O nuca si 2 baieti

Doi băieței, buni prieteni, se jucau într-o zi împreună. În timpul acesta, unul dintre ei vede o nucă pe
jos. Înainte să se aplece să o ridice, prietenul său se duce și ia nuca de jos.

Atunci, primul băiat începe să se roage de prietenul său: Dă-mi nuca. Este a mea, eu am văzut-o
primul!

Celălalt îi răspunde: Este nuca mea, eu am lua-o de pe jos.

Și dacă până atunci se jucaseră veseli împreună, deodată între cei doi prieteni izbucnește o ceartă în
toată regula. În timp ce băiețeii se certau, fiecare spunând că are dreptate și nuca îi aparține, prin zona
își face apariția un alt băiat.

Văzând că cei doi prieteni se ceartă, acesta din urmă interveni: Dați-mi mie nuca și va ajut să va
împăcăți.

Atunci, băiatul care își făcuse apariția ia nuca, o rupe în două și scoate miezul din interior. Îi da o
jumătate de nucă unui băiat și o jumătate celuilalt băiat. Apoi, bagă miezul în gură și spune: miezul
îmi aparține pentru că eu v-am ajutat să va împăcați.

Morala: când doi se ceartă, al treilea câștigă.

Nucul şi umbra lui

Acum nu prea mult timp, erau 7 oameni harnici. Toţi 7 aveau în grijă o mică
bucată de pământ. Pe acea bucată de ţărână îşi încropiseră o grădină cu
zarzavaturi şi o fâneaţă.

Pe fâneaţă era un nuc tânăr. Nucul crescuse de capul lui, chiar în

mijlocul fâneţei. El era tânăr şi încă nu avea nuci pe crengi; avea doar
frunze verzi şi mari, cum au toţi nucii din orice colţ de lume. Trunchiul său
era subţire cât mâna unui copil de grădiniţă şi nici prea înalt nu era încă.
Când oamenii au văzut nucul crescut în mijlocul fâneţei s-au supărat foarte
tare:

– Ce caută copacul acela în mijlocul pământului nostru? Trebuie să păstrăm

fâneaţa însorită şi curată, fără copăcei sau buruieni de vreun fel. Dacă
avem umbră, nu vom avea iarbă înaltă! Ce vor mânca atunci vitele noastre?
Trebuie să scăpm de acel nuc! spuseră ei.

Ei bine, cei 7 gospodari se hotărâseră chiar să taie sau să smulgă din

rădăcini acel copăcel nevinovat.

Astfel, ei porniră dis de dimineaţă cu topoarele în mâini: se duceau să îi

aducă sfârşitul bietului nuc.

Când plecau de acasă însă, copiii lor i-au văzut:

– Unde se duc cu topoarele? întrebă un băieţel curios.

– Să mergem şi noi, să vedem! s-au gândit toţi copiii.

Tiptil, tiptil, s-au ţinut după părinţii lor până au ajuns pe fâneaţă. Când au
văzut copăcelul, ei au înţeles ce urma să se întâmple:

– Vor să taie copăcelul!!! au spus toţi, într-un glas.

Apoi, cei 7 oameni mari au ridicat topoarele în mâini. Dintr-o dată, copiii au
început să strige cât îi ţineau gurile:

– Nuuu! Staţi! Lăsaţi copăcelul să trăiascăăă!! strigau ei disperaţi.

Cei 7 oameni mari nu se aşteptau la una ca asta; nici nu ştiau că au fost

văzuţi de copii.

Copiii s-au strâns în jurul copăcelului şi au spus:

– Lăsaţi copăcelul să crească mare! Mai bine avem grijă de el! Poate, când
va creşte, va avea chiar şi fructe! spuse unul, hotărât să scape nucul de la
pieire.
– Până acum nu am avut nici un copăcel! Să fie acesta primul! spuse alt
copil.

