
religii
- decadente,
- stricate,
- pervertite
- şi degradante.
De ce spune acest lucru? Ştim că atunci când Moise se afla pe Muntele Sinai pentru a primii de la
Dumnezeu cele 10 porunci poporul ales s-a plictisit să îl tot aştepte pe Moise şi au făcut un idol sub chipul unui
viţel căruia au început să se închine. Ce dovadă mai mare de degradare putem avea? Să ajungi să înlocuieşti pe
Dumnezeu cu un viţel de aur?115
Un lucru pe care mai puţini istorici ai religiilor din zilele noastre îl fac este că de multe ori religiile sunt
unele care se aseamănă una cu alta şi trebuie să fie studiate pentru a fi înţelese şi bine asimilate. „Războiul
nevăzut joacă un rol central în toate tradițiile religioase ale omenirii. Lumea umbrelor, ansamblurile de divinități
primordiale sau secundare, manifestările paranormale ale entităților naturale, plantelor și animalelor,
interacțiunea cu daimon-ii, îngerii căzuți și progeniturile acuplării îngerilor cu muritoarele, iată tot atâtea categorii
ale gândirii religioase care indică faptul că din cele mai vechi timpuri omul și-a imaginat un univers spiritual cu
care interacționează conștient sau inconștient. „Realitate ultimă” surprinsă la interfața cu sacrul, pentru Mircea
Eliade, spațiu oniric ce deschide spre un subconștient colectiv, universul spiritual al mitologiilor universale nu a
căpătat un statut bine definit în științele sociale în secolului XX, dar a trezit curiozitatea circumspectă a
cercetătorilor. Oare ca să-l poți investiga nu trebuie să crezi că există? Dar dacă nu crezi îi anulezi existența? –
replică Woland.”116
Se poate vedea că în mai multe perioade ale timpului au fost lucruri pe care mai multe religii le-au
acceptat ca fiind comune. Filosoful Karl Jaspers credea chiar într-o perioadă axială în care au fost adoptate mai
multe religii de către mai multe popoare în urma unor personaje religioase de excepţie. Ceea ce se poate remarca
este că de exemplu păgânismul antic la mai toate popoarele lumii se manifesta prin:
- zei,
- idoli
- şi temple.
Ei bine acum în zilele noastre se poate vedea că mai toate religiile au devenit monoteiste şi la fel de bine
există o înclinaţie spre monoteism. Gânditorul Petre Guran spunea în acest sens: „în mod paradoxal, în timp ce
omul modern, stăpânind peste o natură tot mai dezvrăjită, și-a închis prin raționalism accesul la acest univers, cu
atât acesta a început să-și croiască un spațiu de existență pe dinăuntru, manifestându-se prin activitate onirică,
psihoze și nevroze. Victima acestei duble mișcări, de evacuare a supranaturalului și de supralicitare a psihicului, a
fost religia, în mod particular religia dominantă în Europa, creștinismul. După evaluarea lui Sigmund Freud,
această religie, adică în mod particular iudeo-creștinismul secolului al XIX-lea, ar putea fi înțeleasă ca o nevroză
colectivă. Rămâne fără răspuns încă întrebarea ce tratament ar rezolva problema. Fără a intra aici în detalii, e
totuși important să constatăm că celelalte religii universale nu au suferit același tip de eroziune. Creștinismul ca
sistem social sau, cum vom arăta mai jos, ca religie civilă a fost deja deconstruit și expulzat din leagănul său
istoric, Europa, dar universul său spiritual dăinuie sub toate formele imaginarului colectiv.”117
Prin urmare Sigmund Freud credea că Iisus şi creştinismul nu sunt nimic mai mult decât produsul unei
nevroze colective. Sunt mai mulţi istorici ai religiilor care încercând să înţeleagă elementele
- istorice,
- psihologice,
- sociale,
- culturale
- şi politice
115A se vedea Klaus Kenneth, Zei, idoli, guru: marile religii ale lumii văzute prin ochii creştinismului (Sibiu, 2010).
116
Petre Guran, Dilema veche, Octombrie-noiembrie 2022 apud https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/razboiul-interior-si-
pacea-exterioara-2215339.html (accesat pe 05.10.2023).
117
53
ale apariţiei mai multor religii evident că ajung să creadă lucruri destul de ciudate despre Iisus. Aceştia de cele
mai multe ori sunt intelectuali care cred că sunt
- elevaţi,
- manieraţi,
- superiori
- şi erudiţi.
Faptul că de mai multe ori s-au dus războaie în numele religiei îi face pe mulţi să fie indiferenţi religios.
Aceasta fiindcă violenţa evident că nu are ce căuta în religie. Totuşi trebuie să fim cât se poate de atenţi cu sensul
final al violenţei în materie de religie: „relația dintre cele două talgere ale balanței violență-religie ar fi următoarea: cu cât
mai multă violență există în lumea materială (luăm în considerare aici și violența controlată, canalizată,
monopolizată de Putere, raționalizată sau gestionată simbolic), cu atât mai puțin este nevoie de a lua în seamă
ideea unui univers interior în care se consumă un alt fel de violență capabil să absoarbă o parte din violența
fizică. Ideea acestei balanțe s-a născut în religia Antichității Târzii. Dimpotrivă, în lumea greco-romană violența
zeilor este strict mundană, ea se abate fizic în această lume asupra omului, prin acțiunea altor oameni ghidată de
zei, deci nu este o violență care se consumă în altă lume. De altfel, nu omul are acces la lumea zeilor, cu excepția
parțială a eroilor, ci zeii au acces la lumea oamenilor. În schimb, Sf. Antonie cel Mare se bate direct cu demonii
în mormântul pe care și-l făcuse chilie, departe de societatea umană, și creează astfel prototipul anahoretului care
pleacă în pustie să se bată cu demonii.”118
Sunt mulţi istorici ai religiilor care studiind istoria religiilor evident că vor ajunge să afla despre demoni.
Ei nu pot să coreleze cum un Dumnezeu al iubirii poate să coexiste în această lume cu demonii care ştim că sunt
fiinţe ale răului absolut. Aşa se face că fiind nu pot să asimileze acest lucru ajung să devină indiferenţi religios.
Nu trebuie să credem că istoria religiilor este un fel de cutie a Pandorei. Istoria religiilor în cele din urmă nu trebuie
să fie înţeleasă numai în termeni pur umani. Ea este mult mai largă şi include lucruri care sunt dincolo de
- raţiune,
- logica
- şi înţelegerea omului.119
Totuşi trebuie să ştim că demonii pe cei care sunt foarte interesaţi de lumea religioasă pot să îi aducă la
un stadiu de indiferenţă religioasă. Demonii nu sunt indiferenţi religios fiindcă Biblia ne spune că ei cred în
Dumnezeu şi se cutremură dar nu se smeresc. Demonii se cred de un milion de ori mai buni ca Dumnezeu. Aşa
se face că ei se pot folosii de istoria religiilor şi de conceptele ei pentru a induce indiferenţă religioasă în lumea
noastră.
De ce să te istoveşti să crezi în Dumnezeu? Istoria religiilor ne spune că credinţa religioasă este relativă.
Nu are rost să accepţi pe Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu la nivel absolut şi multe altele sunt cu toate lucruri
pe care demonii ni le pot sugera.
Cu privire la acest climat religios derizoriu şi indiferent al zilelor noastre tot gânditorul Petru Guran
spunea: „fără a tranșa între psihologie și spiritualitate, vom descoperi că discursul postmodern despre religie
pune în lumină același conflict dintre cele două dimensiuni ale religiei. Imaginea unei religii opresive, intimidante,
bazată pe autoritate fără dragoste este procesul intentat unui cler care a pierdut partida relevanței sociale. Acest
fenomen s-a petrecut simultan cu prăbușirea întregii structuri a edificiului ierarhiei sociale europene, un lung
proces, debutând în Renaștere, vizibil politic din epoca Luminilor și prin Revoluția franceză, dar care astăzi a
atins punctul de fierbere prin condamnarea meritocrației. În golul lăsat de clerul pus la zid se ridică o vagă
mișcare de înțelepciuni private și sectoriale, în care figuri marginale devin guru ai mișcărilor culturale și
ecologice, ai revoluției alimentare, ai medicinelor și educațiilor alternative, ai spiritualităților orientale și nu
numai.”120
Dacă studiul istoriei religiilor ne duce spre indiferentismul religios ei bine trebuie să luăm serios în calcul
de a nu mai studia istoria religiilor. De ce? Fiindcă nu oricine poate să studieze religii fără de Hristos şi să rămână
- imun,
- neschimbat
- şi tare în credinţă.
118 Idem Petru Guran.

