Copyright © 2000 by Shirley MacLaine

The Camino, A Journey o f the Spirit

A ceastă ediţie a fost publicată prin înţelegere cu POCKET
BOOKS, a division o f Simon & Schuster Inc.
New York, 10020

Copyright ©2003, Editura For You

Coperta: M ONICA VIŞAN

Tehnoredactare: M ONICA VIŞAN

D e sc rie re a C IP a B ib lio te c ii N a ţio n a le a R o m ân iei

M A C L A IN E , S H IR L E Y
C a m in o - o c ă lă to rie a S p iritu lu i/ S h irley M acL ain e
B u c u re şti : F o r You, 2003

IS B N 9 7 3 -8 5 3 4 7 -5 -5

T oate d re p tu rile a su p ra v ersiu n ii în lim b a ro m ân ă ap arţin E diturii

F o r You. R e p ro d u c e re a in teg rală sau p arţială, sub o rice fo rm ă, a te x tu ­
lui din a ce a stă carte este p o sib ilă num ai cu acordul p reala b il al E diturii
F o r You.
T el./fax. 6 6 5 6 2 2 3 ; 0 7 4 4 3 5 2 9 6 3 ; e-m ail m o n ica .v isan @ fx .ro
http ://w w w .e d itu ra -fo ry o u .ro

