Omul Religios: Între Minimalism Duhovnicesc, Dilemă Morală Şi Posibilitate de Dialog Interreligios

RADU TEODORESCU
OMUL RELIGIOS: ÎNTRE MINIMALISM DUHOVNICESC,

DILEMĂ MORALĂ ŞI POSIBILITATE DE DIALOG
INTERRELIGIOS
Cugir 2024
1
CUPRINS
Introducere
1. Omul religios: o constantă în istoria religiilor
2. Omul religios este totuşi un minim de viaţă duhovnicească creştin ortodoxă
3. Este omul religios un om moral?
4. Varietăţile morale şi mistice ale omului religios
5. Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om sau de ce majoritatea oamenilor de declară religioşi
6. Omul religios autentic este deschis dialogului interreligios
Concluzii
2
INTRODUCERE
Omul religios este unul dintre conceptele fundamentale ale istoriei religiilor. De ce? Fiindcă mai mulţi
istorici ai religiilor au putut vedea că în mai toate epocile şi timpurile istoriei omul în ansamblu a fost religios,
adică sub o formă sau alta a crezut în ceva (zei, dumnezeu, supranatural, transcendent etc). Ştim că sunt mai
multe definiţii ale omului:
- homo sapiens, adică omul care gândeşte,
- homo faber, adică omul care creează unelte de lucru,
- homo economicus, adică omul economic,
- homo viator, adică omul care călătoreşte etc.
Nu în cele din urmă filosoful neelandez Gherardus van der Leeuw a lansat în secolul XX sintagma homo
religiosus, adică omul religios: „homo religiosus (în traducere română om religios) este un termen care definește
omul ca o ființă religioasă, care acceptă existența unei realități sacre, supranaturale, dincolo de hotarele acestei
lumi. În această concepție, religia este considerată o trăsătură naturală a oamenilor.
Autorul expresiei „homo religiosus” a fost istoricul și filozoful neerlandez Gerardus van der Leeuw
(1890-1950), care în lucrarea Phänomenologie der Religion (1933) l-a opus termenului „homo negligens”:
„Putem înțelege, prin urmare, definiția realizată de juristul Masurio Sabino: «religiosus est, quod propter
sanctitatem aliquam remotum ac sepistum a nobis est». Iată exact în ceea ce constă sacrul. Folosiți-l întotdeauna:
acesta este elementul principal al relației dintre om și supranatural. Etimologia cea mai veridică derivă cuvântul
religio din relegere, ce înseamnă a observa, a fi atent; homo religiosus este opusul lui homo negligens.” 1
Am găsit că este bine să scriem o carte despre omul religios fiindcă după cum spunea Plutarh în
antichitate omul în istorie a trăit fără civilizaţie, folosirea banilor, fără să cunoască scriul sau fără să fie emancipat
ştiinţific dar niciodată omul nu a trăit fără un dumnezeu sub o formă sau alta. Potrivit lui Mircea Eliade, omul
religios „crede întotdeauna în existența unei realități absolute, sacrul, care transcende această lume, dar care se
manifestă în ea și care o sfințește și o face reală”. Filozoful român credea că numai un om religios este un om
capabil să-și dezvolte întreaga capacitate mentală și să o folosească. Gândirea lui Eliade se caracterizează prin
opoziția dintre sacru și profan, prin accentul pus pe epocile arhaice, prin ontologia arhaică ascunsă în spatele
tuturor fenomenelor religioase, prin considerarea omului arhaic ca model al omului religios și, în general, prin
credința în existența unor arhetipuri de bază și eterne, manifestate sub formă de hierofanii, de simbolistică, de
mituri și de ritualuri, prin care omul ia contact cu sacrul și cu manifestările istorico-comparative și
fenomenologice ale sacrului în diferite tradiții religioase.”2
Prin urmare este bine să ştim că începând cu religiile primitive şi continuând cu cele monoteiste ei vine
credinţa religioasă este o constantă. Omul simte nevoie să creadă în supranatural chiar dacă de mai multe ori
acest supranatural îmbracă forma:
- miturilor,
- superstiţiei,
- ereziei,
- naivităţii
- sau primitivismului.
Ceea ce se poate remarca în acest sens este că până şi primitivii – care resping în ansamblu civilizaţia – au
o religie.
Cu privire la acest om religios trebuie să ştim că sunt două alternative:
1. să considerăm că este un lucru bun şi pozitiv fiindcă omul crede în ceva
2. sau din contră să respingem aceste credinţa ale omului fiindcă sunt multe prea generice şi subiective.
În acest sens Mircea Eliade spunea: „scopul ultim al istoricului religiilor este să înţeleagă – şi să-i ajute şi
pe alţii să înţeleagă – comportamentul omului religios (homo religiosus) şi universul său mental, ceea ce nu este
uşor.”3
1 Gerardus van der Leeuw, Phänomenologie der Religion (1933), ediție tradusă în italiană, Fenomenologia della religione, Boringhieri, Torino,
2002, p. 30 apud https://ro.wikipedia.org/wiki/Homo_religiosus (accesat pe 16.12.2023).
2 Mircea Eliade, Sacrul și profanul https://ro.wikipedia.org/wiki/Homo_religiosus (accesat pe 16.12.2023).
3 Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, (traducere din limba franceză) Brânduşa Prelipceanu ediţia a III-a, (Bucureşti, Edit. Humanitas,
2005), p. 122.
3
Nu este greu să înţelegem pe omul religios fiindcă în sens biblic omul a fost creat după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu. Dacă omul are în sine chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este bine să ştim că în nici
un fel el nu se va putea sustrage acestei meniri sau destin de a fi aproape de Dumnezeu. Totuşi ceea ce s-a putut
vedea în istoria religiilor este că au fost mai mulţi care au venit cu propriile idei şi concepte despre Dumnezeu şi
existenţa Sa şi în acest punct religia unică şi primordială a ajuns să se rupă şi să apară mai multe religii. Totuşi în
esenţă elementul omului religios nu a dispărut. Teologul ortodox Adrian Boldişor spunea în acest sens: „homo
religiosus se raportează mereu la Fiinţă, revelaţia primordială păstrată de el asigurându-i participarea la aceasta.
Homo religiosus vede natura ca fiind încărcată cu valoare religioasă. Echivalând cu Fiinţa, sacrul descoperit în
Univers îi prezintă omului însăşi Fiinţa.”4
Omul religios este o provocare pentru orice teolog creştin ortodox şi orice istoric al religiilor. Aceasta
fiindcă după cum ştim sunt mai multe religii în lumea noastră şi au fost şi mai multe în trecut. Unele religii nu
vor să ştie una de alta în timp ce altele sunt în dialog. Ceea ce se poate vedea este că deşi s-au rupt între ele ei
bine în toate religiile omul a păstrat un fel de religiozitate
- mistică,
- profundă,
- transcendentă
- şi chiar ascetică.
Extrem de rar în istorie omul a ajuns un ateu total şi deplin. „Omul religios descoperă sacrul ca pe o
realitate absolută care transcende lumea, dar care se manifestă în lume. Potrivit lui Eliade, homo religiosus din
civilizaţiile religioase şi de la popoarele care nu cunosc scrisul este, ca şi cel din marile religii, capabil să descopere
sacrul. [...] Eliade a exploatat arheologia comportamentului omului religios prin studierea arhetipului şi a
simbolului.”5
Prin urmare omul religios este unul care a variat în istorie şi în geografie dar în cele din urmă se poate
vedea un imbold al său spre Dumnezeu sub o formă sau alta. Evident că au fost şi încă mai sunt religii
demonolatre însă ele nu au fost la nivel colectiv niciodată unele care au vorbit de adorarea demonilor
- pe faţă,
- deschis
- pentru toată lumea.
Ceea ce am dorit să facem în această carte este să avem o privire pozitivă asupra omului religios din toate
timpurile şi din toate locurile. Fiindcă în cele din urmă este bine să fi un om religios. Ateismul este la polul opus
al omului religios şi ştim că Sfântul psalmist David îl numea nebun pe ateu: „zis-a cel nebun întru inima sa: nu
este Dumnezeu.”
Dacă ateismul este nebunie ei bine omul religios este înţelepciune sau mai bine spus primul stadiu al
înţelepciunii.6 S-a scris mult în acest sens despre omul religios şi trebuie să ştim că acest lucru este bun fiindcă
ajută la o unificare a viziunii despre omul religios. Omul religios este un om care îi recunoaşte
- nevoia
- şi dependenţa
lui de supranatural chiar dacă aceste supranatural este înţeles diferit de la popor la popor sau de la persoană la
persoană.
Totuşi ceea ce trebuie să ştim este că nu trebuie să supra-evaluăm pe omul religios. Aceasta fiindcă omul
religios sau simplul stadiu de a fi religios fără facerea de fapte bune şi credinţa în Hristos nu poate să te
mântuiască. „Homo religiosus este omul societăţilor tradiţionale. Faptele religioase din diferite culturi aparţin
comportamentului lui homo religiosus. Pentru Mircea Eliade, ca şi pentru Rudolf Otto, sacrul are o valoare
universală, fiind o noţiune cu semnificaţie a priori. Sacrul este mai presus de toate noţiunile pe care le putem
formula cu referire la el. Are o calitate unică şi absolută: aceea de real, fiind echivalent al realităţii. El poate fi
definit şi ca „sentimentul religios”, reprezentând centrul oricărui demers hermeneutic în definiţia lui homo
religiosus. Omul religios este, pentru Eliade, omul sacru. Pentru homo religiosus, esenţa precede existenţa.” 7
4
Adrian Boldișor, Raportul dintre Homo religiosus și omul creștin în gândirea lui Mircea Eliade https://philarchive.org/archive/BOLRDH
(accesat pe 16.12.2023).
5
Julien Ries, Sacrul în istoria religioasă a omenirii, traducere din limba italiană de Roxana Utale (trad. din italiană), Iaşi, Edit. Polirom,
2000, p. 73 apud Adrian Boldișor, Raportul dintre Homo religiosus și omul creștin în gândirea lui Mircea Eliade
https://philarchive.org/archive/BOLRDH (accesat pe 16.12.2023).
6 A se vedea Nicu Gavriluţă, Vasile Bănescu, Homo religiosus şi simulacrele realităţii (Cluj-Napoca, 2019).
7
(accesat pe 16.12.2023).
4
Omul religios este unul care este atât de influenţat de religiozitatea lui că ajunge să creeze o civilizaţie
bazată pe crezurile lui religioase. Iată cum ceea ce spunea Gerhardus van der Leeuw este adevărat: omul este
religios în fiinţa lui şi acest lucru el ajunge să îl reflecte în viaţa din jurul lui. „Hierofaniile, ca manifestări ale
sacrului, sunt cele mai importante realităţi pentru homo religiosus, deoarece profanul singur nu semnifică nimic,
având valoare doar dacă revelează sacrul. Procesul de depistare al hierofaniilor este destul de dificil, dar orice
fenomen este, în potenţă, hierofanic.”8
Doi istorici ai religiilor discutau într-o zi.
- Ştii ce am aflat?
- Ce?
- Care este moto-ul sau logo-ul istoriei religiilor.
- Care?
- Homo religiosus.
- Homo religiosus?
- Da.
- Adică omul religios.
- Cum aşa?
- Istoria religiilor are o constantă.
- Care?
- Că religie sub o formă sau alta a existat în toată istoria omului.
- Şi pentru aceasta se spune că omul este religios?
- Da.
- Interesant.
- Totuşi trebuie să ştii un lucru.
- Care?
- Fără Hristos nu există mântuire.
- Asta o ştiu.
- Deci omul religios poate să fie o noţiune deşartă.
- De ce?
- Fiindcă dacă nu este Hristos el nu valorează mult.
- Nu ştiu ce să zic.
- Omul religios este unul care diferă în istorie şi geografie.
- Mi-am dat seama.
- Dar el se aseamănă în sensul că crede în ceva supranatural.
- Şi păgânii credeau în ceva.
- Aşa este.
- Dar era o credinţă pervertită.
- Sunt de acord.
- Atunci ce valoare mai poate să aibă omul religios?
- Una mică.
- Sunt de acord.
- Ştii la ce mă face să mă gândesc acest om religios?
- La ce?
- La un fel de încremenire în proiect.
- Adică?
- Omul religios are un proiect.
- Dar nu îl duce la final?
- Da.
- Nu ştiu ce să zic.
- Ca să înţelegi mai bine îţi voi spune o întâmplare din Bucureşti în România.
- Te ascult.
- Este una care este cât se poate de sugestivă.
- Da?
- Da.
8
Idem.
5
- Bine.
- Era un om care avea mare frică să zboare cu avionul.
- Înţeleg.
- La timpul respectiv avion îi spunea la aeroplan.
- Continuă.
- Prietenilor lui le spunea că este curajos.
- Mi să îmi fie frică să zbor?
- Da, ziceau prietenii.
- Nici un caz.
- Dar nu te-ai suit niciodată în aeroplan.
- Mă voi suii.
- O voce din mulţime s-a ridicat şi i-a spus.
- Ce?
- Domnule eu sunt pilot.
- Da?
- Da.
- Şi?
- Dacă nu vă este frică să zburaţi vă invit să zburaţi cu mine.
- O voi face.
- A doua zi pilotul avea un zbor din Pipera.
- Şi te sui cu mine?
- Nu, în nici un caz.
- Îţi este frică?
- Nu.
- Şi atunci?
- Nu vreau să urc.
- Întâmplarea a făcut că pilotul a trebuit să anuleze zborul.
- Curajosul nostru a respirat uşurat.
- Vezi că eşti fricos au spus prietenii lui.
- De ce să fiu fricos?
- Fiindcă nu ai avut curajul să zbori.
- Am avut curaj dar zborul a fost anulat.
- Ţi-a fost frică.
- Mie să îmi fie frică?
- Da.
- În nici un caz.
- Deci vezi aşa este şi cu omul religios.
- Adică?
- El susţine că este credincios lui Dumnezeu.
- Dar în realitate nu este.
- De ce?
- Fiindcă sunt mult prea multe religii în lume.
- Aşa este.
- Atâta timp cât sunt mai multe religii în lume este greu să credem în autenticitatea omului religios.
- Aşa este.
- Totuşi este bine să fi un om religios decât un ateu.
- Oare?
- Da.
- De ce?
- Fiindcă există o ierarhie a valorilor.
- Ştiu asta.
- Ţi-am spus cum îl privesc eu pe omul religios.
- Aşa îl privesc şi eu.9
9 Din Grigorie Comşa, 1000 de pilde pentru viaţa creştină (Arad, 1929).
6
Am putut vedea mai sus că omul religios este mai multe un simulacru al religiei fiindcă el crede diferit şi
divers dar foarte rar hristic şi ortodox. În acest sens Mircea Eliade spunea: „Sacrul nu implică credinţa în
Dumnezeu, în zei sau în spirite. El este, şi o repet, experienţa unei realităţi şi izvorul conştiinţei de-a exista în
lume. Ce este această conştiinţă care ne face oameni? Este rezultatul acestei experienţe a sacrului, rezultatul
împărţirii ce se operează între real şi ireal. Dacă experienţa sacrului este esenţialmente de ordinul conştiinţei, este
evident că sacrul nu se va recunoaşte din «afară». Numai prin experienţa interioară îl va recunoaşte fiecare în
actele religioase ale unui creştin sau ale unui «primitiv».”5 Sacrul echivalează cu realul, fiind revelaţia acestuia, cel
ce dă sens vieţii omului. Pentru homo religiosus, prima intuiţie a Fiinţei reprezintă manifestarea sacrului. Sacrul se
manifestă în lume prin hierofanii, iar acestea sunt echivalente cu o forţă dintr-o realitate transumană. Însăşi
etimologia cuvântului „hierofanie” ne explică faptul că sacrul se arată şi se manifestă. „Vorbind în general, nu
există experienţă religioasă fără intervenţia simţurilor; orice hierofanie reprezintă o nouă inserţie a sacrului în
mediul cosmic înconjurător, dar hierofania nu aboleşte în niciun fel normalitatea experienţei sensibile.” 10
CAPITOLUL 1
OMUL RELIGIOS: O CONSTANTĂ A ISTORIEI RELIGIILOR
În această carte am ales să avem o privire pozitivă asupra omului religios chiar dacă acest lucru este mai
reprobabil într-un anume sens. Ceea ce putem să vedem în istoria religiilor este că chiar şi păgânii aveau o religie.
Este adevărat că această religie este
- pervertită,
- cu susul în jos,
- stricată
- şi deformată.
Păgânii de multe ori acţionau aşa fiindcă ei erau dublaţi de crezurile lor religioase. „În viziunea lui Eliade,
religia nu presupune obligatoriu credinţa în Dumnezeu sau în alte zeităţi, dar implică experienţa sacrului, ea
referindu-se aproape întotdeauna la aspectele transcendente. Transcendentul este perceput ca putere şi trans-
istoricitate.”11
Mai mulţi istorici ai religiilor au încercat să facă un fel de ierarhie a religiilor. S-a putut vedea astfel că
religiile au o ierarhie ascendentă:
- religii primitive,
- religii panteiste,
- religii politeiste,
- religii dualiste
- şi în cele din urmă religii monoteiste.
Se poate citii aici un fel de ascendenţă a religiei pe care este bine să o descifrăm chiar dacă ele sunt
încâlcite şi în istorie nu s-au dezvoltat sistematic.
„În viziunea lui Eliade, putem vorbi de homo religiosus numai dacă ne situăm în universul lui. Doar dintr-o
astfel de poziţie putem aprecia valorile omului religios şi creaţiile sale spirituale. Metoda lui Eliade este reluată şi
fixată în principalele sale puncte: putem vorbi de o realitate numai dacă ne găsim în interiorul ei, dacă îi
înţelegem modurile de alcătuire şi funcţionare, în cazul de faţă fiind vorba de lumea lui homo religiosus.”12
Omul religios există de la primii oameni Adam şi Eva numai că de mai multe ori el a orbecăit în
interiorul
- superstiţiilor,
- ereziilor,
- falsităţii,
- minciunii
- şi chiar a fanteziei.
10
Mircea Eliade, Încercarea labirintului. Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, traducere din franceză de Doina Cornea, Bucureşti, Edit.
Humanitas, 2007, p. 150 apud Adrian Boldișor, Raportul dintre Homo religiosus și omul creștin în gândirea lui Mircea Eliade
https://philarchive.org/archive/BOLRDH (accesat pe 16.12.2023).
11 Adrian Boldișor, Raportul dintre Homo religiosus și omul creștin în gândirea lui Mircea Eliade https://philarchive.org/archive/BOLRDH
(accesat pe 16.12.2023).
12 Idem.
7
„O dată aşezaţi în perspectiva omului religios aparţinând societăţile arhaice, putem constata că Lumea
există pentru că a fost creată de zei, şi că existenţa însăşi a Lumii «spune» ceva, că Lumea nu este nici mută, nici
opacă, nu este ceva inert, fără sens şi fără scop. Pentru omul religios, Cosmosul «trăieşte» şi «vorbeşte», iar viaţa
Cosmosului este o dovadă a sfinţeniei sale, deoarece a fost creat de zei, iar zeii se înfăţişează oamenilor prin
intermediul vieţii cosmice.”13
Este totuşi un lucru cât se poate de evident că putem să îl studiem pe acest om fiindcă el istoric de mai
multe ori s-a justificat în ceea ce a crezut şi ceea ce făcut. La fel de bine mai există un lucru pentru care trebuie să
îl credităm pe omul religios: lucrarea demonică. De mai multe ori demonii au lucrat şi au ajuns să îl înşele pe om.
Într-un anume fel primii oameni au fost înşelaţi de demon când au pierdut raiul. La fel de bine demonii pot să îl
înşele şi pe omul religios.14
Evident că a ajunge
- să îl studiem
- şi să îl înţelegem
pe omul religios este de mai multe ori un lucru riscant. De ce este riscant? Fiindcă putem s fim şi noi
- influenţaţi
- şi motivaţi
de crezurile şi de contextul său de viaţă.
Totuşi este bine să ştim că trebuie să fim deschişi spre omul religios şi să ajungem să ne dăm seama de ce
a ajuns să creadă într-un anume fel şi care sunt factorii au l-au adus acolo unde este el acum în
- crezurile
- şi ideile sale religios.
Despre omul religios Mircea Eliade spunea: „«deschiderea» spre Lume îi îngăduie omului religios să se
cunoască şi în acelaşi timp, să cunoască Lumea, iar această cunoaştere este pentru el nepreţuită, pentru că este
«religioasă», pentru că se referă la Fiinţă.”15
Omul religios pe mai mulţi istorici a ajuns să îi fascineze. Aceasta fiindcă omul religios este unul care de
multe ori este extrem de creativ. Sunt mai multe
- idei,
- crezuri,
- idealuri
- sau aspiraţii
ale omului religios pe care mai înainte de a le condamna este bine să le cunoaştem şi să le înţelegem. 16
Totuşi este bine să ştim că concepţiile religioase nu se negociază deşi sunt mai mulţi care au ajuns să
negocieze ceea ce cred şi modul în care se raportează la Dumnezeu.
Omul religios trebuie să ştim că este
- divers,
- complex
- şi uneori chiar complicat.
După sfinţii părinţi este bine să ştim că sunt mai mulţi oameni religioşi care sunt sub influenţa demonilor.
Sunt demonii cei care ajung să ne atace şi să ne ducă spre religii ciudate şi uneori chiar anarhice. Totuşi, nu
putem să dăm vina numai pe demoni în ceea ce îl priveşte pe omul religios. De ce? Fiindcă sunt multe alte
- raţiuni
- şi motive
prin care omul religios ajunge să se unească cu aceşti demoni. Totuşi este de apreciat că omul chiar dacă de mai
multe ori s-a aflat sub influenţa demonilor a continuat să creadă în Dumnezeu sau zei sub o formă sau alta.
Omul religios este o realitate ce poate să fie văzută ca un fir roşu străbătând toată istoria lumii. Zei,
demiurgi, eroi salvatori, eroi mesianici sau destine divine cu toate sunt elemente pe care omul a ajuns să ne
proiecteze sub o formă sau alta în istorie. Toate acestea au o motivaţie ce este bine să o cunoaştem mai înainte
de a spune că toate aceste crezuri ale omului religios sunt înşelăciuni demonice şi să religiile omului religios sunt
demonice.
(accesat pe 16.12.2023).
14 A se vedea Mănăstirea Paraclitu, Demonii şi lucrările lor (Galaţi, 2007).
2005), p. 125.
16 A se vedea Caius Claudius Cuţaru, Homo religiosus în viziunea lui Mircea Eliade (Cluj-Napoca, 2013).
8
Teologul Adrian Boldişor spunea despre omul religios: „în viaţa omului religios totul avea o semnificaţie
religioasă, de la cele mai elementare acţiuni şi trăiri, până la cele mai complexe comportamente ce par omului
modern lipsite de valenţe sacre. Se ajunge până la sacralizarea vieţii fiziologice, la îmbibarea cu valoare religioasă
a actelor de zi cu zi. Omul religios avea în prim-plan ideea că orice acţiune a sa, orice gest şi orice cuvânt nu-şi
epuizează semnificaţia în această lume, ci îşi are corespondentul în planul transuman. Pentru homo religiosus,
Universul este deschis atât spre realitatea sacră transumană, cât şi spre el. De asemenea, omul este deschis spre
Lume încât relaţia sa cu sacrul e vie şi poate lucra la sacralizarea Cosmosului.” 17
Ceea ce se poate spune despre omul religios este că sub o formă sau alta el a ajuns să aspre spre sacru.
Aceasta fiindcă ştim că mai toate
- religiile,
- confesiunile
- şi sectele
religioase aspiră la sacru. Sacrul este o noţiune universală pe care trebuie să o recunoaştem încifrată în aceste
sisteme religioase ale omului religios.
Mircea Eliade spune în acest sens: „oricare ar fi contextul istoric în care se încadrează, homo religiosus crede
întotdeauna în existenţa unei realităţi absolute, sacrul, care transcede această lume, unde totuşi se manifestă,
sanctificând-o şi făcând-o reală. Homo religiosus crede că originea vieţii este sacră şi că existenţa umană îşi
actualizează toate potenţele în măsura în care este religioasă, adică în măsura în care participă la realitate. Zeii au
creat omul şi Lumea, Eroii civilizatori au desăvârşit Creaţia, iar istoria tuturor acestor lucrări divine şi semidivine
s-a păstrat în mituri. Reactualizând istoria sacră, imitând comportamentul divin, omul se instalează şi rămâne în
preajma zeilor, adică în real şi în semnificativ.” 18
Prin urmare este bine să ştim că sunt mai multe care sunt constante în aspiraţiile omului religios:
- sacrul,
- mântuirea,
- eliberarea,
- păcatul,
- supranaturalul,
- transcendentul
- sau imanentul
sunt lucruri pe care putem să le vedem în istoria omului religios şi în mersul său prin lume.
Omul religios a simţit din toate timpurile că trebuie să îşi găsească un loc sacru unde să se adune şi să se
poată ruga. De la templul păgân la biserica creştină trebuie să ştim că mai toate religiile au un spaţiu
- sacru,
- special
- şi deosebit
în care se roagă şi se adună pentru a fi în legătură cu transcendentul.
La fel de bine din cele mai vechi vremuri omul religios a simţit nevoia să jertfească pentru Dumnezeu sau
zei. Prin urmare trebuie să ştim că nu numai biserica creştin ortodoxă jertfeşte euharistia ci la fel de bine şi
păgânii jertfeau zeilor şi idolilor. 19
Opus omului religios este omul areligios care nu vrea să ştie de religie dar nici nu o prigoneşte. Aceasta
fiindcă ştim că există două feluri de ateism:
1. ateism pasiv care se ţine numai pentru sine
2. şi ateism activ care prigoneşte pe cei care cred în Dumnezeu după cum au făcut sovieticii.
Mircea Eliade spunea în acest sens: „pentru omul areligios, sacrul este o piedică în calea libertăţii sale.
Omul nu va deveni el însuşi decât în clipa în care va fi în întregime demistificat şi nu va fi cu adevărat liber decât
după ce-l va fi ucis pe ultimul zeu […]; omul areligios descinde din homo religiosus, fiind în cele din urmă rezultatul
unui proces de desacralizare a existenţei umane.”20
(accesat pe 16.12.2023).
2005), p. 153.
19 A se vedea Constantin Galeriu, Jertfă şi răscumpărare (Bucureşti, 1991).
2005), p. 177.
9
Omul religios este prin urmare un lucru pe care istoricii religiilor îl studiază pentru ca să îl putem şi noi
înţelege. Sunt mai multe lucruri care au dus la apariţia şi naşterea unei anumite religii. Ei bine ceea ce vom
încerca să pledăm în această carte este că mai înainte de a condamna o anumită religie trebuie să înţelegem acea
religie din perspectiva omului religios. „Savantul accentuează faptul că omul areligios nu are o structură, o
configuraţie proprie, ci este format dintr-o serie de negări şi refuzuri. Cu toate că îşi doreşte o ruptură radicală de
existenţa precedentă, omul areligios este frământat şi obsedat de realitatea de care s-a lepădat. Niciodată această
realitate nu dispare total din existenţa sa, deşi, prin felul în care se comportă, omul areligios pare a fi rupt de homo
religiosus din care descinde. Multe gesturi, fapte, forme ale limbii pe care o vorbeşte, structuri de comportament
ale omului modern păstrează şi repetă acţiuni iniţiatice ce caracterizau pe homo religiosus. Chiar vizionarea unui
film sau citirea unei cărţi presupun scenarii ce se raportează la lumea aceasta, prin descoperirea unei lumi
imaginare.”21
Doi istorici francezi discutau într-o zi.
- Şi ce mai faci?
- Studiez?
- Ce?
- Istoria religiilor.
- Da?
- Da.
- Frumos.
- Este.
- Şi cum ţine pare?
- Citesc un autor care spune aşa.
- Ce?
- Că omul religios este o constantă în istoria religiilor.
- Adică?
- 99% din cazurile istoriei omul a fost religios.
- Sub o formă sau alta?
- Da.
- Nu ştiam asta.
- Ba da.
- Şi ce înseamnă?
- Înseamnă că omul nu este total pierdut.
- De ce?
- Dacă chiar în împrejurări vitrege ale istoriei (exil, război, prigoană etc) omul a simţit că este bine să
aibă o religie este un lucru pozitiv.
- Crezi?
- Sunt convins.
- Deplin?
- Da.
- De ce?
- Fiindcă eu cred în om.
- Dar omul de mai multe ori a eşuat.
- Aşa este.
- Şi atunci?
- Omul fiind creaţia lui Dumnezeu trebuie să fie privit cu înţelegere.
- De ce?
- Fiindcă în această lume nu operează numai el ci şi energii şi forţe oculte.
- Demonii?
- Da.
- Nu ştiu ce să spun.
- De ce?
- Am îndoieli.
21
(accesat pe 16.12.2023).
10
- Să nu ai.
- Adică?
- Ca să te fac să înţelegi îţi voi spune o întâmplare de la noi din Franţa.
- Te ascult.
- Era pe vremea Revoluţiei Franceze.
- Şi?
- Revoluţionarii în căutau pe preoţii care au colaborat cu regimul.
- De ce?
- Pentru a îi executa.
- Da?
- Da.
- Şi?
- Un preot a plecat din Paris şi s-a ascuns în satul său natal.
- Înţeleg.
- Ei bine revoluţionarii au venit după el.
- L-au găsit?
- Da.
- Şi?
- A fost dus în faţa judecăţii.
- Înţeleg.
- Te văd bătrân, a spus judecătorul.
- Aşa este, a răspuns preotul.
- Uite cum este republica noastră nu execută preoţi care au trecut de 60 de ani sau sunt bolnavi.
- Şi?
- Ce vârstă ai dumneata?
- Am 59 de ani şi 9 luni şi sunt sănătos.
- Dar arăţi mult mai bătrân.
- Vi se pare.
- Zi că ai peste 60 de ani şi te vom lăsa liber.
- Asta nu se poate.
- De ce?
- Ar fi o minciună.
- Şi?
- Eu nu am minţit în viaţa mea.
- În cele din urmă preotul a fost executat.
- A fost executat fiindcă aşa a ales el.
- Da.
- Mare curaj.
- Ei bine el era catolic dar chiar şi pe noi pe ortodocşi ne impresionează actul său.
- Asta aşa este.
- Vezi?
- Deci omul religios este capabil de lucruri măreţe?
- Da.
- Bine de ştiut.
- Da.
- Voi începe să studiez şi eu mai cu atenţie istoria religiilor.
- Foarte bine.
- Mi-ai deschis apetitul.
- Mă bucur.
- Sunt multe lucruri pe care vreau să le aflu.
- Istoria religiilor este vastă şi complexă.
- Îmi dau seama.
- Înainte de a condamna definitiv o religie trebuie să cunoşti şi să înţelegi acea religie. 22
22 A se vedea Grigorie Comşa, 1000 de pilde pentru viaţa religioasă (Arad, 1929).
11
Omul religios poate să fie întâlnit din societăţile primitive la cele mai emancipate şi mai evoluate. Trebuie
să ştim acest lucru fiindcă tendinţa este că considerăm că cei care nu sunt de o religie cu noi sunt
- inferiori,
- decadenţi
- şi retrograzi.
În acest sens vom vedea că sunt mai multe elemente creştine în multe alte religii şi trebuie să le
descifrăm. Mircea Eliade spunea în acest sens: „dar se pune problema să aflăm dacă tot ceea ce supravieţuieşte
din «mitic» în lumea modernă se prezintă numai sub formă de scheme şi de valori reinterpretate la nivel profan.
Dacă acest fenomen s-ar manifesta peste tot, ar trebui să cădem de acord că lumea modernă se opune radical
tuturor formelor istorice care au precedat-o. Dar chiar prezenţa creştinismului exclude această ipoteză:
creştinismul nu acceptă în niciun fel orizontul desacralizat al Cosmosului şi al vieţii, care este orizontul
caracteristic al oricărei culturi «moderne».”23
Prin urmare dacă mergem pe logica pozitivă a omului religios vom ajunge
- să apreciem,
- să observăm
- şi să constatăm
că până şi în formele cele mai decăzute şi mai primitive omul totuşi a avut o religie. Acest lucru este unul bun şi
ne spune că de multe ori demonii şi-au făcut lucrarea şi au ajuns să dividă umanitatea într-un fel sau alta prin
religii false. Acest lucru nu înseamnă că omul este absolvit de orice vină. Când un om trece la altă religie decât
cea creştin ortodoxă trebuie să ştim că el o face din propria lui voie şi nu este constrâns
- de nimeni
- şi de nimic.
Este adevărat că unii au văzut în creştinism o continuare a mitologiei păgâne. Mircea Eliade spunea în
acest sens: „[…] prin însuşi faptul că este o religie, creştinismul trebuie să conserve cel puţin un comportament mitic:
timpul liturgic, adică refuzul timpului profan şi recuperarea periodică a Marelui Timp, illud tempus al
«începuturilor».”24 Totuşi trebuie să ştim că se pot face mai multe paralele dintre creştinism şi alte religii. Aceasta
fiindcă la un anumit nivel este bine să ştim că religiile se aseamănă între ele. Este bine să fim pozitiv şi să căutăm
ceea ce se aseamănă în religii mai mult decât ceea ce
- le diferă,
- le deosebeşte,
- le separă
- şi le învrăjbeşte.
Aceasta fiindcă în cele din urmă omul este o fiinţă religioasă şi religia presupune
- comuniune,
- comunicare
- şi dialog.
Despre dialogul dintre religii vom vorbii în ultimul capitol al acestei cărţi.
Prin urmare, chiar dacă sunt mai multe religii ceea ce trebuie să ştim este că personajul central al istoriei
religiilor este Domnul Iisus Hristos: „pentru orice creştin, Iisus Hristos este un personaj istoric, iar nu unul
mitic, născându-se nu ca om în general, ci ca Persoană aparte. Experienţa creştinului are în centru imitarea lui
Hristos, modelul prin excelenţă, imitare ce se întruchipează în viaţa liturgică, având în centru Viaţa, Moartea şi
Învierea Lui. Creştinul trebuie să fie contemporan cu Hristos, timpul liturgic oferind această posibilitate, pentru
că nu mai este un timp profan, ci timpul sacru prin excelenţă.”25
Cei care nu vor să comunice cu cei din alte religii evident că nu fac decât să taie podurile de o posibilă
reconciliere dintre aceste religii. Sunt mulţi care adevărul este că sunt
- fanatici
- şi fundamentalişti
şi nu vor să ştie de alte religii fiindcă ei se consideră superior şi unici.
23 Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere (Editura Univers Enciclopedic, 2010) p. 20 apud Adrian Boldișor, Raportul dintre Homo religiosus și
omul creștin în gândirea lui Mircea Eliade https://philarchive.org/archive/BOLRDH (accesat pe 16.12.2023).
24 Mircea Eliade, Sacrul şi profanul (Bucureşti, 2005) p. 21. apud Adrian Boldișor, Raportul dintre Homo religiosus și omul creștin în gândirea lui
Mircea Eliade https://philarchive.org/archive/BOLRDH (accesat pe 16.12.2023).

