“Hanu-Ancutei” (1928) face parte din opera de maturitate a lui Mihail Sadoveanu (1880-

1961) si este, poate, cea mai stralucita opera a prozatorului. Volumul contine 9 povestiri
realiste, relatate intr-un spatiu ocrotitor, la hanul Ancutei, un loc unde se strang
gospodarii si carausii din Tara-de-Sus, dar si tarani moldoveni ce poposeau aici pentru
odihna sau petrecere, acestia sunt participanti in mod direct la actiune sau martori la
povestirile narate/relatate. Intamplarile povestite au loc in vreme veche, in timp mitic
romanesc. “Fantana dintre plopi”, a patra naratiune din volumul “Hanu-Ancutei” de
Mihail Sadoveanu este o povestire in rama, deoarece face parte dintr-o naratiune mai
ampla, aceea a evocarii intamplarilor petrecute demult, tot pe aceste meleaguri, pe
vremea celeilalte Ancute. Timpul narativ se compune din timpul povestirii care marcheaza
prezentul si timpul povestit, un plan al trecutului, al faptelor intamplate in vreme veche,
pe cand capitanul Neculai Isac era un tanar “voinic si frumos”. La inceputul si finalul
povestirii, prespectiva narativa este reprezentata de naratorul omniscient si naratiunea la
persoana a 3-a. Incipitul il constituie imaginea lirica a soarelui care “batea piezis in hanul
Ancutei, scanteind in geamurile zabrelite”. Atmosfera plina de emotie pluteste printre
oaspetii hanului, “gospodarii si carausii din Tara-de-Sus" in lumina “soarelui auriu” care
stralucea intr-o “liniste ca din veacuri”. Ceremonialul, ca parte componenta a ramei
narative, se distinge prin lautarii care “se sculasera din cotloanele lor” prin prezenta
Ancutei care ațâța focul si prin aluzia la povestea cu care comisul Ionita incita oaspetii de
la han. Deodata, se zareste venind un calaret “invaluit in lumina si-n pulberi”, care se
poposeste la han. Cu “obrazul smad, cu mustacioara tunsa si barba rotunjita, cu nasul
vulturesc si sprancene intunecoase”, barbatul acea o infatisare stranie, mai ales din cauza
ochiului drept care era “stins si inchis”. Comisul Ionita il recunoaste pe acesta ca fiind
Neculai Isac, un vechi prieten de al acestuia care era “capitan de mazâli” si care era de loc
din Balabanesti, tinutul Tutovei. Ancuta auzise despre acest om de la mama sa povesti
cum ca “erau sa-l omoare niste tigani”, o “poveste infricosata” , pe care nu o mai tinea
minte. Ancuta ii aduce oaspetelui “un cofaiel plin” si o “ulcica noua”, lautarii venisera mai
aproape, “sunand din strune”, iar comisul Ionita il invita “sa cinstim cu domnia ta o ulcica
de vin nou” si il roaga sa le povesteasca “intamplarea de demult”. Neculai Isac accepta si
incepe sa povesteasca. Perspectiva narativa este aceea de narator-personaj, deoarece
Neculai Isac se afla in centrul actiunii, lui i se intamplase nenorocirea de a-si pierde un
ochi. Actiunea scoate in evidenta situatia si intamplarile narate la persoana 1.Relatiile
temporale situeaza intamplarea dintr-un plan al trecutului, asadar se manifesta timpul
povestit, iar imprejurimile hanului , ca topos, compun perspectiva spatiala.