119 A se vedea Arhiepiscopul Calinic al Sucevei, Logica Trinităţii (Editura Crimca, 2022).
120
54
Istoria religiilor poate să devină un cal troian al indiferenţei religioase. Ni se pare că ea ne deschide mai
multe uşi şi porţi pentru ca în realitate iubirea noastră faţă de Hristos să înceteze încet, încet. „Creștinismul s-a
autoexpulzat în cele din urmă din societățile pe care le-a formatat, lăsând națiunilor europene o religie civilă, adică
o variantă de religie cu funcție socială, dar fără funcție spirituală, un simplu mecanism de îndiguire a violenței printr-o
ordonare și reglementare a societății bazat pe valorile produse de funcția spirituală a creștinismului. Această
religie civilă este liberalismul filosofic cu componenta sa politică în democrație, iar componenta sa economică în
capitalism, și cu un sistem social cu curba ierarhică foarte aplatizată. Această religie civilă a perioadelor fericite
este însă pândită după colțul istoriei de perioade de dezechilibru care readuc în prim-plan modele sociale cu
ierarhie piramidală și un control central accentuat, cărora le corespunde o religie civilă violentă.”121
Doi economişti discutau într-o zi.
- Ce mai faci bunul meu prieten.
- Cu trupul sunt bine dar nu şi cu sufletul.
- De ce?
- Ştii la ce concluzie am ajuns?
- Nu.
- Religia influenţează economia.
- Oare?
- Da.
- Cum aşa?
- Economia tinde să meargă pas la pas cu religia.
- Ba da.
- Cum aşa?
- Acolo unde religiile sunt severe şi strict ascetice economia este slabă.
- Da?
- Da.
- Acolo unde religia consideră că prosperitatea economică este o binecuvântare de la Dumnezeu ei
bine economia prosperă.
- Să fi.
- Şi care este cea mai bună atitudine?
- Echilibrul.
- Trebuie echilibru în economie?
- Da.
- De ce?
- Fiindcă el menţine economia pe linia de plutire.
- Bine de ştiut.
- Deci există o profundă legătură dintre economie şi religie.
- Acum sunt conştient de asta.
- De cele mai multe ori economie urmează religia.
- Şi este bine?
- Depinde.
- De ce?
- De cei care conduc religia.
- Trebuie să ne urmăm conducătorii religioşi?
- Da.
- În ce sens?
- În sensul că trebuie să ascultăm de duhovnic.
- Nu prea înţeleg ce vrei să spui.
- Îţi voi spune o întâmplare.
- Te ascult.
121
55
- Întâmplarea a avut loc în Napoli.
- Italia?
- Da.
- Şi?
- În Napoli aproape de mare un soţ cu soţia lui foarte frumoasă au ieşit la munca câmpului.
- Continuă.
- Pe cum munceau în dreptul lor pe mare au debarcat nişte piraţi.
- Ce femeie frumoasă, a spus unul dintre piraţi.
- Aşa este, a răspuns un altul.
- Ce ar fi dacă ar fi a noastră?
- A noastră?
- Da.
- Cum?
- O răpim.
- Dar poate este căsătorită cu acel om.
- Şi ce ne pasă nouă?
- Aşa este.
- Deci o răpim?
- Da.
- Piraţii au venit şi au răpit soţia omului.
- Când a văzut că soţia i-a fost răpită soţul s-a dus după piraţi.
- Un moment, un moment!
- Ce este?
- Vin şi eu cu voi.
- În Tunisia?
- Da.
- Sunteţi din Tunisia?
- Da.
- Luaţi-mă cu voi.
- Nu eşti în toate minţile.
- Ba sunt.
- Bine netotule dacă vrei să fi răpit de piraţi te luăm cu noi.
- Piraţi au plecat pe mare cu cei doi soţi şi au ajuns în Tunisia.
- Ce mi-ai adus de data aceasta? I-a întrebat beiul Tunisiei.
- Multe bogăţii.
- Îmi place ce aud.
- Şi mai este ceva.
- Ce?
- Am găsit o femeie frumoasă şi am răpit-o pentru tine beiule.
- Să o aduceţi să o văd.
- Este o mică problemă.
- Care?
- Femeia este căsătorită.
- Nu îmi pasă.
- Soţul ei s-a ţinut scai după ea şi aşa că l-am răpit şi pe el.
- Nu i-a fost frică de voi?
- Nu.
- De ce?
- Spunea că îşi urmează soţia.
- Lăsaţi-i liberi.
- De ce?
- E chiar se iubesc.
- Dar beiule sunt sclavii noştri.
- Lăsaţi-i liberi.
56
- În cele din urmă cei doi soţi au fost eliberaţi fiindcă beiul Tunisie au fost impresionaţi de iubirea
lor.122
Întâmplarea de mai sus ne spune că dacă suntem indiferenţi religios nu vom mai ajunge să îl urmăm pe
Hristos. Trebuie să ne luăm în serios credinţa şi să ajungem să ne asumăm pe Hristos şi la bine dar şi la rău.
Viaţa cu Hristos nu este o viaţă uşoară dar este o viaţă frumoasă. Acest lucru trebuie să ne motiveze şi să ne facă
să nu ajungem la indiferentism religios care nu este nimic altceva decât indiferentism faţă de Hristos.
Deşi forma creştinismului ortodox a variat pe parcursul timpului, Hristos a rămas acelaşi din toate
timpurile: „Prima funcție a religiei este socială, anume de a conecta organizarea politică a unei comunități la voința unei
divinități. Ceea ce denumim aici funcția socială a religiei a fost denumit de către filosoful iluminist J.-J.
Rousseau, religie civilă. Divinitatea este garantul ordinii și bunăstării, dar în același timp proiecția unei structuri
sociale în cadrul căreia se exprimă variate tipuri de ierarhie socială, cum ar fi ierarhia piramidală proprie unui
sistem centralizat monarhic sau ierarhii cu o curbă mai aplatizată, ca o colină molcomă, în cadrul cărora un strat
mult mai larg din societate este asociat la conducere prin diverse forme de autonomie locală. Expresia voinței
divinității însă este casta sacerdotală sau orice nouă categorie socială care reușește să se impună societății ca
deținătoarea unei relații speciale cu divinitatea. Hierofantului sau ierurg-ului sau pontifex-ului din lumea greco-
romană i se adaugă, în perioada Antichității Târzii, vrăjitorul, magul, filosoful, episcopul și omul sfânt. În
secolele V-VI, puterea imperială încearcă să favorizeze un monopol imperial în relația cu divinitatea, în tandem
însă cu înaltul cler, și să limiteze juridic implicarea monahilor în viața socială. În pofida legislației imperiale
privitoare la viața monastică și anahoretică, harismaticul continuă să-și exercite influența până în straturile
superioare ale societății. Legislație inspirată din morala creștină, integrarea clerului în sistemul social imperial,
rolul inițiativelor filantropice creștine în echilibrarea societății, toate contribuie la conturarea funcției sociale a
creștinismului tardo-antic. După secolul al VI-lea, societatea cuprinsă în interiorul granițelor imperiului
justinianic se omogenizează într-o formă de creștinism pe care îl putem numi imperial.”123
CAPITOLUL 6
RISCUL CONFUZIEI ŞI A HAOSULUI RELIGIOS
Pentru cei care sunt familiari cu războaiele dintre ţări şi imperii ei bine se poate vedea că în vremurile
actuale una dintre tehnicile de mare succes este dezinformarea. Ce este dezinformarea? Ei bine dezinformarea
înseamnă a lansa ştiri false despre propria armată sau despre armate rivală. Se poate în acest sens să se anunţe:
- ofensive,
- contraofensive
- şi atacuri
care nu vor avea loc niciodată. De ce? Pentru ca inamicul să devină confuz. Sunt mai multe cazuri de
dezinformare care sunt practicate cu privire la rivali. Ele pot face diferenţa dintre victorie şi eşec.124
Ei bine dezinformarea în materie de politică este menită să îl arunce în confuzie de adversar. Aceasta
fiindcă în acest mod nu se mai ştie exact ce este adevărat şi ce este fals.
Confuzia poate la fel de bine să se instaleze şi în materie de istoria religiilor. Există acest risc la confuziei
în istoria religiilor şi pentru acest lucru în primul rând trebuie să fim conştienţi de el.125
Dacă cel care studiază istoria religiilor nu este foarte bine ancorat în Hristos, ei bine el va devenii confuz
în primul rând cu propria lui credinţă.
- Idoli,
- zei,
- panteism,
- panenteism,
- guruşi
- sau şamani
123
124A se vedea Andrei Ursu, Căderea unui dictator. Război hibrid şi dezinformare în dosarul Revoluţiei din 1989 (Iaşi, 2022).
125A se vedea Paul Watzlawick, How real is real? Confusion, disinformation, communication (Vintage, 1977).
57
sunt cu toate elemente contrastante care alcătuiesc peisajul istoriei religiilor. Este foarte uşor în acest peisaj
religios
- amplu
- şi complicat
să nu ajungem să nu mai ştim în ce direcţie să apucăm.
Cu privire la acest aspect al formării religioase şi a moştenirii pe care o primim din ea Petre Guran
spunea cât se poate de bine: „caracterul ineluctabil al oricărui mecanism social de ordonare și reglementare
religioasă a societății este dat de faptul că fiecare nouă ființă umană se naște într-o ordine socială dată de religia
respectivei comunități, reprezentată în raport cu copilul de nucleul familial, apoi nivelul micro- și macro-
comunitar în care acesta se dezvoltă ca adolescent și tânăr adult. Cu excepții notate de istorie, copilul nu are de
unde primi alt orizont religios decât cel dat de practica socială a mediului său, dacă acesta este omogen. Pentru a
ieși din acesta este nevoie de o circumstanță specială, o întâlnire providențială, sau de o energie specială. În ochii
comunității, acestea capătă numele de vocație, chemare de către o divinitate tradițională sau necunoscută încă.
Tipologia aceasta a ființei excepționale, purtând în ea germenele individualității, ne trimite în epoci premoderne
către figurile harismatice, de mari inițiați, de reformatori religioși sau către figuri de mediatori religioși în
momente de criză, iar în epoca modernă și secularizată, către figuri de revoluționari sau avangardiști. Aceștia
sparg cadrele rigide ale socialului și contribuie uneori la o schimbare a mecanismului socio-religios. Deși energia