(accesat pe 16.12.2023).
12
Creştinismul ortodox este unul care a pus în centrul istoriei pe Domnul Iisus Hristos şi acest lucru a
ajung să fie acceptat de toate religiile într-un anume fel fiindcă cronologia anilor se măsoară de la naşterea lui
Iisus: „Părinţii Bisericii n-au considerat Evangheliile ca fiind apocrife şi au fixat numărul lor la patru, cu oarecare
diferenţe între Evangheliile sinoptice şi cea după Ioan. Biserica a trebuit să răspundă unor erezii, precum cea
declanşată de Marcion, care susţinea existenţa unei singure Evanghelii, după Luca, transmisă pe cale orală.
Împotriva unor asemenea păreri, precum şi a celor care confundau viaţa Mântuitorului cu anumite povestiri
mitice, s-au ridicat Justin, Taţian, Clement Alexandrinul şi, mai ales, Origen.”26
Evident că sunt mai multe puncte dintre religii care sunt incompatibile unul cu altul. Aceasta fiindcă de
exemplu hinduismul şi budismul au ajuns să susţină reîncarnarea în care un suflet ajunge să trăiască mai multe
vieţi până la nirvana finală. O călugăriţă budistă spunea că acest lucru ar renaşterilor este asemenea unui lumânări
care se aprinde şi se stinge până când se termină. Când s-a terminat ei bine lumânarea a ajuns la nirvana.
Este clar că se pot face mai multe punct de legătură dintre mai multe religii dar în nici un fel nu trebuie să
facem un fel de amalgam religios care este menită să nivele toate religiile şi să le fac una şi acelaşi lucru. Sunt din
ce în ce mai mulţi adepţi ai sincretismului religios care au ajuns să amestece religiile şi să considere că religiile nu
sunt diferite ci de fapt sunt mutaţii ale unuia şi acelaşi lucru. Mircea Eliade a ajuns să studieze creştinismul cu
ochii mitologiei păgâne: „proclamând Întruparea, Învierea şi Înălţarea Cuvântului, creştinii erau convinşi că nu
înfăţişează un nou mit. În realitate, ei foloseau categoriile gândirii mitice. Ei nu puteau, fără îndoială, să
recunoască această gândire mitică în mitologiile desacralizate ale contemporanilor lor, păgâni culţi. Este însă
evident că, pentru creştinii de toate confesiunile, centrul vieţii religioase îl constituie drama lui Iisus Hristos. Deşi
întâmplată în istorie, această dramă a făcut cu putinţă mântuirea: reiterarea rituală a acestei drame exemplare şi
imitarea modelului suprem, revelat de viaţa şi învăţătura lui Iisus. Iar această comportare religioasă e solidară cu
gândirea mitică autentică.”27
Religiile sunt unele care operează cu mai multe lucruri comune:
- mituri,
- dogme,
- credinţe,
- doctrine
- sau soteriologii.
Totuşi este bine să nu le confundăm şi să ne dăm seama că ele sunt diferite ca şi conţinut şi mesaj. La fel
de bine nu trebuie să fim obsedaţi de mentalitatea prozelitismului. Aceasta fiindcă sunt mai mulţi care ajung să
studieze diferite religii şi să ajung să vrea să îi convertească pe cei care nu cred ca ei. Cazurile de convertire de la
o religie la alta sunt puţine dar totuşi sunt o constantă a istoriei religiilor. Dincolo de toate dacă polemizezi mult
cu alte religii în cele din urmă rişti şi tu să îţi pierzi propria religie. 28
Sunt mulţi care în zilele noastre ajung să studieze ce
- a preluat,
- a împrumutat
- şi a adoptat
creştinismul ortodox din alte religii.
Ştim că creştinismul ortodox este în acest sens tributar iudaismului din care a apărut: „timpul liturgic,
rămânând circular, include şi caracterul linear al istoriei: toate evenimentele de la creaţie şi până la sfârşitul lumii
se întâmplă o singură dată. Părinţii Bisericii au luptat împotriva diferitelor erezii care puneau accentul atât pe
acosmism şi ezoterism, cât şi pe mitologia păgână. Cu toate acestea, unele elemente s-au păstrat în scrierile
Bisericii, mai ales în Evanghelia după Ioan şi în unele Epistole pauline. La fel se poate vorbi şi de influenţa iudaică
asupra creştinismului.”29
Omul s-a simţit că este religios din cele mai vechi timpuri. Ceea ce nu a fost bine este că el a încercat să
adapteze religia după bunul lui plac. În antichitate de exemplu deşi existau mai mulţi zei care erau comuni, ceea
ce trebuie să ştim este că majoritatea zeilor erau diferiţi de la popor la popor şi de la regiune geografică la alta.
Totuşi se poate vedea şi la păgână că în vârful panteonului de zei exista câte un zeu suprem:
26 Idem.
27 Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, traducere de Paul G. Dinopol, prefaţă de Vasile Nicolescu, Bucureşti, Edit. Univers, p. 158 apud
(accesat pe 16.12.2023).
28 A se vedea Radu Teodorescu, Riscurile istoriei religiilor (Cugir, 2024).
(accesat pe 16.12.2023).
13
- Zeus la greci,
- Jupiter la romani,
- Zamolxe la daci,
- Wotan la germanici
- sau Perun la slavi.
se poate vedea că mai toate religiile antice aveau un zeu suprem ceea ce ne spune că în toate aceste religii păgâne
exista un sâmbure de monoteism. Totuşi deşi mai multe religii se aseamănă nu trebuie să considerăm că în cele
din urmă nu contează ce religie avem ci ceea ce este important este să avem o religie. Mircea Eliade spunea:
„Părinţii Bisericii „[...] au «creştinizat» simbolurile, riturile şi miturile asiatice şi mediteraneene, legându-le de o
«istorie sfântă». Această «istorie sfântă» depăşea în chip firesc cadrele Vechiului Testament şi îngloba acum Noul
Testament, propovăduirile Apospolilor şi, mai târziu, vieţile sfinţilor. Un anumit număr de simboluri cosmice –
Apa, Pomul şi Via, plugul şi securea, corabia, carul etc. – fuseseră deja asimilate de iudaism şi au putut fi destul
de uşor integrate în doctrina şi practica bisericii, dobândind un înţeles sacramental sau eccleziologic.”30
Sunt mai mulţi care justifică puzderia de religii şi se sisteme religioase prin faptul că Dumnezeu fiind
nevăzut în cele din urmă El este greu accesibil. Fiindcă nu este uşor accesibil în cele din urmă omul a trebuit să
vină cu noi
- formule,
- crezuri
- şi idei religioase
care să satisfacă nevoile lui pământeşti.
Că există un aspect htonic şi pământesc în religiile lumii nu este nici o îndoială. Totuşi Hristos nu a fost
inaccesibil fiindcă în formă umană El a venit spre om. În acest sens Mircea Eliade spunea: „s-a reproşat bisericii
catolice şi celei ortodoxe că au acceptat un număr atât de mare de elemente păgâne. Aceste critici erau oare
întotdeauna justificate? Pe de o parte, «păgânismul» nu a putut supravieţui decât creştinat, fie chiar numai şi
superficial. Această politică de asimilare a unui «păgânism» care nu putea fi nimicit nu constituia o inovaţie; însăşi
biserica primitivă acceptase şi asimilase o mare parte a calendarului sacru precreştin. Pe de altă parte, ţăranii, prin
însuşi modul lor de a exista în cosmos, nu erau atraşi de un creştinism «istoric» şi moral. Experienţa religioasă
specifică a populaţiilor rurale era alimentată de ceea ce s-ar putea numi «creştinismul cosmic». Ţăranii din
Europa înţelegeau creştinismul ca o liturghie cosmică. Mitul hristologic angaja deopotrivă destinele
Cosmosului.”31
Omul religios este un om care este bine să ştim că este prezent în mod ascuns chiar şi în secularism
fiindcă secularismul este unul care a ajuns să mascheze nevoile lui religioase prin
- ritualuri,
- mituri
- şi dogme
laice. În secularism se poate vedea la tot pasul freamătul religios. 32
La fel de bine un lucru care este comun în mai toate religiile lumii este ritualul de iniţiere. Fie că vorbim
de
- naştere,
- pubertate,
- moarte,
- maturizare
- sau contactul cu transcendentul
ei bine se poate vedea că există un fel de universalitate a iniţierii în mai toate religiile lumii. Trebuie să ştim de
acest lucru fiindcă sunt mulţi care nu vor să vadă ceea ce au în comun religiile ci mai mult
- ceea ce le divide,
- le separă
- le fragmentează
- şi le rupe unitatea organică.
(accesat pe 16.12.2023).
31 Idem.
32 A se vedea Radu Teodorescu, Secularismul: o ideologie fără Dumnezeu (Cugir, 2017).
14
Crezurile religioase au ajuns să modeleze chiar cultura popoarelor care au adoptata aceste religii. De
multe ori putem să vedem că aceste religii au ajuns să influenţeze cultura, civilizaţia sau chiar folclorul: „pe de
altă parte, toate aceste creaţii folclorice sunt impregnate de un spirit creştin, iar nu «păgân»: totul se învârteşte în
jurul mântuirii omului prin Hristos; în jurul credinţei, a speranţei şi a iubirii aproapelui, în jurul unei lumi care
este «bună», pentru că a fost creată de Dumnezeu-Tatăl şi pentru că a fost răscumpărată de Dumnezeu-Fiul; în
jurul unei existenţe umane nerepetabile, care nu este lipsită de semnificaţie; omul e liber să aleagă binele şi răul,
dar el nu va fi judecat numai după această alegere.”33
Doi istorici ai religiilor din Mexic discutau într-o zi.
- Şi ce mai faci?
- Bine.
- Mă bucur.
- Tu?
- Şi eu sunt bine.
- Ce mai studiezi?
- Ceva nou.
- Ce?
- Aztecii.
- Chiar?
- De ce?
- Încerc să îi înţeleg.
- Da?
- Da.
- De ce?
- Au fost un popor primitiv.
- Dar au avut şi o oarecare civilizaţie.
- Asta aşa este.
- Şi atunci?
- De multe ori mă întreb dacă a fost bine că coloniştii spanioli i-au exterminat?
- În ce sens?
- Ştim că aztecii nu erau creştini.
- Aşa este.
- Şi atunci de ce să le impui creştinismul cu forţa?
- Asta este o adevărată dilemă.
- Aşa este.
- Eu ştii ce cred?
- Ce?
- Într-un anume sens este bine să aztecii au devenit creştini.
- De ce?
- Fiindcă au făcut lucruri monstruoase.
- Te referi la sacrificiul uman?
- Da.
- Asta aşa este.
- Adică aztecii ucideau oameni şi încă mulţi în numele zeilor.
- Da erau unii care se spune că erau şi canibali.
- Şi atunci?
- Îţi voi spune ceva.
- Ce?
- Un lucru care nu îl ştii.
- Care?
- Este din istoria Mexicului.
(accesat pe 16.12.2023).
15
- Te ascult.
- Ştii cine este Ferdinand Cortez?
- Cel care a ocupat Mexicul.
- Da.
- Şi?
- Era un om extrem de determinat.
- Motivat?
- Da.
- Şi?
- Ei bine Cortez a ajuns în Mexic.
- Aşa şi?
- I-a întrebat pe oamenii lui.
- Ce?
- Cine vrea să mă urmeze în ţara aurului?
- Da, noi toţi, au răspuns oamenii lui.
- Bine atunci ne mai rămâne un singur lucru de făcut.
- Care?
- Să dăm foc corăbiilor cu care am venit.
- De ce?
- Fiindcă nu mai avem nevoie de ele.
- Bine.
- Corăbiile au fost arse.
- De ce?
- Fiindcă trebuia să moară orice speranţă de întoarcere acasă.
- Înţeleg.
- Şi apoi ştii ce au urmat.
- Da.
- Ce?
- Au ocupat Mexicul.
- Aşa este.
- Deci vezi în marile fapte de multe ori trebuie să te rupi total de trecut.
- Oare?
- Da.
- Aşa este.
- La fel trebuie să facem şi noi creştini.
- Adică?
- Trebuie să rupem toate legăturile cu acest pământ.
- Pentru ce?
- Pentru ca să fim orientaţi numai spre cer.
- Înţeleg.
- Mă bucur.
- Nu ştiam această atitudine a lui Cortez.
- O ştii acum.
- Se pare că a fost un om determinat.
- Hotărât vrei să spui?
- Da.
- Aşa este.
- Mă bucur că am purtat această conversaţie cu tine.
- Suntem istorici amândoi.
- Aşa este.
- Vezi?
- Mi-ai lămurit anumite lucruri.
- Foarte bine.34
16
La fel ca şi Cortez trebuie să fim cu toţii când voim să ieşim din ţara viciului şi să intrăm în ţara virtuţilor.
Românii sunt un popor creştin şi ei au simţit că creştinismul lor este unul cosmic. Mircea Eliade spunea în acest
sens: „am văzut cât de diferit este felul nostru de a privi viaţa şi spiritul nostru, faţă de cel latin. Înainte de toate,
suntem înclinaţi firesc către un «creştinism cosmic», ca să spun aşa. Simţim că totul pe lume stă sub vrajba iubirii
pentru Domnul nostru, că porumbeii pot fi botezaţi, iar copacii sunt fraţii noştri. Avem minunate cântece
populare despre fraternitatea dintre om («român») şi dealuri, păduri, animale – şi această frăţie nu există prin
puterea noastră, ci prin harul Domnului nostru. Nu-ţi poţi imagina cât de mare este rolul jucat de acest har în
Weltanschauung-ul nostru popular. Credem că totul este aşa, pentru că aşa a lăsat Dumnezeu. Există un minunat
proverb românesc care spune: «Suntem creştini aşa cum arborii sunt arbori şi păsările sunt păsări.» E ca şi cum
ar spune că suntem creştini pentru că suntem oameni. În româneşte, cuvântul «creştin» este identic cu acela de «om».
Un ţăran român crede că singura lui datorie e să fie «drept» şi «bun» («om drept», «om bun») şi, fiind aşa, e
creştin. Pentru el, creştinismul nu este o dogmă, un organism exterior de norme şi ameninţări – ci baza creaţiei,
singurul sens al acestei vieţi pământeşti. Din această cauză, străinii cred că suntem «fatalişti» sau «leneşi» sau
«indiferenţi din punct de vedere religios». Este o înţelegere total greşită a întregii probleme. Suntem doar
toleranţi şi umili. Este curios că biserica ortodoxă greacă nu are misiuni, nici propagandişti şi nici... Reformă.
Cred că este ceva de bun-simţ în asta. Nu credem în convertire, pentru că «să fii creştin este un lucru natural»,
«cum arborele este arbore», prin harul Domnului.” 35
CAPITOLUL 2
OMUL RELIGIOS ESTE TOTUŞI UN MINIM DE VIAŢĂ DUHOVNICEACĂ CREŞTIN

ORTODOXĂ
Când în secolul XX filosoful neelandez Gherardus van der Leeuw a venit cu conceptul lui homo
religiosus – adică cu conceptul că omul este o fiinţă religioasă în sine – ei bine au existat mari speranţe. Speranţe
poate nu le fel cu aselenizarea omului pe lună însă în orice caz istoricii religiilor au privit expresia ca pe o mare
victorie. Este descoperirea omului religios o victorie pentru creştinismul ortodox? Creştinismul ortodox
recunoaşte şi el că în
- firea,
- esenţa
- şi sinele
său omul este o fiinţă care este definită de legătura şi apartenenţa la Dumnezeu. Totuşi simplul fapt de a fi
religios nu este suficient pentru mântuire din punct de vedere creştin ortodox. Trebuie să credem şi în Domnul
Iisus Hristos.36
În sens creştin ortodox se poate spune că omul religios este – în termenii lui Adorno – o minima moralia
sau mai bine spus un minim de viaţă duhovnicească.37 Iată de ce nu trebuie
- să ne facem iluzii,
- să avem mari aşteptări
- şi să ne amăgim
cu privire la omul religios. Mircea Eliade – unul dintre cei mai mari istorici ai religiilor din lume spunea despre
sine: „Ceea ce totuşi îmi lipseşte este o viaţă religioasă sinceră şi totală, o experienţă religioasă. Uneori, mă simt un «bun
creştin», chiar unul ortodox, dar aproape întreaga mea viaţă trece dincolo de creştinism. […] Totuşi, un lucru m-a
ţinut întotdeauna legat de biserică – participarea. Participarea împreună cu comunitatea sacrală, sau întru Sfântul
Duh, ori întru tradiţie, nu ştiu încă. Dar simt că fără această experienţă colectivă şi miracol voi fi un traviato. Iar
dilema mea actuală e aceasta: dacă numai prin participare la un corp spiritual putem ajunge un «echilibru neutru»
în viaţa noastră religioasă şi putem nădăjdui la mântuire, atunci ce se poate spune despre admirabila voinţă
religioasă a necredincioşilor? Nu pot să cred că ei, deoarece sunt nebotezaţi, sunt dincolo de Hristos, dincolo de
35 Mircea Eliade, Europa, Asia, America... Corespondenţă, volumul al II-lea, I-P, cuvânt înainte, îngrijirea ediţiei şi indice de Mircea
Handoca, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2004, p. 175 apud Adrian Boldișor, Raportul dintre Homo religiosus și omul creștin în gândirea lui
Mircea Eliade https://philarchive.org/archive/BOLRDH (accesat pe 16.12.2023).
36 A se vedea Radu Teodorescu, Hristofania: arătări ale Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos în vieţile sfinţilor creştin ortodocşi (Cugir, 2022).
37 A se vedea Andrei Pleşu, Minima moralia (Bucureşti, 2013).
17
adevărata religie. Şi, dacă oricine poate ajunge la acest uimitor standard fără ajutorul bisericii creştine şi al
învăţăturii creştine, atunci convingerea mea despre participarea sacrală este sau relativă, sau falsă.”38
Prin urmare este bine să ştim că în sens creştin ortodox este bine că eşti un om religios, că ai o anumită
convingere religioasă însă acest lucru nu este suficient. Sunt mulţi care se complac în acest stadiu din care nu mai
vor să iasă. Dacă omul religios nu vrea să ştie mai nimic de Hristos evident că faptul în sine a de a fi religios nu îi
ajută şi nici nu îl mântuieşte. Aceasta fiindcă trebuie să ştim că de multe ori omul religios nu caută mântuirea prin
Hristos – adevărata mântuire – ci consideră că ea poate să fie obţinută prin multe alte religii sau avataruri. Iată ce
spune în acest sens Mircea Eliade: „ne întrebăm dacă această dorinţă de a transcede propriul nostru timp,
personal şi istoric, şi de a ne cufunda într-un timp «străin», fie el extatic sau imaginar, va fi vreodată extirpată. Cât
timp dăinuieşte această dorinţă, putem spune că omul modern mai păstrează, încă, măcar anumite rămăşiţe ale
unei «comportări mitologice». Urmele unei astfel de comportări mitologice se descoperă şi în dorinţa de a regăsi
intensitatea cu care am trăit, sau cunoscut, un lucru pentru prima oară; de a recupera trecutul îndepărtat, epoca
beatifică a «începuturilor». După cum trebuia să ne aşteptăm, avem de-a face cu aceeaşi luptă împotriva
Timpului, cu aceeaşi speranţă de a ne scutura povara «Timpului mort», a Timpului care striveşte şi ucide.” 39
Sunt mai mulţi istorici au religiilor care au încercat un fel de
- romanţare,
- mitizare,
- idealizare
- şi conceptualizare
a omului religios. Omul religios în acest sens trebuie să ştim că poate să fie chiar şi păgânul care crede în zei şi
respectă anumite norme de viaţă păgâne. Totuşi acest lucru nu este suficient. Aceasta fiindcă ştim că atunci când
creştinii au apărut ei bine păgânii în loc să îi tolereze
- i-au persecutat,
- prigonit,
- torturat
- şi exterminat.
De ce? Fiindcă păgânii nu au voit să fie scoşi din
- confortul
- şi comoditatea
propriei religiozităţi, care ştim că era una decadentă şi retrogradă. 40
Omul religios trebuie să ştim că nu este unul care vrea să depună prea mult efort. Este cu adevărat un
lucru imposibil să mergem în Orientul Mijlociu şi să le spunem musulmanilor de acolo că trebuie să se boteze
pentru a se mântuii. Aceasta fiindcă ei cred că prin Mohamed deţin adevărul absolut. Chiar dacă omul religios
face anumite nevoinţe pentru religia lui ei bine ele nu sunt de mare folos. Musulmanii au o lună de Ramadam şi
cel puţin odată în viaţă trebuie să facă un pelerinaj la Mecca. Totuşi raportat la creştinismul ortodox trebuie să
ştim că aceste nevoinţe sunt minime. Ar fi destul să facem o comparaţie cu marii nevoitori creştin ortodocşi:
- Sfântul Antonie cel Mare,
- Sfântul Onufrie cel Mare,
- Sfântul Atanasie cel Mare
- Sau Sfântul Petru Athonitul
pentru a ne da seama câtă nevoinţă există în creştinismul ortodox. Aşa se face că omul a ajuns la un stadiu de
desacralizare: „desacralizarea lumii e destul de uşor de explicat în societăţile occidentale constituite pe temeliile
creştinismului: formulele dogmatice ale diverselor Biserici sau orientări teologice creştine nu mai au niciun sens
pentru omul contemporan: Treimea, Imaculata Concepţiune şi chiar Schimbarea la Faţă. Pe de altă parte, există
o atracţie spre ştiinţe, ori speranţa unui mesianism desacralizat precum marxismul.”41
38 Mircea Eliade, Europa, Asia, America... Corespondenţă, volumul al II-lea, I-P, cuvânt înainte, îngrijirea ediţiei şi indice de Mircea
Handoca, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2004 p. 176 apud Adrian Boldișor, Raportul dintre Homo religiosus și omul creștin în gândirea lui Mircea
Eliade https://philarchive.org/archive/BOLRDH (accesat pe 16.12.2023).
(accesat pe 16.12.2023).
40 A se vedea Nicolae Corneanu, Origen şi Celsus: confruntarea creştinismului cu păgânismul (Bucureşti, 1999).
41 (În labirintul credinţelor, în Mircea Eliade, Întâlnirea cu sacrul, volum îngrijit de Cristian Bădiliţă, în colaborare cu Paul Barbăneagră, Cluj-
Napoca, Edit. Echinox, 2001, p. 44. Interviul a fost realizat de Jean- François Duval şi a fost publicat în „Le Monde”, 4-5 mai 1986)
18
Omul religios este un om care crede de multe ori că religia este un fel de magie: este destul să crezi
pentru ca toată problematica religioasă să fie rezolvată şi să nu ne mai facă nici o problemă. Totuşi sunt şi mulţi
creştini care au ajuns la un fel de desacralizare fiindcă ei nu mai sunt conştienţi de Cine este Hristos. Ei sunt
creştini căldicei – după cum spune Apocalipsa – şi care nu vor să avanseze prea mult în viaţa creştin ortodoxă.
Iată ce spunea în acest sens Mircea Eliade: „Cât despre creştinismul societăţilor industriale, şi mai ales al
intelectualilor, el şi-a pierdut de mult valorile cosmice pe care le mai avea în Evul Mediu. Aceasta nu înseamnă
neapărat că în mediul urban creştinismul este «degradat» ori «inferior», ci doar că sensibilitatea religioasă a
populaţiilor urbane este mult sărăcită. Liturghia cosmică, taina participării Naturii la drama hristologică au
devenit inaccesibile pentru creştinii care trăiesc într-un oraş modern. Experienţa lor religioasă nu mai este
«deschisă» spre Cosmos, fiind una strict personală; mântuirea este o problemă între om şi Dumnezeul său; în cel
mai bun caz, omul se recunoaşte responsabil nu doar în faţa lui Dumnezeu, ci şi în faţa Istoriei. Cosmosul nu
mai are însă niciun loc în relaţia om-Dumnezeu-Istorie, ceea ce înseamnă că Lumea nu mai este simţită, nici
măcar de creştinul autentic, ca o lucrare a lui Dumnezeu.” 42
Prin urmare nu trebuie să considerăm că omul religios este în cele din urmă una dintre cele mai mari
descoperiri ale istoriei umane. Aceasta fiindcă totuşi putem să vedem cum această religiozitate:
- a variat,
- a fluctuat,
- s-a diferenţiat,
- s-a divizat
- şi s-a manifestat
de-a istoriei şi a spaţiului geografic.
Omul religios prin urmare este un câştig minor în viaţa creştin ortodoxă. Ceea ce este mai trist este că
sunt mulţi creştini care de multe ori în urma presiunii istorice asupra ortodoxiei43 ajung să considere că o
atitudine
- laxă
- şi fără prea mari semne de întrebare
este ceea ce au nevoie. Aşa se face că de exemplu începând cu secolul XX s-a ajuns la mai multe aporii şi greşeli
cum ar fi:
- yoga creştină,
- New Age
- sau ocultism creştin.
Despre consecinţele omului religios în istoria Mircea Eliade spunea: „am repetat ceea ce am spus şi răs-
spus de atâtea ori şi în atâtea cărţi: şi anume că homo religiosus este însetat de real, că el vrea să fiinţeze cu orice preţ
şi din plin. Am arătat cum natura era, pentru el, încărcată de semne, de hierofanii. În timpul discuţiei am înţeles
că ştiinţa modernă n-ar fi fost posibilă fără iudeo-creştinism, care a eliberat sacrul din Cosmos şi astfel l-a
«neutralizat» şi «banalizat». Ştiinţa n-ar fi fost posibilă fără o Natură «desacralizată» şi golită de zei. Este exact
ceea ce a făcut creştinismul, a insistat asupra experienţei religioase personale, dar nu era obligat să o facă, fiindcă
pentru creştinism Cosmosul nu încetează să fie creaţia lui Dumnezeu. Dar, din momentul în care timpul istoric şi
durata ireversibilă au triumfat, «farmecul» religios al Cosmosului s-a risipit. A mai fost şi altceva: natura fusese
populată de zei păgâni pe care creştinismul i-a prefăcut în demoni. Natura ca atare nu mai putea să intereseze
existenţial creştinii. Numai ţăranii Europei orientale au păstrat dimensiunea cosmică a creştinismului.” 44
Omul religios este unul care este minimalist fiindcă el se mulţumeşte cu multe credinţe denaturate cum ar
fi:
- zeii,
- panteismul
- sau dualismul.
apud Adrian Boldișor, Raportul dintre Homo religiosus și omul creștin în gândirea lui Mircea Eliade https://philarchive.org/archive/BOLRDH
(accesat pe 16.12.2023).
(accesat pe 16.12.2023).
43 A se vedea Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei (Bucureşti, 1995).
44 Mircea Eliade, Jurnal, vol. I, 1941–1969, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1993, p. 336 apud Adrian
Boldișor, Raportul dintre Homo religiosus și omul creștin în gândirea lui Mircea Eliade https://philarchive.org/archive/BOLRDH (accesat pe
16.12.2023).
19
Omul religios prin urmare este bine intenţionat dar el nu are determinarea de a îi duce credinţa până la
capăt. Aceasta fiindcă el nu mai este problematizat de faptul că deşi există un singur Dumnezeu sunt mai multe
religii în această lume. „Mircea Eliade nu a descris simplist ceea ce homo religiosus a evaluat ca «cel mai înalt nivel».
De fapt, Eliade a mers mai departe decât o evaluare descriptivă a ceea ce datele din oricare tradiţie religioasă au
revelat. Evaluarea sa este parţial bazată pe judecăţi normative: planul experienţei mistice (mai caracteristic în sine
pentru fenomenul religios răsăritean) este evaluat ca «cel mai ridicat»; «cele mai înalte» şi «cele mai adânci»
manifestări ale nivelului experienţei mistice au o structură mai tipică pentru misticismul răsăritean.”45
Doi istorici ai religiilor englezi discutau.
- Ştii ce?
- Ce?
- Ce părere ai de Stonehenge?
- Nu prea bună.
- De ce?
- A fost un loc de închinare păgân.
- Aşa este.
- De ce întrebi?
- Mă frământă ceva.
- Ce?
- În lume sunt atât de multe credinţe diferite.
- Aşa este.
- De ce nu intervine Dumnezeu?
- Intervine.
- Cum?
- Prin faptul că respectă libertatea omului.
- Nu înţeleg.
- Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu nu?
- Da.
- Şi a făcut mai multe minuni nu?
- Da.
- Deci a dovedit că este Dumnezeu?
- Da.
- Şi evreii au crezut în El?
- Nu.
- Din contră.
- L-au răstignit?
- Da.
- Deci vezi Dumnezeu nu forţează pe nimeni.
- Aşa este.
- Şi mai este ceva.
- Ce?
- Sunt mulţi care sunt răi.
- Aşa este.
- Ei sunt oameni care cred în rău.
- Şi ce este de făcut?
- Să ne ţinem tare în credinţa în Hristos.
- Dar este greu.
- Este greu dar nu imposibil.
- Aşa este.
- O să îţi spun o întâmplare în acest sens.
- Ce întâmplare?
- Una din Anglia.
- Te ascult.
- Bine.
45
Douglas Allen despre Mircea Eliade în Adrian Boldișor https://philarchive.org/archive/BOLRDH (accesat pe 16.12.2023).
20
- Spune.
- În Anglia era un ministru care a pus ochii pe un om foarte popular.
- De ce?
- Pentru a ajunge să îl convingă să intre în partidul său.
- De ce?
- Fiindcă acest om era foarte iubit de popor.
- Înţeleg.
- Aşa că ce a făcut?
- S-a dus la acest om în vizită.
- Bună ziua domnule.
- Bună ziua.
- Pot să vorbesc puţin cu tine?
- Da. Ce este?
- Domnule să ştiţi că vă admir.
- De ce?
- Sunteţi un om care aţi făcut multe pentru ţară şi pentru rege.
- Am făcut şi eu ce am putut.
- Aş vrea să ştiţi că oamenii din partidul meu vă pot oferii o funcţie foarte bună în stat.
- Înţeleg.
- Acceptaţi?
- Înainte de a vă răspunde să îmi daţi voie să fac ceva.
- Ce?
- Să mănânc.
- Să mâncaţi?
- Da.
- Bine.
- Omul nostru s-a pus la masă unde a avut un prânz foarte simplu.
- Şi?
- După ce s-a pus la masă i-a spus ministrului:
- Domnule ministru! Crezi că un om care se mulţumeşte cu o asemenea masă, e uşor de câştigat?
Singurul răspuns este acesta, pe care te rog a-l face cunoscut colegilor dumnitale.
- Şi ce a făcut ministrul?
- A plecat ruşinat.
- Păi da.
- Deci vezi la fel şi noi.
- Ce?
- Nu trebuie să ne lăsăm pradă ispitelor generoase care sunt în lumea religiilor.
- Sunt de acord.
- De multe ori oamenii se mulţumesc cu un minim de religie.
- Şi nu este bine?
- Nu.
- De ce?
- Omul este dator să caute adevărul în religie.
- Şi dacă nu îl găseşte?
- Nu se poate să nu Îl găsească.
- De ce?
- Fiindcă Dumnezeu ne ajută.
- Asta aşa este.
- Vezi?
- A fost o conversaţie foarte folositoare.
- Mă bucur.
- Mi-ai lămurit multe lucruri.
- Frumos.46
21
Ceea ce am evidenţiat în rândurile acestui capitol este că sunt mulţi care cred că este destul de fi religios.
Este destul să ai o religie indiferent care este ea fără să te mai intereseze alte religii. Lor le spune că şi primitivii
au o anumită religiozitate însă sunt mulţi care ştiu că primitivismul este un lucru rău. La fel de bine sunt mai
mulţi creştini care deşi deţin adevărul nu îl mai preţuiesc. Mircea Eliade spunea în acest sens: „desacralizarea
lumii e destul de uşor de explicat în societăţile occidentale constituite pe temeliile creştinismului: formulele
dogmatice ale diverselor Biserici sau orientări teologice creştine nu mai au niciun sens pentru omul
contemporan: Treimea, Imaculata Concepţiune şi chiar Schimbarea la Faţă. Pe de altă parte, există o atracţie spre
ştiinţe, ori speranţa unui mesianism desacralizat precum marxismul.”47
Ceea ce se poate vedea în lumea istoriei religiilor este că sunt mulţi care
- laudă,
- apreciază
- şi susţin
pe omul religios prin mai multe cărţi şi studii extrem de bine susţinute. Ceea trebuie să ne dăm seama este că
totuşi omul religios este un om minimal care se mulţumeşte cu puţin când de fapt există atât de mult în el ce ar fi
putut să fie realizat. Omul religios este un om care nu vrea să iese din propria religie fiindcă se simte confortabil
cu propriile
- concepte
- şi ideologii.48
Ei bine este cazul să fim atenţi şi să ne dăm seama că nu este destul să fi religios ci la fel de bine trebuie
să vedem ce susţine religiozitatea noastră. De ce? Fiindcă în religiile lumii se poate vedea că există un abuz de
religiozitate. Deşi cei mai mulţi oameni se declară religioşi de multe ori această religiozitate este cât se poate de
ciudată.
- Yoga,
- şamani,
- reîncarnare,
- zei,
- nirvana,
- mocşa,
- magie
- sau ocultism
sunt elemente care cu toate pot să fie găsite în facerea omului religios care ştim în acest sens ce orientare are.
Totuşi sunt şi lucruri bine pe care omul religios le obţine prin propria lui religiozitate. Mircea Eliade
spunea în acest sens: „în viziunea lui Eliade, deschiderea spre cosmos este primul dar al religiei şi esenţa sacrului
ca mod al fiinţării. Astfel, slăbirea sensului religios al omului îi răneşte umanitatea prin îndepărtarea de la vieţuire,
de la relaţia strânsă cu natura, făcându-l o creatură a momentului, pierdut într-o lume indiferentă şi fără sens.
Acest argument este crucial şi trebuie, de aceea, să-l analizăm mai de aproape.”49
Omul religios se chiar pe sine şi un demonolatru. Aceasta fiindcă ştim că în religiile păgâne şi cele neo-
păgâne sunt mai mulţi care se închinau la demoni. Demonii erau prezentaţi cu alte nume maselor largi de oameni
fiindcă aceştia nu era iniţiaţi în tainele acelor religii. Omul religios de mai multe ori a fost adeptul religiilor de
mistere:
- misterele de la Eleusis,
- orfismul,
- misterele lui Cybelle şi Attis,
- mitraismul50
şi multe altele au fost unele care au ajuns să considere că nu toţi au acces la religiile superioare şi în acest sens au
ajuns să susţină un fel elitism religios care în cele din urmă este un bun la care trebuie să asprire toţi.
Omul religios prin urmare este un fel de umanist care a ajuns să îşi creeze propria religie în funcţie de
aspiraţiile lui istorice. De mai multe ori se poate vedea un fel de influenţă a istoriei asupra concepţiilor religioase
47 În labirintul credinţelor, în Mircea Eliade, Întâlnirea cu sacrul, volum îngrijit de Cristian Bădiliţă, în colaborare cu Paul Barbăneagră, Cluj-
Napoca, Edit. Echinox, 2001, p. 44. Interviul a fost realizat de Jean- François Duval şi a fost publicat în „Le Monde”, 4-5 mai 1986
apud Adrian Boldișor https://philarchive.org/archive/BOLRDH (accesat pe 16.12.2023).
48 A se vedea Ignatie Trif, Maladia ideologiei şi terapia adevărului (Huşi, 2020).
49 Kenneth Hamilton, Homo religiosus and Historical Faith, “The Journal of Bible and Religion”, volume XXXIII, July, 1965, no. 3, p. 215