“Fantana dintre plopi” este o idila, povestea de dragoste care sfârșise atât de tragic se
petrecuse în tinerețea protagonistului, în urmă cu douăzeci și cinci de ani, când flăcăului îi
plăcea să cutreiere Moldova, spre disperarea mamei sale, care dădea liturghii la biserică
pentru ca el să se liniștească de pe drumuri și să se însoare. O primă secventă
reprezentativă este in incipit, într-o toamnă, tot pe vremea celeilalte Ancuțe, pe când
ducea antale (butoaie cu vinuri la Suceava, poposise la han și era " bezmetic și singur ca un
cuc" pentru că îl părăsise iubita. Într-o sâmbătă, ”pe la toacă", Neculai mergea îngândurat
pe drumul spre Suceava, când, pe malul unei gârle vede, în mijlocul unei cete de țigani, " o
fetișcană de optsprezece ani", cu o fustă roșie, care îl tulbură peste măsură, " parc-aș fi
înghițit o băutură tare". Țigăncușa Marga este certată de un țigan mai bătrân, pentru că
prea se uita țintă la boier și nu se cădea o astfel de obrăznicie. Neculai le aruncă fiecăruia
câte un bănuț de argint apoi pleacă la han. A doua zi, Neculai o întâlnește pe țigăncușa
Marga la ”fântâna dintre plopi", care-l aștepta să-i mulțumească pentru bănuțul de argint,
de care-și cumpărase niște ciubotele. Neculai și-a continuat drumul spre Pașcani, urmat de
câinele lui credincios, Lupei, dar gândurile îi erau la frumoasa țigancă. După ce și-au
terminat treburile, în miez de noapte, s-a îndreptat spre hanul Ancuței însă l-a ocolit și s-a
dus direct la ”fântâna cu patru plopi", unde a găsit-o, așteptându-l, pe frumoasa țigancă.
Neculai promite fetei că îi va aduce ”O scurteică de vulpe” de la Pașcani, iar ea îi spune că
o să-l aștepte cu nerăbdare "ș-am să mor lângă fântână dacă nu vii!”. La Pașcani, Neculai
vinde bine ”antalele de vin", cumpără " o blăniță cu fața de postav roș", cu gândul la
plăcerea pe care o va vedea în ochii țigăncușei și se întoarce, cu chimirul plin, spre hanul
Ancuței, cu intenția de a se opri mai întâi la fântână. Marga îi destăinuie că unchiul
Hasanache o pusese să-I atragă în locul acesta pustiu, pentru ca el, împreună cu cei doi
frați mai mici, Dimachi și Turcu, să-i fure calul și banii pe care-i avea asupra Iui. Ea se
temea că va fi înjunghiată dacă ei își vor da seama că i-a trădat, dar ”mi-ești drag" și ”de-
acuma înainte nu-mi mai pasă". Cu glasul încărcat de groază, Marga îl îndeamnă să fugă,
dându-și seama că țiganii o auziseră că-l prevenise. Neculai s-a aruncat pe cal, câinele
Lupei se lupta în tufe cu ceva, iar țiganii răcneau ca niște diavoli negri " aruncând cu
prăjini în el. Tânărul, căzut de pe cal și simțind lovitură de fier ascuțit la coada ochiului
drept", trage cu pistolul, uimerindu-l pe un țigan între ochi, în timp ce Lupei ”rupea pe
celălalt". Ochiul drept îi era plin de sânge, dar cu ochiul teafăr zărește lumina hanului și
începe să strige cu disperare. Cei aflați la han au ieșit cu făclii și au pornit cu toții spre
fântâna unde se întâlnise Neculai cu Marga țiganca. Pe colacul fântânii ”lucea sânge
proaspăt", semn că țiganii omorâseră fata și o aruncaseră în fâmână. Din ochiul lui Neculai
Isac, sângele "se prelingea prin mustăți și-mi intra în gură. Și parcă gustam din sângele
împrășuat pe colacul fântâni” .

Un prim element care sustine viziunea realistă a lui Sadoveanu este rama. Ascultătorii
acestei istorisiri groaznice rămăsesera “tacuți și mâhniți", fântâna nu mai exista, se
distrusese "ca toate ale lumii". Căpitanul Neculai "sta împovărat în locul lui, neclintit și cu
capul plecat", iar ochiul ”cel viu, mare și ncguros, privea țintă în jos în neagra fântână a
trecutului". Abia pe înserat, când s-a aprins din nou focul, căpitanul Isac a prins pe Ancuța
de mână și a cerut pentru toți oaspeții "vin vechi în oale nouă". Un alt element care
sustine viziunea autorului este limbajul artistic al lui Mihail Sadoveanu care se definește
prin frumusețea exprimării și vraja stilistică. Așa cum afirma George Călinescu, Sadoveanu
a creat o limbă limpede, armonioasă și pură, în care se împletește graiul popular al
țăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea poezia sentimentelor
omenești, frumusețile tainice ale naturii, păstrând farmecul atmosferei acelor vremuri
vechi.