schimbării vine din afara religiei civile, ea produce în cele din urmă o nouă religie civilă.”126
Din fire omul este iubitor de ordine şi detestă dezordinea. Ei bine în istoria religiilor trebuie să ştim că de
multe ori dezordinea este la ea acasă. Aceasta fiindcă în istoria religiilor întâlnim:
- magie,
- ocultism,
- practici orgiastice,
- sacrificiul uman,
- astrologie
- sau erotism tantric etc.
Pentru cel care nu este bine iniţiat în tainele creştinismului ortodox este bine să ştim că lucrurile pot să
devină cât se poate de confuze. De ce? Fiindcă sunt puţini cei care ştiu că de multe ori religia este un câmp de
luptă între îngeri şi demoni în care omul este prins la mijloc.127
Iată de ce istoria religiilor nu este pentru oricine şi trebuie să facem conştienţi pe cât mai mulţi de acest
lucru. La fel de bine de multe ori lucrurile nu sunt deloc previzibile în istoria religiilor. Se nasc mereu
- secte,
- dogma false,
- violenţă mascată,
- fanatism
- sau viclenie.
Toate aceste lucruri sunt unele care ne spune că trebuie să fim persoane care să ştim foarte bine care este
rostul istoriei religiilor. Sunt mai multe religii care este bine să fie înmormântate şi să nu mai discute nimeni de
ele. Totuşi acest religii sunt reînviate de istorici ai religiilor dornici de
- inedit
- şi mari descoperiri arheologice.
Este adevărat că istoria religiilor este un fel de memorie a timpului religios.128
Confuzia religioasă de multe ori este inspirată de un fel de nostalgie după trecut. Ştim că sunt mai mulţi
istorici şi arheologi care sunt cât se poate de nostalgici faţă de anumite perioade din trecutul propriei lor
comunităţi sau ţări.129
Se ştie că una dintre legile celebre al lui Murphy a fost: „Dacă nu poţi să uimeşti lumea cu inteligenţa ta,
zăpăceşte-i pe toţi cu tâmpeniile tale!”130 A zăpăcii pe cineva înseamnă a ajunge să îl atunci în confuzie. Este clar
că istoria religiilor poate să ne arunce în confuzie. Aceasta fiindcă deşi sunt mai mulţi mari savanţi ai istoriei
126
127A se vedea Radu Teodorescu, Sufletul între îngeri şi demoni (Cugir, 2023).
128 A se vedea Mircea Eliade, Morfologia religiilor (Editura Jurnalul literar, 1992).
129A se vedea Dan Alexe, Dacopatia şi alte rătăciri româneşti (Bucureşti, 2021).
130Din legile lui Murphy.
58
religiilor care scriu cărţi erudite pe această teme totuşi ei sunt confuzi şi nu ştiu în ce direcţie să apuce. Tot
gânditorul Petre Guran spunea în acest sens: „A doua funcție a religiei este spirituală sau ontologică și răspunde
întrebărilor ontologice: Cine/ce sunt? De unde vin? Unde mă duc? De ce și cum de mă percep ca fiind? Care
este rostul aparenței fizice în care încep să mă percep? Mă refer în această ultimă întrebare la noțiunea de
iluzie, maya în Vedanta advaită, sau la „haina de piele” cu care sunt îmbrăcați Adam și Eva în cartea Facerii 3,21,
în opoziție cu „îmbrăcămintea de slavă” pe care o îmbrăcaseră la facere, în lectura Cuviosului Macarie
Egipteanul, spre exemplu. Funcția spirituală se bazează pe o comunicare deschisă între lumea fizică și metafizică
și se exprimă ca o cunoaștere a „realității ultime” (Mircea Eliade) urmată de o încercare de comunicare în
termeni raționali a acesteia. Atingerea acestui nivel de cunoaștere eliberează individul de rolul său social și îi
proiectează existența în perspectiva „realității ultime”. Un astfel de individ trăiește în această lumea ca și cum ar
fi deja în cealaltă.”131
Evident că trebuie să fim conştienţi că confuzia în probleme de religie la fel de bine poate să fie inspirată
de diavol. Acest lucru poate să fie văzut imediat după crearea omului. Când diavolul o ispiteşte pe Eva în rai el o
aruncă în confuzie cu privire la porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului.
Diavolul ştim că îi spune Evei că de fapt a mânca din acest pom nu te omoară şi de fapt te face să fi asemenea
lui Dumnezeu cunoscând binele şi răul. Din grădina raiului şi până în zilele noastre se poate vedea că una dintre
tehnicile folosite de diavol este confuzia. Şi adevărul este că acest lucru poate să fie văzut deplin în istoria
religiilor unde sunt atât de multe religii care vorbesc în contradictoriu.
Mai rău, ceea ce este şi mai trist este că sunt creştini care nu se înţeleg unii cu alţii.132 Istoria
creştinismului adevărul este că este departe de a fi una a
- înţelegerii,
- armoniei,
- frăţietăţii
- şi unirii.
Iată de ce chiar şi istoria creştină poate la fel de bine să fie una cât se poate de
- scindată,
- dezbinată
- şi confuză.
„Dintre toate civilizațiile, cele impregnate de creștinism au produs fenomenul secularizării, adică valorile
din sfera proprie funcției spirituale a religiei au pătruns în sfera funcției sociale. Un astfel de caz este pătrundere
categoriei individului în gândirea socială și transformarea concepției despre corpul social, dintr-o entitate
indiviză, care eventual expulzează individul care nu joacă corect rolul său ierarhic, într-o asociație de indivizi care
compun corpul social pentru scopuri bine definite și limitate. Astfel s-a născut ideea de drepturi ale omului,
drepturi care se afirmă în opoziție cu dreptul corpului social, nu cu dreptul altui individ.
Religiile/confesiunile în care s-a produs acest fenomen au creat o doctrină mai coerentă despre
universalitatea lor decât cele care au rămas la un mod de funcționare holist, dar nu au scăpat cu totul de pericolul
revenirii la holism în măsura în care s-au reapropiat de funcția socială a religiei.”133
Se cuvine să ne ridicăm în acest moment o întrebare legitimă: de ce ar aduce demonii confuzie în religie?
Sunt mai multe motive dar unul dintre cele principale este că demonii se visează dumnezeii noştri. Ei vor ca noi
să îi adorăm pe ei în locul lui Dumnezeu. Pentru a face acest lucru evident că ei vor aduce multă confuzie în ceea
ce priveşte creştinismul ortodox şi vor venii cu tot felul de
- sugestii,
- ispite
- şi tentanţii
ca să ne facă să îi urmăm pe ei şi nu pe Hristos.
Nu este nici o îndoială că în istoria religiilor există confuzie. Totuşi este bine să ştim că de multe ori
această confuzie nu este creată numai de oameni ci şi de oameni care sunt sub influenţa demonilor. Se ştie în
acest sens de cazul unei secte japoneze pe nume AUM care avea ambiţii politice. Şefii acestei secte au candidat
131
132A se vedea Radu Teodorescu, Creştini contra creştini. Europa sub ameninţarea hegemoniei religioase (Cugir, 2022).
133
59
pentru parlamentul japonez dar nu au câştigat. Ca să se răzbune, secta AUM a dat drumul la un gaz otrăvit în
metroul din Tokyo în 1995 şi 14 persoane au murit şi mai multe sute au fost intoxicate cu gaz.134
Prin urmare cum să studiem istoria religiilor? Care este cea mai bună atitudine? Cum să privim istoria
religiilor fără să ajungem la confuzie religioasă? Ne-o spune istoricul religiilor Mircea Itu: „în studierea religiilor
lumii trebuie evitate extremele, care sunt părtinirea şi prozelitismul. Nu există religii superioare şi inferioare, mari
şi mici, bune şi rele. Religia nu se studiază într-un demers evoluţionist şi nici reducţionist, exterior. Ea se studiază
din interior, fără prejudecăţi. Astfel, religiile arhaice nu sunt mai prejos decât religiile lumii moderne şi nici
invers. Totodată, religia nu este doar un fenomen istoric, social sau psihologic. Comparaţia între religii trebuie să
ţină cont de egalitatea termenilor de comparaţie, precum şi de asemănări şi, în acelaşi timp, de diferenţe.
Studierea altor religii ajută la aprofundarea propriei religii. Ea se face cu mintea şi sufletul deschise, nu cu
ipocrizie sau aroganţă, dar nici doar cu deviza toleranţei, căci aceasta implică o latură de dispreţ, ci cu
înţelegere.”135
Doi istorici mexicani discutau într-o zi.
- Ce cald este.
- Da.
- Este bine că suntem obişnuiţi cu căldura.
- De ce?
- Fiindcă sunt mulţi pe glob care nu sunt.
- Aşa este.
- Uite că tot suntem aici am să te întreb ceva.
- Ce?
- Cum priveşti încreştinarea Mexicului?
- Bine.
- Oare?
- Da. De ce?
- Fiindcă mie nu îmi prea convine.
- De ce?
- Am fost încreştinaţi de conchistadorii spanioli.
- Aşa este.
- Dar ştii că aztecii strămoşii noştri nu au voit să se încreştineze.
- Ştiu. Erau păgâni.
- Aşa este.
- Uite cum este dintre păgânism şi creştinism este de preferat creştinismul.
- Oare?
- Da. Dar nu trebuie să vi la Hristos din proprie iniţiativă?
- Ba da.
- Şi atunci?
- Uite cum este: eu nu am fost conchistador.
- Ştiu asta.
- Nu pot să răspunde pentru prostiile conchistadorilor.
- Ştiu şi asta.
- Faptele s-au produs şi noi trăim doar consecinţele lor.
- Nu te contrazic.
- Oare noi nu putem să luăm nici o atitudine?
- Ba da.
- Cum?
- Ca să te fac să înţelegi îţi voi spune o întâmplare care a avut loc la noi în Mexic.
- Ce întâmplare.
- Una care ne învaţă multe.
- Te ascult.
- Se spune că în vechime era un soldat viteaz dar duşmănos.
134 A se vedea Traian Ştefan Panaitescu, AUM – mostră de pseudo-religiozitate sincretistă şi extremism criminal. Evaluare misionară (Constanţa
2021).
135
Mircea Itu, Filosofia și istoria religiilor (București, 2004) p. 10.
60
- Ştiu astfel de caractere.
- Ei bine într-o zi acest brav dar duşmănos soldat s-a luat la bătaie cu un alt soldat.
- Şi ce a urmat?