50 https://ro.wikipedia.org/wiki/Religiile_de_mistere (accesat pe 13.02.2024).
22
ale omului religios. Omul religios este unul care nu trebuie să fie privit cu încredere fiindcă după cum am spus în
spatele religiozităţii sale de ele mai multe ori nu se ascunde sinceritatea. Iată ce spunea în acest sens Mircea
Eliade: „căderea de la sacru la profan trebuie privită ca o sărăcire. Acest lucru, pentru conştiinţa creştinului
modern, echivalează mai mult cu un câştig decât cu o pierdere. De fapt, ideea că homo religiosus descifrează
semnele din univers trebuie înlocuită cu ideea că, pentru omul non-religios, cosmosul nu are niciun cifru. Pentru
omul religios, afirmaţia că doar spaţiul sacru este real reprezintă o limitare a experienţei. Homo religiosus, în
interpretarea lui Eliade, refuză să admită altceva decât sacralitatea, sacrul fiind echivalent al realului. Homo
religiosus nu ţine cont de două principii specifice omului modern: importanţa istoriei şi a moralităţii. Pentru
Eliade, omul arhaic este complet indiferent în legătură cu istoria. Descifrând ceea ce cosmosul spune, el constată
că zeităţile se manifestă în feluri diferite, trebuind să imite comportamentele acestora, fără a pune problema
binelui şi răului.”51
Prin urmare nu trebuie să avem prea multe aşteptări de la moralitatea omului religios. De ce? Fiindcă şi
fanaticii musulmani se declară pe sine
- religioşi,
- credincioşi
- şi evlavioşi.
Dincolo de toate aceste declaraţii ei sunt gata să detoneze bombe în pieţe publice sau în biserici creştine.
Iată de ce trebuie să fim destul de precauţi când vorbim de acest om religios. Sacrul este o noţiune pe care omul
religios o are dar este vorba de un sacru:
- trunchiat,
- falsificat,
- ciudat
- şi înstrăinat.
Ce spunea Eliade despre acest om religios? „Poate imaginea spirituală a lui homo religiosus să fie
dezmorţită în era noastră modernă, istoricistă, anti-metafizică? Eliade, Tillich şi alţii ca ei par să creadă că este
posibil şi se poate acest lucru – sau cel puţin acela că sănătatea spirituală depinde de înnoirea prezentă.”52
Ei bine când istoricii religiilor au devenit conştienţi că la nivel de umanitate există un om religios acest
lucru a fost văzut ca
- o victorie,
- o mare descoperire,
- o mare deschidere
- şi un avans considerabil în drumul omului prin istorie.
Omul religios este prin urmare o cucerite numai în măsura în care în punem în raport cu ateul. De ce?
Fiindcă este bine să ştim că ateul este unul care neagă orice fel de religie şi credinţă religioasă. Aceasta fiindcă el
este unul care nu simte că religia poate să fie de folos la ceva. Ei bine raportat la ateu este evident că omul
religios este
- superior,
- evoluat,
- moral
- şi emancipat.
Este evident că decât să avem de a face cu un ateu este bine să avem de a face cu un om care se declară
religios. „Dacă concepţia naturalistă şi mistică pe care o propune Eliade pentru miturile şi riturile primitive nu
este foarte originală, nici aceea pe care şi-o făcuse despre societatea arhaică în care trebuie să evolueze homo
religiosus nu prea era. Ea este însă foarte instructivă, deoarece reia o dihotomie foarte simplă, la fel de veche ca
tradiţia metafizică (Platon, Plotin, Heidegger etc.), care a înscris-o întotdeauna drept epigraf reflecţiilor sale
«sociale»: de o parte, elita puţin numeroasă a «indivizilor creatori», de cealaltă parte, masa populară.”53
Sunt mai mulţi care deşi se declară religioşi sunt unii care consideră că evoluţia şi creativitatea omului
religios nu este decisă şi condusă de Dumnezeu ci mai mult de creativitatea omului. Ei privesc religia ca o facere
umanistă a omului în care omul este cel care are iniţiativa şi nu Dumnezeu.
51 Adrian Boldișor https://philarchive.org/archive/BOLRDH (accesat pe 16.12.2023).

52 Kenneth Hamilton, Homo religiosus and Historical Faith, “The Journal of Bible and Religion”, volume XXXIII, July, 1965, no. 3, p. 221
53 Daniel Dubuisson, Mitologii ale secolului XX. Dumézil, Lévi-Strauss, Eliade, ediţie augmentată, traducere din limba franceză de Lucian
Dinescu, Iaşi, Edit. Polirom, 2003, p. 227 apud Adrian Boldișor https://philarchive.org/archive/BOLRDH (accesat pe 17.12.2023).
23
Omul religios prin urmare deşi minimal deşi ar fi putut să nu fie. El se mulţumeşte cu puţin fiindcă în
esenţa lui el este un om al acestei lumi şi nu vrea să privească dincolo de ea. Iată de ce trebuie să fim realişti cu
acest om religios şi să nu considerăm că el este unul care a venit ca un nou stadiu de
- evoluţie,
- dezvoltare
- şi ascendenţă.
La fel de bine omul religios este în zilele noastre la modă. Este la modă să fi religios chiar dacă religia ta
este una stricată şi pervertită. Iată ce spunea în acest sens episcopul Teofil de Iberia: „om religios e acela care
crede într-o forță care guvernează lumea. Acceptă toate religiile, consideră că toate sunt bune și duc în același
loc. Simte că este ceva dar nu știe despre ce este vorba… omul credincios este cel care îl cunoaște pe
Dumnezeu. „Este acela care mereu se raportează la Dumnezeu, știe de unde vine și unde se îndreaptă. Sfântul
Apostol Toma, după ce s-a încredințat că Hristos este viu, a căzut în genunchi și a zis: Domnul meu și
Dumnezeul meu. Cu toată tăria și convingerea l-a propovăduit, plătind cu prețul vieții.”54
Ei bine pentru cei care operează cu
- generalităţi
- şi cu universalii
este adevărat că omul religios este o mare cucerire. Aceasta fiindcă oamenii din cele mai vechi timpuri s-au
declarat religioşi. Totuşi religiozitatea lor a variat mult în istorie. La fel de bine această religiozitate a fost cauza la
mai multe
- conflicte,
- neînţelegeri
- vărsări de sânge,
- animozităţi
- şi disimulări.
Totuşi este bine să privim pozitiv acest om religios fiindcă el de multe ori a fost sincer şi a crezut în
dumnezeul sau zeul său. Omul religios este ceea ce se poate denumii ca un arhetip universal în istoria religiilor.55
Totuşi nu trebuie să ne amăgim cu privire la omul religios. Aceasta fiindcă acest om religios deşi se
declară religios de cele mai multe ori nu vrea să ştie de Hristos care este un zeu între alţi zei. Mircea Eliade era
destul de optimist când spunea despre omul religios: “omul religios, chiar şi cel mai „primitiv”, nu se
împotriveşte progresului, în principiu, ci îl acceptă, atribuindu-i însă o origine şi o dimensiune divine. Tot ceea
ce, din perspectiva modernă, ni s-ar părea aducător de „progres” (de orice fel – social, cultural, tehnic şi aşa mai
departe) în comparaţie cu o situaţie anterioară, a fost asumat de către societăţile primitive în decursul lungii lor
istorii, ca un şir de revelaţii divine.” 56
Ceea ce se poate vedea în istoria religiilor este că există două mari concepte cu privire la omul religios:
- omul religios este centrul întregului eşafod al civilizaţiei
- sau omul religios nu are nici un fel de implicaţie religioasă fiind liber de orice religie.
Ei bine omul creştin ortodox este unul care este între aceste două concepţii care definesc viaţa omului de
milenii. Aceasta fiindcă omul religios se mulţumeşte de fapt cu puţin şi nu vrea să fie deranjat. Omul religios vrea
să fie lăsat în pace fiindcă
- religia este pentru preoţi,
- el nu este mistic
- şi nici nu are vocaţie de creştin ortodox.
Dacă este să vorbim de omul religios în sens creştin ortodox vom spune că el este un om minimal care
nu vrea să fie deranjat prea mult şi care este cât se poate de liniştit cu propria lui credinţă. Omul religios prin
urmare nu este deranjat de diversitatea religioasă de pe glob fiindcă el crede că în cele din urmă omul se poate
manifesta
- liber
- şi fără probleme
chiar şi în viaţa religioasă.
54 Episcopul Teofil de Iberia https://basilica.ro/care-este-diferenta-dintre-omul-religios-si-cel-credincios-arhiereul-vicar-teofil-de-

iberia/ (accesat pe 17.12.2023).
55 A se vedea Alan de Libera, Cearta universaliilor (Timişoare, 1997).
56 Mircea Eliade, Sacrul și profanul apud https://www.goodreads.com/quotes/10037483-omul-religios-chiar-i-cel-mai-primitiv-nu-se-
mpotrive-te (accesat pe 17.12.2023).

24
Omul religios este unul care crede că eşti liber să îţi alegi o religie care este pe placul tău. El nu este
deranjat de faptul că deşi există un singur Dumnezeu sunt mai multe religii în această lume şi nici nu vrea să fie
chestionat în acest sens: „credința devine condiția unică fără de care omul nu se poate numi membru al
colectivului religios și, în același timp, este un portal de accedere în lumea spirituală specifică fiecărei religii.
Credinciosul, prin urmare, crede ca fiind adevărat tot ceea ce îi indică religia respectivă oricât de abstract,
neînțeles și improbabil ar părea celorlalți. Prin credință este realizată etapa magică prin care o persoană crede
orice lucruri, fapte și idei sugerate de sistemul religios ce-i pune la dispoziție o nouă logică de prelucrare a
dogmelor și cutumelor spirituale.”57
Doi asceţi creştin ortodocşi discutau într-o zi.
- Ştii ce am făcut zilele astea?
- Nu.
- Am studiat istoria religiilor.
- De ce?
- Am voit să îmi dau seama de un lucru.
- Care?
- Dacă mai sunt religii care practică asceza.
- Şi?
- Sunt mai multe religii de acest fel.
- Nu numai creştinismul ortodox?
- Nu.
- Şi?
- Sunt multe religii care nu au nici un fel de asceză.
- Îmi dau seama.
- Bine.
- Şi ce este cu asta?
- Oamenii tind să nu iubească creştinismul ortodox dintr-un motiv bine întemeiat.
- Care?
- Asceza?
- Da?
- Da.
- De ce?
- Oamenii nu iubesc să se nevoiască.
- Dar este necesar.
- Dacă vrei să scapi de patimi da.
- Aşa este.
- Deci asceza este un lucru bun în cele din urmă.
- Sunt de acord.
- Şi ştii ce am observat?
- Ce?
- Unii ar fi dispuşi să facă asceză
- Şi de ce nu fac.
- Din lucrarea diavolului.
- Oare?
- Da.
- Cum aşa?
- Diavolul urăşte pe asceţii creştin ortodocşi.
- De ce?
- Fiindcă le scapă.
- De iad?
- Da.
- O să îţi spun o întâmplare creştin ortodoxă adevărată.
57 Marius Chivu https://www.descopera.org/omul-religios-si-abandonarea-responsabilitatii-partea-1/ (accesat pe 17.12.2023).

25
- Te ascult.
- Se spune că în pustie trăia un mare ascet creştin ortodox.
- Şi?
- Într-o zi el a fost ispitit de diavol.
- Cum?
- Într-o dimineaţă se trezii cu o foame şi o slăbiciune insuportabilă.
- De ce?
- Asta vroia şi el să ştie.
- Şi?
- Ce şi-a spus ascetul?
- Ce?
- Deşi îmi este foame voi sta şi voi aştepta până la ora 12.
- Şi a stat până la 12?
- Da.
- Şi apoi a mâncat?
- Nu.
- De ce?
- La ora 12 şi-a spus.
- Ce?
- Trebuie să mai stau până la ora 3.
- Şi a stat?
- Da.
- Şi mai apoi?
- La ora 3 a muiat o bucată de pâine în apă.
- Şi a mâncat?
- Şi-a spus.
- Ce?
- Trebuie să mai aştept până la ora 6.
- Multă nevoinţă.
- Aşa este.
- Şi?
- La ora 6 îi era chiar foame.
- Şi a mâncat?
- Da.
- Frumos.
- Acest lucru l-a făcut mai multe zile.
- Interesant.
- După mai multe zile de când a făcut acestea într-o zi ce să vezi.
- Ce?
- De pe coşul unde îşi ţinea pâinea s-a ridicat un fum mare.
- Da?
- Da şi acest fum a ieşit pe fereastră.
- Ce era?
- Era diavolul.
- Şi ce a urmat?
- De atunci ascetul nu a mai avut probleme în a se abţine.
- Interesant.
- Deci vezi diavolul nu vrea să facem asceză.
- Acum îmi dau seama de asta.
- Mă bucur.
- Foarte frumoasă istoria cu ascetul.
- Este.
- Mă bucur că mi-ai spus-o şi mie.58
26
Avem mai sus o întâmplare care ne spune că totuşi trebuie să luăm în considerare că şi diavolul poate să
lucreze şi una dintre specialităţile lui este să ne dividă în materie de religie. Dacă ne nevoim sincer vom putea
trece peste aceste diviziuni şi vom ajunge la Hristos. Totuşi omul religios de multe ori nu pune preţ pe adevărata
nevoinţă şi în acest sens ajunge să se mulţumească cu surogate religioase. Iată ce spunea în acest sens gânditorul
creştin ortodox Nicuşor Deciu: „sunt unii care consideră că omul modern nu este diferit prin nimic de strămoșii
săi care au trăit în alte societăți, tradiționale. E drept că din punct de vedere structural omul este același în toate
timpurile, însă există anumite trăsături care-l fac pe omul contemporan să se diferențieze net de oamenii din alte
epoci. Și desigur că cea mai evidentă caracteristică a omului modern e aceea că el a ajuns să-și construiască o
societate ruptă cu totul de Dumnezeu, o societate în care, deși credința nu a dispărut cu totul, ea reprezintă doar
un fenomen privat, exilat din spațiul public. Or, acest lucru nu s-a mai întâmplat în istoria omenirii. Nu a existat
până în modernitate, spune istoricul religiilor Mircea Eliade, o societate pe fața pământului, oricât de primitivă,
care să nu aibă un „model divin” după care să se organizeze și un Dumnezeu mai presus de lume la care să se
închine.”59
CAPITOLUL 3
ESTE OMUL RELIGIOS UN OM MORAL?
La întrebarea de mai sus răspundem că da, omul religios în mai toate situaţiile este un om moral. Totuşi
trebuie să ştim că au existat mai multe religii imorale dintre care cel mai mult a fost păgânismul. Ştim că
păgânismul a fost o religie care – deşi avea mai multe forme – a ajuns să practice lucruri imorale:
- sacrificiul uman,
- prostituţia,
- homosexualitatea,
- orgiile,
- luptele de gladiatori etc.
Aceasta fiindcă este bine să ne dăm seama păgânii deşi credeau în zei aveau propriile lor norme
religioase.60
Gânditorul Nicuşor Deciu spunea în acest sens: „existau, desigur, și în societățile tradiționale atei sau
apostați, dar aceasta reprezenta o opțiune personală. În ciuda acestui fapt, per ansamblu, lumea societăților
tradiționale era concepută totdeauna ca un univers teofanic, guvernat de legi dumnezeiești, iar viața oamenilor
căpăta o deosebită semnificație prin statutul lor de făpturi create de un Ziditor transcendent. Dar nu numai
societatea în genere era organizată după un model ceresc, prin urmare revelat, ci însăși conștiința omului posedă,
ca pe un dat fundamental, elementul religios. Potrivit cercetărilor lui Eliade, conștiința umană nu a ajuns la un
moment dat, prin evoluție, la un stadiu religios, ci sacrul ține de însăși constituția ei. Această constatare l-a făcut
să dea o nouă definiție omului, care a ajuns celebră, anume homo religiosus. Cu toate acestea, aș zice că ceea ce
afirmă Eliade este un lucru nou și extraordinar numai pentru generația noastră și are o anumită greutate, întrucât
vine în sprijinul acestei afirmații cu cercetări realizate în toată lumea, însă același lucru l-a afirmat și Tertulian în
urmă cu 18 secole, chiar într-un mod mai precis decât Eliade, când a zis: „Inima omului este prin sine creștină”
(anima naturaliter christiana). Însă ceea ce aduce nou istoricul religiilor e faptul că descifrează ateismul lumii
moderne ca fiind o negație gratuită, un nihilism ce se manifestă ca o luptă împotriva propriei conștiințe a omului
- care e una religioasă! - și care apoi e promovat drept lege socială.”61
Este clar că în vechime mai tot ceea ce făcea omul avea o anumită conotaţie religioasă. Aceasta fiindcă în
rai unde fuseseră Adam şi Eva totul era religios şi totul era umplut de o lumină a lui Dumnezeu. Izgoniţi pe
pământ ei bine urmaşii lui Adam şi Eva vor începe să uite această relaţie primordială cu Dumnezeu şi vor ajunge
să îşi creeze
- un destin
59
Nicușor Deciu, Ziarul Lumina https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/omul-modern-si-religia-148083.html (accesat pe
17.12.2023).
60 A se vedea Radu Teodorescu, Religie şi pseudoreligie (Cugir, 2018).
61
Nicușor Deciu, Ziarul Lumina https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/omul-modern-si-religia-148083.html (accesat pe
17.12.2023).
27
- şi o viaţă
care să nu mai depindă de Dumnezeu. Se începe în acest sens în istorie un proces de
- desacralizare
- şi secularizare
a omului. „Astăzi, din păcate, și noi, într-un spațiu cu tradiție creștină neîntreruptă de 2.000 de ani, facem
experiența tragică a viețuirii într-o societate atee. Însă e de folos să știm că există o problemă de fond a
ateismului ideologiilor vremurilor noastre, anume aceea că el își poartă în sine propria moarte, el e dușmanul său
cel mai feroce, ceea ce-l face să sucombe la puțină vreme de la apariție. Tocmai din această cauză curentele
ateiste se înlocuiesc unele pe altele, întrucât altfel nu pot rezista. De la nihilism la marxism și de la comunism la
neomarxism și mai nou la transgenderism, se observă această finitudine a ideologiilor ateiste care mor și apoi se
reinventează sub alte forme. Iar în cazul persoanelor concrete, care au aderat inițial la vreo formă de ateism,
epuizarea atracției față de tezele anti-Dumnezeu aș zice că este și mai vădită, întrucât ateismul exercită prin
negativismul său, prin lipsa de semnificație la care conduce făptura umană, o asemenea presiune asupra conș-
tiinței, încât după multe angoase, într-un final, acesta nu mai poate afla scăpare decât în credința asumată într-un
Creator. Aceasta nu e altceva decât reacția elementului religios al conștiinței, care se opune suprimării exercitate
de orice fel de ideologie exterioară. În acest sens, Eliade a fost genial când a susținut că: „O societate cu totul
areligioasă nu ar putea exista, pentru că după câteva generații s-ar sinucide în masă”. Exact ceea ce promovează
astăzi mișcarea proavort!”62
Este evident că omul fără de religie ar fi
- un eşec,
- un insucces,
- o ratare
- şi o diminuare.
Aceasta fiindcă trebuie să ştim că omul religios este totuşi un om moral. Chiar şi
- hinduşii,
- budiştii
- şi confucianiştii
care nu cred în Hristos au o moralitate şi respectă legile morale. În acest sens trebuie să ştim că omul religios este
un câştig. Aceasta fiindcă după cum am spus el este un om moral şi care ştie ce este moralitatea. Ştim că Sfântul
apostol Pavel spunea despre păgâni că deşi nu au lege, din fire fac ale legii. Trebuie să ştim că moralitatea este o
lege a firii umane. Totuşi sunt mulţi care aleg să nu o respecte şi să îi urmeze. 63
Am spus că nu toate religiile sunt morale însă majoritatea sunt şi pentru acest lucru omul religios este un
om victorios fiindcă el este unul care este moral. Prin urmare nu greşim dacă spunem că omul religios este şi un
om moral. Aceasta fiindcă nu se poate separa moralitatea de religie şi invers. Mircea Eliade spunea în acest sens:
„religia este un element fundamental al conştiinţei omului care marchează istoria culturii şi civilizaţiei încă de la
origini, căci homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens şi religiosus. Altfel spus, religia a apărut odată cu
omul pentru că „ la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios.”64
Moralitatea însă trebuie să ştim că pentru mai mulţi contemporani ai noştri este o piatră de poticnire.
Aceasta fiindcă sunt mulţi care sunt deranjaţi de ea şi li se pare prea
- rigidă,
- imuabilă,
- dură,
- aspră
- şi severă.
Ştim că sunt mai multe confesiuni creştine în care homosexualii sau lesbienele ajung să fie făcuţi preoţi
sau pastori. Totuşi deşi sunt mai mulţi care chestionează moralitatea creştin ortodoxă este bine să ştim că în sine
moralitatea este un lucru
- fundamental
- şi definitoriu
62 Nicușor Deciu, Ziarul Lumina httaps://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/omul-modern-si-religia-148083.html (accesat pe