Copiii stăteau lipiţi de copac, disperaţi să salveze acel biet nuc. Atunci, cei
7 oameni au lăsat topoarele la pământ.

– Cum să lăsăm un copac să crească în mijlocul fâneţei noastre? a spus unul

dintre cei 7 oameni harnici.

Apoi, ceilalţi au spus:

– Să mai aşteptăm puţin. Să treacă timpul, iar dacă acest nuc ne va da

bătăi de cap, atunci vom hotărî ce e de făcut.

Copiii erau în culmea fericirii. Erau atât de bucuroşi încât au promis să

aibă mare grijă de acel nuc, tot timpul.

Timpul a mai trecut, iar copiii erau zilnic pe lângă nuc. Nici nu aveau de
făcut mare lucru fiindcă nucul îşi purta şi singur de grijă. Cei mici aveau
timp să alerge şi să se joace în jurul copacului, oricât vroiau.

După câţiva ani, copacul crescuse. Acum, avea trunchiul gros de nu îl puteai
cuprinde cu braţele, iar crengile sale erau încărcate cu roade.
Din nucile lui, cei 7 oameni harnici puteau face dulceaţă
şi cozonaci sau orice altceva le venea în minte să pregătească. Şi frunzele
le foloseau la diferite treburi gospodăreşti sau vopseau lâna cu ele. Însă,
toţi se mirau de un lucru: sub nuc nu era pic de umbră.

Vedeţi voi, nucul era foarte recunoscător că fusese salvat de la moarte.

De aceea, se străduia să nu încurce pe nimeni. Iar pentru că fânul are
nevoie de soare, nucul îşi ţinea umbra lipită de trunchi.

Mai târziu, veni un an foarte greu şi secetos. În acel an, nu plouase mai
deloc. Soarele era mai puternic ca oricând şi ardea câmpiile cu razele lui.

– Ce secetă! Şi ce căldură groaznică! se plângeau ei. Nu avem pic de umbră,

să stăm şi noi la răcoare… Grădina noastră e uscată, iar iarba nu a crescut;
a ars-o şi pe ea soarele.
Însă, cei 7 oameni nu băgau de seamă un lucru: nucul auzea tot ce vorbeau
ei.

Crescuse mare, avea o coroană rotundă şi frunze mari. Însă, ca să nu

supere pe nimeni, el îşi ţinuse umbra strâns lipită de trunchi. Acum, că
oamenii începeau să se plângă de soarele nemilos, nucul a făcut un lucru
extraordinar: şi-a întins cregile în toate direcţiile. Astfel, şi-a lăsat
umbra liberă, aşa cum trebuia să fie umbra unui nuc mare. Ea a început să
se întindă peste toată fâneaţa, iar apoi şi peste grădina cu zarzavaturi.
Abia acum, oamenii vedeau ce suflet mare avea acel nuc:

– Câtă răcoare! se bucurau oamenii.

– Ce umbră deasă are nucul nostru!

– Ce noroc că nu l-am tăiat… spuneau cei 7 oameni.

Apoi, ei s-au aşezat pe iarbă, lângă nucul de pe fâneaţa lor.

În acel an, nucul a rămas cu crengile întinse peste tot pământul oamenilor.
Datorită lui, ei au avut şi iarbă înaltă şi grădina plină de roade.

Apoi, când sosi toamna cu ploile ei, nucul a încercat să îşi strângă crengile
şi umbra, însă era deja înţepenit aşa, cu crengile întinse în toate direcţiile.
Văzând asta, oamenii i-au spus:

– Lasă-ţi crengile aşa întinse cum sunt, să avem umbră tot timpul. Eşti o
binecuvântare pentru noi toţi!

Atunci, nucul s-a pus liniştit pe somn: ştia că era împăcat cu oamenii. De
atunci, nucul a crescut şi s-a înălţat iar oamenii au putut să se bucure în
continuare de răcoare, la umbra lui deasă.

Sfârşit!