- Soldatul nostru a fost lovit aşa de tare că a căzut la pământ.
- Înţeleg.
- Până să se ridice inamicul a plecat.
- Mă voi răzbuna, promit că mă voi răzbuna, a spus soldatul nostru.
- Şi s-a răzbunat?
- Îţi voi spune.
- Te ascult.
- Din acea zi acest soldat răzbunător nu mai avea linişte.
- De ce?
- Vroia să se răzbune.
- Rău.
- Aşa este. A aflat în cele din urmă unde stătea cel care l-a bătut.
- Unde?
- A aflat că duşmanul lui care l-a răpus locuia într-un oraş din sudul Mexicului.
- Şi a mers acolo?
- Da.
- Pe cum îşi făcea loc pe străzile oraşului a putut să vadă că oamenii se înghesuiau să ajungă în piaţa
mare a oraşului.
- De ce?
- Asta a vrut să afle şi el şi s-a dus acolo.
- Şi ce era acolo?
- Oamenii ascultau un preot care era un predicator foarte bun.
- Şi despre ce predica?
- Preotul predica cu mare glas despre iubirea vrăşmaşilor.
- Frumos.
- Cuvintele preotului i-au pătruns la inimă.
- Cum?
- Soldatul şi-a dat seama că greşeşte că îl duşmăneşte pe rivalul ca l-a doborât la pământ.
- Îi voi căuta pe duşmanul meu şi mă voi împăca cu el.
- Şi l-a găsit?
- Pe cum mergea spre casa duşmanului a putut afla că acesta era închis fiindcă nu îşi putea plătii
datoriile.
- Ştiu ce voi face: voi merge şi îi voi plătii eu datoriile, şi-a spus soldatul.
- S-a dus şi şi-a vândut calul şi cu banii de pe el i-a plătit datoriile celui care până atunci a fost
duşmanul lui e moarte.
- Extraordinar.
- Tu? Tu m-ai eliberat?
- Da.
- De ce ai făcut-o?
- Din prietenie şi iubire am făcut totul pentru tine.
- Asta este toată povestea?
- Da.
- Morala este că trebuie să ne iubim duşmanii.
- Este mult mai uşor să iubeşti decât să urăşti.
- Aşa este.
- Deci trebuie să ne iubim duşmanii.
- Da.
- Bine de reţinut acest lucru.
- A fost mesajul central al lui Iisus.136
61
Cu privire la iubirea duşmanilor trebuie să fim cât se poate de clar: ne putem iubii duşmanii oameni dar
în nici un fel nu trebuie să ajungem să îi iubim pe duşmanii nevăzuţi, adică pe diavoli. De ce? Fiindcă demonii
sunt pierduţi pentru veşnicie din proprie iniţiativă. Demonii s-au întors spre rău din:
- libertate,
- din proprie iniţiativă,
- din propria decizie
- şi cu propriul lor liber arbitru.
Iată de ce căderea lor este iremediabilă. Trebuie să ştim acest lucru şi să nu ne facem iluzii cu privire la o
posibilă mântuirea de demonilor. Ştim că în istorie au fost şi unii care au crezut că demonii se vor mântuii în cele
din urmă. Dintre ei cel mai vocal a fost Origen din Alexandria. Ortodoxia a respins doctrina lui Origen a
mântuirii demonilor ca fiind o erezie. Aceasta din motivele expuse mai sus.137
Unul dintre ultimele riscuri ale istoriei religiilor pe care ne-am propus să îl analizăm aici este riscul
haosului religios. Este foarte uşor ca studiind istoria religiilor să ajungi la un fel de haos religios în care lucrurile
sunt cu susul în jos. Trebuie să fim realişti şi să ne dăm seama că în istoria religiilor acest lucru este posibil. Dacă
citim mai multe cărţi de istoria religiilor imaginea pe care o avem din istoria religiilor este cea a unui mare haos.
- Religii care se ciocnesc una cu alta,
- conflicte religioase,
- neînţelegeri,
- războaie sacre în numele lui Dumnezeu sau a zeilor
- sau violenţă
sunt cu toate prezente în istoria religiilor.138
Haosul religios este unul care la fel de bine poate să fie găsit în cultele satanice. Ştim că în Statele Unite
ale Americii un satanist pe nume Şandor Le Vey chiar a înfiinţat o biserică satanistă. Doctrinele sataniste trebuie
să ştim că aparent sunt
- morale,
- decente
- şi bune.
Este numai o aparenţă. În liturghia satanică practicată în istorie de mai multe lume trebuie să ştim că se
practică lucruri nu numai ale răului ci ale haosului:
- se bea sânge uman sau de animale,
- se practică uneori jertfa umană,
- se recurge la orgii,
- se fac perversiuni etc.
Toate aceste lucruri evident că le găsim şi în religiile păgâne sau primitive. De ce? Fiindcă în religie au
fost şi sunt mai mulţi care sunt adepţi ai haosului.
Gânditorul Petre Guran este de părere că sunt mai multe religii totalitariste: „această nouă religie civilă cu
accente de explozie a intoleranței și violenței corespunde evident totalitarismelor din secolul XX și se
construiește în opoziție cu religia civilă liberală. În timp ce religia civilă liberală este declarat agnostică și deci nu
propune nici o soluție metafizică individului, antagonista ei totalitară încearcă să producă și un surogat de funcție
spirituală, ideologia. Interesant de remarcat că religia civilă totalitară construiește o ideologie a supremației
corpului social asupra individului, reîntorcîndu-se astfel la un sistem socio-religios holist și abandonând astfel
principalul aport al creștinismului european, descoperirea individualității și a individualismului. Faptul că
liberalismul și totalitarismul s-au născut în același context intelectual european a permis încrucișări și
contaminări, care au ascuns coerența opoziției lor, ambele sunt însă variante secularizate de religie, deci doar
religii civile. În plan istoric, cele două religii civile au parcurs fragmente de drum comun și au preluat din vechea
religie civilă, a creștinismului medieval aspecte contradictorii. De aceea asistăm astăzi la o contradictorie și
distorsionantă recuperare a creștinismului medieval sub stindardul religiei civile totalitare.”139
Realitatea este că a ajungi să propagi haosul în lume prin intermediul religiei aceste lucru este cu adevărat
o blasfemie. De ce? Fiindcă sunt mai mulţi care sunt persoane care fie că sunt sucite şi încearcă să sucească şi pe
137A se vedea Raluca Mocean Pleşa, Actualitatea apocatastazei: între iubirea lui Dumnezeu şi libertatea umană (Editura Eikon, 2021).
138 A se vedea Rene Girard, Violenţa şi sacru (Editura Nemira, 1995).
139
62
alţii sau sunt persoane care au ajuns să slujească răul. Blasfemia trebuie să ştim că este în primul rând nu numai o
ofensă la adresa lui Dumnezeu ci la fel de bine un haos total. Blasfemia este una care vrea să lovească adânc în
ordinea şi sensul pe care Dumnezeu Tatăl le-a lăsat în această lume.140
Mai nou din istoria religiilor a apărut o altă disciplină: filosofia religiilor. Ei bine în filosofia religiilor se
încearcă într-un anume fel să se ajungă la a detecta care este gradul de înţelepciune la care au ajuns diferite religii
pe parcursul timpului. Acest lucru este bun dar trebuie să ştim că sunt mai multe religii care nu şi-au propus
deloc să ajungă la înţelepciune. Este greu de crezut că religiile primitive sunt preocupate de înţelepciune.
„Cercetători în studiul religiei au mutat atenţia, însă, asupra interpretării antropologice şi psihologice a miturilor
şi riturilor, precum şi a funcţiilor acestora în existenţa omului şi societate. Nu există, aşadar, consens în
înţelegerea conceptului de filosofia religiei. După cum sublinia Brian Davies, dezacordurile sunt ambivalente,
fiind legate deopotrivă de natura filosofiei, dar şi de natura religiei. Importantă nu este confruntarea acestor
puncte diferite de vedere, ci interdependenţa lor în crearea viziunii complexe asupra conceptului de filosofia
religiei.”141
Riscul haosului religios este unul mare şi real. Aceasta fiindcă în istoria religiilor am putut vedea că sunt
mai mulţi care nu vor în nici un fel de meargă după
- bunul simţ,
- decenţă,
- moralitate,
- sens
- şi noimă.
În istoria religiilor au fost mai multe mentalităţi pervertite şi chiar bolnave. Ori studiindu-i în mod
sistematic pe aceştia trebuie să ştim că foarte uşor putem să ajungem şi noi la haos religios. Este un haos nociv
care ne strică sufletul şi ne perverteşte relaţia cu Dumnezeu.
Haosul religios ajunge să se manifeste de multe ori în cele mai crude feluri:
- violenţă,
- război,
- terorism,
- răzbunare
- sau chiar sadism.
Ştim în acest sens că terorismul practicat în orientul mijlociu este unul care este justificat religios.
Teroriştii islamici sunt unii care susţin că practică terorismul în numele lui Dumnezeu (Allah).
Haosul în religie poate fi văzut din faptul că mai multe popoare consideră că magia este un lucru sfânt şi
bun. Este ca şi cum ei pur şi simplu uită că magia este opera diavolului. „Credinţa în mana reprezintă un prim
stadiu magico-religios. În insulele oceanice, mana are în primul rând semnificaţia de putere impersonală, dar este
văzută şi ca: influenţǎ, forţǎ, glorie, inteligenţǎ, dominaţie, divinitate, capacitate, putere extraordinarǎ, adorare şi
profetizare. Mana înseamnǎ o putere misterioasǎ şi activǎ, supranaturalǎ, care posedǎ eficacitate, onoare,
bogǎţie şi poate fi legatǎ de persoane, acţiuni sau de cele mai diverse lucruri. La numeroase populaţii ale lumii s-
au descoperit termeni echivalenţi cu cel de mana, iar Gerardus Van der Leeuw ajunge sǎ le descopere în
concepte provenind din diverse culturi: dao chinezesc, Ρta în hinduismul vedic, asha la iranieni în religia lui
Zarathustra, ma’at la vechii egipteni şi moira la vechii greci. Mana, potrivit lui R. R. Marett, este o putere
impersonalǎ care determinǎ apariţia sacrului şi instituie numeroase tabuuri ce-l separǎ de profan.”142
Este evident că acolo unde
- magia,
- astrologia,
- necromanţia
- sau ghicitul
ajuns să fie considerate elemente religioase nu putem să nu vorbim decât de haos.