17.12.2023).
63 A se vedea Christos Yannaras, Libertatea moralei (Bucureşti, 2004).
64
Mircea Eliade, Nostalgia originilor apud Vasile Tudor https://forum.scientia.ro/index.php?topic=3314.0 (accesat pe 17.12.2023).
28
pentru creştinismul ortodox.
Cu privire la evoluţia morală a omului religios gânditorul Vasile Tudor spunea: „din necesitate, dar şi din
curiozitate, omul primitiv a început contemplarea naturii odată cu dezvoltarea conştiinţei sale. Soarele, dătător
de viaţă, plantele şi animalele, ca sursă de hrană, dar şi fulgerele, trăsnetele sau uraganele devastatoare au fost
înzestrate cu puteri supranaturale care intervin implacabil în viaţa omului, lipsit de apărare. Astfel, ia naştere un
tablou tulbure şi fantastic despre realitatea înconjurătoare, bazat pe o diversitate de credinţe care se întrepătrund
- animismul, totemismul, magia, cultul strămoşilor, cultul Soarelui, al Lunii şi al stelelor etc. Experienţa religioasă
s-a dezvoltat în conexiune cu ritualul, simbolul şi mitul dar şi cu morala şi filozofia până s-a ajuns la dogme şi
doctrine elaborate la nivel de sisteme unitare, deosebit de complexe, care au rezistat probei timpului şi au marcat
profund viaţa unor comunităţi în devenirea istorică. Mitul reprezintă reflectarea realităţii sub forma unor
legende, istorisiri fantastice sau alegorii despre zei, eroi sau alte fiinţe fabuloase.” 65
Trebuie să ne aducem aminte că noi creştinii ortodocşi avem în comun cu alte religii moralitatea. Sunt
mai multe voci în creştinismul ortodox care ne spun că o moralitate fără de credinţa în Hristos nu valorează
mult. Mai recent în presa scrisă şi cea online a făcut furori vedenia unui călugăr budist care s-a convertit la
creştinism. Cum a avut loc această convertire? Călugărul budist a fost luat de un înger şi dus în iad unde a putut
să îl vadă pe Buda în flăcări chinuindu-se.
- Cum se poate una ca aceasta? L-a întrebat călugărul pe înger.
- Ca Buda să fie în iad?
- Da.
- Fiindcă merită.
- Dar a fost un om moral şi bun.
- Degeaba.
- De ce?
- Fiindcă nu a crezut în Dumnezeul cel viu. 66
Este adevărat că fenomenologia omului religios este una amplă şi sunt implicate în facerea lui mai multe
elemente. Gânditorul Vasile Tudor spunea: „unele mituri încearcă să explice fenomene din natură, ca de
exemplu, în mitologia greacă mişcarea Soarelui pe bolta cerească este interpretată alegoric prin carul lui Helios.
Multe evenimente din istorie au fost transfigurate la nivel mitologic (ciclul troian, întoarcerea Heraclizilor,
cântecul Nibelungilor) dar şi cutezanţa omenească (îndrăzneala lui Prometeu de a domina natura, încercarea lui
Icar de a zbura) sau sentimente omeneşti eterne (dragostea profundă a lui Orfeu şi Euridice, prietenia lui Oreste
şi Pilade, dorul neîmplinit al lui Eros şi Psyche). La exprimarea religioasă prin ritual şi mit, se adaugă simbolul, ca
mijloc adecvat care trece dincolo de om pentru a se ajunge la Transcendent. După Mircea Eliade, omul religios
este creator de mituri pe care le experimentează în practică prin ritual. Etnologul Julius E. Lips este de părere că
la populaţiile primitive mitul ţine loc de biblie şi de carte de istorie, de cod al bunelor maniere şi de lexicon. În
concepţia psihanalitică (Sigmund Freud, G. C. Jung), miturile sunt explicate prin conflicte la nivelul
inconştientului colectiv. În abordarea structuralistă, Claude Lévi Strauss pune în evidenţă semantica profundă şi
inconştientă a mitului la nivelul unor colectivităţi. Raportarea la existenţă prin ritual şi mit, se completează prin
simbol, mijloc abstract de a trece dincolo de sine pentru a ajunge la Transcendent. Ele sunt o încercare
îndrăzneaţă de a exprima aspecte ale existenţei care nu pot fi formulate în totalitate pe cale verbală. De pildă, în
reprezentarea infinitului, Constantin Brâncuşi s-a folosit de o succesiune de module romboidale, dispuse ritmic
pe verticală.”67
Moralitatea omului religios prin urmare a fost explicată prin mai multe lucruri:
- mituri,
- ritualuri,
- simboluri,
- ideologii,
- cărţi
- sau legende literare.
Poate că moralitatea este elementul cel mai frumos pe care îl putem depista în facerea omului religios.
Aceasta fiindcă acest om şi-a dat seama că nu poate să fie religie fără de moralitate. La fel de bine noţiunile de
65
Vasile Tudor https://forum.scientia.ro/index.php?topic=3314.0 (accesat pe 17.12.2023).
66 https://www.aparatorul.md/un-calugar-budist-l-a-vazut-pe-buddha-in-iad-si-recunoaste-ca-doar-crestinii-detin-adevarul/ (accesat pe
13.02.2024).
67
29
viciu şi virtute sunt şi ele prezente în alcătuirea omului religios. „În ascensiunea vieţii spirituale a omului există o
lege imanentă şi atemporală, căreia i se supune pentru a se depăşi pe sine, pe care Brunschvicg o numeşte
Dumnezeu. Referitor la raportul dintre dimensiunea mitologică-simbolică şi mijloacele primare ale expresiei
religioase – revelaţia, crezul şi dogma - cercetătorul Ninian Smart consideră că „Doctrinele sunt o încercare de a
da sistem, claritate şi forţă intelectuală la ceea ce este revelat prin limbajul mitologic şi simbolic al credinţei
religioase”.
Într-un alt registru semantic, religia reprezintă matricea oricărei ordini sociale, o valoare primordială
superioară individului, căruia îi modelează conştiinţa şi îi dirijează conduita (Em. Dürkheim).”68
Doi turişti au ajuns în Spania.
- De mult am dorit să ajung în Spania.
- Şi eu.
- Uite că am ajuns.
- Da. Frumos.
- Aşa este.
- Ştii la ce mă gândeam?
- Ce?
- Cum să face că spaniolii sunt catolici?
- S-au separat de ortodoxie la anul 1054.
- Anul marii schisme?
- Da.
- Păcat.
- De ce?
- Fiindcă am ajuns să trăim aşa de divizaţi.
- Asta aşa este.
- Totuşi există un dialog între bisericile creştine.
- Da. Se cheamă ecumenism.
- Ce părere ai de ecumenism?
- Este o problemă spinoasă.
- De ce?
- Unii zic să ar fi pan-erezia secolului.
- De ce?
- Fiindcă pogoară standardele ortodoxiei foarte jos.
- Crezi?
- Există două alternative.
- Care?
- Prima să nu discuţi cu nimeni în afară de creştinismul ortodox.
- Şi a doua?
- Să fi deschis la dialog.
- Şi noi ortodocşi nu suntem deschişi la dialog?
- Ba da.
- Şi atunci?
- Dacă ecumenismul se rezumă numai la dialog este bine.
- Dar nu se rezumă?
- Unii vor o unire în multiplicitate a Bisericii Universale.
- Adică?
- Să fim uniţi însă fiecare să îşi păstreze propria tradiţie.
- Catolică, luterană, ortodoxă, calvină etc.
- Înţeleg.
- Totuşi trebuie să existe un dialog inter-creştin.
- În ce sens.
- Îţi voi spune.
- Te ascult.
- Îţi voi spune o întâmplare chiar de aici din Spania.
68
30
- Te ascult.
- Era pe vremea regelui Alfons de Aragonia.
- Am auzit de el.
- Ei bine regelui i se vorbea de un anume Nicolae Picem.
- Şi?
- Se vorbea de bine de el în faţa regelui.
- Frumos.
- La un moment dar un nobil de la curtea regelui spuse.
- Ce?
- Maiestate vreau să spun şi eu ceva.
- Ce?
- De ce tot îl laudă curtenii pe acest Nicolae Picem?
- Fiindcă este un om bun.
- Dar este fiul unui măcelar.
- Şi?
- Ce poate fi bun cu fiul unui măcelar?
- Adică?
- Nu este viţă nobilă.
- Îţi voi spune eu ce?
- Ce maiestate?
- Mai degrabă aşi dori să fiu feciorul virtuos al unui măcelar, decât vlăstarul fără folos al unei viţe
nobile, a spus regele.
- Şi ce a făcut nobilul?
- Nu a mai spus nimic.
- Normal.
- Şi care este morala?
- Care?
- Că nu trebuie să îi judecăm pe oameni după aparenţe.
- Sunt de acord.
- Ecumenismul este bun dacă rămâne dialog.
- În ce sens?
- Nu trebuie să credem că dialog că creştini de alte confesiuni totul este rezolvat.
- Aşa este.
- Vezi?
- Trebuie să fim totuşi precauţi.
- De ce?
- Sunt mai mulţi creştini care sunt numai cu numele creştini.
- Acest fel de oameni există în toate religiile.
- Aşa este.
- Devin conştient că religia poate să fie o adevărată piatră de poticnire.
- Cu siguranţă.
- Şi când te gândeşti că religia ar trebuii să ne unească.
- De multe ori religia mai mult ne-a dezbinat.
- Din nefericire.
- Ştii ce?
- Ce?
- Ce ar fi să ne bucurăm de excursia noastră în Spania.
- Aşa este.
- Am venit de prea departe să ne umplem de gânduri negre.
- Să sunt de acord.
- Mă bucur.
- Să ne bucurăm de ceea ce vedem aici.
- Aşa este.69
31
Dialogul de mai sus ne spune că creştinii deşi sunt oameni morali sunt totuşi divizaţi. Sunt mai mulţi
creştini care nu vor să audă de restul creştinilor fiindcă nu au ce să discute cu ei. Trebuie să existe un dialog
inter-creştin chiar dacă acest lucru este mai greu de făcut şi realizat.
Omul religios este unul care ştie că trebuie să fie moral fiindcă acest lucru este pe plac cerului. Gânditorul
Vasile Tudor spunea în acest sens: „experienţa sacrului este o trăire religioasă intensă centrată în jurul divinităţii,
care este percepută ca o taină de către credincioşi. În gândirea unor filozofi, Dumnezeu este descris prin atribute
fundamentale ale existenţei – principiu explicativ al lumii, al ordinii universale şi al capacităţii noastre de a deţine
cunoştinţe certe (Descartes), creator al lumii (Conciliul de la Niceea), impulsul iniţial sau primul motor
(Aristotel), principiu activ în devenirea lumii (B. Pascal), principiu imanent sau esenţa lucrurilor, dincolo de care
nimic nu poate să existe (Spinoza). De remarcat, imposibilitatea unei definiţii filosofice complete a divinităţii,
care este fie absolutul, cauza primară şi impersonală a lumii, fie o fiinţă personală, transcendentă în raport cu
lumea, altfel spus, poate fi localizată spaţio-temporal sau este dincolo de această lume. Această dispută transpusă
în planul artei, s-a manifestat variat, de la reprezentări abstracte ale lui Dumnezeu, până la atribuirea unor
trăsături antropomorfice. Cum Dumnezeu este incognoscibil pentru fiinţa umană, imperfectă şi trecătoare, s-a
pus problema existenţei acestuia. Fără a intra în amănunte despre argumentele pentru existenţa lui Dumnezeu,
formulate de teologul Toma din Aquino, este bine de menţionat consecinţele unor opţiuni tranşante asupra
acceptării sau nu a credinţei. Aşa cum a remarcat filozoful francez B. Pascal, cei care câştigă pariul despre
existenţa lui Dumnezeu, pot câştiga totul fără să piardă nimic după moarte.”70
Probabil că unul dintre cele mai mari atuuri ale omului religios este moralitatea sa. Aceasta fiindcă el este
conştient că există Cineva sau Ceva acolo sunt care sunt o formă sau alta ajunge să pedepsească imoralitatea şi
ajunge să răsplătească moralitatea. Iată de ce trebuie să ştim că tot ceea ce are mai sfânt omul religios la nivel de
religii planetare este moralitatea lui. Omul religios este un om moral care crede că în acest mod se va înălţa
spiritual şi va ajunge la desăvârşire într-un fel sau altul. 71
La fel de bine ceea ce s-a mai putut remarca în comportamentul omului religios la nivel de religii ale lumii
este că el este unul care apreciază iubirea în sens religios. Gânditorul Vasile Tudor spunea în acest sens: „în
concluzie, se poate spune cu certitudine că Homo religiosus respectă binele, frumosul şi adevărul, dar şi
sentimentul iubirii veşnice, pentru că „Dumnezeu este dragoste”. În Epistola către Corinteni, apostolul Pavel
scrie : „dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu invidiază; dragostea nu se laudă,
nu se umflă de mândrie, nu se portă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se
bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri
niciodată… Acum dar rămân aceste trei : credinţa, nădejdea şi dragostea ; dar cea mai mare dintre ele este
dragostea”. Este minunat că Dumnezeu ne-a înzestrat cu capacitatea de a iubi. Chiar şi în situaţii critice să nu ne
lăsăm cuprinşi de ură, pentru că devenim mai puternici dacă putem să iertăm. Dragostea este esenţa învăţăturii
creştine. Iisus a spus: „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată gândirea ta”.
Aceasta reprezintă prima poruncă, iar ce-a de-a doua este: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Terra
trebuie să devină habitatul iubirii, al frumuseţii, al binelui, al adevărului si al credinţei în Dumnezeu. Faptele
reprobabile să rămână o amintire urâtă a trecutului, de care trebuie totuşi să ţinem seama pentru a nu le mai
repeta.”72
Iubirea religioasă este adevărat că se manifestă diferit însă ceea ce trebuie să ne dăm seama este că omul
religios a fost conştient că trebuie să îşi iubească Creatorul sau creatorii săi celeşti. Aceasta fiindcă ceea ce dă
viaţă nu poate decât să fie:
- apreciat,
- stimat,
- preţuit
- şi iubit
în cele din urmă.
La fel de bine trebuie să ne dăm seama că nu numai virtutea iubirii – sub o formă sau alta – este prezentă
în marile religii ale lumii ci la fel de bine şi alte virtuţi cum ar fi:
- adevărul,
- dreptatea,
- frumosul
70
71 A se vedea Geoffrey Parrinder, Sexual morality in world religions (Oneworld, 1995).
72
32
- sau libertatea.
Toate acestea intră în compoziţia a ceea ce am denumit ca fiind omul religios, om care ştim că este
prezent în toate marile religii ale lumii. După cum am spus acest om religios al marilor religii este unul care este
minimal însă trebuie să facem un efort şi să vedem partea bună din el. acesta fiindcă numai în acest mod vom
ajunge să îl preţuim. Mircea Eliade spunea în acest sens: „aşa cum am afirmat de atâtea ori, omul religios îşi
asumă un mod de existenţă specific în lume şi, în pofida numărului apreciabil de forme istorico–religioase, acest
mod specific poate fi întotdeauna recunoscut. Oricare ar fi contextul istoric în care se încadrează, homo
religiosus crede întotdeauna în existenţa unei realităţi absolute, sacrul, care transcende această lume, unde totuşi
se manifestă, sanctificând–o şi făcând–o reală. Homo religiosus crede că originea vieţii este sacră şi că existenţa
umană îşi actualizează toate potenţele în măsura în care este religioasă, adică în măsura în care participă la
realitate. Zeii au creat omul şi Lumea, Eroii civilizatori au desăvârşit Creaţia, iar istoria tuturor acestor lucrări
divine şi semidivine s–a păstrat în mituri. Reactualizând istoria sacră, imitând comportamentul divin, omul se
instalează şi rămâne în preajma zeilor, adică în real şi în semnificativ.” 73
Omul religios trebuie să ştim că a făcut multe alte lucruri bune:
- cultură,
- civilizaţie,
- artă,
- economie,
- drept
- sau ştiinţe
toate aceste lucruri fiindcă după cum am spus omul religios a voit din cele mai vechi timpuri să facă o lume
frumoasă.
Raportul omului religios cu lumea este unul care ne face să ne dăm seama că acesta a voit ca lumea să fie
bună şi ceea ce este sălbatic în ea să fie îmblânzit. Omul religios a fost din cele mai vechi vremuri un creator de
civilizaţie şi cultură. Aceasta fiindcă el a voit să fie unul care să fie moral şi nu avea cum să realizeze acest lucru
dacă nu făcea efortul de a crea o lume frumoasă în jurul lui. Iată de ce în mai multe religii se poate vedea o
paralelă dintre omul religios şi omul virtuţilor.74
Prin urmare trebuie să ştim că acolo unde există un om religios evident că va exista:
- moralitate
- şi o lume un pic mai bună.
Totuşi am arătat în paginile de mai sus că nu trebuie să ne facem mari iluzii cu privire la acest om
religios fiindcă de multe ori el este furat de
- dogme,
- ideologii
- şi doctrine
heterodoxe care trunchiază adevărul creştin ortodox.
Despre omul religios Mircea Eliade spunea: „nu este greu de văzut ce anume deosebeşte modul de a fi în
lume de existenţa unui om areligios. Mai întâi de toate, omul areligios respinge transcendenţa, acceptă
relativitatea „realităţii“ şi chiar se îndoieşte uneori de sensul existenţei. Marile culturi ale trecutului au cunoscut şi
ele oameni areligioşi, care au existat poate şi la nivelurile arhaice de cultură, deşi nu sunt încă atestaţi de niciun
document. Abia societăţile occidentale moderne favorizează manifestarea plenară a omului areligios. Omul
modern areligios îşi asumă o nouă stare existenţială, recunoscându–se doar ca subiect şi agent al Istoriei şi
refuzând orice chemare la transcendenţă. Cu alte cuvinte, nu acceptă niciun model de umanitate în afară de
condiţia umană, aşa cum poate fi ea descifrată în diversele situaţii istorice. Omul se făureşte pe sine, şi nu ajunge
să se făurească întru totul decât în măsura în care se desacralizează şi desacralizează lumea. Sacrul este prin
excelenţă o piedică în calea libertăţii sale. Omul nu va deveni el însuşi decât în clipa în care va fi în întregime
demistificat, şi nu va fi cu adevărat liber decât după ce–l va fi ucis pe ultimul zeu.”75
Este adevărat că omul religios este unul care de multe ori se naşte într-o anumită religie dar ajungând să
se nască şi să crească ei bine îşi dă seama că nu poate
- să se mulţumească
- şi să se rezume
73
https://lectiadefilosofie.wordpress.com/2019/07/14/mircea-eliade-sacru-si-profan/ (accesat pe 17.12.2023).
74 A se vedea Radu Teodorescu, Omul duhovnicesc sau antropologia virtuţilor (Cugir, 2015).
75 https://lectiadefilosofie.wordpress.com/2019/07/14/mircea-eliade-sacru-si-profan/ (accesat pe 17.12.2023).
33
la religia în care s-a născut.
Aşa se face că mai mulţi păgâni ajung să Îl descopere pe Hristos. Unii chiar ajung să treacă la ortodoxie.
Sunt multe cazurile de convertire la creştinismul ortodox. Ceea ce este mai trist este că omul modern tind să nu
mai vrea să se numească un om religios. S-a putut vedea că în sânul umanităţii există un fel de nemulţumire
generică cu omul religios care este văzut:
- arhaic,
- învechit
- demodat,
- depăşit
- şi fără actualitate.
Iată ce spunea Mircea Eliade în acest sens: „aşa cum am mai arătat, omul areligios în stare pură este un
fenomen mai degrabă rar, chiar şi în cea mai desacralizată dintre societăţile moderne. Majoritatea celor „fără
religie“ au încă un comportament religios, chiar dacă nu–şi dau seama. Nu este vorba doar de mulţimea
„superstiţiilor“ sau a „tabuurilor“ omului modern, care au toate o structură şi o origine magico–religioasă. Omul
modern, care se simte şi se pretinde areligios, dispune încă de o întreagă mitologie ascunsă şi de numeroase
ritualisme degradate. Petrecerile care însoţesc Anul Nou sau mutarea într–o casă nouă prezintă, sub formă
laicizată, structura unui ritual de înnoire. Acelaşi fenomen se poate constata cu prilejul serbărilor şi petrecerilor
care însoţesc căsătoria sau naşterea unui copil, obţinerea unui loc nou de muncă, o promovare socială etc.”76
Fiindcă structura profundă a omului a lupta împotriva ei aduce cu sine mai multe mutaţii care vor să facă
un fel de pseudo-religiozitate care nu mai are nevoie de supranatural. Sunt din ce în ce mai mulţi care susţin că
omul trebuie
- să se mulţumească,
- să se rezume
- şi să fie satisfăcut
numai cu această lume.77
Modernitatea este unul care se poate spune că tinde spre un om areligios care nu vrea să fie ateu ci mai
mult un om care nu mai este
- preocupat,
- fixat
- şi centrat
pe lumea religioasă. Aceasta fiindcă trebuie să ştim că omul de azi are un fel de complex al religiei care de multe
ori i se pare
- că îl trage înapoi,
- îl ţine pe loc,
- nu îl lasă să avanseze
- şi nu îl lasă să crească.
Deşi se vrea un om areligios modernul totuşi este unul care se manifestă religios. Mircea Eliade spunea în
acest sens: „s–ar putea scrie o întreagă lucrare despre miturile omului modern, despre mitologiile ascunse în
spectacolele care–i fac plăcere, în cărţile pe care le citeşte. Cinematograful, adevărată „fabrică de vise“, preia şi
foloseşte nenumărate motive mitice: lupta dintre Erou şi Monstru, înfruntările şi încercările iniţiatice, figurile şi
imaginile exemplare („Fata“, „Eroul“, peisajul paradiziac, „Infernul“ etc.). Până şi lectura are o funcţie
mitologică, nu numai pentru că înlocuieşte rostirea miturilor în societăţile arhaice şi literatura orală, care se mai
păstrează în comunităţile rurale din Europa, ci mai ales pentru că lectura îi permite omului modern o „ieşire din
Timp“, asemănătoare cu cea înlesnită de mituri. Fie că–şi „omoară“ timpul cu un roman poliţist ori pătrunde în
universul temporal străin pe care–l reprezintă orice roman, omul modern este proiectat, prin lectură, în afara
duratei sale personale şi integrat altor ritmuri, trăind într-o altă „istorie“.”78
Iată cum omul modern deşi are o mare tendinţă de a se elibera de „povara” religiei ei bine totuşi ajunge
să se manifeste religios şi să aibă un fel de
- simptomatologie
- şi tendinţă
după viaţa religioasă.

77 A se vedea Radu Teodorescu, Civilizaţia în viziune creştin ortodoxă (Cugir, 2021).
78
34
Este clară că trebuie să îl citim bine pe omul modern care deşi de cele mai multe ori nu se mai declară
om religios ei bine în profunzimile lui el ajunge să se manifeste religios. Acest lucru evident într-un fel camuflat
şi ascund. Mircea Eliade spunea în acest sens: „comportamentele religioase camuflate sau degenerate nu se
întâlnesc doar în „religiile mici“ sau în misticile politice, ci şi în mişcările care se proclamă laice şi chiar
antireligioase. Nudismul sau mişcările pentru libertatea sexuală absolută se bazează de pildă pe ideologii în care
se pot desluşi urmele „nostalgiei Paradisului“, dorinţa de întoarcere la starea edenică de dinaintea căderii, când
nu exista păcat şi nici ruptură între plăcerile cărnii şi conştiinţă.”79
Doi profesori de religie discutau într-o zi.
- Ştii ce?
- Ce?
- Crezi că se merită să predăm religia copiilor?
- Da.
- De ce?
- Fiindcă au nevoie.
- Dar părinţii îi pot duce la biserică.
- Pot.
- Şi atunci?
- Una este să mergi să iei apă din râu şi alta este să tragi apa la tine în casă.
- Oare?
- Da.
- Nu ştii?
- Nu.
- Ce spune istoria religiilor?
- Ce?
- Că omul este prin fiinţa lui un om religios.
- Adică?
- Omul este definit de religie.
- Înseamnă că ceea ce facem noi are mare importantă.
- Să fi sigur de asta.
- Eu avem îndoieli.
- Să nu le mai ai.
- Acum îmi dau seama că religia este un lucru fundamental.
- Chiar este.
- Bine dar sunt mulţi oameni care nu sunt religioşi.
- Se ascund de propria lor natură.
- Cum?
- Dacă religia îl defineşte pe om cum poţi să fi areligios?
- Poţi.
- Cum?
- Sunt mulţi atei şi necredincioşi.
- A la asta te refereai?
- Da.
- La un moment dat ei se vor trezii la realitate.
- Cum?
- Viaţa este de aşa natură.
- Nu înţeleg.
- Te voi face să înţelegi.
- Chiar te rog.
- Este o poveste mai veche.
- Care?
- Despre revenirea la religie.
- Spune.
79 Idem.
35
- La curtea regelui Carol cel Gros era un ministru necredincios.
- Şi?
- Ei bine întâmplarea a făcut ca la rege să vină un om evlavios.
- Şi?
- Ministru a început să îi spună.
- Mare om eşti tu.
- Mulţumesc sire.
- Ai multă pricepere.
- Eşti un om deplin.
- Mă faceţi să roşesc.
- Eşti un om perfect.
- Mulţumesc.
- Auzi dacă ai toate aceste calităţi poţi să îmi răspunzi la o întrebare.
- Care?
- Ce mai face Dumnezeu?
- Cu certitudine ştiu ce face; face azi ca totdeauna şi va face-o şi cu tine şi anume pe cei trufaşi îi va
înjosi, iar pe cei smeriţi îi va înălţa.
- Ministrul nu mai spus nimic.
- S-a simţit ruşinat?
- Da.
- Păi da.
- Dar se pare că cuvintele omului simplu au fost profetice.
- De ce?
- În acea zii mergând cu calul acesta l-a trântit puternic la pământ.
- Şi?
- Ministru a fost grav rănit.
- Şi?
- Pe patul de suferinţă a făcut un legământ.
- Care?
- Dacă mă voi însănătoşi voi devenii un om credincios şi evlavios.
- Şi s-a ţinut de cuvânt?
- Da.
- Deci s-a însănătoşit?
- Da.
- Frumos.
- Deci vezi într-un fel necredincioşii se trezesc la realitate.
- Cred că ai dreptate.
- Păi da.
- Dar sunt şi cazuri care nu se mai întorc.
- Asta este cel mai rău.
- De ce?
- Fiindcă chiar dacă o duc bine în această viaţă în viaţa de apoi vor plătii.
- Cu iadul.
- Din nefericire da.
- Păcat.
- Aşa este.
- Să ştii că m-a m folosit mult de întâmplarea spusă de tine.
- Este din istorie.
- Mi-am dat seama.
- Mă bucur.
- Îţi urez toate cele bune.
- Şi eu ţie.80
36
Este adevărat că îndoieli de credinţă avem tot însă ceea ce s-a putut vedea din studiul antropologiei
religiilor este că nu există un om areligios total. De ce? Fiindcă sunt o formă sau alta omul simte nevoie de
sentimentul religios. De ce? Fiindcă el este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Mircea Eliade spunea:
„majoritatea celor „fără religie“ nu sunt de fapt eliberaţi de comportamentele religioase, de teologii şi mitologii,
fiind uneori prinşi într-un adevărat hăţiş magico– religios, degradat până la caricatură şi, prin urmare, greu de
recunoscut. Procesul desacralizării existenţei umane a dat naştere adesea la forme hibride de magie trivială şi de
religiozitate de faţadă. Nu ne gândim nicidecum la nenumăratele „religii mici“ care au răsărit precum ciupercile
în oraşele moderne, la biserici, secte şi şcoli pseudo–oculte, neospiritualiste sau aşa–zis ermetice, pentru că aceste
fenomene ţin tot de sfera religiozităţii, deşi reprezintă, aproape fără excepţie, aspecte aberante de
pseudomorfoză. Nu facem câtuşi de puţin aluzie la numeroasele mişcări politice şi profetisme sociale, a căror
structură mitologică este uşor de ghicit, ca să nu mai vorbim de fanatismul religios. Ajunge să dăm un singur
exemplu, amintind structura mitologică a comunismului şi sensul său eshatologic. Marx preia şi prelungeşte unul
din marile mituri eshatologice ale lumii asiatico–mediteraneene, şi anume rolul izbăvitor al celui Drept („alesul“,
„unsul“, „neîntinatul”, „trimisul“; în zilele noastre, proletariatul), ale cărui suferinţe sunt chemate să schimbe
statutul ontologic al lumii. Societatea fără clase despre care vorbea Marx şi dispariţia tensiunilor istorice îşi găsesc
de fapt precedentul în mitul Vârstei de Aur, cu care ar începe şi s–ar sfârși Istoria, după numeroase tradiţii. Marx
a îmbogăţit acest mit străvechi cu o întreagă ideologie mesianică iudeo–creştină: pe de o parte, rolul profetic şi
funcţia soteriologică pe care i le recunoaşte proletariatului; pe de altă parte, lupta finală dintre Bine şi Rău, care ar
putea fi asemuită fără greutate cu înfruntarea apocaliptică dintre Hristos şi Antihrist, urmată de izbânda
hotărâtoare a celui dintâi. Nu este deloc lipsit de importanţă faptul că Marx preia speranţa eshatologică iudeo–
creştină într–un sfârșit absolut al Istoriei, ceea ce îl deosebeşte de alţi filozofi istoricişti (de pildă, Croce şi Ortega
y Gasset), pentru care tensiunile Istoriei sunt consubstanţiale condiţiei umane şi nu pot fi niciodată abolite în
întregime.”81
CAPITOLUL 4
VARIETĂŢILE MORALE ŞI MISTICE ALE OMULUI RELIGIOS
Faptul că omul religios este unul care a intrat în declin odată cu modernitatea nu este o noutate. Omul
modern se consideră că este unul emancipat şi care nu mai are nevoie de valorile universului religios. Aceasta
fiindcă acest univers religios este unul în criză.82 Totuşi am arătat că un om
- total
- deplin
- şi complet
nu poate să existe. Aceasta fiindcă am spus că structura profundă a omului este una religioasă. În acest sens omul
care se vrea areligios ajunge să se manifeste religios prin mai multe
- surogate (ersatz în germană),
- camuflaje
- şi înlocuiri
de ritualuri şi practici.
Aceasta fiindcă după cum am spus omul religios şi cel areligios sunt ambii morali. Omul areligios este
unul care nu mai recunoaşte că moralitatea vine de sus de la supranatural.83
Ceea ce se susţine mai recent – şi ceea ce este o mare inepţie – este că în sine nu există nici un fel de
legătură dintre moralitate şi religie. Omul este moral fiindcă aşa este
- firesc,
- este natura lui,
- aşa s-a născut,
- aşa este legea evoluţionistă
- aşa trebuie să fie
- aşa este sensul lui
- şi aşa este natura lui.

82 A se vedea Jean Borella, Criza simbolismului religios (Iaşi, 1995).
83 A se vedea Antonio Sandu, O etică centrată pe valori în sfera publică (Editura Lumen, 2017).
37
Totuşi dacă Dumnezeu nu există şi omul este o fiinţă areligioasă de ce să mai ţine la preceptele moralei?
De ce să mai fim morali? De ce să mai punem preţ pe moralitate? Facem toate aceste lucruri fiindcă ele sunt
parte din omul religios. Mircea Eliade spunea: „iniţierea este atât de strâns legată de modul de a fi al existenţei
umane încât un mare număr de gesturi şi fapte ale omului modern repetă scenarii iniţiatice. De multe ori, „lupta
cu viaţa“, „încercările“ şi „greutăţile“ aflate în calea unei vocaţii ori a unei cariere amintesc într-un fel de
încercările iniţiatice: în urma „loviturilor“ pe care le primeşte, a „suferinţei“ şi a „chinurilor“ morale sau chiar
fizice la care este supus, un tânăr „se încearcă“ pe sine, îşi cunoaşte posibilităţile, devine conştient de puterile sale
şi ajunge în cele din urmă el însuşi, adult şi creator din punct de vedere spiritual (este vorba, desigur, de
spiritualitate aşa cum este ea înţeleasă în lumea modernă). Orice existenţă umană este alcătuită dintr-un şir de
încercări şi cuprinde experienţa repetată a „morţii“ şi a „învierii“. Din perspectivă religioasă, existenţa se
întemeiază deci pe iniţiere, şi s–ar putea spune chiar că, în măsura în care ajunge să se împlinească, existenţa
umană este ea însăşi o iniţiere.”84
Ceea ce se poate vedea este sunt mai mulţi care sunt influenţaţi de evoluţionism şi care consideră că în
sine omul nu este religios ci mai mult religia este mai mult un fel de
- accident,
- eveniment nefericit,
- întâmplare dramatică
- şi eşec
al evoluţiei.
La fel de bine sunt mai mulţi care sunt dezamăgiţi de modul cum s-a manifestat omul religios de-a lungul
timpului. Aceasta fiindcă ei – deşi nu sunt conştienţi – cred că omul religios s-a manifestat
- haotic,
- în hazard
- şi fără sens
în viaţa religioasă. De ce? Fiindcă în lumea noastră religiile primitive există concomitent cu religiile monoteiste.
În acest sens nu se poate vorbii de o evoluţie a religiei de la primitiv la complex şi dezvoltat. 85
Omul religios prin urmare este unul care ajunge de multe ori să se manifeste destul de trunchiat în istoria
religiilor. Totuşi chiar şi aşa se poate vedea că în comportamentul indiferenţilor religioşi şi al ateilor se poate
vedea o tendinţă spre religie şi chiar un comportament religios. Iată ce spunea Mircea Eliade: „în general,
majoritatea celor „fără religie“ mai împărtăşesc pseudoreligii şi mitologii degradate, ceea ce nu este de mirare, de
vreme ce omul profan este urmaşul lui homo religiosus şi nu–şi poate anula propria istorie, altfel spus
comportamentele strămoşilor săi religioşi, datorită cărora este ceea ce este. Cu atât mai mult cu cât o mare parte
a existenţei sale se hrăneşte din pulsiuni izvorâte din adâncul fiinţei, din zona numită inconştient. Un om exclusiv
raţional este o abstracţiune, nu poate fi întâlnit în realitate. Orice fiinţă omenească este alcătuită deopotrivă din
activitate conştientă şi experienţe iraţionale. Or, conţinutul şi structurile inconştientului prezintă asemănări
izbitoare cu imaginile şi figurile mitologice. Nu vrem să se înţeleagă că mitologiile sunt „produsul“
inconştientului, pentru că modul de a fi al mitului este tocmai faptul că el se dezvăluie ca mit, arată că un lucru s–
a întâmplat în chip exemplar. Mitul este un „produs“ al inconştientului în aceeaşi măsură în care se poate afirma
că Doamna Bovary este „produsul“ unui adulter.”86
Omul religios evident că ajunge să se manifeste în feluri care nu sunt
- proprii,
- după aşteptările
- şi după predicţiile
omului de ştiinţă contemporan.
Iată de ce trebuie să fim mai precauţi cu toată
- ştiinţa,
- cunoaşterea
- şi academismul
contemporan care de multe ori pretinde că a ajuns
- să îl înţeleagă
- şi să îl cuprindă
84https://lectiadefilosofie.wordpress.com/2019/07/14/mircea-eliade-sacru-si-profan/ (accesat pe 17.12.2023).