Haosul religios este tentant pentru cei în care nu mai există speranţă de mântuire. Fiindcă răul este de
mai multe ori făcut de oameni mai uşor decât binele ceea ce putem vedea este că haosul religios ajunge să se
propage în lumea noastră mult mai uşor decât ordinea şi disciplina. Aceasta este un lucru care ne dă de gândit şi
trebuie să ne facă să luăm în calcul cât de departe pot merge lucrurile în probleme de religie.
140A se vedea Radu Teodorescu, Blasfemia sau cine sunt duşmanii lui Dumnezeu Tatăl (Cugir, 2022).
141
142
63
Totuşi ceea ce trebuie să ştim este că în ceea ce priveşte religiile menirea istoricului religiilor nu este de a
crea şi mai mult haos decât este ci la fel de bine de a sistematiza cunoştinţele religioase: „Wilhelm Schimdt
reprezintă şcoala monoteismului primitiv. Monoteismul constituie forma primitivă a religiei şi se explică printr-o
revelaţie de la care vor deriva toate celelalte religii printr-o evoluţie regresivă. Wilhelm Schmidt ajunge, în cartea
sa Der Ursprung der Gottesidee (Originea ideii de divinitate), la concluzia că există trei mari etape în evoluţia
culturală a societăţii primitive: a) primitivă (stadiul culegerii fructelor naturale); b) primară (stadiul lucrării şi
cultivării pământului) şi c) secundară (stadiul amestecului între culturi primare şi primitive).”143
Este evident că la un anumit nivel dacă te apuci serios de studiul istoriei religiilor vei găsii mult haos.
Tendinţa de a te face şi tu parte din acest haos este destul de mare fiindcă haosul religios pentru unii este o mare
ispită şi tentaţie.
După cum am spus sistematizarea cunoştinţelor de istoria religiilor este un fapt care ajunge să ne facă să
facem ordine în istoria religiilor. Aceasta fiindcă în istoria religiilor se simte nevoie de ceva
- sistematic,
- liniar,
- ordonat
- şi bine pus la punct.
Când oamenii cumpără şi citesc cărţi de istorie a religiilor evident că ei nu vor numai informaţie ci vor:
- sens,
- înţeles
- şi noimă.
Acest lucruri pur şi simplu de multe ori lipsesc că istoria religiilor. Ce sens şi noimă vom găsii în cultul
soarelui la azteci care scoteau inima din oamenii ce erau jertfiţi soarelui? Evident că nici unul. Totuşi sunt şi
practici care se poate spune că au un anume sens în istoria religiilor deşi în sine sunt lucruri ciudate. Ştim că
egiptenii au fost unii care mumificau trupurile mai ales ale regilor şi oamenilor de statut social înalt. Acest lucru
fiindcă ei considerau că în acest fel mumificaţiilor li se asigura nemurirea trupească.
Este ciudat pe noi contemporanii să ajungem să mumificăm trupuri umane. Ei bine ştim că pentru
egiptenii antici acest lucru era o normalitate.144
Lumea religiilor este una care în mod evident ar fi trebuit să lupte împotriva haosului din lume. Realitatea
este că de multe ori diferitele religii ale lumii au ajuns
- adepte,
- unele care au propagat
- şi unele care au susţinut
haosul din lumea noastră.
Poate a venit vremea să punem lucrurile în ordine şi să ne dăm seama că trebuie să facem ordine în
istoria religiilor. A ajunge să propagi haosul prin intermediul religiilor este cu adevărat un lucru demonic. De ce?
Fiindcă demonii sunt prin excelenţă fiinţe ale haosului şi dezordinii.145
Sunt mai multe lucruri care au dus la apariţia haosului religios şi evident că istoricul religiilor este menită
să le descopere şi să le studieze: „Descoperirea inconştientului (Sigmund Freud) foarte importantă pentru studiul
miturilor şi simbolurilor, precum şi conceptul de inconştient colectiv şi teoria arhetipului (Carl Gustav Jung).
Pentru Sigmund Freud, ideile religioase nu sunt o rămăşiţă a experienţei ori rezultatul reflecţiei, ci simple iluzii,
împlinirea unor dorinţe ale omenirii, iar Dumnezeu este „un tată mai autoritar”. Funcţia psihologică de regres
infantil este departe de a explica în adâncime sentimentul religios, credinţa, atitudinile şi comportamentele
religioase ale omului. William James vine în religiologie cu un fundament psihologic, nu de teologie sau istoria
religiilor, prin urmare îl interesează sentimentele religioase şi impulsurile religioase. Atât religia, cât şi psihologia
se unesc în credinţa că există forţe în afara conştiinţei individuale care aduc mântuirea, numai că psihologia le
vede ca subconştiente şi imanente, iar teologia creştină ca transcendente, supranaturale şi ale lui Dumnezeu.
Psihologul american al religiei nu judecă, ci descrie varietatea experienţelor şi atitudinilor religioase în cartea sa
The Varieties of Religious Experience (Varietăţile experienţei religioase).”146
Prin urmare a fi un istoric al religiilor autentic înseamnă a lupta împotriva haosului din lume dar mai ales
din istoria religiilor. Aceasta fiindcă am putut vedea că în istoria religiilor există destul de mult haos.
143
144A se vedea Cartea egipteană a morţilor (Bucureşti, 2018).
145A se vedea Radu Teodorescu, Combaterea haosului şi a anarhiei (Cugir, 2021).
146
Mircea Itu, Filosofia și istoria religiilor (București, 2004) p. 17-18.
64
Istoria religiilor poate să ne formeze caracterul pentru a vedea care sunt cauzele umane pentru care
anumite religii au părut în lume. Religiile sunt unele care este bine să ştim că se contrazic de multe ori nu numai
cu alte religii ci la fel de bine cu sine. Islamul pretinde că este o religie a păcii dar islamul a declanşat poate cele
mai sângeroase conflicte religioase. Aceasta ca să nu mai amintim de cruciadele catolice care ştim că au fost
războaie făcute în numele lui Iisus. „Direcţia sociologică de studiu al religiei a fost continuată de Marcel Mauss şi
Henri Hubert, dar sublimată de Max Weber şi Joachim Wach. Émile Durkheim reduce religia la un fapt social.
Pentru el, religia este proiecţia existenţei sociale. Totodată, savantul francez descrie totemismul ca o formă
elementară a religiei. Pleacă de la supranatural şi de la mister. Pe de altă parte, el mizează pe diferenţa radicală şi
absolută dintre sacru şi profan, două realităţi paralele, care nu comunică între ele. Sacrul este definit ca o forţă
anonimă, impersonală, manifestată sub forma totemului. Rezultatele au fost confirmate de discipolii lui
Durkheim, Henri Hubert şi Marcel Mauss, în special în sfera magiei şi a sacrificiului.”147
Doi moralişti discutau într-o zi.
- Ştii ce?
- Ce?
- Istoria religiilor este un mare haos.
- De ce?
- Fiindcă cu greu poţi accepta că omul a căzut aşa de jos în religie.
- Oare?
- Da.
- Adică?
- În istoria religiilor vei găsii cele mai ciudate idei şi practici.
- Şi ce are acest lucru cu morala noastră?
- Are.
- De ce?
- Fiindcă morala pleacă din religie.
- Crezi?
- Da.
- De multe ori nu sunt sigur.
- În antichitate morala era pusă pe seama zeilor.
- Ştiu.
- Azi este pe pusă pe seama lui Iisus.
- Şi nu este aşa?
- Ba da.
- Idea este alta.
- Care?
- Dacă religia este stricată şi morala este stricată.
- Aici sunt de acord.
- Ceea ce este mai trist este că sunt mulţi care studiind istoria religiilor ajuns să îşi însuşească haosul din
ea.
- Nu ştiu ce să spui.
- Trebuie să fim cât se poate de atenţi în sens moral cu istoria religiilor.
- De ce?
- Fiindcă sunt mulţi istorici ai religiilor care justifică şi chiar susţin practicile imorale din ea.
- Nu ştiam.
- Ba da.
- Chiar atât de departe au mers lucrurile?
- Din nefericire da.
- Şi care trebuie să fie atitudinea noastră în acest sens?
- Una de a nu fi stringenţi.
- Nu te înţeleg.
- Te voi face să înţelegi.
- Chiar te rog.
147
65
- Este vorba de o poveste adevărată.
- Te ascult.
- Era un preot care predica la un moment dat.
- Frumos.
- În predică a menţionat cuvintele Sfântului apostol Pavel.
- Care?
- „Podoaba femeilor să nu fie împletirea părului şi întrebuinţarea lucrurilor de aur sau îmbrăcarea
veştmintelor; ci omul cel ascuns al inimii, care stă în nestricarea duhului blând şi lin; aceasta este
înaintea lui Dumnezeu de mult preţ.”
- Interesant.
- Preotul mai apoi şi-a terminat predica.
- Şi ce a urmat?
- A venit la el după slujbă o doamnă.
- Părinte putem să vorbim?
- Da.
- V-a ascultat predica.
- Şi va plăcut?
- Da.
- Mă bucur.
- Dar nu am înţeles un lucru.
- Care?
- Cum să mă îmbrac eu potrivit stării mele sociale?
- Îţi voi spune cum.
- Cum?
- Îmbracă-te pentru societate în aşa fel ca după ce ai plecat dintr-un loc să nu îşi mai aducă nimeni
aminte cum erai îmbrăcată.
- Înţeleg.
- Sau mai pe scurt: îmbracă-te în aşa fel încât să nu fie nimic bătător la ochi.
- Vai părinte vă mulţumesc.
- Pentru nimic.
- Şi care este morala pentru noi a întâmplării.
- În istoria religiilor sunt mult prea multe lucruri stringente.
- Aşa este.
- Trebuie să fie evitat tot ceea ce este stringent.
- Dar se poate?
- Se poate fiindcă noi cei de azi nu mai suntem păgâni.
- Aşa este.
- Realitatea că nu mai putem influenţa religiile din trecut.
- Sunt de acord.
- Dar istoricul religiilor poate să influenţeze cum sunt percepute aceste religii în prezent.
- Dacă eşti istoric al religiilor şi prezinţi şintoismul japonez cu simpatie vor fi mulţi cititori de-ai tăi
care vor începe să simpatizeze şi ei cu şintoismul.
- Mi se pare logic.
- Oamenii nu vor să vadă haosul din istoria religiilor.
- Dar ce vor?
- Vor să vadă o prezentare coerentă a acesteia.
- Ca moralist ştii foarte bine cu se pune problema istoriei religiilor.
- Este de datoria noastră.
- De ce?
- Fiindcă morala şi religia se presupun una pe alta.
- Te salut.
- Şi eu te salut.148
66
Istoria religiilor poate să creeze mulţi adepţi ai haosului dacă nu este bine şi sistematic prezentată.
Trebuie să ştim acest lucru când sunt foarte mulţi care caută repere. Istoricii evident că se vor uita la istoria
religiilor ca la un reper. Nu trebuie să fie dezamăgiţi şi trebuie să fie învăţaţi să evite haosul din istoria religiilor.
„Aspectele specifice ale explicării raţionaliste a religiei sunt următoarele potrivit lui Juan Martín Velasco:
reîntoarcerea la explicarea originii prin frică şi admiraţie copleşitoare în faţa realităţilor naturale; ignoranţa şi
viclenia clasei sacerdotale; compararea credinţelor orientale şi arhaice cu creştinismul pentru impunerea
superiorităţii acestuia şi stabilirea unei religii naturale a raţiunii, având un conţinut redus la afirmarea existenţei
unei fiinţe supreme şi la practicarea unei morale fondate pe raţiunea omului1. În ceea ce-l priveşte pe Immanuel
Kant, ar trebui adăugate şi concepţiile sale deistă, criticistă şi transcendentalistă, precum şi cea cu privire la
supremaţia moralei în religie.”149
CONCLUZII
În urmă cu mai mulţi ani ca seminarist creştin ortodox şi mai apoi ca student teolog m-am avântat şi eu
în studiul istoriei religiilor. Am devenit familiar cu nume cunoscute ca Emilian Vasilescu, Mircea Eliade şi Ioan
Petru Culianu. Totuşi în urma studiului istoriei religiilor de mai multe ori am devenit bulversat. Am fost
bulversat fiindcă nu am putut crede cât de departe au mers lucrurile în istoria religiilor. Am aflat cu stupoare că
sunt mulţi care nici nu Îl recunosc pe Iisus ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Am devenit familiar cu concepte cheie
ale orientului extrem ca:
- nirvana,
- karma,
- guru,
- reincarnare,
- mocşa
- sau bodisattva.
La fel de bine fiindcă manualele pe care le-am folosit au fost extrem de bine scrise am putut să constat că
istoria religiilor care este bine prezentată poate să fie extrem de ispititoare şi de tenantă. Pe baza faptului că un
simplu studiu al istoriei religiilor nu poate să te influenţeze în relaţia ta cu Iisus mi-am putut da seama că acest
lucru nu este întru totul adevărat. Istoria religiilor are în ea o putere
- de seducţie,
- ispititoare
- şi de tentaţie.
Istoria religiilor este în acest sens concomitent transcendentală şi imanentă: „nu este ilogică echivalenţa
dintre transcendenţă şi imanenţă sau între dincolo şi aici (spaţial) pentru că nu ne mai aflăm în planul logicii
formale, ci în sfera logicii religiei, o logică nouă, simbolică, dar nu în linie matematică, ci încărcată de sens.
Totuşi, transcendenţa nu se reduce la nivelul spaţial, dar pe de altă parte diferenţa dintre om şi Dumnezeu nu
mai justifică atotputernicia lui Dumnezeu şi faptul că el este Totul, Întregul, aşa cum teismul afirmă cu tărie.
Panteismul propune abolirea principiului contradicţiei, un exemplu ilustru fiind transcenderea opoziţiei dintre
finit şi infinit. Un contraargument faţă de panteism îl reprezintă concepţia că lumea nu este perfectă, ci are doar
grade de perfecţiune. Totuşi, panteismul nu se referă la întreg totalmente, ci esenţialmente. Acuza din partea
criticismului este dură şi nefondată: panteismul ar fi o formă pervertită şi confuză de teism.”150
Studiind istoria religiilor tinzi de multe ori să fi părtinitor şi acest lucru de multe ori nu este în favoarea
lui Iisus. Iisus însă rămâne Cel care în istoria religiilor a adus monoteismul la nivel de acceptare mondială:
„politeismul pune accent pe diferenţă şi multiplicitate, având la bază credinţa în mai mulţi zei, în vreme ce
henoteismul (kathenoteismul) sau credinţa în mai mulţi zei, fiecare fiind pe rând zeu suprem, dacă nu o trecere
spre monoteism, este o încercare de organizare a pantheonului zeilor prin principii ca: opţiunea şi libertatea. Deşi
exista în religiile indigene şi arhaice, monoteismul (credinţa într-un singur zeu) a fost impus de religiile clasice
(iudaism, creştinism şi islam) drept sistemul superior în religie.”151
Când am început să scriu această carte am pendulat dacă titlul este să fie Riscurile istoriei religiilor sau
Pericolele istoriei religiilor. De ce? Fiindcă cu adevărat ajunsă pe mâna cui nu este tare în credinţă istoria religiilor
poate să producă mult rău. Totuşi în sine istoria religiilor nu este periculoasă în sensul deplin şi total al
149
150Idem p. 22.
151Ibidem p. 24.
67
cuvântului. De ce? Fiindcă ea este la un anumit nivel formată din mai multe informaţii şi trebuie să ştim că
omului nu trebuie să îi încălcăm dreptul la informaţie. Sunt mai mulţi studenţi care în marile universităţi ale lumii
studiază istoria religiilor ca simplă informaţie. Ar fi bine dacă toţi am face aşa însă după cum am spus trebuie să
ştim că sunt mulţi care sunt influenţaţi de ceea ce află şi studiază în istoria religiilor. Cu privire la istoria religiilor
şi la studiu ei trebuie să mergem după proverbul românesc care spune: apa trece pietrele rămân. Cu alte cuvinte nu
trebuie să fim influenţaţi de ceea ce aflăm din istoria religiilor. Acest lucru este foarte importat şi asupra lui am
insistat mai mult în paginile acestei cărţi.152
Vom da mai jos un exemplu despre cum istoria religiilor a ajuns să influenţeze filosofia modernă:
„deismul susţine că Dumnezeu este Creatorul, dar s-a retras după Creaţie şi nu mai intervine în lume. Deismul se
regăseşte în religiile Africii. Prin raportare la creştinism, deismul filosofic este o concepţie mecanicistă asupra lui
Dumnezeu, neagă Sfânta Treime, dumnezeirea lui Iisus Hristos şi miracolele. Cea mai ilustră formă a deismul
este transcendentalismul lui Immanuel Kant. Filosoful de la Königsberg neagă validitatea dovezilor clasice ale
teismului şi postulează existenţa lui Dumnezeu ca o lege morală implicită. Criticismul kantian a derivat în
agnosticism la Hamilton şi Mansel, filosofi care l-au inspirat pe Spencer, dar într-o formă de panteism sau mai
curând în teofanism în idealismul german al lui Fichte, Schelling şi Hegel. Cu toate acestea, criticismul
transcendental al lui Immanuel Kant a tins spre agnosticism şi spre conceperea creştinismului ca nondogmatic,
clădit pe baza solidă a moralei, socotit, printr-o exagerare subiectivistă, singura religie morală: „Dar în religia
morală (şi dintre toate religiile cunoscute, numai religia creştină merită acest nume) e un principiu fundamental
că fiecare trebuie să facă tot ceea ce depinde de el pentru a deveni mai bun şi numai când omul a întrebuinţat,
pentru a deveni mai bun, dispoziţia primitivă spre bine, îi e îngăduit să spere că o cooperaţie superioară va
desăvârşi ceea ce nu e în puterea sa”. Kant deduce existenţa lui Dumnezeu din legea morală. Pentru Kant locul
religiei este nu în limitele, ci în graniţele raţiunii.”153
Ceea ce am dorit să adresăm cu această carte este că istoria religiilor la fel de bine poate să fie riscantă.
Sunt foarte puţini istoriei ai religiei care au ajuns să îşi ridice problema riscurilor din istoria religiilor. Cei mai
mulţi istorici ai religiilor scriu ca şi cum nu ar exista nici un fel de risc în această disciplină. Prin urmare putem să
citim despre
- demonolatria păgânilor,
- panteismul indian,
- artele marţiale chinezeşti
- templele antice
- sau primitivismul african
fără de nici o problemă şi nelinişte.
Personal nu cred acest lucru. Cred că a venit vremea să ne dăm seama de toate aceste riscuri pe care
istoria religiilor le aduce şi pe care am încercat să le prezentăm în această carte.
Dacă mai mulţi din mediul istoric şi mai ales al istoriei religiilor vor devenii conştienţi de aceste riscuri ei
bine cartea noastră va devenii un succes. Nu ne-am propus în această carte să băgăm frica în cei care sunt
pasionaţi de istoria religiilor ci doar să le atragem atenţia cu privire la ce ar putea ieşii din studiul istoriei religiilor.
Este clar că în istoria religiilor există mult conflict. Unul dintre cele mai vechi este cel dintre teism şi
panteism. „Tradiţia teistă a religiilor clasice insistă asupra dependenţei absolute a universului de Dumnezeu.
Viziunea unificatoare, integratoare şi panteistă a religiilor cosmice pune accentul pe armonia universului, pe
întrepătrunderea dintre acesta şi Dumnezeu. În filosofie, Spinoza propune Substanţa, Fichte - Eul Absolut,
Schelling - Absolutul, Hegel - Ideea Absolută. Aceste două sisteme nu trebuie confruntate, căci nu sunt opuse, ci
complementare. A vedea conflictul între teism şi panteism este ca şi cum am miza pe separaţia radicală şi
partizanală dintre religie şi ştiinţă. Asemenea confruntări nu sunt în beneficiul omului. De asemenea, religiile
cosmice au fundament istoric, iar religiile istorice au o importantă variantă cosmică mai ales prin mistica lor.”154
Prin urmare această carte nu şi-a propus să demonizeze – sau să arunce în desuetudine – istoria religiilor.
Ceea ce ne-am propus este să luăm în calcul faptul că sunt mai multe aspecte:
- negative,
- problematice,
- chestionabile,
- riscante
152 (Autor colectiv) Religiile lumii (Editura Herald, 2021).