85 A se vedea Baruch Halpern, From gods to God: dynamic al iron age cosmologies (Mohr Siebeck, 2009).
86
38
total şi deplin pe omul religios.
Omul religios de mai multe ori are mai multe elemente religioase înscrise în subconştientul lui. Iată ce
declara în acest sens Mircea Eliade: „conţinutul şi structurile inconştientului sunt totuşi rezultatul unor stări
existenţiale străvechi, mai ales al unor stări critice; de aceea inconştientul are o aură religioasă. Orice criză
existenţială repune în discuţie atât realitatea Lumii, cât şi prezenţa omului în Lume: criza existenţială este de fapt
„religioasă“, pentru că fiinţa se confundă cu sacrul, la nivelurile arhaice de cultură. După cum am văzut, Lumea
se întemeiază pe experienţa sacrului, şi cea mai elementară dintre religii este înainte de toate o ontologie. Cu alte
cuvinte, în măsura în care este rezultatul nenumăratelor experienţe existenţiale, inconştientul nu poate să nu
semene cu diferitele universuri religioase. Căci religia este soluţia exemplară a oricărei crize existenţiale, nu numai
pentru că se poate repeta la nesfârșit, ci şi pentru că este socotită de origine transcendentală şi, prin urmare,
valorizată ca revelaţie primită dintr-o altă lume, transumană. Soluţia religioasă nu numai că rezolvă criza, dar în
acelaşi timp „deschide“ existenţa către anumite valori care nu mai sunt nici întâmplătoare, nici particulare,
permiţându–i astfel omului să depăşească situaţiile personale şi să ajungă în cele din urmă în lumea spiritului.”87
Este evident că trebuie să ne dăm seama că de mai multe ori în lumea noastră moralitatea omului religios
este găsită ca fiind
- inconvenientă,
- detestabilă,
- de neexplicat,
- nesigură
- şi indescifrabilă.
Sunt mai mulţi nihilişti care susţin că de fapt moralitatea nu este nici un justificare şi că în momentul în
care vom trece de morală sau mai bine spus vom devenii imorali se va naşte un nou om care după ei se numeşte
supraomul (ubermensch).
Ceea ce este cât se poate de clar este că omul religios nu este unul care urmăreşte un fel de curs evolutiv
în istorie fiindcă după cum am spus religiile primitive există concomitent cu religiile monoteiste. Ştim că de la
primitivism la monoteism este o cale destul de lungă. 88
Omul religios de mai multe ori trebuie să fie descifrat din simbolurile lui: „de asemenea, neliniştile şi
frământările omului modern, experienţele sale onirice ori imaginare, deşi „religioase“ din punct de vedere formal,
nu se integrează, ca la homo religiosus, într-o Weltanschauung şi nu întemeiază un comportament. Un singur
exemplu ne va ajuta să înţelegem mai bine deosebirile dintre aceste două categorii de experienţe. Activitatea
inconştientă a omului modern îl confruntă mereu cu nenumărate simboluri, fiecare dintre acestea având un
mesaj de transmis sau o misiune de îndeplinit, pentru a asigura sau a restabili echilibrul psihic. Aşa cum am
văzut, simbolul nu numai că „deschide“ lumea, dar îl şi ajută pe omul religios să ajungă la universal. Datorită
simbolurilor, omul iese din starea sa particulară şi „se deschide“ spre general şi universal. Simbolurile trezesc
experienţa individuală şi o preschimbă în act spiritual, în stăpânire metafizică a Lumii. Aflat în faţa unui copac
oarecare, simbol al Arborelui Lumii şi imagine a Vieţii cosmice, un om al societăţilor premoderne poate ajunge la
cea mai înaltă spiritualitate: înțelegând simbolul, el reuşeşte să trăiască universalul. Viziunea religioasă a Lumii şi
ideologia care o oglindeşte îi îngăduie să folosească această experienţă individuală, să o „deschidă“ spre universal.
Imaginea Arborelui este încă destul de frecventă în universul imaginar al omului modern areligios, reprezentând
un cifru al vieţii sale profunde, al dramei care se petrece în inconştientul său şi care priveşte integritatea vieţii sale
psihomentale, aşadar propria sa existenţă. Atâta vreme însă cât simbolul Arborelui nu trezeşte conştiinţa totală a
omului „deschizând-o“ către universal, nu se poate spune că şi–a îndeplinit funcţia până la capăt. Omul nu a fost
decât în parte „izbăvit“ din starea individuală, ceea ce l–a făcut, de pildă, să intre într-o criză de profunzime şi
să–şi recapete echilibrul psihic pentru moment ameninţat, dar nu să se înalţe la spiritualitate şi să aibă revelaţia
uneia dintre structurile realului.”89
Este evident că omul religios este un om moral fiindcă el este ancorat în realitate şi trebuie să ştim că
realitatea lumii noastre
- se bazează
- şi de fundamentează
87Mircea Eliade, Sacrul și profanul apud https://lectiadefilosofie.wordpress.com/2019/07/14/mircea-eliade-sacru-si-profan/ (accesat pe

17.12.2023).
88 A se vedea Baba Lucian Victor, Moise: eliberator, legislator şi profet (Cluj-Napoca, 2017).
89
Mircea Eliade, Sacrul și profanul apud https://lectiadefilosofie.wordpress.com/2019/07/14/mircea-eliade-sacru-si-profan/ (accesat pe
17.12.2023).
39
pe moralitate. Acest lucru evident că marii savanţi evoluţionişti din zilele noastre îl uită. Există în sânul
modernităţii o aspiraţie pentru o eliberare a omului de sfera religioasă care ştim că se manifestă prin secularism. 90
A fost Mircea Eliade care a demonstrat faptul că în adâncul său şi în subconştientul său omul secularizat rămâne
profund marcat de religie şi de valorile religioase: „nu ne propunem să dezvoltăm aici toate consecinţele acestei
legături dintre conţinutul şi structurile inconştientului, pe de o parte, şi valorile religiei, pe de altă parte. Am
amintit acest lucru doar pentru a putea arăta că omul, chiar şi cel mai areligios, mai păstrează încă în adâncul
fiinţei sale un comportament orientat religios. Însă „mitologiile private“ ale omului modern, visurile şi
fantasmele sale nu se pot ridica la regimul ontologic al miturilor, pentru că nu au fost trăite de omul total, şi nu
transformă o situaţie particulară în situaţie exemplară.”91
Doi moralişti români discutau într-o zi.
- Bună.
- Bună.
- Ce mai faci?
- Sunt bine.
- Mă bucur.
- Şi tu?
- Am o nouă preocupare.
- Care?
- Moralitatea omului religios.
- Da?
- Da.
- Şi ce ai aflat?
- Că în general în toate marile religii ale lumii omul este o fiinţă religioasă.
- Crezi?
- Da.
- De ce?
- Sunt mai mulţi istorici ai religiilor care au susţinut acest lucru.
- Cum?
- Ceea ce s-a putut vedea este că omul are un subconştient.
- Şi?
- Se pare că religia există şi aici.
- În subconştient?
- Da.
- Cum?
- Sunt mai multe lucruri care ne spun acest lucru.
- Care?
- Nevoie de ritual de exemplu.
- Ritual?
- Da.
- În ce sens?
- Ritualul este o ceremonie sfântă.
- Da o ceremonie sfântă.
- Ei bine omul areligios când nu mai are o religie îşi face tot felul de ritualuri sacre.
- Cum?
- Mâncatul, divertismentul, viaţa de zi cu zi etc.
- Deci există o nevoie de religie în subconştientul omului?
- Da.
- Nu ştiam asta.
- Vestea tristă este alta.
- Care?
- Oamenii areligioşi o sfârşesc de cele mai multe ori tragic.
90A se vedea Ierotheos Vlachos, Secularismul: un cal troian în Biserică (Galaţi, 2019).
Mircea Eliade, Sacrul și profanul apud https://lectiadefilosofie.wordpress.com/2019/07/14/mircea-eliade-sacru-si-profan/ (accesat pe
91
17.12.2023).
40
- Cum?
- Îţi voi spune o întâmplare dintr-un sat din Ardeal.
- De la noi din România?
- Da.
- Te ascult.
- Într-un sat din Ardeal la moşia unui mare proprietar se afla un administrator isteţ.
- Şi?
- Problema era că acest administrator era foarte lăudăros şi încrezut.
- Cum aşa?
- Aşa.
- Şi?
- Averea lui el şi-a făcut-o pe spinarea altora.
- Îmi dau seama.
- Într-o zi se afla la cârciumă cu alţi săteni.
- Şi ce a urmat?
- Un sătean i-a spus.
- Ştii ce?
- Ce ţărane?
- Dumnezeu nu lasă ca pomii să crească până în ceruri.
- Ce vrea să însemne asta nătângule.
- Ştii ce vreau să spun.
- Ce?
- Vei da seama în faţa lui Dumnezeu.
- Pentru ce să dau seama ţărănoiului?
- Pentru că ai înşelat.
- Şti ce?
- Ce?
- Tu zici să Dumnezeu nu lasă ca pomii să crească până în cer.
- Aşa este.
- Şi cum îţi explici că eu totuşi m-am ridicat?
- Săteanul nu a mai spus nimic.
- Pleacă şi lasă-mă cu poveştile astea popeşti.
- Şi ce a urmat?
- Administratorul s-a ridicat şi a plecat.
- Şi?
- A doua zi el trebuia să treacă cu trăsura peste un deal.
- Şi a trecut?
- La coborâre caii s-au speriat.
- Şi?
- Administratorul a căzut din trăsură şi roţile au trecut peste gura lui.
- A murit?
- Da.
- Ce moarte urâtă.
- Da, a fost o moarte groaznică.
- Şi ce a urmat?
- Vestea s-a dus în tot satul.
- Şi?
- Când îţi aduceau aminte de acest administrator nedrept sătenii spuneau.
- Ce?
- Doamne nu ne ispitii.
- Păi da.
- Dec vezi oamenii areligioşi nu sfârşesc bine.
- Aşa este.92
41
Avem mai sus o întâmplare care ne spune că deşi noi îi negăm existenţa de mai multe ori Dumnezeu ne
vede şi într-un fel va ajunge să ne pedepsească. De fapt sunt mulţi care ştiu că există pedepse pentru faptele rele
şi omul religios a fost conştient că există ceva superior nouă din cer în faţa căruia vom da seamă de ceea ce am
făcut în această viaţă. Mircea Eliade spunea foarte bine că omul nu poate să fugă de condiţia lui de om religios:
„acest exemplu poate arăta, după părerea noastră, că omul areligios al societăţilor moderne este încă hrănit şi
ajutat de activitatea inconştientului său, fără să atingă însă o experienţă şi o viziune a lumii cu adevărat religioase.
Inconştientul îi oferă soluţii la problemele propriei existenţe, îndeplinind astfel rolul religiei, pentru că înainte de
a deveni, prin religie, creatoare de valori, existenţa îi datorează religiei integritatea. S–ar putea spune chiar că,
într–o anumită măsură, la oamenii moderni care se proclamă areligioşi religia şi mitologia s–au „cuibărit“ undeva
în noaptea inconştientului, ceea ce înseamnă şi că posibilităţile de a ajunge la o experienţă religioasă a vieţii zac
ascunse undeva în străfundurile fiinţei lor. Dintr–o perspectivă iudeo–creştină, s–ar putea spune chiar că non–
religia echivalează cu o nouă „cădere“ a omului: omul areligios pare să–şi fi pierdut capacitatea de a trăi conştient
religia, deci de a o înţelege şi de a şi–o asuma; în străfundurile fiinţei sale, urmele însă nu s–au şters cu totul, tot
aşa cum, după prima „cădere“, deşi orbit spiritual, strămoşul lui, omul primordial, Adam, mai păstrase destulă
înţelepciune ca să poată regăsi urmele lui Dumnezeu în Lume. După prima „cădere“, religiozitatea se prăbuşise
la nivelul conştiinţei sfâșiate; după cea de–a doua, s–a prăbuşit şi mai jos, în străfundurile inconştientului, şi a
fost „uitată“. Aici se opresc consideraţiile istoricului religiilor; de aici începe misiunea filozofului, a psihologului
şi chiar a teologului.”93
Omul religios de cele mai multe ori ajunge să fie unul care se manifestă mistic. Aceasta fiindcă sunt din
ce în ce mai mulţi mistici în lumea noastră. Chiar şi transele şamanice au ajuns să fie văzute ca ceva mistic ca să
nu mai vorbim de extazul muzical pe care îl promovează mai multe genuri de muzică contemporană. 94 Mistica
omului religios este una:
- vastă,
- largă,
- complexă
- amplă
- şi variată.
Aceasta fiindcă mai toate marile religii ale lumii au o mistică. Iată ce spunea în acest sens despre relaţia
omului religios cu sacrul Mariano Rodriguez Gonzalez: „a gândi şi a interpreta fiinţa umană în relaţiile sale
fundamentale cu sacralitatea este, însă, un demers bizar şi ambiţios, ţinând cont de faptul că omul actual a fost
rezultatul unui proces de secularizare sistematică şi al unei forme deliberate de autoconstituire, printr-o devenire
istorică bazată pe un proces de desacralizare a cosmosului şi a vieţii sale însăşi. Cu toate acestea, constatăm că
omul modern, oricât ar vrea, definindu-se ca o fiinţă ce îşi domină propria istorie şi care nu are legătură cu ceea
ce îi transcende, nu se poate abţine de la a manifesta forme sau modalităţi în care se leagă de ceea ce este sacru,
nu poate elimina din natura sa caracterul de animal simbolic, de homo religiosus, pe care nu numai că l-a moştenit,
ci l-a şi reînnoit şi revitalizat. Ceea ce numim criză, în formele laice pe care i le putem atribui (economică,
politică, morală sau socială), reprezintă, de fapt, o criză a sensului, a semnificaţiei, adică o criză a modului de a se
lega de Lume. De aici rezultă tema: omul modern – homo religiosus care, în lumina categoriei „sacrului”, reprezintă
forme de instalare în lume şi, astfel, sunt feluri de a exista în lume. În viziunea lui Mircea Eliade, cunoscutul
istoric al religiilor, este pertinentă formularea problemei filosofice care ne interesează: problema existenţei în
relaţia cu omul, pornind de la categoria sacrului. În pofida simplităţii şi a respectului pentru această complexitate,
nu se poate evita necesitatea imperioasă a exprimării ei.” 95
Sacrul este un lucru pe care omul religios ajunge
- să îl abordeze
- şi să îl trăiască
la nivel mistic.
Nu greşim dacă spunem că la nivel de istoria religiilor omul religios este un mistic. Totuşi această mistică
a omului religios am spus că nu este unitară şi ea variază de la religie la religie. Totuşi omul religios în mai toate
religiile a simţit nevoie să îşi facă şi să creeze o mistică fiindcă el a devenit conştient că de cele mai multe ori
93https://lectiadefilosofie.wordpress.com/2019/07/14/mircea-eliade-sacru-si-profan/ (accesat pe 17.12.2023).

94A se vedea Radu Teodorescu, Muzica între îngeri şi demoni (Cugir, 2023).
95Mariano Rodriguez Gonzalez
http://revistaramuri.ro/index.php?id=3421&editie=120&autor=de%20Mariano%20Rodr%EDguez%20Gonz%E1lez (accesat pe
17.12.2023).
42
comunicarea cu supranaturalul este una tainică, deci mistică. Totuşi omul religios modern de mai multe ori este
reticent cu privire la religia sa. Mariano Rodriguez Gonzalez spunea în acest sens: „Zeii nu au nici cea mai mică
intenţie să dispară. Ca un omagiu adus vremurilor moderne, ei se vor lăsa pradă metamorfozei sau îşi vor
interpreta propriile avataruri. Religia persistă şi înfloreşte astăzi, ca un cult pentru ceea ce este sacru. Singurul
lucru care variază uneori este ceea ce credincioşii definesc şi identifică drept sacru.
Vechea credinţă în progres, atât de fundamentală pentru cultura modernă, era de obicei însoţită de
convingerea că religia este condamnată să dispară. Religia era înţeleasă ca un instrument de dominaţie, ca o
viziune populară sau, cel mult, ca un amalgam de convingeri ale persoanelor puţin îndrăzneţe sau inteligente.
Unii o priveau ca pe o simplă iluzie, mai mult sau mai puţin bogată în imagini, cu un viitor problematic. Cel mult
i se recunoştea o anumită profunzime estetică şi o vagă nobleţe istorică. În orice caz, era o visare căreia îi dăduse
naştere copilăria omenirii.”96
Evident că în religie omul religios nu a fost unul sincer şi dezinteresat. Au fost mai mulţi cei care în
istorie au luat chipul omului religios pentru a ajunge să îşi atingă scopuri
- lumeşti,
- secularizate,
- perfide
- şi manipulatorii.
În antichitate se ştie că zeii mergeau pe putere. Anticii au avut un cult al puterii politice. De cele mai
multe ori religia era o modalitate de dominare politică a maselor. Aşa se face că s-a născut o mistică politică ce era o
mistică ce putea politicul la egalitate dacă nu mai presus de religie.97
Omul religios este o figură complexă în istoria religiilor fiindcă el a pendulat între elementul mistic şi cel
secularizat. De mai multe ori el nu a ştiu exact în ce direcţie să apuce. „Nu a fost nevoie să aşteptăm intensa
revigorare a mişcărilor religioase din secolul al XX-lea, de la acel zeu laic al modernităţii, naţionalismul, până la
religiile sectante sau apocaliptice (precum naţional-socialismul), pentru a ne da seama că religia nu dispare şi nici
nu o va face. În ţările prospere apar noi secte, biserici şi culte. Persoane ce nu ar putea fi considerate
superstiţioase, ignorante sau iraţionale îşi afirmă religiozitatea. Se dezvoltă tot felul de religii laice, tribale sau
civile. Ia naştere o pietate cosmică ecologistă generalizată. Se confirmă fundamentalismul unor credinţe antice,
nu numai al islamismului. Persistă religii ale unor popoare izolate, aborigene în numeroase cazuri, pedepsite de
războaie, de distrugerea propriului habitat sau de exploatarea la care le supun stăpânitori puternici. Biserici
transnaţionale foarte puternice, precum biserica catolică, îmbrăţişează panoplia mediatică într-un entuziasm unic,
pentru a-şi propaga credinţa. Sunt urmărite popoare întregi, precum poporul tibetan, care sunt umilite în
propriile temple, în propria credinţă şi în propriile convingeri, în numele altor religii mai barbare. Iar situaţia se
repetă. Religia se transformă, dar nu moare.”98
Faptul că religia s-a transformat de mai multe ori pe parcursul istoriei ne spune că la fel de bine omul
religios a căutat
- să se adapteze,
- să evolueze,
- să se înnoiască,
- să se autodepăşească
- şi să se perfecţioneze.
Acest lucru evident că este bine însă ceea ce trebuie să ştim este că mai ales în creştinism dogmele nu pot
fi schimbate şi ele nici nu evoluează în sens laic. Omul religios de mai multe ori a schimbat dogmele creştine
după bunul lui plac. Aşa s-au născut în creştinismul mai multe erezii.
Omul religios de mai multe ori poate să fie surprins în istorie ca fiindcă eretic. S-a ajuns în evul mediu la
arderea pe rug a ereticilor. Totuşi trebuie să ştim că şi ereticul este un om religios fiindcă el
- nu a renunţat
- şi nici nu a abandonat
religia şi viaţa religioasă.
96
Mariano Rodriguez Gonzalez
17.12.2023).
97 A se vedea Ioan Petru Culianu, Religie şi putere (Iaşi, 2005).
98
Mariano Rodriguez Gonzalez
17.12.2023).
43
Despre modul cu se manifestă omul religios tot Mariano Rodriguez Gonzalez spunea: „studiul acestor
aspecte, precum şi evaluarea sistematică a vechilor leme progresiste, mai simpliste, a fost supus atenţiei ştiinţelor
sociale, istoriei religiilor şi filosofiei. Acestea simt nevoia să includă componenta religioasă în orice interpretare
amplă şi complexă a vieţii sociale şi umane în general. Modernizarea nu mai este văzută ca un simplu proces al
secularizării, ci şi ca mediul în care se produc noi forme şi expresii ale religiozităţii. Este vorba despre înţelegerea
şi explicarea producţiei contemporane a religiozităţi, precum şi a modurilor eminamente moderne de experienţă
şi creaţie religioasă. În acest scop, trebuie depăşită dihotomia, anterior antagonică, raţionalitate şi credinţă,
raţiune şi carismă. Aceşti termeni nu se exclud reciproc întotdeauna.
O analiză a modalităţilor de legătură dintre om şi sacralitate permite o mai bună înţelegere a problematicii
omului contemporan şi configurarea unei mai bune viziuni a omului ca atare. Comportamentul omului religios a
lăsat o amprentă profundă, mai ales atunci când el este considerat deja depăşit, asupra asupra omului modern,
nereligios.
Constituirea simbolică a sacrului a influenţat profunzimile inconştiente ale mentalităţii omului modern,
fiu rătăcitor al arhaicului, care a devenit un negator dialectic al transcendentalităţii şi care, chiar din acest motiv,
este un descendent al homo religiosus. Felul de a trăi şi de a simţi al acestuia din urmă ne-a transformat în ceea ce
suntem astăzi; spiritul său arhaic face parte din experienţa sa, implantată inconştient în substratul intim al
construcţiei istoriei noastre.”99
Omul religios prin urmare este unul care în istoria a fost sub o formă sau alta căutător al sacrului. El a
voi va viaţa lui să se umple de sacru. De ce? Fiindcă sacrul este unul care
- dă sens,
- aduce bucurie,
- este cursiv,
- şi dă înţeles unei vieţi
care de multe ori nu este uşor de asumat.100
Omul religios a simţit că religia sa nu este o ştiinţă ca oricare alta şi pentru aceasta a început să fie
preocupat de elementul mistic. Mistica a devenit un factor suprem de exprimare a vieţii religioase a omului din
toate timpurile. Mistica se poate spune că de multe ori ajunge să potenţeze
- inconştientul
- subconştientul
- şi transconştienul
omului religios.
După cum am spus supranaturalul este pentru omul religios întotdeauna învăluit în sacru. Sacrul
defineşte în acest sens universul mistic al omului religios: „modul specific de existenţă asumat de omul religios
conţine o serie de note structurale, invariabile şi independente ale formelor istorice de manifestare a acestei
existenţe; se ştie că există o realitate absolută, adică una care presupune manifestarea sacrului în lume, se ştie că
aceasta provine din transcendentalitatea din afara lumii, dar manifestată în interiorul ei, şi că valoarea ontologică
a realităţii este dobândită pornind de la originea şi sursa oricărei fiinţe. Toate aceste note sunt cele analizate în
lucrarea de faţă şi care pleacă de la premisele centrale că viaţa are o origine sacră şi că existenţa umană poate
actualiza toate posibilităţile ontologice ale acestei origini sacre.
Însăşi structura existenţei umane este asimilată caracterului iniţiatic al trăirilor. Orice existenţă este
formată dintr-o serie de încercări, din experienţa reiterată a morţii, „învierea”. Existenţa, în sine, reprezintă
iniţierea.”101
Se poate spune că la un nivel generic omul religios poate să fie definit prin 3 elemente:
1. sacrul,
2. morala
3. şi religia.
Aceste elemente sunt unele care este bine să ştim că sunt unele care ajung să definească ceea ce ţine de
sensul omului religios în această lume. Este adevărat că se poate vedea că în istoria religiilor sensul experienţei
religioase de mai mult ori este confuz şi variază.
99 Idem.
100 A se vedea Alfred Adler, Sensul vieţii. O cercetare de psihologie individuală (Editura Cartex, 2017).
101 Mariano Rodriguez Gonzalez
17.12.2023).
44
Omul religios devine mistic fiindcă religia în ansamblul ei este un lucru complex şi care nu poate să fie
tratată cu superficialitate. Mariano Rodriguez Gonzalez spunea în acest sens: „un om absolut raţional este o
abstracţiune. Personalitatea este definită de conştient şi de experienţele sale iraţionale; conţinuturile şi structurile
inconştientului prezintă similitudini în imaginile şi figurile mitologice. Imaginile reprezintă un mesaj al vieţii
profane, al dorinţei reprezentate în inconştient, dar atât timp cât simbolurile nu trezesc conştiinţa totală a
omului, de „deschidere” faţă de univers, ele nu şi-au îndeplinit complet funcţia sau nu au „salvat” omul decât
într-o parte a situaţiei sale individuale. Există o diferenţă între imaginile mitice construite de omul antic şi cele
construite de omul modern, iar aceasta este evidenţiată de faptul că, pentru primul, gândirea mitică este integrată
concepţiei globale asupra lumii şi totalităţii întregii vieţi, în timp ce, pentru omul profan, ea dobândeşte o
asemenea funcţie simbolică doar salvându-l de crize existenţiale, de nevoi relative şi particulare, chiar şi atunci
când religia şi mitologia şi-au întreţesut cuibul în întunericul sau în genunea inconştientului.” 102
Un preot s-a dus la altul care stătea bolnav la pat.
- Ce mă bucur că ai venit.
- Mă bucur să te văd.
- Ai venit repede.
- Cum să nu?
- Acum că tot eşti aici.
- Da?
- Este ceva care aş vrea să discut cu tine.
- Ce?
- Ştii ce mă supără?
- Ce?
- Că stau aici bolnav şi nu mai apoi lucra.
- La ce să lucrezi?
- La răspândirea cuvântului lui Dumnezeu.
- La asta te refereai?
- Da.
- Înţeleg.
- Ce anume?
- Nu este bine cum gândeşti.
- De ce?
- Trebuie să îţi aduci aminte de cuvintele din Tatăl nostru.
- Care?
- Facă-se voia Ta.
- Adică?
- Dacă este voia lui Dumnezeu ca tu acum să fi bolnav?
- Oare?
- Da.
- Nu te gândii la ceea ce puteai să faci.
- Dar la ce?
- Gândeşte-te să faci voia lui Dumnezeu.
- Este oare mai important?
- Da.
- De ce?
- Fiindcă Dumnezeu ştie mult mai bine să rânduiască lucrurile pentru noi.
- Sigur că am dreptate.
- Sunt unul care de mai multe ori pun voia mea mai presus de voia lui Dumnezeu.
- Nu este bine.
- Ştiu.
- Să te corectezi.
- Aşa am să fac.
102 Idem.
45
- Ce?
- Dacă este să faci voia lui Dumnezeu nu trebuie să te gândeşti cum o faci.
- Bolnav sau sănătos?
- Da.
- Aşa este.
- Vezi?
- Mă bucur că mi-ai spus aceste lucruri.
- Acum boala este o probă a credinţei.
- În ce sens?
- Boala nu este fără de sens duhovnicesc.
- Crezi?
- Da.
- De ce?
- Fiindcă bolile vin cu un scop bine definit.
- De la Dumnezeu?
- Da.
- Aşa este.
- Cei mai mulţi oameni Îl învinovăţesc pe Dumnezeu pentru boală.
- Ştiu asta.
- Nu se gândesc deloc la propriile lor păcate.
- Aşa este.
- Vezi?
- Să ştii că în situaţia în care sunt acum mă rog să am mai multă credinţă.
- Este bine.
- Dar îmi dau seama că şi păgânii se roagă pentru credinţă în zeii lor.
- Nu sunt zei.
- Dar ce?
- Demoni.
- De ce?
- Sfântul psalmist David spune că toţi zeii neamurilor sunt demoni.
- Da îmi aduc aminte.
- Ce?
- Nu este destul să ai credinţă religioasă.
- Nu?
- Nu.
- Dar ce?
- Trebuie să ai şi dogme corecte.
- Ceea ce păgânii nu au.
- Da.
- Aşa este.
- Vezi?
- Nici nu ştii cât de multă mângâiere am în cuvintele tale.
- Suntem prieteni nu?
- Da.
- Şi preoţi.
- Cu atât mai mult.
- Sunt sigur că te vei însănătoşi curând.
- Aşa sper şi eu.
- Foarte bine.
- Speranţa moare ultima.
- Aşa este.103
46
Omul religios adevărul este că de multe ori nu caută să facă voia lui Dumnezeu ci îşi face propria voie.
Aşa se explică faptul că sunt mai multe religii în lumea noastră care nu se înţeleg una cu alta. Tot gânditorul
Mariano Rodriguez Gonzalez spunea: „omul modern este rezultatul unui proces de desacralizare şi, totodată,
descendentul şi fiul legitim, deşi ireverenţios, al concepţiei arhaice a omului religios: aşa cum natura este
produsul unei secularizări progresive a cosmosului, opera lui Dumnezeu, şi omul modern sau profan este
rezultatul unei desacralizări a existenţei umane. Nevoia mitică de a pătrunde în universuri „străine” apare
automat în condiţia umană, după cum se manifestă în ieşirea din timp, către o lume imaginară şi transistorică.
Astfel, atât timp cât va exista această dorinţă a omului modern, ea va prezenta urme ale unui comportament
mitologic, ale cărui amprente dezvăluie, de fapt, o dorinţă profundă şi înrădăcinată a naturii umane, aceea de a
recupera intensitatea a ceea ce s-a trăit pentru prima dată în epoca beatifică a începuturilor. Rămân deschise
întrebările: în ce fel se ascunde sacrul în profan? Care este mitologia vremurilor noastre? Profanul poate instaura
o nouă formă de religiozitate, noi modalităţi ale sacrului? În ce fel trebuie să deschidă omul contemporan noi
orizonturi pentru a se lega de sacralitate? Aceste întrebări depăşesc limitele acestei reflecţii.” 104
CAPITOLUL 5
CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA LUI DUMNEZEU ÎN OM SAU DE CE MAJORITATEA

OAMENILOR SE DECLARĂ RELIGIOŞI
Din cele mai vechi timpuri filosofii şi marii gânditori au încercat să definească omul. Ei au ştiut că omul
este cu adevărat o taină şi un mister. Aceasta fiindcă niciodată omul nu poate să fie
- gândit,
- conceput
- şi definit
numai prin sine.
Aristotel considera că omul este o fiinţă politică. Platon considera că omul este o fiinţă în căutarea unui
sens. Solon considera că omul este o întâmplare vanitoasă. Toate aceste definiţii ale omului trebuie să ştim că
sunt
- subiective
- şi proprii
celor care le-au emis.105
Multitudinea definiţiilor omului ne spune că cu adevărat omul este o fiinţă
- complexă,
- interesantă
- şi fascinantă.
Scriitori şi poeţii au ajuns să analizeze această psihologie a omului care este una ce de multe ori necesită
efort pentru a fi înţeleasă. În om găsim de multe ori
- tenebre psihologice
- dar şi mângâieri filosofice.
Iată cum concepea omul Mircea Eliade: „pentru Eliade, axis mundi, centrul universului era homo
religiosus. Datorită acestui centru, el a fost capabil să treacă prin mai multe iniţieri care i-au permis să se
orienteze creator în diferitele lumi în care a trăit. Credinţa, religiozitatea este examinată de Mircea Eliade ca o
esenţă, o condiție a existenţei umane. Omul chiar de la origini a fost religios (homo religiosus), totdeauna a
crezut, n-a putut să nu creadă în ceva - în apă, aer, foc, soare, lună..., mai apoi în zei, apoi într-un singur
Dumnezeu..., permanent mai credea în bine, adevăr, frumuseţe, în iubire, în viitor... Când însă a încercat să nu
mai creadă în nimic, a început să-şi piardă însăşi natura, imaginea, chipul, esenţa de om. Şi atunci, reapare
necesitatea credinţei, unei noi religii, unui nou umanism de care vorbeşte şi spre care se îndreaptă Mircea Eliade
în perioada matură a activităţii sale.” 106

17.12.2023).
105 A se vedea Panaiotis Nallas, Omul animal îndumnezeit (Sibiu, 2009).
106
Gheorghe Bobână, „Noul umanism” în viziunea lui Mircea Eliade
https://repository.usmf.md/bitstream/20.500.12710/22987/1/NOUL_UMANISM_IN_VIZIUNEA_LUI_MIRCEA_ELIADE.pdf
(accesat pe 17.12.2023).
47
Este adevărat că dintre toate definiţiile omului ei bine cea mai aproape de adevăr este că omul este o
fiinţă religioasă. De ce? Fiindcă el este unul care este definit de Dumnezeu. Filosofii l-au definit pe om de multe
ori în afara lui Dumnezeu:
- inventator,
- creator de unelte,
- filosof,
- sociolog,
- muncitor
- sau gânditor.
Totuşi toate aceste definiţii nu cuprind adevărul final despre om. De ce? Fiindcă omul este în cele din
urmă unul care este definit de Dumnezeul în care crede. 107
Despre variaţiile conceperii omului în culturile lumii gânditorul Mariano Rodriguez Gonzalez spunea:
„Mircea Eliade porneşte de la ideea centrală a condiţiei omului contemporan şi de la posibilitatea unei ontologii
derivate din studiul hermeneutic al diverselor culturi, către o istorie a religiilor în accepţiunea sa contemporană,
dar nu numai, după cum ne avertizează el însuşi, în sensul restrâns al unei discipline istorice specializate, precum
arheologia sau numismatica, ci în sensul unei hermeneutici totale, având menirea de a descifra şi de a explica
orice întâlnire a omului cu sacrul, din preistorie până în vremurile noastre. Această orientare către o
hermeneutică totală, ce implică o transdisciplinaritate, ce integrează sfera ştiinţelor umane în studiul fenomenelor
religioase şi, simultan, le zguduie din nou fundamentele, este considerată o platformă teoretică, o bază pentru
posibilitatea nu numai a unei reînnoiri a culturii, ci şi a unui „nou umanism”, bazat pe o hermeneutică creativă ce
integrează relaţiile fundamentale ale omului cu lumea sub egida categoriei sacrului. Aşadar, teza de plecare a
prolificei şi complexei cercetări a lui Eliade asupra simbolurilor, a miturilor, a ritualurilor şi a credinţelor
religioase este radicală: experienţa religioasă a omului nu este o etapă istorică ce poate fi depăşită, ci una
fundamentală şi constitutivă, inerentă propriei structuri a anthropos-ului; ea poate fi localizată şi înţeleasă în
configurările sale specifice de-a lungul întregii istorii.”108
Încă din antichitate au fost unii care au voit să ridice omul mai sus decât îi este locul. Filosoful Protagora
din Abdera spunea că: măsura tuturor lucrurilor este omul. Prin urmare omul nu se mai raporta la Dumnezeu (sau le
zei cum era cazul în antichitate) ci la sine. Aşa se face că în mai toate timpurile istoriei au existat oameni care au
crezut în
- apoteoza,
- supremaţia
- şi sublimul
omului. În Renaşterea italiană se va naşte umanismul care la fel de bine avea să îl pună pe om în centrul
universului.109
„Dacă s-ar putea caracteriza într-o manieră elementară, enormul efort teoretic al lui Eliade cu privire la
interpretarea fenomenelor religioase poate că ar trebui să spunem că acesta a constat într-o încercare de a articula
în mod organic perspectiva fenomenologică, „structurală” şi „trans-istorică”, precum şi perspectiva istorică sau
genetică, pentru înţelegerea manifestărilor simbolice, mitico-rituale ale lui homo religiosus în devenirea sa; istoria
religiilor îşi propune să se constituie ea însăşi, în interiorul acestei complexe articulări, ca o hermeneutică totală a
fenomenelor sacre.
Aici se observă posibilitatea unei ontologii derivate din această hermeneutică/ fenomenologie a sacrului,
fără a porni de la temele derivate din paleta imensă tratată de Eliade, ci cu accent pe interpretarea mitului şi a
relaţiilor dintre om şi sacralitate, în lumina dublei perspective menţionate, fenomenologico-istorică, evidentă în
dialectica dintre sacru şi profan ca structurare a experienţei religioase, prezentată în mod plastic în mituri cu
scopul de a încerca să se ajungă la o concluzie privind „efectele” sau consecinţele ontologice şi metafizice
desprinse din acest discurs hermeneutic.”110
107 A se vedea Olivier Clement, Întrebări asupra omului (Bucureşti, 2019).

17.12.2023).
109 A se vedea Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere 1484 (Iaşi, 2015).
17.12.2023).
48
Naşterea umanismului este una care trebuie să ştim că a adus cu sine un declin a omului religios. De ce?
Fiindcă omul religios este unul care
- se raportează
- şi este definit
de propriul sine şi nu de relaţia lui cu Dumnezeu.111
Totuşi se ridică următoarea dilemă: de ce în istorie deşi omul a deviat de la religia lui primordială
(iudaismul) el totuşi a rămas religios şi se consideră religios? Acest lucru este aşa fiindcă religia este cumva
înscrisă în fiinţa omului. Biblia ne spune foarte clar că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin
urmare omul se leagă
- ontologic
- şi fiinţial
de Dumnezeu.
Sentimentul religios este în acest sens unul care nu vine din exterior ci din interiorul omului. Acest
sentiment religios a putut să fie simţim din antichitate. Gânditorul Laurenţiu Moţ spunea: „Pliniu cel Bătrân
nota, în Naturalis Historia, un foarte cunoscut adagiu: „Printre ei [muritori] numai atât este sigur, că nu e nimic
sigur.“
Dedicându-i lucrarea lui Vespasian, cezarul în funcţie între 69 și 79 d.Hr., scriitorul roman încearcă să
argumenteze că zeii sunt cei care ajută/asistă omenirea, deci implicit și Vespasian. În contextul discuţiei, Pliniu îi
ridiculizează pe cei care nu au niciun respect pentru zei, fie prin reprezentarea animalică, obscenă sau
superstiţioasă a acestora, fie prin a crede miturile că zeii sunt ca oamenii – au excese, divorţează, sunt capricioși.
În egală măsură îi expune pe cei care jură pe Jupiter doar ca să-și ascundă mai bine crimele.
Pliniu mai identifică un contrast: între cei care cred numai în Fortuna (noroc) și cei care se supun
influenţei deterministe a stelelor. Cea de-a doua categorie credea că, odată ce a stabilit legile și cursul planetelor,
Dumnezeu nu mai interferează cu ele. De aceea, oamenii încercau să se ghideze după semnele rău prevestitoare
ale naturii, pe care unii prezicători și unele oracole profetice pretindeau că le pot interpreta. În acest context,
spune Pliniu cel Bătrân, „numai atât este sigur, că nu e nimic sigur“. 112
Pliniu cel Bătrân avea dreptate. Ceea ce trebuie să ne dăm seama este că omul după căderea din rai şi-a
dat seama că este
- singur,
- părăsit,
- abandonat
- şi înstrăinat.
Aşa se face că a început să caute remedii pentru starea în care se afla în religie. În religie în cele din urmă
el a ajuns să descopere că acesta este curul lui firesc şi natural al vieţii. Aceasta fiindcă aşa a fost intenţionat de
Dumnezeu să existe. Această regăsire de sine a omului prin religie a fost exprimată foarte bine de Mircea Eliade:
„diagnosticul formulat de Eliade privind restrângerea „provincială”, sau chiar închiderea etnocentrică şi
logocentrică a activităţii filosofice occidentale, este impresionant, fiindcă, în acelaşi timp, el trebuie corelat cu
situaţia istorică; Eliade spune aceste lucruri în anul 1949, imediat după încheierea celui de-al Doilea Război
Mondial (1939-1948), care arătase într-un mod îngrozitor şi vădit, pentru a doua oară, nucleul totalitar şi inuman
al raţionalităţii tehnico-ştiinţifice moderne, dedată dominării compulsive şi distrugerii naturii şi omului. În acelaşi
an era publicat un alt text indispensabil, Dialectica iluminismului, de T. W. Adorno şi M. Horkeheimer, care
expunea eşecul regresiv şi nihilist al Weltanschauung-ului modern şi al proiectelor sale filosofico-ştiinţifice.
Cu toate acestea, în timp ce pentru gândirea negativă a teoreticienilor de la Frankfurt evenimentele
echivalau cu o decădere a Raţiunii către teroarea Mitului, pentru Mircea Eliade, escatologia mesianică a
filosofiilor istoriei şi degradarea lor ideologico-politică, atât în fascism şi în comunism, cât şi în capitalismul
furios, conduceau la neînţelegerea puterii ambivalente a mitului. Eliade era convins că o înţelegere corectă a
dorinţelor religioase, ireprimabile şi inerente condiţiei umane, printr-o hermeneutică dublă a mythos-ului şi a logos-
ului, ar putea semnifica un antidot împotriva terorii contemporane descătuşate de istorie şi de pseudo-religiile
sale politico-economice. Aceste fenomene de unidimensionalitate ideologică şi pseudomorfoză religioasă,
generalizate în lumea modernă, prin studiul ontofaniilor (dezvăluirea Fiinţei în misterul său) mitice arhaice ale
tuturor etniilor şi din orice teritoriu geografic, ca matriţe de experienţă a sacrului, care înglobează în interiorul lor
111 A se vedea Ioannis Zizioulas, Fiinţa ecclesială (Bucureşti, 1997).

112
Laurențiu Moț https://semneletimpului.ro/religie/crestinism/incertitudinile-omului-religios.html (accesat pe 17.12.2023).
49
legătura dintre om şi cosmos, par să creeze o realitate semnificativă pentru omul secularizat actual. La începutul
secolului XXI, ce aleargă pe aceleaşi piste totalitare, dilemele formulate de Eliade nu par să se fi rezolvat sub
nicio formă, iar caracterul urgent al reflecţiei critice creşte, inclusiv în viziunea postmodernă.”113
Doi creştini ortodocşi discutau într-o zi despre problemele vieţii.
- Mă bucur să te văd.
- Şi eu?
- Ce mai faci?
- Sunt problematizat.
- De ce?
- Nu ştiu cum să formulez.
- Simplu.
- La biserică ni se spune de un Dumnezeu bun, blând şi iubitor.
- Aşa este.
- Ori viaţa este diferită.
- De ce?
- Necazurile.
- A la asta te refereai.
- Da.
- Necazurile nu sunt fără de rost.
- Cum?
- Sunt probe ale credinţei.
- Crezi?
- Da.
- De ce?
- La şcoală elevii învaţă nu?
- Da.
- Şi mai apoi vin lucrările de control?
- Da.
- Şi la universitate studenţii învaţă?
- Da.
- Şi mai apoi vin examenele?
- Da.
- Vezi aşa este şi cu necazurile.
- Cum?
- Sunt momente în care trebuie să ne dovedim credinţa în Dumnezeu.
- De ce?
- Este foarte uşor să spui că crezi în Dumnezeu când îţi merge din plin.
- Aşa este.
- Mai poţi să Îl iubeşti pe Dumnezeu când lucrurile sunt mai puţin plăcute în viaţa ta?
- Da dar mai greu.
- Prin necazuri Dumnezeu ne testează credinţa.
- Înţeleg.
- Bine.
- Dar de ce?
- Uite ca să te fac să înţelegi îţi voi spune o întâmplare adevărată.
- Ce întâmplare?
- Una frumoasă.
- Te ascult.
- Un credincios s-a îmbolnăvit.
- Şi?
- Vreau un preot.

17.12.2023).
50
- De ce? L-a întrebat familia.
- Să discut cu el.
- Bine.
- Şi?
- I-a fost adus un preot.
- Bine aţi venit părinte, a spus bolnavul.
- Bine te-am găsit.
- Mă bucur că aţi venit părinte.
- Şi eu mă bucur să te văd fiul meu.
- Foarte bine.
- Şi cum suporţi durerea fiul meu?
- Greu părinte.
- Trebuie să duci durerea până la capăt.
- Dar este aşa de greu părinte.
- Trebuie să suporţi toate cele trimise de la Dumnezeu.
- Dar părinte de ce se bucură Dumnezeu de suferinţele oamenilor?
- Nu se bucură.
- Atunci de ce le aduce asupra noastră?
- O să îţi spun.
- Vă ascult.
- Când copii tăi au fost prostii ai scos nuiaua?
- Cum să nu părinte.
- Şi când ai văzut că vor să scape nu ai lovit şi mai cu sete?
- Ba da.
- Vezi aşa este şi Dumnezeu?
- Ne educă?
- Prin pedepse.
- Nu ştiam.
- Să ştii acum.
- Acum ştiu părinte.
- Mă bucur.
- M-ai făcut să înţeleg că durerile din viaţa noastră nu sunt fără de sens.
- Nu sunt.
- Îmi dau seama.
- Foarte bine.
- Eu credeam că durerile nu au nici un sens.
- Au dar de multe ori nu îl ştim.
- Sunt de acord.
- Nimic din ceea ce are loc cu noi nu este la întâmplare.
- Este o mare mângâiere acest lucru.
- Este cu siguranţă.
- Părinte să ştiţi că mi-ai fost de mare ajutor.
- Plăcerea este de partea mea.
- Acum să a venit boala asupra mea am avut mai multe clipe de îndoială.
- Despre bunătatea lui Dumnezeu?
- Da.
- Şi le-ai trecut?
- Da.
- Foarte bine.114
Se poate vedea din dialogul de mai sus că de multe ori omul trece prin momente grele în viaţa lui însă el
trebuie să ajungă depăşească aceste lucruri mai ales prin religie. Fiindcă este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
ei bine omul în cele din urmă va ajunge să revină la religie care este legătura lui fundamentală cu transcendentul.
Iată ce spunea în acest sens părintele Savatie Baştovoi: “atunci când vorbim despre religia noastră, trebuie să
114 Din Grigorie Comşa, 1000 de pilde pentru viaţa creştină (Arad,1929).
51
formulăm cât mai exact gândurile, pentru că nu există nici o altă religie în lume care să admită atâta diversitate şi
atâta libertate ca Ortodoxia. Tocmai din cauza varietăţii creştinismului a fost nevoie de rigoarea dogmelor, adică
de formularea exactă şi precisă a conceptelor cu care operăm când discutăm despre credinţă. Altminteri,
creştinismul şi-ar fi pierdut demult esenţa, cum s-a şi întâmplat în cazul catolicismului roman şi al
protestantismului, deşi acestea diferă între ele.
Varietatea religiei creştine reiese din diversitatea oamenilor, pentru că oamenii sunt diferiţi şi fiecare vine
la Dumnezeu cu felul său de a înţelege, de a simţi şi de a exprima. Rigoarea creştinismului însă reiese din
Dumnezeu, căci Dumnezeu este acelaşi şi neschimbabil.
Riscurile care apar sunt acelea că unii exagerează în rigoare, neţinând cont de diversitatea oamenilor, iar
alţii exagerează în varietate, urmând mofturile oamenilor până la uitarea lui Dumnezeu. Atunci Biserica se
transformă într-o adunare de oameni care gândesc la fel, e adevărat, fără să le mai pese dacă şi Dumnezeu
gândeşte astfel. Acestea sunt sectele care au umplut lumea, dar cred că există foarte mulţi sectanţi şi printre cei
care se consideră ortodocşi, pentru că felul lor de a-L percepe pe Dumnezeu şi felul în care vorbesc despre El
vădesc o falsă cunoaştere a religiei noastre.”115
Ceea ce susţine creştinismul ortodox este că omul fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,
ontologia lui este una religioasă. În acest sens omul nu poate să fugă de propria lui ontologie. Iată de ce prin fire
omul este o fiinţă religioasă. 116
Ei bine din cele mai vechi vremuri centrul de gravitate a omului a încercat să fie schimbat de mai multă
lume.
- Zei,
- demiurgi,
- eroi mitologici,
- gnoze
- sau culte de mistere
cu toate sunt unele care au venit cu o nouă explicaţie a ontologiei umane. Părintele Ştefan Şferghie spunea:
„tendinţa europenilor este aceea de a se îndepărta de modelul credinciosului practicant, în sensul că identitatea
religioasă primită din copilărie în cadrul familiei şi comunităţii parohiale, acolo unde este posibil, este pusă în
discuţie şi adesea înlocuită cu o altfel de identitate proprie. Danièle Hervieu-Léger vorbeşte despre două modele
contemporane de credinţă în lumea modernă, şi anume: pelerinul (care urmează o cale spirituală individuală şi care
implică o serie de faze) şi convertitul (care alege familia religioasă din care face parte). Aşa am putea defini
individualizarea religioasă în Europa, iar această formă de religiozitate intră în contradicţie cu formele
convenţionale de loialitate religioasă, în special cu cele tradiţionale, cum ar fi familia şi parohia.” 117
Ceea ce se poate vedea din istoria ontologiei este că în toate epocile istoriei omul şi-a căutat
- ontologia
- sau originile
lui. Ontologia în acest sens are o profundă legătură că originile omului. Suntem persoane care suntem în căutarea
propriei noastre ontologii. Aceasta fiindcă omul vrea să ştie:
- de unde vine
- şi încotro se îndreptă.
Ontologia noastră umană ne spune că venim de la Dumnezeu şi trebuie să se întoarcem din nou spre
Dumnezeu. Ceea ce este mai trist este că fiind în iureşul acestei lumi de mai multe ori ne pierdem pe drum.
Aceasta fiindcă oamenii de azi nu vor să fie ancoraţi în Dumnezeu. Ei cred în propriul
- destin
- şi soartă
şi consideră că se pot descurca şi singuri în această lume fără ajutorul lui Dumnezeu.
Tot părintele Ştefan Şferghie spunea în acest sens: „Grace Davie, profesor de sociologie la Universitatea
din Exeter, Anglia, vorbeşte în lucrarea sa „Religion in Britain since 1945: Believing without belonging” despre
credinţa religioasă personală a europenilor (în special a britanicilor) şi despre rata scăzută a celor care
frecventează bisericile, numind fenomenul „credinţă fără apartenenţă” (Cf. Grace Davie, Religion in Britain since
115
Ieromonah Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, pp. 85-86 apud
https://doxologia.ro/ortodoxia-religia-libertatii-absolute-omului (accesat pe 17.12.2023).
116 A se vedea Radu Teodorescu, Firescul în religia creştin ortodoxă (Cugir, 2014).
117 Preot Ștefan Șferghie https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/religia-alegere-personala-si-responsabilitate-
sociala-184224.html (accesat pe 17.12.2023).

52
1945: Believing without belonging, Institute of contemporary british history, 1994). Această expresie a sociologului
britanic caracterizează foarte bine stadiul secularizării în Europa. De asemenea, regretatul pr. prof. Nicolae
Achimescu aminteşte în lucrarea sa „Religie, modernitate şi postmodernitate” şi de fenomenul „apartenenţă fără
credinţă”, expresie care, de asemenea, arată atitudinea europenilor faţă de religie. Expresia „apartenenţă fără
credinţă” aparţine sociologului francez Danièle Hervieu-Léger, care semnalează situaţiile în care cetăţeni din
diverse state europene manifestă o puternică apartenenţă confesională, dar, în acelaşi timp, aceştia au o credinţă
slabă şi o participare scăzută la slujbele Bisericii.” 118
Ceea ce se poate vedea în zilele noastre este că sunt mulţi care sunt fără de Hristos fiindcă sunt persoane
care nu văd în Hristos un principiu ontologic. Hristos este de cele mai multe ori pentru omul de azi:
- un filosof,
- un mare iniţiat,119
- un revoluţionar,
- un deschizător de drumuri
- sau un mare ideolog.
Hristos însă ca Fiul lui Dumnezeu este principiu ontologic al
- omului,
- lumii
- şi cosmosului.
Iată de ce trebuie să mergem dincolo de smerenia chenotică a lui Hristos şi să vedem pe Hristos
ontologul. Sunt mulţi care după cum am spus merg după principii ontologice străine de Hristos în care ei se văd
pe sine dincolo de bine şi de rău. „Un fenomen dramatic privitor la participarea creştinilor la slujbele Bisericii se
înregistrează în Peninsula Scandinavă. Acest teritoriu raportează cel mai mic număr de credincioşi care merg la
biserică. „Doar 2% dintre danezi, 5% dintre norvegieni şi 6% dintre suedezi vin cu regularitate la biserică. Doar
10% dintre norvegieni şi 12% dintre danezi nu au nici o apartenenţă confesională. Însă ţările scandinave prezintă
procente ridicate privind apartenenţa la o Biserică sau comunitate religioasă, iar acest fapt le apropie de ţările
catolice precum Italia, Portugalia, Austria, Spania, sau mixt-confesionale, precum Elveţia sau Germania de Vest”
(Danièle Hervieu-Léger, The role of Religion in Establi-shing Social Cohesion, Central European University Press, p.
48).”120
Ceea ce trebuie să ne dăm seama că atunci când folosim expresia de om religios ei bine facem acest lucru
pe baze ontologice
- creştin ortodoxe,
- solide,
- profunde,
- actuale
- şi depline.
Aceasta fiindcă după cum am spus omul nu are o ontologie proprie prin sine ci el este creaţia lui
Dumnezeu. Omul în acest sens depinde ontologic de Dumnezeu dar ceea ce este mai trist este că sunt mulţi care
- vor să se separeu de Dumnezeu,
- vor să rupă legătura cu El
- şi vor să fie ontologic independenţi.
Ei bine acest lucru nu poate să fie trecut cu vederea şi este bine să îl avem în vedere. Ontologia este un
lucru profund care defineşte înseşi fiinţa noastră. Fiinţa noastră este într-un proces de devenire continuă dar ea
rămâne în această devenire aceiaşi doar evoluând.121
Omul religios este unul care ştie că vine de la Dumnezeu şi că sensul vieţii lui stă în comuniunea cu El.
acesta fiindcă este bine să ne dăm seama că viaţa cu Dumnezeu este frumoasă şi firească. Nu există nimic
nefiresc în a voii să fi în comuniunea cu Dumnezeu. „În acest context, în care schimbările de ordin religios şi
cultural sunt majore în cadrul comunităţilor europene, ne întrebăm dacă religia şi în special credinţa creştină mai
sunt considerate de europenii de astăzi printre valorile fundamentale ale bătrânului continent. Danièle Hervieu-
118
Preot Ștefan Șferghie https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/religia-alegere-personala-si-responsabilitate-
119 A se vedea Edouard Shure, Marii iniţiaţi: schiţă asupra istoriei secrete a religiilor (Aldo Press, 2004).
120
121 A se vedea Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă (Bucureşti, 1998).
53
Léger vorbeşte despre „experienţa de saţietate” sau îndestulare, care este specifică societăţilor noastre şi care are
implicaţii simbolice majore. Sondajele arată că experienţa de saţietate a societăţii, care nu trebuie confundată cu
experienţa personală subiectivă de satisfacere a dorinţei, reprezintă o afinitate crucială a europenilor, o aspiraţie
individuală şi colectivă a realizării. Într-o eră a consumului excesiv (de alimente, reclame, ştiri, internet, jocuri
virtuale etc.) se constată o „teamă de lipsă”, fericirea nemaifiind ceva interior omului, adică o experiere încă de aici
a Împărăţiei cerurilor, aşa cum ne propun Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ci a devenit ceva cu totul exterior omului.
Fericirea este astăzi etichetată ca autorealizare personală, împlinirea potenţialului, accesul personal la
înţelepciune, echilibru. Asistăm aşadar la o „subiectivizare a utopiei”, un aspect specific invaziei
individualismului, caracteristic societăţilor moderne.
De aici şi tragedia omului modern, care îşi are obârşia într-o raportare greşită la antropologie. Nu s-a
înţeles că omul este o fiinţă naturală, dar totodată şi supranaturală. Tăindu-i-se legătura cu Dumnezeu, redus la
forţele sale naturale, omul a devenit sclavul plăcerilor şi al dorinţelor. Asta l-a făcut pe Berdiaev să afirme:
„Omul fără Dumnezeu încetează de a fi om”.”122
Prin religie de mai multe ori omul a încercat să fugă de propria ontologie fiindcă el este
- legat,
- dependent
- şi conectat
cu Dumnezeu. În acest sens mulţimea de religii din lumea noastră trădează ontologia religioasă a omului. Omul
este o fiinţă religioasă chiar şi atunci când fuge de Hristos şi vrea să îşi găsească
- zei
- şi hristoşi falşi.123
Este clar că trăim într-un climat în care totul este
- chestionat,
- supus îndoielii,
- analizat
- şi deconstruit
de cei care nu mai vor să trăiască în cuminţenia lui Hristos şi vor să apuce pe căi străine de El. gânditorul
Alexandru Mălureanu spunea în acest sens: „pe fondul instaurării unei noi ere, denumită generic era post-adevăr,
se încearcă, cu obstinație, introducerea unor schimbări paradigmatice: conceptele sunt redefinite și reinterpretate,
istoria este rescrisă, adevărul este cenzurat, creștinii sunt etichetați cu apelative precum „colonialiști”, „hateri”,
„homofobi”, „retrograzi”, „conspiraționiști”, fiind priviți ca „paria” societății, din cauza cărora nu se pot
implementa viziunile moderne, care doresc îndepărtarea tuturor formelor văzute de creștinism.”124
A fugii de Hristos prin urmare înseamnă să fugi de
- propria ontologie,
- de propria fiinţă
- şi de originile tale.
Ei bine istoric se poate vedea că omul are de mai multe ori o tendinţă centrifugă de a ieşii din viaţa în Hristos şi a
se îndrepta spre alte religii. Această tendinţă trebuie să ştim că este unul hegemonică fiindcă ea ne face să ne
pierdem
- autenticitatea,
- originalitatea,
- deplinătatea
- sensul
- şi finalitatea.
Gânditorul Alexandru Mălureanu spunea: „în loc să-și asume mesajul autentic și unic al Bisericii, mulți
creștini preferă să trăiască o realitate spirituală confuză, caracterizată de sincretism, care încurajează și întreține
schimbul de experiențe mistice, de factură orientală, cu idei ezoterice, cu practici neognostice și cu ritualuri
păgâne. În acest context, cum putem face diferența dintre creștinismul autentic și „creștinismul” sincretist?
122
123 A se vedea Andrew Stephen Damick, Ortodoxie şi false credinţe. Cu să afli drumul spre Hristos (Iaşi, 2022).
124 Alexandru Mălureanu https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/educatie/biserica-ortodoxa-in-era-post-adevar-intre-autenticitate-
si-sincretism-religios-175211.html (accesat pe 17.12.2023).