153
154 Idem p. 27.
68
- şi reprobabile ale istoriei religiilor.
Ne-am propus să scriem această carte mai ales pe fondul globalizării din zilele noastre care de mai multe
ori încearcă un fel de
- nivelare
- egalizare
- şi aducere la un numitor comun
a lumii religioase. Globalizarea în probleme de religie trebuie să ştim că este un lucru rău şi care trebuie să fie
evitat. De mai mute ori globaliştii sunt persoane care fac recurs la istoria religiilor şi găsesc puncte de asemănare
dintre diferite religii pentru ca în acest sens să justifice actele lor – de mult ori nesăbuite – de globalizare.
Emilian Vasilescu arată că religia este „un ansamblu de credinţe, sentimente, reguli morale şi rituri
provenite din conştiinţa indivizilor sau a colectivităţilor, ce se află în legătură cu o fiinţă supremă sau cu mai
multe fiinţe superioare de care depind.”155 Este adevărat că dacă vom studia istoria religiilor mai atent – cum a
făcut-o Mircea Eliade – vom găsii mai multe lucruri comune în istoria religiilor.
- Crezul în supranatural,
- sacrul,
- răul,
- binele,
- adevărul
- sau nevoia de mântuire sub o formă sau alta
sunt cu toate lucruri pe care le vom găsii la toate marile religii ale lumii. Totuşi trebuie să ştim că din studiul
istoriei religiilor se poate vedea că diferenţele dintre religii sunt mai mari decât similaritatea dintre ele.
Prin urmare cine se avântă în studiul istoriei religiilor trebuie să fie conştient de riscurile pe care le-am
prezentat aici. Sunt mai mulţi care când vine vorba de istoria religiilor sunt mai mult ca într-un fel de vânătoare
medievală de vrăjitoare.156
Istoria religiilor este un domeniu vast care cuprinde peste 7000 de ani şi probabil că a început cu primii
oameni creaţi Adam şi Eva. A nega total importanţa istoriei religiilor este fără doar şi poate o dovadă de
- ignoranţă,
- obscurantism,
- răutate
- şi neştiinţă.
Această carte nu este împotriva istoriei religiilor şi a receptării ei în societatea noastră ci mai mult o
dovadă a faptului că avem nevoie de istoria religiilor dar într-o înţelegere profund creştin ortodoxă. În acest sens
de multe ori se poate vedea că religia a evoluat pentru ca mai apoi din nefericire şi involueze şi să ajungă să facă
mult rău omului.
„Ulterior, în istorie, religia a ajuns să desemneze reguli, interdicţii şi practici religioase. Cicero derivă
cuvântul „religie” de la relegere, cu semnificaţiile de „a recita”, „a repeta”. Obligaţia faţă de zei este esenţială şi
nu fenomenul religios. Atitudinea omului faţă de zei contează. În plină tradiţie a antichităţii, Cicero definea
religia ca îndeplinirea datoriei faţă de zei. Democrit reduce religia la un rezultat al zbuciumului sufletesc şi o
expresie a fricii de puteri superioare. Ulterior religio se va referi la ritualuri pentru a deveni expresia legăturii
personale a omului cu divinitatea. Pentru Fericitul Augustin, religio nu este un sistem al credinţei, nici o formă
instituţionalizată, ci adorarea lui Dumnezeu. Cercetarea este enunţată de el prin două demersuri: de Deo (despre
Dumnezeu) şi de anima (despre suflet), prima fiind scopul, iar a doua mijlocul. Pentru Toma d’Aquino religio
este expresia exterioară a credinţei, activitatea sufletului în sensul adorării lui Dumnezeu şi legătura ce uneşte
acest suflet cu Dumnezeu.”157
Iată prin urmare că se poate vorbii de o menire duală a istoria religiilor:
- istoria umană
- şi descoperirea lui Dumnezeu faţă de om.
155
Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p.
10.
156 Mai nou s-a emis teoria conform căreia unul dintre cei mai mari istorici al religiilor din toate timpurile, Ioan Petru Culianu, ar fi fost
eretic. Aceasta fiindcă el prezintă mai multe influenţe gnostice în cărţile sale. Putem vedea că Ioan Petru Culianu a fost şi el profund
influenţat de curente de gândire heterodoxe. Totuşi a spune că Ioan Petru Culianu a fost un eretic este mult prea mult. Culianu nu s-a
dezis de creştinismul ortodox în care a fost botezat chiar dacă a avut mai multe îndoieli de credinţă în ceea ce priveşte acest creştinism
al său. Raul Popescu, Ioan Petru Culianu: ipostazele unui eretic (Editura Eikon, 2017).
157
69
Este de folos să avem noţiuni elementare de istoria religiilor fiindcă ştim că istoria se repetă. La fel de bine
se poate vedea că de mai multe ori istoria religiilor s-a repetat. Cele patru coordinate fundamentale ale istoriei
religiilor
- monoteismul,
- politeismul
- dualismul
- şi panteismul
de mai multe ori au ajuns să se reformeze sub noi şi noi chipuri în istoria umană.158
Doi istorici ai religiilor discutau.
- Ştii ce cred?
- Ce?
- Că ceea ce facem noi este riscant.
- Este riscant că studiem istoria religiilor?
- Nu.
- Dar ce?
- Modul în care prezentăm istoria religiilor.
- De ce?
- Fiindcă dacă noi prezentăm adevărul trunchiat toată lumea ne va crede.
- Asta aşa este.
- Trebuie să prezentăm adevărul aşa cum este el.
- Dar nu se poate să nu ne prezentăm şi ceea ce credem noi despre adevărul religios?
- Asta este o altă problemă.
- Crezi?
- Da.
- De ce?
- Fiindcă a trunchia adevărul este tot unul cu a ajunge să minţi.
- Bine dar dacă ai informaţii trunchiate?
- Atunci nu este vina ta.
- Păi aşa ziceam şi eu.
- Ce?
- Adevărul religios poate să fie speculat.
- Şi în istoria religiilor?
- Da.
- Cum?
- Păi uită-te numai în creştinism.
- Adică?
- Sunt teologi creştin ortodocşi care sunt favorabili catolicismului.
- Ştiu asta.
- Şi ce vor face ei?
- Ce?
- Vor miza pe asemănările dintre ortodoxie şi catolicism.
- Nu pe diferenţe?
- Nu, evident că nu.
- Şi cum ne vezi tu pe noi istorii religiilor?
- Nu prea bine.
- De ce?
- Fiindcă avem o mare responsabilitate.
- Care?
- Să prezentăm lucrurile aşa cum au fost ele.
- Adică?
- Te voi face să înţelegi.
- Chiar te rog.
158 A se vedea Baruch Halpem, From gods to God: dynamic of iron age cosmologies (Mohr Siebeck, 2009).
70
- Îţi voi spune cu ce s-a confruntat în secolul IV Sfântul Ioan Gură de Aur.
- Cu ce?
- Pe vremea lui la Constantinopol era obiceiul ca femeile să umble sumar îmbrăcate.
- Chiar şi creştinele?
- Da.
- Nu ştiam.
- Sfântul Ioan Gură de Aur a încercat să le abată de la acest obicei.
- Cum?
- Le spunea în predici că ele sunt mai rău decât prostituatele.
- De ce?
- Prostituatele păcătuiesc în case şi femeile creştine sumar îmbrăcate păcătuiesc în public.
- Cum aşa?
- Ele nu fac imoralităţi în case ca prostituatele dar fac în public ceva mult mai rău.
- Ce?
- Ucid sufletele bărbaţilor.
- Cum?
- Fiindcă prin îmbrăcămintea lor sumară aprind patima în sufletul bărbaţilor.
- Şi ce legătură are aceasta cu istoria religiilor?
- Vezi tu istoricii religiilor de multe ori nu crede în ceea ce scriu dar scriu lucruri frumoase despre
religii heterodoxe.
- La fel ca şi creştinele din Constantinopol?
- Da, prin istoria religiilor dacă vrei poţi să deschizi apetitul faţă de alte religii decât cea creştin
ortodoxă.
- Asta aşa este.
- Prin urmare noi istoricii religiilor avem o misiune foarte grea.
- Istoria religiilor nu poate să fie desfiinţată.
- Aşa este.
- Dar trebuie să aibă foarte bine definiţi parametri în care este realizată.
- Şi care sunt aceşti parametri?
- Să fie mai mult o lecţie de istorie şi nu o lecţie de dogmatică.
- Înţeleg ce vrei să spui.
- Mă bucur.
- Că istoria religiilor poate să fie riscantă mi-am dat şi eu seama.
- Cum?
- Sunt mai multe religii necreştine şi este mult mai uşor să scrii despre ele decât despre Hristos.
- Ce?
- Când scrii despre Hristos nu trebuie să ajungi să saturezi pe cititori.
- Da. Aşa fac sectanţii.
- Lumea este saturată de un Hristos sectar şi ieftin.
- Un Hristos comercial.
- Da un Hristos care se vinde pe piaţă.
- Deci se poate ca Hristos din istoria religiilor să nu fie Hristosul adevărat?
- Da.
- Bine de ştiut.
- Să ştii că mi-a fost de mare folos această discuţie.
- Şi mie.
- Mă bucur să am purtat-o.
- Şi eu.
- Ar trebuii să mai discutăm de mai multe ori.
- Aşa o să facem.
- Foarte bine.159
71
Sperăm ca rândurile acestei cărţi să deschidă noi orizonturi pentru cei care studiază istoria religiilor şi să
ne fie de folos în acest sens. Am voit să prezentăm în această carte faptul că istoricul religiilor nu trebuie să fie
influenţat în sens negativ de istoria religiilor în aşa fel încât sfinţenia zilei de Paşti şi a nopţii de Crăciun pe care le
simţeam de când eram mici să nu fie afectate cu nimic. Trebuie să fim atenţi la fel de bine ca evlavia noastră
creştin ortodoxă să nu fie afectată de studiul istoriei religiilor. Sunt din ce în ce mai mulţi istorici ş teologi creştin
ortodocşi care studiind istoria religiilor simt că evlavia lor faţă de Hristos scade. Ei bine acest lucru poate să fie
evitat dacă devenim conştienţi că sunt mai multe riscuri ale istoriei religiilor pe care este bine să le cunoaştem.
Studiul istoriei religiilor trebuie să ne facă să creştem în evlavia faţă de Hristos fiindcă ne dăm seama de
unicitatea şi finalitatea ultimă a Mântuitorului Hristos.160
160A se vedea Radu Teodorescu, Evlavia în creştinismul ortodox (Cugir, 2016).