54
În prezent, există pericolul diluării și falsificării adevăratului mesaj al Mântuitorului Hristos, prin ajustări,
reinterpretări și adaptări, în funcție de interesul și bunul-plac al așa-zișilor creștini „moderni”, care își doresc o
ofertă personalizată în ceea ce privește credința creștină: ei își fixează singuri programul liturgic - anual (de Paști
și de Crăciun), solicită slujbe mai scurte și în aer liber (pentru Taina Cununiei), la Taina Botezului au preferința
ca pruncul să nu fie cufundat, ci doar stropit cu apă, la Taina Euharistiei doresc să fie împărtășiți cu lingurițe de
unică folosință și așa mai departe. De cele mai multe ori, ei se raportează la Biserică într-un mod inadecvat,
asemănător apelării la firme de prestări servicii.” 125
Doi antropologi discutau într-o zi.
- Ştii ce am remarcat zilele astea?
- Ce?
- În toate timpurile istoriei omul a fost religios.
- Ştii cum se cheamă acest lucru?
- Nu.
- Homo relgios.
- În latină?
- Da.
- Adică omul religios?
- Da.
- De ce omul îşi face mai multe religii?
- Vine din sufletul omului.
- Ce vine?
- Răutatea.
- Crezi?
- Da.
- De ce?
- Există un singur Dumnezeu?
- Da.
- Şi sunt mai multe religii?
- Da.
- Oamenii pot pervertii şi religia.
- De ce?
- Fiindcă sunt mulţi care cred în forţa distructivă a răului.
- Înţeleg.
- Bine.
- Şi care trebuie să atitudinea noastră?
- Să rămânem ancoraţi în Hristos.
- Cum?
- Prin fapte bune.
- Credinţa fără fapte bune este moartă.
- Ştiu asta.
- Te voi face să înţelegi mai bine.
- Chiar te rog.
- Este vorba de o întâmplare pe care am auzit-o şi eu mai recent.
- Da?
- Da.
- Te ascult.
- Se spune că era o soră de caricate care umbla din sat în sat.
- Pentru ce?
- Pentru a găsii oameni bolnavi.
- Şi?
- Pe drum a găsit un om plin de bube şi aproape mort.
125Alexandru Mălureanu https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/educatie/biserica-ortodoxa-in-era-post-adevar-intre-autenticitate-
si-sincretism-religios-175211.html (accesat pe 17.12.2023).
55
-
Ce a făcut cu el?
-
L-a luat şi i-a spălat rănile şi s-a dus la spitalul din acel orăşel.
-
Frumos.
-
Şi aici să vezi?
-
L-a îngrijit 4 săptămâni.
-
La fel cum o fiică îşi îngrijeşte tatăl?
-
Da.
-
Frumos.
-
Totuşi starea bolnavului s-a înrăutăţit.
-
Nu se poate.
-
Înainte bolnavul i-a spus sorei de caritate.
-
Ce?
-
Răsplata ta, iubită surioară, va fi nespus de mare, dacă Dumnezeu ascultă de rugăciunea oamenilor
evlavioşi ca mine.
- Apropie-te de Dumnezeu.
- Aşa am să fac.
- Ai fost asemenea lui Lazar în viaţa aceasta; şi vei fi lui asemenea şi în viaţa viitoare.
- Şi după aceasta a murit.
- Ce trist.
- Sora de caritate a voit să îl înmormânteze ea.
- Nu vei face aceasta, au spus oamenii.
- De ce? A întrebat sora de caritate.
- Fiindcă te vei atinge de el şi vei lua boala lui.
- Şi ştii ce le-a spus sora de caritate?
- Ce?
- Nu mă tem de nici o boală infecţioasă, decât de boala păcatului.
- O adevărată muceniţă creştină această soră de caritate.
- Se poate spune.
- Păi da.
- Vezi acum ce înseamnă să fi un om religios?
- Da.
- Sunt mulţi care cred că sunt religioşi.
- Dar nu sunt.
- De ce?
- Fiindcă sunt departe de Hristos.
- Aşa este.
- Mă bucur că eşti de acord.
- Cum să nu fiu?
- Foarte bine.
- Deci sunt mulţi care se amăgesc că sunt religioşi?
- Da.
- Bine de ştiu.
- Aşa este.
- Mai toţi oamenii se consideră religioşi cumva.
- Dar cât sunt de departe această soră de caritate.
- Aşa este.
- Mă bucur că am avut această conversaţie.
- Aşa este.126
Este bine să ştim că nu este destul să te consideri un om religios după cum fac cei mai mulţi oameni de
pe planeta noastră. Aceasta fiindcă trebuie să ne raportăm la sfinţii creştini ortodocşi pentru a ne da seama de
adevărata religiozitate. Gânditoarea Elena Gabriela Zamora spunea: „măsura lumii se regăsea cândva în virtuți.
Oamenii, chiar popoarele, încercau să se distingă prin valori-fundament, pe urmarea consecventă a unei axiologii
prin care se puteau dezvolta personalități, societăți sănătoase, înlănțuiri de fapte lucrătoare de evenimente
56
memorabile. În zilele noastre, măsura lumii pare să coboare la talentul depersonalizării individuale, al performării
cât mai plastice pe scena publică a numeroase roluri asumate conștient. Importanța comunicării se transferă
subtil de la conținutul mesajului la felul creativ de prezentare al acestuia. Transpare chiar o anumită
disponibilitate a publicului de a arăta indulgență față de eventuale lacune ale mesajului dacă interpretarea rolului a
„lăsat mască”.
Lumea a devenit atât de teatrală că este tot mai greu să deosebești minciuna de adevăr. Un indiciu al
autenticității persoanei, care izvorăște din însușirea în timp și cu trudă a unor virtuți, rămâne acela că se dezvăluie
fără zgomot sau fanfaronadă. Omul virtuos nu epatează, ci, atunci când îi vine rândul, știe să concentreze în
cuvinte puține esența a ceea ce vrea să spună. Este cumpătat în gesturi și vorbe pentru că nu se consideră
atoateștiutor, deși e conștient că modestia nu mai stârnește aplauze.”127
CAPITOLUL 6
OMUL RELGIOS AUTENTIC ESTE DESCHIS DIALOGULUI INTERRELITIOS
Una dintre marile dileme ale omului religios este dialogul interreligios. Aceasta fiindcă vorbind de omul
religios nu se poate să nu aducem în dialog problema dialogului interreligios. Prin urmare: se cuvine să discutăm
cu cei din alte religii decât cea creştin ortodoxă? Răspunsul este unul pozitiv. Da, trebuie să fim deschişi cu cei de
alte religii şi să dialogăm cu ei pentru a le face cunoscut pe Hristos.128 Părintele Bogdan Ivanov spunea în acest
sens: „lumea modernă, care își afirmă și cultivă libertățile, este construită pe o veritabilă cultură a dialogului, care
admite diversitatea opiniilor, inclusiv în sfera credinței, refuzând integrismul religios și fundamentalismul, ca
fiind străine spiritului ei. Societatea, prin mecanismele ei instituționale, dar nu mai puțin prin ethosul ei, se arată
dispusă să acorde fiecărei religii prezumția deținerii adevărului, fie și măcar în parte, evitând astfel expresiile
fundamentaliste. Totuși, dialogul ca un instrument al garantării libertăților religioase nu poate fi asumat în afara
unor virtuți pe care le presupune și care îl fac funcțional și nu doar o simplă retorică socială.”129
Creştinii ortodocşi au fost deschişi dialogului cu restul religiilor lumii la fel cum sfinţii apostoli în
propovăduirea lor au fost deschişi păgânismului din bazinul mediteranean. Faptul de a dialoga cu alte religii nu
trebuie să fie înţeles ca un fel de
- asociere
- şi sincretism
religios. Putem dialoga numai atunci când ne cunoaştem foarte bine credinţa creştin ortodoxă. Tot părintele
Bogdan Ivanov spunea despre acest dialog interreligios: „rețin ca exemplu esențial privind această nouă cultură a
dialogului, imaginea extrem de inspirată pe care ne-o propune teologul scolastic Nicolaus Cusanus (1401-1464),
în micul său tratat intitulat sugestiv și atunci, dar și acum „Pacea între religii”. Fără a avansa ideea unui sincretism
religios, autorul pledează pentru dialogul reprezentanților mai multor religii cu Logosul întrupat, care ridică
discuția și potențialele divergențe spre contemplarea posibilității găsirii „păcii veșnice” între religii, în căutarea
Înțelepciunii. Din acest punct aș dori să subliniez că dialogul, pentru a fi cu adevărat virtutea care poate
consolida libertatea religioasă, presupune câteva calități. De altfel orice lucru bun din viața noastră și din viața
societății începe cu dialogul: dialogul cunoașterii, dialogul iubirii și dialogul recunoștinței.”130
Evident că în sânul creştinismului ortodox sunt mai mulţi fanatici şi fundamentalişti care consideră că nu
este necesar un dialog şi trebuie să fim la fel ca struţii cu capul în nisip. Această atitudine este eronată şi trebuie
să fie evitată. Trăim într-o lume în care ştim că Dumnezeu face „soarele să răsară şi peste cei buni şi peste cei rău
şi ploaia cade şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” Prin urmare în această lume suntem puşi de multe ori să
ne întâlnim cu oameni care nu cred ca noi. Ceea ce este sigur este că avem datoria să aducem mărturie despre
credinţa noastră creştin ortodoxă şi celor care nu cred în Hristos. Poate prin mărturia noastră se vor întoarce la
Hristos. Părintele Bogdan Ivanov spunea în acest sens: „prima și cea mai importantă virtute a dialogului este
adevărul. Religiile care își trăiesc libertatea și care comunică între ele își propun în primul rând să exprime
adevărul propriei credințe, ca o premisă a încercării de a se consolida în acest adevăr. Fiecare dialog religios și
ecumenic trebuie să respecte adevărul și trebuie să conducă la o mai bună exprimare a acestuia. De aceea fiecare
127 Elena Gabriela Zamora https://ziarullumina.ro/opinii/editorial/teatralitatea-lumii-de-azi-145671.html (accesat pe 17.12.2023).

128 A se vedea Nicolae Achimescu, Religii în dialog (Iaşi, 2005).
129 Pr. Bogdan Ivanov https://ziarulfaclia.ro/virtutile-dialogului-interreligios/ (accesat pe 15.02.2024).
130 Idem.
57
actor religios, parte a acestei culturi a dialogului, trebuie să fie sincer cu sine și să fie convins că angajarea într-un
dialog interreligios este motivată de necesitatea de a mărturisi Adevărul credinței și de a arăta și celorlalți o cale
de a-l găsi și de a crede. Sau, altfel spus, de a lăsa un spațiu în care și celălalt să își poată împărtăși experiența
drumului propriu spre adevăr.”131
Renumitul gânditor creştin ortodox Petre Ţuţea spunea foarte bine: „mai multe adevăruri nici un
adevăr.” Prin urmare ceea ce trebuie să ne dăm seama este că nu pot să fie mai multe religii adevărate fiindcă
există un singur Dumnezeu. Ei bine sunt mai mulţi care sunt oameni
- de bine,
- buni,
- sinceri
- şi iubitori de adevăr.
Aceştia vor ajunge la Hristos în cele din urmă sub o formă sau alta. Tot părintele Bogdan Ivanov spunea:
„un dialog în adevăr implică mai presus de toate imperativul ca fiecare să-și păstreze ferm identitatea și nu să își
relativizeze credința. Un dialog religios adevărat este posibil doar între persoane cu identități confesionale ferm
exprimate. Scopul unui dialog este de a găsi și de a arăta lumii Adevărul. Dialogul confuz și relativizant este
împotriva Evangheliei și a unei mărturii autentice și cu siguranță nu va ajuta nici regimului mai larg al libertății
religioase.”132
Iată de ce trebuie să fim siguri că cei care dialoghează cu alte religii nu vor ajunge să ne relativizeze
propria noastră credinţă creştin ortodoxă. Ştim că se fac mai multe compromisuri în
- afaceri,
- politică,
- diplomaţie,
- economie,
- relaţiile sociale
- sau între state.
Ceea ce trebuie să ne dăm seama este că nu noi Îl relativizăm ci mai mult ne relativizăm
- percepţia
- şi concepţia
pe care o avem despre Hristos.
Despre onestitatea dialogului interreligios părintele Bogdan Ivanov spunea: „a doua virtute a dialogului
este onestitatea. Dialogul este un exercițiu foarte incomod pentru că presupune disponibilitatea de a renunța la
confortul pe care îl oferă fiecare confesiune și religie și de a merge în căutarea unui partener, de a avea răbdare,
de a-l asculta și de fi animat de dorința de a-l îmbogăți. Fiecare persoană care este sinceră și onestă în credința sa
trebuie să fie respectată de ceilalți care au o altă credință. Având experiența de secole a dialogului interreligios și
mai ales pe cea de dată recentă a dialogului ecumenic, putem afirma că intenția finală a celor care cred în
libertatea religioasă este să proclame că doar dialogul este soluția evanghelică la toate problemele la care necesită
rezolvări și soluții. Dialogul este mai mult decât o simplă conversație. Implică o stare religioasă, o experiență
reală a celuilalt și un schimb de iubire, credință și bogății spirituale. Trebuie să înțelegem că în fiecare dialog
întâlnim un scop spiritual. Un dialog descoperă întotdeauna semnificațiile spirituale ale unei întâlniri de lumi,
culturi și religii.”133
Din configuraţia mondială a omului religios se poate spune că omul religios este un om pluralist. Din
antichitate el a avut mai mulţi zei la care s-a închinat şi au fost mai multe religii
- diferite
- şi diverse.
Este clar că omul religios este un om care are mult de beneficiat la nivel cultural şi de civilizaţie din
dialogul interreligios fiindcă el înseamnă o deschidere spre aceste civilizaţii şi culturi. Totuşi trebuie să ştim că
dogmele creştin ortodoxe nu pot să fie schimbate fiindcă ele sunt adevăruri
- veşnice,
- imuabile
- şi absolute.
131 Pr. Bogdan Ivanov https://ziarulfaclia.ro/virtutile-dialogului-interreligios/ (accesat pe 15.02.2024).

132 Idem.
133
Ibidem.
58
Părintele Gheorghe Pătraru spunea în acest sens: „este o realitate evidentă faptul că religia creştină,
Biserica a apărut şi s-a extins în toată lumea potrivit mandatului evanghelizator al Mântuitorului Iisus Hristos
într-un context religios pluralist. Astfel şi Israelul istoric, poporul ales al Vechiului Testament, a primit mesajul
făgăduinţei mesianice în perspectiva universalismului, într-un context pluralist religios de care trebuia să se apere
pentru că religiile erau ido-latre. De asemenea Biserica lui Hristos îşi exercită lucrarea mântuitoare convertind
permanent oameni şi popoare la singurul Dumnezeu adevărat (In17,3). Astăzi, la 2000 de ani de creştinism,
aproximativ 2/5din populaţia planetei este creştină într-o diversitate confesională şi denominaţională ce ne invită
şi trebuie să ne angajeze spre realizarea unităţii Bisericii lui Hristos pentru că „există un Domn, o credinţă şi un
Botez” (Ef4,4-6).”134
Omul religios este un om care se poate spune că se contrazice pe sine prin mulţimea de religii din istorie
şi din lume fiindcă el este unul care a creat religii nu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din el ci de mai
multe ori din
- superstiţie,
- răzvrătire,
- minciună
- şi simulacru.
Este plină lumea noastră de religii false în care se investesc miliarde de euro şi resurse umane imense.
Ceea ce ne spune creştinismul ortodox este că Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu întrupat şi El a dovedit acest lucru
prin propria înviere. Nici un alt făcător sau întemeietor de religie nu a mai înviat. Părintele Gheorghe Pătraru
spunea: „sensul evanghelizării era convertirea la Hristos printr-o argumentare religioasă, anume că sensul plinirii
spirituale a oamenilor este Biserica lui Hristos. Discursul Sf. Pavel la Atena (Fap17,23-31) este revelator în
această privinţă şi se poate surprinde în el, ca şi în alte texte pauline, existenţa a două axe mari, anume una a
continuităţii şi una a discontinuităţii. Discontinuitatea accentuează noutatea radicală şi absolută a lui Hristos şi a
Învierii prin care se creează ruptura de lumea religiilor vechi, idolatre, naturiste, o lume a păcatului şi a morţii, pe
când continuitatea subliniază omogenitatea planului mântuitor al lui Dumnezeu care „a permis” până la Hristos
manifestări religioase false chemând prin El, după Învierea Sa şi pogorârea Sfântului Duh, toate popoarele şi pe
toţi oamenii la viaţa reînnoită şi reconciliată cu Dumnezeu prin jertfa Fiului Său.” 135
Noi creştinii ortodocşi nu trebuie să avem nici un fel de îndoială că Hristos este Adevărul şi în acest sens
să ne simţim inferiori faţă de alte religii. Aceasta fiindcă Hristos ne asigură de mântuire şi că credinţa noastră în
El nu este deşartă. „Pentru a participa la misterul vieţii noi în Hristos, la viaţa spirituală adevărată oferită în actul
autocomunicării, al autodăruirii divine a fost şi este necesară o decizie personală, o convertire radicală la Hristos,
potrivit Scripturii, prin care omul părăseşte ceea ce este vechi, trecutul său păcătos şi se angajează plenar, total în
comunitatea eclesială, semn şi sacrament al Împărăţiei lui Dumnezeu. De fapt, exemplele din Noul Testament
ale convertirilor şi deciziilor pentru Hristos, începând de la Apostoli, Sf. Pavel şi cei convertiţi în călătoriile
misionare relatate în prima istorie a Bisericii, cartea Faptele Apostolilor, din canonul Noului Testament, sunt
ilustrative în acest sens.”136
Omul religios trebuie să fie deschis la dialog cu cei care nu cred ca şi el pentru a face
- o probă,
- un test,
- un examen
- şi o radiografie
a ceea ce crede el în raport cu alţii.
Este adevărat că sunt mai mulţi care fiindcă sunt mândrii şi orgolioşi nu vor să dialogheze cu cei care nu
cred ca ei. Omul religios este în acest sens într-o mare dilemă cu privire la propria lui religie. Aceasta fiindcă o
religie nu se poate impune prin război şi violenţă. Părintele Gheorghe Pătraru spunea: „teologia creştină din
primele secole, o hermeneutică a Revelaţiei ce a culminat în Hristos, într-un context ce trebuia con-vertit la
adevărul şi viaţa harică în Dumnezeu în comuniunea eclesială, oferă modele în ceea ce priveşte calea de urmat şi
acţiunea creştinilor faţă de membrii religiilor necreştine. Deşi Părinţii Bisericii au descoperit valori pozitive în
134 Pr. Gheorghe Pătraru https://dialogteologic.ro/wp-content/uploads/2018/05/DT049_Gheorghe-Petraru.pdf (accesat pe

15.02.2024).
135 Idem.
136 Ibidem.
59
culturile necreştine (Clement Alexandrinul,Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt către tineri, etc.), totuşi ei au condamnat
vehement toate formele de politeism şi idolatrie, amintind permanent preceptul Decalogului (Ex 20,3-4).”137
Doi oameni de religii diferite erau prieteni şi discutau.
- Ştii ce?
- Ce?
- Visez la o zi în care amândoi vom avea aceiaşi religie.
- De ce?
- Fiindcă aşa cred că ar fi bine.
- Problema este alta.
- Care?
- Ce religie?
- Adică?
- A mea sau a ta?
- Hahaha. Aşa este.
- Vezi?
- Este trist că umanitatea nu are aceiaşi religie.
- Aici sunt de acord.
- Ne naştem în religii diferite.
- Şi?
- De multe ori nici nu vrem să ieşim din acest confort.
- Oare de ce?
- Fiindcă suntem căldicei.
- Adică?
- Nu vrem să facem nici un efort.
- Oare de ce?
- Fiindcă efortul nu este un lucru plăcut.
- Şi crezi că şi în materie de religie este aşa?
- Da.
- De ce?
- Uită-te la hinduşi.
- Ce este cu ei?
- Cred că dacă nu ai reuşit în această viaţă nu este nici o problemă.
- De ce?
- Fiindcă te vei reîncarna şi vei reuşii îl altă viaţă.
- Ce prostie.
- Aşa este.
- Am auzit de un doctor foarte bune.
- Şi?
- De la el am învăţat ceva foarte frumos.
- Poţi să îmi spui şi mie?
- Evident.
- Mă bucur.
- Este reţeta dialogului interreligios.
- Da?
- Da.
- Spune.
- Se spune că la acest medic a venit cineva care a auzit de faima lui de medic bun.
- Domnule doctor putem discuta?
- Da.
- Aş vrea să vă întreb ceva.
- Ce?
137
Pr. Gheorghe Pătraru https://dialogteologic.ro/wp-content/uploads/2018/05/DT049_Gheorghe-Petraru.pdf (accesat pe
15.02.2024).
60
- Ce trebuie să înveţe un pacient o soră medicală?
- Răbdare, răbdare şi iarăşi răbdare!
- De trei ori răbdare?
- Da şi mai mult decât atât.
- Şi mai multă răbdare.
- De ce?
- Fiindcă vindecarea nu vine dintr-o dată.
- Înţeleg.
- Mă bucur.
- Dar ce virtute trebuie să cultive o soră medicală bună?
- Iubire, iubire şi iubire!
- De trei ori iubire?
- Da şi mai mult decât atât.
- De ce?
- Fiindcă pacientul trebuie să fie tratat cu iubire şi nu în scârbă.
- Înţeleg.
- Foarte bine.
- Aceasta este toată povestea?
- Da.
- Şi ce legătură are cu dialogul interreligios?
- Dialogul interreligios are nevoie de răbdare şi iubire.
- A la asta te referai?
- Da.
- Sunt de acord.
- Mă bucur.
- Crezi că dialogul religios va da rezultate?
- În cei sinceri şi oneşti da.
- Oare?
- Da.
- Ştiu că sunt mulţi oameni răi în religiile lumii.
- Sunt foarte mulţi.
- Nu este pădure fără uscături?
- Da.
- Deci trebuie să avem răbdare şi să nu credem în dialogul interreligios va face minuni dintr-o dată?
- Da.
- Aşa este.
- Dar cum să îl iubeşti pe cel care nu crede ca tine?
- Cât timp este în viaţă este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
- Aşa pui tu problema?
- Da.
- Interesant.
- Sigur.
- Mă bucur că ai împărtăşit aceste lucruri cu mine.
- Nu eşti tu prietenul meu?
- Ba da.
- Să sperăm că oamenii de bine din toate religiile lumii vor veni la adevăr.
- Speranţa moare ultima.
- Aşa este.
- Evident138
Avem mai dus expuse două principii care sunt destul de bune pentru dialogul interreligios:
- răbdarea
- şi iubirea.
61
Din cele mai vechi vremuri sfinţii părinţi creştin ortodocşi au fost în dialog cu religiile şi filosofiile
timpului lor. Despre aceste lucru părintele Gheorghe Pătraru spunea: ”având în vedere contextul ideatic cultural
al primelor secole creştine,când concepte precum Logos sau corespondentul ebraic dabar erau utilizate şi
vehiculate cum sunt astăzi conceptele ştiinţifice, scriitorii creştini, confruntaţi cu filosofiile timpului lor, au
articulat „prima sinteză” creştină ce accentuează funcţia cosmologică şi soteriologică a Logosului. Această
viziune se concretizează prin Logos-spermatikos la Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Apologia II 8,1), Logosul-
Revelator al lui Dumnezeu la Sf. Irineu al Lyonului (Adversus Haereses, IV 20,6-7) sau prin Logosul care venind
de la Dumnezeu aduce oameni-lor cunoştinţa despre Dumnezeu (Stromate5,12), deplină creştinilor prin Hristos,
Logosul însuşi al Tatălui ce pregăteşte urechile pentru Evanghelie atât prin Lege şi profeţi cât şi prin filosofia
grecească (Stromate 6,6).”139
Evident că a face un dialog interreligios presupune ca cei în cauză să îşi cunoască reciproc religiile. Sunt
mulţi care sunt de alte religii şi sunt prieteni fiindcă ei consideră că trebuie să fie
- respectuoşi,
- politicoşi
- şi amabili
cu cei care nu cred ca tine. Ceea ce este singur este că de multe ori discuţiile şi dialogul interreligios sunt mai
mult o formalitate fiindcă nimeni nu este interesat în mod real de religia celorlalţi. Părinţii Bisericii au fost unii
care au cunoscut foarte bine păgânismul din timpul lor şi L-au prezentat pe Hristos aşa cum este el. Părintele
Gheorghe Pătratu spune în acest sens: „totuşi, primii Părinţi şi scriitori creştini, încercând să stabilească
conexiuni între o teologie naturală şi Revelaţia ce culminează şi se împlineşte în Hristos au înţeles sensul absolut
al acesteia şi implicit convergenţa oricărei concepţii şi experienţe religioase spre Hristos şi Biserica Sa. În acest
scop, Sf. Irineu arată că Hristos „a a dus toată noutatea, aducându-se pe Sine Însuşi” (Adversus Haereses IV
34,1). Ideea va fi reluată de alţi Părinţi ai Bisericii iar această noutate stă la temelia Bisericii în afara căreia, aşa
cum spunea Sf. Ciprian nu există mântuire: „Extra Ecclesiam nulla salus”.” 140
Este prin urmare evident că pentru a ajunge să Îl prezinţi lumii pe Hristos trebuie să ştii care sunt
- năzuinţele,
- aspiraţiile
- şi tendinţele acestei lumi.
Toate acestea se manifestă în viaţa religioasă a lumii. Dacă nu ştii care este această viaţă şansele să Îl
prezinţi pe Hristos ca o
- alternativă
- şi o scăpare
sunt minime. „În acest sens Biserica şi-a înţeles misiunea ei soteriologică în istorie şi a proclamat adevărul
dumnezeiesc al vieţii, al existenţei oamenilor chemaţi la părtăşia vieţii dumnezeieşti (2 Pt 1,4). Ea a făcut misiune
externă, convertind neîncetat oameni şi popoare la Evanghelie, extinzându-se astfel în toată lumea, proclamând
şi adorând în Hristos pe Dumnezeu cel întreit în Persoane, Creatorul şi Mântuitorul întregii lumi printr-o lucrare
de inculturaţie a Evangheliei, de indigenizare a credinţei prin expresii mai mult sau mai puţin viabile în istoria
creştină (F. Xavier, M. Ricci, de Nobili, etc.).”141
Ştim că Hristos nu a venit să condamne lumea ci să o mântuiască. Iată de ce este bine să ne dăm seama
că trebuie să fim
- înţelegători
- şi toleranţi
cu religiile lumii.142
Dialogul interreligios este o dovadă a omului superior care nu ajunge să îl
- extermine
- şi distrugă
pe semenul lui fiindcă nu crede ca el. Părintele Gheorghe Pătraru spune în acest sens: „sensul clasic al misiunii
creştine constă în convertirea necreştinilor la Hristos şi integrarea acestora în comuniunea Bisericii prin
extinderea acesteia în urma activităţilor misionare: evanghelizare, mărturie creştină şi viaţă spirituală prin

15.02.2024).
140 Idem.
141 Ibidem.
142 A se vedea Jean Delumeau, Religiile lumii (Bucureşti, 2015).
62
primirea sacramentelor, sau slujire socială în noi teritorii din lume. Secolul nostru aduce o schimbare de
paradigmă faţă de această teorie şi practică misionară, schimbare generată pe de o parte de un nou
Weltanschaung constituit din datele ştiinţei, ale unui pozitivism filosofic de tip Wittgenstein sau ale
deconstrucţiei filosofice de tip Derrida şi, pe de altă parte, de noua conştiinţă de sine a religiilor vii de astăzi care
după perioada colonialismului occidental şi-au revizuit atitudinea şi faţă de creştinism. Aceasta face ca sensul
misiunii creştine să se reducă uneori la un dialog cu reprezentanţii celorlalte religii, la un moratoriu al misiunii şi,
de ce nu, la un misionarism al religiilor orientale în Occidentul care altădată se declara creştin.” 143
Este evident ca şansele ca dialogul interreligios să facă minuni sunt minime şi foarte mici. Aceasta fiindcă
sunt mulţi care sunt ancoraţi în minciuni religioase
- profund,
- deplin
- şi total.
Cu greu o să îl faci pe musulmanul din Teheran să ştie că Hristos a înviat şi El este Mântuitor al
sufletelor noastre. Totuşi oficial marile religii ale lumii sunt în dialog. Există chiar şi un parlament al religiilor la
Chicago în America. „Pentru unii dintre contemporanii noştri adevărul creştin este şi el unul relativ. Creştinismul
nu mai poate fi atât de exclusivist şi mai mult, aşa cum arăta teologul J.S. O‟Leary „deconstrucţia aduce
propoziţiilor religioase o dublă rană. Dacă sensul enunţului devine instabil prin înscrierea sa în reţelele arhi-
scriiturii, această instabilitate trebuie, de asemenea, să afecteze şi judecata de adevăr asupra unui astfel de enunţ.
Astfel, rănii cauzate prin diseminare, pe planul sensului se adaugă cea a unei anumite incapacităţi de a demonstra
adevărul religios” prin „imposibilitatea scrutării referinţei.”144
Un alt lucru care îngreuiază dialogul interreligios este
- fanatismul
- şi fundamentalismul.
Trebuie să fim conştienţi că sunt mulţi fanatici şi fundamentalişti în religiile lumii. Ei sunt oameni care
consideră că au adevărul absolut şi el trebuie să fie impus cu forţa necredincioşilor şi infidelilor. Fanatismul şi
fundamentalismul au fost cauza la mai multe
- războaie,
- crime,
- conflicte
- şi violenţă
interreligioasă.
Ei bine trebuie să ştim că omul religios autentic este un om care este deschis dialogului cu alte religii şi le
dă tuturor şansa conversaţiei.145
Dialogul interreligios este în cele din urmă o probă prin care ne putem întării în credinţa în Hristos.
Aceasta fiindcă putem să vedem că minciuna şi lucrările demonice sunt existente în lumea noastră. Părintele
Gheorghe Pătraru spunea în acest sens: „Deşi teologul, preotul sau binecredinciosul creştin cunosc pe Hristos şi
întru El experiază relaţia harică cu Dumnezeu, şi nimic nu poate despărţi de dragostea lui Hristos, totuşi
diversele discursuri de astăzi ne determină la o reflecţie creştină asupra situaţiei spirituale a timpului nostru care
de la facticitatea pluralismului religios dintotdeauna, cunoaşte o ideologizare a acestuia, prin relativizarea
adevărurilor de credinţă creştine.”146
Dinamica dialogului interreligios trebuie să ştim că este una care ne face să vedem
- mai bine,
- mai în profunzime
- şi mai deplin
adevăratele probleme cu care se confruntă lumea noastră. Nu putem să fim opaci la ceea ce suferă această lume
din jurul nostru şi în acest sens un bun barometru este tocmai religia sau religiile lumii. Trebuie să ştim că
oamenii de bine din alte religii Îl vor respecta pe Hristos chiar dacă nu vor alege să creadă în El. este şi acest
lucru bun şi un început în a devenii un creştin autentic. Părintele Gheorghe Pătraru spunea: „la aceste interpelări
143
15.02.2024).
144 Idem.
145 A se vedea Jordan Zanetis, Radu Teodorescu, Conversations on contemporary Orthodox Christianity (Cugir, 2014).
146
15.02.2024).
63
ale timpului nostru teologia şi Bisericile, diverşi teologi oferă soluţii prin care de fapt se salvează misterul lui
Hristos şi particularitatea Bisericii Sale ca împlinire a aspiraţiei religios-morale şi spirituale a umanităţii. Am putea
exemplifica prin câţiva teologi care au evidenţiat faptul că Hristos şi Biserica Sa, creştinismul este religia revelată
diferită de religiile Cosmice (Jean Danielou) sau „axa planului mântuitor al lui Dumnezeu (Henry de Lubac),
Hristos fiind „Universalul Concret” (Hans Urs von Balthasar).
De asemenea, unii teologi vorbesc de o prezenţă tainică a lui Hristos în celelalte religii, poziţie oarecum
apropiată de concepţia scriitorilor bisericeşti amintiţi mai sus; K. Rahner şi „creştinismul anonim”,R. Panikkar şi
„Hristos necunoscut”, H. Küng şi religiile „Căi de mântuire”, Gustave Thils şi religiile ca „medieri ale
mântuirii.”147
Lumea noastră de mai multe ori este bulversată de mai multe religii şi mai multe mişcări religioase
extreme. În numele religiei de mai multe ori există
- terorism,
- violenţă domestică,
- crimă
- sau război.
Ei bine noi creştinii ortodocşi trebuie să prezentăm aceste lucruri oamenilor de bine din alte religii şi să
ne facem cunoscut mesajul pacifist al lui Hristos. Hristos este o ecuaţie care funcţionează din moment ce în
istorie au fost atât de mulţi sfinţi creştin ortodocşi. Este adevărat că de multe ori Hristos nu funcţionează
- automat,
- cum ne-am aştepta noi
- şi când ne-am aştepta noi.
Aceasta fiindcă trebuie să avem răbdare ca Hristos să lucreze după cum consideră El că trebuie şi nu
după cum vrem noi. Părintele Gheorghe Pătraru spunea în acest sens: „teologii ortodocşi sunt radicali în această
privinţă, iar o poziţie ca atare este exprimată şi de A. Schememann care spunea că „Ortodoxia nu cunoaşte decât
două căi: credinţa adevărată şi erezia, fără compromisuri. De aceea trebuie căutat adevărul şi unitatea este
consecinţa firească a adevărului”. Biserica Ortodoxă, de asemenea, nu acceptă limbajul inclusivist al unei teologii
ecumenice ce eludează dogmele Bisericii întemeiate pe Revelaţie, această atitudine manifestându-se cu prilejul
unor simpozioane ecumenice şi la ultima Adunare generală a C.E.B. la Harrare. Dialogul interreligios este o
problemă pentru Biserică astăzi, având în vedere civilizaţia actuală şi totuşi Biserica este şi trebuie să fie fidelă
Domnului ei, Mântuitorul Hristos, aşteptând pe cei care doresc să-L cunoască şi să-L iubească în comuniunea
dreptmăritoare şi lăsând lui Dumnezeu judecata absolută despre credincioşii celorlalte religii.” 148
Este esenţial să nu ajungem să dăm verdicte de damnare la iad celor care nu cred ca şi noi fiindcă în cele
din urmă această decizie îi aparţine lui Dumnezeu. Noi ştim că este bine să crezi în Hristos însă aceste lucru nu
trebuie să ne umple de ură faţă de cei ce nu cred în El. Hristos nu se impune pe Sine cu forţa şi acest lucru nu
trebuie să îl uităm. Tot părintele Gheorghe Pătraru spunea în acest sens: „creştinii coexistă în mediul lor
consacrat de o istorie creştină bimilenară cu oameni de alte religii, cu alte concepţii filosofice şi religioase cu care
comunică, respectându-le propria lor tradiţie religioasă pe care aceştia o contextualizează într-un spaţiu unde
sunt nevoiţi să-şi ducă existenţa cotidiană, rupţi de ansamblul tradiţiei lor. De aceea datoria creştinilor este de a
transmite mesajul Evangheliei, al mântuirii oamenilor de către Dumnezeu în Iisus Hristos fiecărui om şi fiecărui
popor. „Creştinii mărturisesc în contextul unei vecinătăţi alcătuite din oameni care împărtăşesc alte convingeri
religioase şi ideologice”, aceasta datorită liberei circulaţii a oamenilor şi a ideilor. De aceea, cu toate deosebirile
interconfesionale între creştini, mărturia lor trebuie să fie unică spre a convinge pe necreştini, pe cei atei sau
indiferenţi religios „despre prezenţa lui Dumnezeu în Hristos” şi despre mântui-rea prin El.”149
Ceea ce este mai trist este că sunt mai multe confesiuni creştine care fiecare vine cu propria ei variantă la
Cine este şi Ce este Hristos. Evident că cei de alte religii văd că noi creştinii nu ne înţelegem între noi şi acest
lucru este fără doar şi poate un lucru care nu îi face să aibă o imagine bună despre creştinism în general.
Părintele Gheorghe Pătraru spunea că creştinii sunt invitaţi să trăiască în pace cu cei de alte religii şi să nu
caute să intre în conflict cu ei: „temeiul absolut al acestei mărturii decurge din convingerea absolută că
Dumnezeu este Creatorul întregului univers şi că El s-a lăsat mărturisit cu adevărat în orice timp şi în orice loc
prin Duhul Sfânt. Creştinii sunt invitaţi la unire cu cei de alte credinţe spre a realiza „comunităţi ale libertăţii,
147 Idem.
148 Ibidem.
149
15.02.2024).
64
păcii şi respectului reciproc”. Experienţa creştină poate fi îmbogăţită prin întâlnirea cu membrii altor comunităţi
religioase ce manifestă zelos convingerile lor, prin credinţă vie şi mărturie puternică. De aceea, încheie
documentul ecumenic, „vocaţia misionară a Bisericii şi chemarea ei evanghelizatoare nu va rezista în
confruntarea cu realităţile grele ale vieţii cotidiene dacă nu este susţinută de credinţă, o credinţă întemeiată pe
rugăciune, contemplare şi adorare” ce încorporează activ în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt umanitatea şi
care este cea mai mare binecuvântare a Împărăţiei lui Dumnezeu şi motivaţia misionară esenţială.” 150
Doi filosofi discutau despre religie.
- Ştii ce am remarcat?
- Ce?
- Că nu există civilizaţie fără de religie.
- Dar sunt mai multe religii.
- Aşa este.
- Mai toate civilizaţiile umane au venit cu propria lor variantă de religie.
- De ce?
- Fiindcă oamenii sunt liberi.
- Aşa este.
- Totuşi nevoia de religie este universală în istoria umană.
- Cum se explică?
- Omul din instinct ştie că ateismul este rău.
- Evident.
- Aşa că pentru a nu fi ateu el a creat noi şi noi religii.
- Totuşi sunt facile aceste religii.
- Uite Buda a fost obsedat de suferinţa umană.
- De ce?
- Fiindcă ei credea că o religie adevărată trebuie să ştie să curme suferinţa.
- Parcă am auzit ceva în acest sens.
- Ştii ce lipseşte lumii de azi?
- Ce obiectivitatea religioasă.
- Adică?
- Religia trebuie să fie privită în întregul ei.
- Nu parţial.
- Nu.
- De ce?
- Fiindcă adevărul devine trunchiat.
- Aşa este.
- Vezi?
- Dar cum rămâne cu necredincioşii.
- Nu trebuie să îi condamnăm.
- De ce?
- Nu suntem Dumnezeu.
- Adică?
- Rolul de a mântuii şi damna este exclusiv al lui Dumnezeu.
- Ştiu asta.
- Sunt mulţi care îşi asumă acest rol.
- În ce sens.
- Îţi voi spune.
- Te ascult.
- Este vorba de o întâmplare care am auzit-o recent.
- Spune.
- Se spune că un ateu notoriu era grav bolnav.
- Şi?
- El nu credea deloc în puterea lui Dumnezeu.
- Îmi dau seama.
150 Idem.
65
-
Din întâmplare lângă el se afla un preot foarte credincios şi înţelept.
-
Nu mai pot, durerile astea nu mă lasă în pace, s-a plâns ateul.
-
Poate ar trebuii să vă pregătiţi de moarte, a spus preotul.
-
Tu preotule pe toate le ştii dar ai un cap sec.
-
Ştii ce?
-
Ce?
-
Nu le ştiu pe toate dar este posibil ca în 24 de ori să devii un cadavru.
-
Nu fi sigur de asta preotule.
-
Preotul a plecat.
-
Şi?
Ateu se chinuia groaznic.
- Să fie adus un preot a început să strige el.
- Dar tu nu crezi în preoţi, i-a spus soţia.
- Simt că mor. Să fie adus un preot.
- A venit un preot.
- Şi?
- Nu au trecut 24 de ore că ateul a murit.
- Dar el a cerut un preot nu?
- Credea că va face o minune cu el.
- Şi minunea nu a venit.
- Da.
- Asta este toată povestea?
- Da.
- Interesantă.
- Deci ateismul este şi el o formă de răutate.
- Crezi?
- Da.
- Cel care nu mai crede în Dumnezeu are o răutate în el.
- Una lăuntrică?
- Da.
- Vezi aşa este şi cu cei de alte religii.
- Adică?
- Avem datoria să le spunem despre Hristos.
- Şi dacă nu cred în El?
- Nu putem să îi forţăm să creadă.
- Fiindcă sunt liberi?
- Da.
- Aşa este.
- Mă bucur să eşti de acord.
- Cum să nu fiu.
- Dialogul interreligios este mai mult o mărturie despre credinţa noastră în Hristos.
- Dar ea trebuie să fie pertinentă nu?
- Da, evident.
- Aşa credeam şi eu.
- Cum să nu.
- A fost de un real folos acest dialog.
- Mă bucur.
- Mă simt edificat.151
Se poate vedea din dialogul de mai sus că nu toţi sunt oameni credincioşi. La fel de bine şi dintre cei care
se declară credincioşi sunt mai mulţi care nu vor să ştie de Hristos şi preferă să creadă în minciuni şi falsităţi.
Părintele Gheorghe Pătraru spunea în acest sens: „textul ecumenic, chiar dacă proclamă unicitatea lui Hristos şi
dă mărturie despre lucrarea în lume a Duhului Sfânt, Duhul adevărului perceput tainic, dar activ, lucrător în
66
Biserică, instituţia mântuirii, relativizează în acelaşi timp specificul creştin prin propunerea unei viziuni religioase
universale teocentrice. De fapt toate religiile proclamă existenţa lui Dumnezeu şi în practica religioasă propun
experierea divinului, indiferent de modul cum acesta este înţeles. Pentru reconcilierea între oameni, de atâtea ori
antrenaţi în conflicte generate de diferenţe religioase, culturale şi etnice, există cercuri interesate în a se ajunge la
„o comuniune” interreligioasă, mai ales că în sens biblic „adevărul nu este propoziţional, ci relaţional”, eludându-
se dimensiunea dogmatică a adevărului creştin spre a se ajunge la un fel de super-religie ce conciliază toate tezele
şi crezurile religioase ale umanităţii. Acest model religios este însă un sincretism inacceptabil, o direcţie
periculoasă din perspectivă creştină în general şi ortodoxă în special.” 152
CONCLUZII
Am arătat în această carte faptul că conceptul de om religios a fost lansat în istoria religiilor ca un fel de
câştig şi mai mult ca o consolare a faptului că deşi omul are mai multe religii – care nu se înţeleg una cu alta –
totuşi în istoria omul s-a manifestat ca o fiinţă religioasă. În istoria religiilor, conceptul de om religios a fost văzut
ca un
- câştig,
- un progres
- şi o descoperire epocală.
Am mai vorbit în această carte că de mai multe ori s-a putut consta că religiozitatea pe care o afişează
lumea de azi este falsă. Gânditoarea Elena Gabriela Zamora spunea în acest sens: „plictisită parcă de propria
existență, lumea de azi exaltă doar la cuvinte frumos meșteșugite, de multe ori goale de semnificație, dar rostite
cu emfază dintr-o aviditate pentru câștigarea elogiului celor din jur. Disimularea, a te arăta în afară așa cum vrei
să pari altora, și nu așa cum ești de fapt, devine semn de inteligență comunicativă.
Teatralitatea nu este străină nici spațiului creștin. Pe principiul absolut al comunicării imperative,
„vorbește pentru a arăta că exiști”, se întrevede și aici o efervescență în lărgirea spațiului de etalare a eului și de
cultivare a investiției în propria imagine. Se disting, astfel, falsa credincioșie sau diluarea vieții duhovnicești în
spiritualitate. Duhovnicia, care presupune religiozitate reală, manifestare a credinței în comuniune, apartenența la
Biserică, este constrângătoare, în timp ce spiritualitatea, la modă azi, nu obligă la practici religioase, fiind doar o
concentrare asupra aspectelor spirituale în locul celor pământești. Ea este deschisă improvizației, nu cere
constanță în comportament, se afișează doar dacă se pretează la conjunctura socială și, în plus, sensibilizează
publicul la nevoie.”153
O privire la viaţa omului religios din istorie ne spune că el a încercat mai multe religii pentru a îşi face o
viaţă uşoară aici pe pământ de multe ori fără să se gândească la viaţa de dincolo de moarte. Trebuie să ne dăm
seama că deschiderea spre viaţa de dincolo poate să liniştească viaţa de aici: „deosebirea dintre duhovnicie și
spiritualitate o face elocvent părintele Vasilios Thermos, într-o lucrare despre problemele vieții creștine
contemporane. El spune că omul spiritual merge la biserică să se liniștească, în timp ce omul duhovnicesc să se
roage, în comuniune, la Dumnezeu. Primul își pierde liniștea de îndată ce iese din biserică, în timp ce al doilea își
păstrează seninătatea sufletului și după aceea.
Omisiunea gravă în toată această teatralitate umană este aceea că disimularea poate da roade în fața
oamenilor, nu și în fața lui Dumnezeu. Zorzoanele de limbaj, atitudinile egocentrice, falsa religiozitate sunt stări
ieftine, care urâțesc fața pământului și strică relația omului cu Dumnezeu. Pe când împodobirea cu virtuți
înfrumusețează lumea și atrage privirea blândă a lui Dumnezeu asupra creaturii Sale.” 154
Ceea ce ne-am propus în această carte a fost să avem o apropiere pozitivă faţă de omul religios. Aceasta
fiindcă sunt mulţi care îşi dau seama că nu este destul să fi un om religios ci la fel de bine trebuie să fi şi un bun
creştin ortodox.
Am arătat că au fost şi cazuri de religii demonolatre – cum a fost păgânismul antic – în care mari iniţiaţi
cu bună ştiinţă au ajuns să adore demonii în locul lui Dumnezeu. Totuşi, raportat la nivel de umanitate
demonolatria a fost un fenomen izolat şi nu trebuie să fie generalizat. Gânditoarea Raluca Brodner spunea în
acest sens: „Aşa cum sublinia un teolog contemporan francez, Jean Vernette, suntem pe drept cuvânt astăzi

15.02.2024).
153 Elena Gabriela Zamora https://ziarullumina.ro/opinii/editorial/teatralitatea-lumii-de-azi-145671.html (accesat pe 17.12.2023).
154 Idem.
67
martorii unei „goane“ permanente şi uneori fără final după noi spiritualităţi şi pseudo-spiritualităţi, dintre care
unele foarte bizare pentru mentalitatea şi experienţa religioasă a omului de rând.
Între multele cauze care conduc la apariţia şi proliferarea unor asemenea „oferte“ pe noua „psihopiaţă“
religioasă pot fi amintite, în primul rând, multiculturalitatea societăţii contemporane şi secularizarea ei tot mai
accentuată, dar şi tendinţa tot mai accentuată de individualizare a omului de astăzi. De altfel, se ştie că perioada
postmodernităţii în care ne aflăm acum se caracterizează, în principal, prin individualizarea, fragmentarea şi un
fel de „privatizare“ pe toate planurile: etnic, cultural, social, dar şi religios. Or, „oferta“ cu precădere a noilor
mişcări religioase se înscrie exact pe această linie: dezinstituţionalizarea şi privatizarea credinţei şi religiei, în
general, mântuirea prin propriile puteri, în afara Bisericii. În plus, în ţara noastră, ca şi în celelalte ţări foste
comuniste, o cauză principală a constituit-o şi, uneori, încă o mai constituie, efectele perioadelor de tranziţie
socială prelungită, ştiut fiind faptul că agresiunea socială asupra persoanei se reflectă şi în planul vieţii religioase.
De multe ori, lipsurile materiale îi determină pe unii să devină mai receptivi la noile „oferte“, mai ales când
acestea vin la momentul oportun. Desigur, această cauză vizează doar unele mişcări şi secte religioase (ex.:
Martorii lui Iehova etc.), întrucât există alte mişcări şi secte care îşi recrutează adepţii cu precădere din rândul
claselor sociale cu posibilităţi financiare şi o vizibilitate socială cu totul deosebite (ex.: Scientologia, Moon
etc.).”155
Omul religios a ajuns de mai multe ori să se manifeste în istorie:
- ciudat
- şi bizar.
Aceasta fiindcă el a creat mai multe
- secte,
- religii de mistere
- societăţi secrete motivate religios
- sau confesiuni excentrice
care au venit cu cele mai aberante doctrine.156
Am încercat în această carte să facem o imagine a omului religios după cum a ajuns el să se manifeste de
mai multe ori în istorie. Se poate vedea că de la epocă la epocă şi de la ev la ev ei bine omul religios aproape că
şi-a schimbat fundamental crezurile şi ideile religioase. Unii au denumit acest lucru
- emancipare
- şi efervescenţă
religioasă dar realitatea este cu totul alta. Multitudinea de religii din lumea noastră ne arată că omul religios nu
este consecvent cu sine şi de multe ori este neserios în sens religios. Gânditoarea Raluca Brodner spunea în acest
sens: „de asemenea, aderarea la mesajul unor noi mişcări religioase se poate explica şi printr-o deplasare a
sentimentului religios. La nivelul generaţiei mai tinere de astăzi, care constituie, de altfel, cea mai mare parte a
adepţilor noilor religii sau pseudoreligii, se simte o trecere de la adeziunea fără dificultate la aceea de permanentă
căutare: de la „discurs“ la „parcurs“. Se profilează tot mai frecvent în psihologia omului de astăzi primatul
experienţei religioase directe, personale asupra principiului, tradiţiei, dogmei, instituţiei în sine etc. Aceasta
presupune că trăirea nemijlocită este sacralizată, iar instituţia, în cazul de faţă Biserica, de pildă, este relativizată.
Această deplasare a sentimentului religios este evidentă mai cu seamă la tinerii interesaţi sau chiar adepţi ai neo-
religiilor importate din Orientul Îndepărtat, cum ar fi în cazul Yoga, Zen sau alte psihotehnici de origine
orientală.”157
Sunt mai mulţi mari
- savanţi,
- filosofi
- şi antropologi
care simt un fel de fascinaţie cu conceptul de om religios. Totuşi am arătat în această carte că nu trebuie să ne
facem iluzii în acest sens. De ce? Fiindcă până şi primitivii au religie. Totuşi se poate vedea ce fel de religie este
religia lor care ştim că este una tribală. Religia de trib a ajuns să fie studiată în zilele noastre de mari savanţi care
cred că au făcut cine ştie ce mare descoperire. La fel mai nou sunt mai mulţi tineri care sunt atraşi de religiile
155
Raluca Brodner https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/impactul-noilor-oferte-religioase-intr-o-lume-tot-mai-
individualista-si-secularizata-92613.html (accesat pe 17.12.2023).
156 A se vedea Dionysios Farasiotis, Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie (Editura Paisios, 2019).
157
Raluca Brodner https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/impactul-noilor-oferte-religioase-intr-o-lume-tot-mai-
individualista-si-secularizata-92613.html (accesat pe 17.12.2023).
68
exotice ale extremului orient. Gânditoarea Raluca Brodner spunea în acest sens: „în opinia psihologului şi
teologului catolic Roman Bleistein, de pildă, fascinaţia mesajului noilor mişcări religioase constă în faptul că ele
încearcă să facă o ofertă alternativă, de descoperire şi punere în valoare a propriei identităţi. Atari grupări
religioase sau pseudo-religioase oferă tinerilor care-şi caută încă propria identitate un aşa-zis remediu salvator: un
promotor entuziast, care întruchipează valorile şi descoperirile propriei identităţi; un spaţiu de viaţă, organizat
după criterii drastice din punct de vedere religios-emoţional, cu un accent deosebit pe relaţiile interumane; o
învăţătură care fascinează fie prin simplitatea ei teologică, fie prin exotism. Normele unor asemenea grupări
religioase pot fi uşor percepute şi acceptate, în comparaţie cu orientările şi normele de viaţă oferite de
societate.”158
Lumea religiilor fascinează pe mulţi însă sunt din ce în ce mai puţini cei care ajuns să intre în
profunzimea ei. Dacă ar intra în profunzimea ei ar ajunge la Hristos. La Hristos ajung cu adevărat foarte puţini
fiindcă sunt mulţi care nu vor să iese din confortul lor propriu.
Ni se propun în zilele noastre mai multe amestecări şi fuziuni dintre religii care aparent sunt identice.
„După cum spunea S.J. Samartha, modelul teologic şi ecumenic sincretist este periculos din următoarele motive:
a)nu poate fi fabricată o religie sintetică universală;
b)crearea unei religii, a unei credinţe mondiale nu este o alternativă la conflictul religios;
c)orice religie profetică îşi va apăra integritatea sa spirituală împotriva tentaţiilor de a o folosi pentru
scopuri umane oricât de bune ar fi acestea.”159
Am vorbit în această carte despre faptul că omul are înscrisă în fire şi fiinţă religia lui fiindcă el este unul
care a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În acest sens omul nu poate să fugă de
- originea
- şi începutul lui
care ştim că este Dumnezeu.
Am arătat în această carte că sunt mulţi azi care vor să creeze un fel de om areligios care nu este ateu dar
care este indiferent faţă de viaţa religioasă. Părintele Gheorghe Pătraru spunea astfel: „religia este expresia relaţiei
omului cu Dumnezeu, fiinţa absolută,creatoare şi mântuitoare a lumii indiferent de modul cum este percepută în
religii divinitatea. Creştinismul crede şi mărturiseşte că în Iisus Hristos Dumnezeu s-a revelat plenar umanităţii
care trebuie să se întoarcă de la adorarea altor dumnezei, de fapt concepte umane despre singura divinitate, la
Dumnezeul Treimic închinat, experiat şi mărturisit în Biserica Fiului lui Dumnezeu întrupat, care trebuie să se
extindă în toată lumea prin propovăduirea Evangheliei, convertirea tuturor şi comuniunea harică într-o
diversitate compatibilă cu adevărul unic revelat şi cu multiplele culturi planetare.”160
Unul dintre semnele sfârşitului lumii ştim că este faptul că Hristos va fi propovăduit la toate popoarele.
Ei bine acest lucru a fost făcut numai că sunt mai multe popoare care
- Îl resping,
- Îl neagă
- Şi chiar Îl detestă
pe Hristos.
În acest sens: „cu toate că asistăm la un proces de unificare şi globalizare, la crearea unei similitudini
exterioare prin industrializare, tehnologizare, informatizare, în conştiinţa lor oamenii poartă şi actualizează
crezurile lor religioase în tradiţia proprie, iar cei care au pierdut credinţa religioasă datorită ideologiilor atee sau
consumiste şi hedoniste caută noi forme de religiozitate, încât putem vorbi mai curând de „un pluralism religios
şi cultural decât de o cultură mondială monolitică.” 161
Trebuie să ne dăm seama că globalismul este şi el unul care merge sub egida omului religios. Sub masca
toleranţei de mai multe ori ni se spune că trebuie să fim de fapt mult mai înţelegători cu religiile necreştine şi să
le acceptăm şi pe ele ca fiind valide fiindcă în acest mod nu facem decât să contribuim la:
- economia
- şi bunăstarea
globală.
158 Idem.
159Pr. Gheorghe Pătraru https://dialogteologic.ro/wp-content/uploads/2018/05/DT049_Gheorghe-Petraru.pdf (accesat pe
15.02.2024).
160 Idem.
161 Ibidem.
69
„De aceea unitatea creştină este necesară în mod absolut pentru misiunea Bisericii ce este articulată în
lucrarea lui Dumnezeu Însuşi pentru mântuirea oamenilor prin Hristos. Principiile hristologic şi ecleziologic sunt
esenţiale mărturiei creştine şi de aceea înlocuirea, substituirea acestora cu un principiu şi o viziune teocentrică
pentru realizarea unităţii religioase a omenirii, este riscantă, periculoasă şi e mai curând o încercare sincretistă de
a relativiza şi ulterior a elimina pe Hristos şi Biserica Sa. Mai mult, este surprinzătoare afirmaţia secretarului
general al C.E.B., Konrad Raiser care spune că „scopul mişcării ecumenice poate fi nu unitatea Bisericii în sensul
îngust, ci trebuie să fie unitatea omenirii în dreptate şi pace” prin realizarea păcii lui Dumnezeu -Shalom -,
redescoperire a ecumenismului, „bază pentru înţelegerea unităţii şi sens al misiunii creştine.”162
Doi oameni de ştiinţă discutau într-o zi.
- Aş vrea să te întreb ceva.
- Ce?
- Am tot auzit de omul religios.
- Homo religiosus?
- Da.
- Ce este cu el?
- Ce vrea să însemne?
- Este o poveste lungă.
- Am timp.
- Bine.
- Şi ce este omul religios?
- Istoricii religiilor au putut să remarce un lucru.
- Care?
- Că deşi există mai multe religii un lucru este cert.
- Care?
- În sine omul este o fiinţă ce crede în supranatural.
- Nu este şi firesc?
- Este.
- Şi atunci?
- Problema este că religii diferă între ele.
- Şi?
- Totuşi religiozitatea este un lucru comun la mai toţii oamenii din umanitate.
- Înţeleg.
- Religiile variază ca dogme însă nu ca religiozitate.
- Ai spus lucrurile foarte clar.
- Sper.
- Deci asta este omul religios?
- Da.
- Indiferent de spaţiu geografic sau timp istoric omul a crezut în ceva supranatural.
- Este un lucru bun da?
- Da.
- Şi atunci?
- Este insuficient.
- Multe religiozităţi din lume se bazează pe minciuni.
- Asta aşa este.
- Uite să îţi dau un exemplu.
- Te ascult?
- Musulmanii cred că dacă porţi război în numele lui Mohamed în rai vei fi răsplătit cu favorurile
sexuale a 70 de fecioare frumoase.
- O aberaţie.
- Evident.
- Şi ce se întâmplă cu cei care susţin că sunt atei.
- De multe ori se contrazic pe sine.
162
15.02.2024).
70
-
Cum?
-
O să îţi dau un exemplu.
-
Te ascult.
-
De filosoful Voltaire ai auzit?
-
Era francez.
-
Da.
-
Şi?
-
Voltaire era ateu.
-
Ce păcat.
-
Şi era un ateu militant.
-
Adică?
-
Ponegrea creştinismul.
-
Urât.
-
Aşa este.
-
Şi?
-
Într-o zi Voltaire s-a dat de gol.
-
Cum?
-
Discuta cu o doamnă.
-
Despre ce?
-
Despre înviere.
-
Şi?
-
Doamna l-a întrebat.
-
Ce?
-
Domnule Voltaire ştiu că sunteţi un mare savant.
-
Sunt.
-
Noi creştinii credem în înviere.
-
Şi?
-
Cum poate să aibă loc învierea?
-
Vă spun eu doamnă cum.
-
Cum?
-
Învierea, doamnă, este cel mai simplu lucru din lume: Acela, care a creat odată pe om, îl poate crea şi
a doua oară.
- Păi chiar că s-a dat de gol.
- Da, indirect a recunoscut atotputernicia lui Dumnezeu.
- Aşa este.
- Deci vezi şi ateii au în ei un sâmbure de credinţă.
- Adică sunt oameni religioşi?
- Într-un fel.
- Aşa este.
- Acum eşti lămurit cu privire la ce înseamnă omul religios?
- Da.
- Mă bucur.
- Eu credeam că omul religios este numai creştinul.
- Nu, este orice om are o religie.
- Deci este un nivel generic de înţelegere.
- Da.
- Bine de ştiut.
- Omul religios va exista cât va ţine istoria.
- De ce?
- Fiindcă omul nu poate exista fără de religie.163
Am văzut în dialogul de mai sus că oameni atei a Voltaire erau totuşi conştienţi de atotputernicia lui
Dumnezeu. Am arătat în această carte că Mircea Eliade a demonstrat că chiar şi ateii se manifestă religios fiindcă
au mai multe elemente ritualice religioase în viaţa lor de zi cu zi. După cum spunea părintele Gheorghe Pătraru
163 A se vedea Grigorie Comşa, 1000 de pilde pentru viaţa creştină (Arad, 1929).
71
în zilele de azi ne sunt propuse mai multe soluţii la divizarea religioasă a umanităţii: „a propune un model
teocentric pentru unitatea religioasă a umanităţii, potrivit căruia toate religiile sunt căi spre unicul centru divin,
inclusiv creştinismul, este o apostazie de la Hristos. Pe de altă parte nu putem fi de acord că bogăţia spirituală
imensă a iudaismului, islamismului, hinduismului, budismului, confucianismului, taoismului sau a religiilor
africane primitive „ar eroda plauzibilitatea exclusivismului creştin” pentru că fermitatea credinţei în Hristos,
dublată de experienţa spirituală şi mistică, absolut necesară pentru abordarea unui dialog interreligios, sesizează
diferenţele între creştinism şi religiile sus-menţionate. Credinţa şi experienţa religioasă creştină este relaţia cu
Hristos, unul din Treime, în asceză, rugăciune, bucuria inimii şi transfigurarea întregii persoane de iubirea pentru
Cel invocat şi dorit, persoană ce se împărtăşeşte de harul lui Dumnezeu întru lumina taborică cea neapropiată.
Idealul creştin, sfinţenia, este piscul de pe care toate celelalte experienţe se află la o altitudine inferioară.”164
Cartea noastră s-a voit o înţelegere creştin ortodoxă asupra omului religios aşa cum este el conceput în
istoria religiilor. Trebuie să privim acest om religios cu încredere şi cu speranţă fiindcă el poate să fie un potenţial
creştin ortodox. Nu trebuie să fim pesimişti cu privire la omul religios fiindcă îl el încă mai există chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu.

15.02.2024).
72

Omul Religios: Între Minimalism Duhovnicesc, Dilemă Morală Şi Posibilitate de Dialog Interreligios

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Omul Religios: Între Minimalism Duhovnicesc, Dilemă Morală Şi Posibilitate de Dialog Interreligios

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RADU TEODORESCU

OMUL RELIGIOS: ÎNTRE MINIMALISM DUHOVNICESC,

OMUL RELIGIOS: O CONSTANTĂ A ISTORIEI RELIGIILOR

Mircea Eliade https://philarchive.org/archive/BOLRDH (accesat pe 16.12.2023).

OMUL RELIGIOS ESTE TOTUŞI UN MINIM DE VIAŢĂ DUHOVNICEACĂ CREŞTIN

apud Adrian Boldișor https://philarchive.org/archive/BOLRDH (accesat pe 16.12.2023).

51 Adrian Boldișor https://philarchive.org/archive/BOLRDH (accesat pe 16.12.2023).

54 Episcopul Teofil de Iberia https://basilica.ro/care-este-diferenta-dintre-omul-religios-si-cel-credincios-arhiereul-vicar-teofil-de-

mpotrive-te (accesat pe 17.12.2023).

57 Marius Chivu https://www.descopera.org/omul-religios-si-abandonarea-responsabilitatii-partea-1/ (accesat pe 17.12.2023).

ESTE OMUL RELIGIOS UN OM MORAL?

62 Nicușor Deciu, Ziarul Lumina httaps://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/omul-modern-si-religia-148083.html (accesat pe

76 https://lectiadefilosofie.wordpress.com/2019/07/14/mircea-eliade-sacru-si-profan/ (accesat pe 17.12.2023).

VARIETĂŢILE MORALE ŞI MISTICE ALE OMULUI RELIGIOS

81 https://lectiadefilosofie.wordpress.com/2019/07/14/mircea-eliade-sacru-si-profan/ (accesat pe 17.12.2023).

84https://lectiadefilosofie.wordpress.com/2019/07/14/mircea-eliade-sacru-si-profan/ (accesat pe 17.12.2023).

87Mircea Eliade, Sacrul și profanul apud https://lectiadefilosofie.wordpress.com/2019/07/14/mircea-eliade-sacru-si-profan/ (accesat pe

93https://lectiadefilosofie.wordpress.com/2019/07/14/mircea-eliade-sacru-si-profan/ (accesat pe 17.12.2023).

CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA LUI DUMNEZEU ÎN OM SAU DE CE MAJORITATEA

104 Mariano Rodriguez Gonzalez

107 A se vedea Olivier Clement, Întrebări asupra omului (Bucureşti, 2019).

111 A se vedea Ioannis Zizioulas, Fiinţa ecclesială (Bucureşti, 1997).

113 Mariano Rodriguez Gonzalez

sociala-184224.html (accesat pe 17.12.2023).

si-sincretism-religios-175211.html (accesat pe 17.12.2023).

OMUL RELGIOS AUTENTIC ESTE DESCHIS DIALOGULUI INTERRELITIOS

127 Elena Gabriela Zamora https://ziarullumina.ro/opinii/editorial/teatralitatea-lumii-de-azi-145671.html (accesat pe 17.12.2023).

131 Pr. Bogdan Ivanov https://ziarulfaclia.ro/virtutile-dialogului-interreligios/ (accesat pe 15.02.2024).

134 Pr. Gheorghe Pătraru https://dialogteologic.ro/wp-content/uploads/2018/05/DT049_Gheorghe-Petraru.pdf (accesat pe

139 Pr. Gheorghe Pătraru https://dialogteologic.ro/wp-content/uploads/2018/05/DT049_Gheorghe-Petraru.pdf (accesat pe

152 Pr. Gheorghe Pătraru https://dialogteologic.ro/wp-content/uploads/2018/05/DT049_Gheorghe-Petraru.pdf (accesat pe

164 Pr. Gheorghe Pătraru https://dialogteologic.ro/wp-content/uploads/2018/05/DT049_Gheorghe-Petraru.pdf (accesat pe

S-ar putea să vă placă și