72

Riscurile Istoriei Religiilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Riscurile Istoriei Religiilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RADU TEODORESCU

RISCURILE ISTORIEI RELIGIILOR

1 https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_religiilor (accesat pe 04.10.2023).

7 Umberto Eco idem.

RISCUL HETERODOXIEI SAU LA RENUNŢĂRII LA CREDINŢA CREŞTIN ORTODOXĂ

9 Umberto Eco apud https://www.diane.ro/2016/02/umberto-eco-murit-citate.html (accesat pe 04.10.2023).

lumii/religii/cateva-probleme-istoria-religiilor-71790.html (accesat pe 04.10.2023).

21A se vedea Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui (Bucureşti, 1994).

lumii/religii/cateva-probleme-istoria-religiilor-71790.html (accesat pe 04.10.2023).

lumii/religii/cateva-probleme-istoria-religiilor-71790.html (accesat pe 04.10.2023).

43 A se vedea Monah Serghie, Dumnezeu: o certitudine (Galaţi, 2022).

RISCUL INFLUENŢELOR HETERODOXE

În ceea ce priveşte influenţele oamenii se împart în două categorii:

62 https://cerculnoica.wordpress.com/2007/11/16/mantuirea-dupa-noica/ (accesat pe 04.01.2024).

65 A se vedea Denis de Rougemont, Parte diavolului (Bucureşti, 1994).

67 Preot Nicolae Cojocaru Ziarul lumina 06.01.2011 apud https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/sacru-si-religios-la-

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/sacru-si-religios-la-mircea-eliade-17283.html accesat pe 05.01.2024).

sincretism-181999.html (accesat pe 04.10.2023).

70 Preot Nicolae Cojocaru Ziarul lumina 06.01.2011 apud https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/sacru-si-religios-la-

73 Nicușor Deciu Ziarul Lumina 07.07.2023 apud https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/secularizare-si-

RISCUL COMPARATISMULUI EXAGERAT ŞI EXACERBAT

84 A se vedea Nicolae Achimescu, Religii în dialog (Editura Trinitas, 2006).

RISCUL INDIFERENTISMULUI RELIGIOS

Mircea Eliade, Nostalgia originilor, p. 23-24.

118 Idem Petru Guran.

RISCUL CONFUZIEI ŞI A HAOSULUI RELIGIOS

152 (Autor colectiv) Religiile lumii (Editura Herald, 2021).

160A se vedea Radu Teodorescu, Evlavia în creştinismul ortodox (Cugir, 2016).

S-ar putea să vă placă și