P rin te d in R o m an ia IS B N 9 7 3 -8 5 3 4 7 -5 -5
 SHIRLEY M ACLAINE

C A M IN O

O c ă lă t o r ie a s p ir itu lu i

Traducere
M onica Vişan

Editura For You

 Introducere

Călătoria începe

Fiecare dintre noi are propria lui credinţă filozofică şi reli­

gioasă. Spiritul este altceva. Prin Spirit, eu cred că tot ceea ce cu­
noaştem şi înţelegem a fi tangibil din punct de vedere fizic şi exis­
tent în cele cinci dimensiuni este, de fapt, manifestarea unei energii
mai subtile şi non-vizibile, care există în mod simultan. Spiritul vi­
brează la o frecvenţă mai înaltă decât dimensiunea fizică şi repre­
zintă realitatea mai înaltă. El se manifestă ca viaţă, prin intermedi­
ul formei. Astfel am ajuns să cred că suprafaţa Pământului este
materia şi forma prin care curge o energie mai înaltă, spirituală,
electromagnetică şi subtilă.
Exact aşa cum fiinţele umane sunt vehicule fizice pentru ex­
primarea sinelui lor spiritual şi multidimensional, Pământul geolo­
gic este vehiculul fizic pentru manifestarea unor amintiri străvechi
şi a unui Spirit interior viu.
Oare de ce, dacă Spiritul curge prin Pământ şi prin noi toţi,
lumea este într-o stare atât de nefericită? Nu puteam înţelege vio­
lenţa sau - ca să folosesc o expresie veche - ,?îipsa de omenie a
omului faţă de om”. Vremea contribuia la deruta în care mă aflam,
pentru că, în mod evident, se dezechilibrase - ceea ce, bineînţeles
că m-a făcut să ajung încă o dată la ceea ce aflasem, cu mulţi ani
în urmă, din studiile mele spirituale şi metafizice - faptul că natu­
ra însăşi este influenţată de starea de conştiinţă a minţii. Era greu
pentru mine şi pentru aproape toţi cei pe care-i cunoşteam să ne
menţinem centraţi şi plini de speranţă cu privire la încotro ne în­
dreptăm noi, ca rasă umană.
5
 Shirley M acLaine
, Bineînţeles că Hollywood-ul şi acea industrie a artei căreia
îi aparţinusem toată viaţa, reflecta valori care, în mod clar, le-ar pu­
tea reflecta la rândul lor pe acelea ale unei mari părţi a societăţii
noastre. Mie mi se părea, însă, că eram prinşi într-un ciclu nesfâr­
şit, în care puteam vedea cum decenţa, sensibilitatea şi valorile spi­
rituale - cu care noi, ca americani, se presupunea că fuseserăm
crescuţi - dispăreau cu încetul. Ce făceam cu noi înşine? Care erau
priorităţile noastre ca oameni? Ce doream pentru viitorul nostru şi
pentru acela al copiilor noştri şi, mai presus de orice, de ce păream
a nu mai avea nici un pic de respect faţă de noi înşine?
Acum, înaintând în vârstă, am început să simt nu numai mâ­
nie, singurătate şi nelinişte cu privire la încotro se părea că ne în­
dreptăm, dar şi teamă că, de data asta, pierdusem aproape complet
legătura cu ceea ce eram meniţi a fi de la bun început.
Aveam o fiică, doi nepoţi, un frate şi patru nepoate şi nepoţi
din partea fratelui. Părinţii mei trecuseră dincolo şi eu însămi mă
gândeam la cât timp îmi mai rămăsese ca să beneficiez de aventu­
ra vieţii fizice în această lume. Cu toate acestea, mă simţeam mai
creativă ca oricând şi aveam suficienţi bani, cinci sau şase prieteni
buni şi adevăraţi cu care puteam comunica la toate nivelurile (ceea
ce era o raritate), un trup cu adevărat sănătos, o minte intactă (deşi
unii umorişti în ascensiune ar contesta acest lucru) şi o viaţă care
era „liberă de complicaţii amoroase” şi de invidiat pentru aceia
care erau sufocaţi de existenţe copleşite de responsabilităţi. Une­
ori, datorită cerinţelor şi condiţionării sociale, aveam impresia că
mă simt singură - dar când m-am gândit mai bine, mi-am dat sea­
ma cu uşurare că duceam exact viaţa pe care o doream ... neataşată
de o relaţie bărbat-femeie, liberă de rigorile şi restricţiile creşterii
unei familii (inclusiv de existenţa unui soţ), nestânjenită de o sluj­
bă care nu mă stimula, liberă să fac în viitor orice doream. Dar toc­
mai asta era întrebarea ... care era viitorul?
Să-mi asigur un acoperiş, din cauză că se profeţeau furtuni?
Va fi oare un crah la bursa internaţională de valori? Vor fi comuni­
caţiile întrerupte de exploziile solare? Va fi oare un singur guvern
internaţional, iar cumpărările şi vânzările i se vor supune? Oare vi­
ruşii care infestează omenirea vor deveni din ce în ce mai virulenţi,
6
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
pentru că noi depopulam pădurile unde ei trăiesc în mod natural?
Vom deveni noi oare o societate atât de dependentă de teh­
nologie, încât caracteristicile noastre umane vor fi foarte afectate?
Este oare mediul nostru înconjurător atât de compromis, încât nu
va mai susţine niciodată o viaţă umană sănătoasă? Să fim noi oare
singuri în univers? Şi, dacă nu, vor veni ei oare să ne ajute - sau să
ne termine? Oare Dumnezeu o fi plecat la masă? Bineînţeles că
aveam mai multe întrebări decât aş fi putut visa vreodată. Şi, da ...
mă găseam într-un moment din viaţă în care îmi câştigasem din
plin timp ca să visez.
Poate că, tocmai pentru că eram atât de liberă şi deschisă la
minte, aveam atât timpul cât şi energia de a contempla ceea ce fă­
ceam într-adevăr cu noi înşine - nu numai eu, ci noi toţi. Imagi­
naţia mea se plimba înainte şi înapoi prin timp - până când m-am
trezit într-o stare de minte-timp ce-mi oferea câteva răspunsuri.
Dar acum o iau înaintea povestirii mele.
Există un pelerinaj celebru care a fost făcut în nordul Spa­
niei secole de-a rândul, numit El Camino Santiago de Compostela.
Se spune că „El Camino” - adică, drumul sau calea - se aşterne
direct sub Calea Lactee şi urmează liniile de forţă magnetică* ce
reflectă energia primită de la acele aşezări de stele de deasupra lui.
în filozofiile orientale, forţa spirituală a vieţii pe Pământ es­
te numita prana. Această prana este legată intrinsec de forţa vieţii
soarelui, care furnizează energie pentru toate formele de viaţă.
Forţa vieţii este în mod special puternică de-a lungul liniilor
de energie numite linii de forţă magnetică.
Aceste linii de forţă constituie structura esenţială a corpului
eteric al Pământului. De regulă, ele sunt destul de drepte, variind
în lăţime şi intensitate. O secţiune transversală a unei astfel de linii
de forţă arată ca o clepsidră, mijlocul îngust intersectând suprafaţa
Pământului. Energia liniilor de forţă se află în egală măsură dede­
subtul şi deasupra suprafeţei Pământului. Această energie vibrează
la o frecvenţă foarte înaltă şi, atunci când este experimentată de o
conştiinţă umană, induce claritate de gândire, o trăire deosebită a u-
nor experienţe, o activare specială a memoriei şi revelaţii deosebite.
* ley line, în original. N.T.
7
 Shirley MacLaine
Energia liniilor de forţă magnetică creşte rata vibraţiei mate­
riei dense şi eterice care alcătuieşte creierul uman. Rezultatul aces­
tei stimulări este producerea unei conştiinţe conştiente mai depli­
ne şi a unei informaţii care a fost refulată anterior.
Acest lucru poate fi tulburător şi înspăimântător, pentru că
asta înseamnă că, prin această energie, poţi deveni o persoană cu
capacităţi psihice mai mari - în bine şi în rău.
Liniile de forţă magnetică poartă nu numai energia spiritu­
ală a Pământului în legătura sa cu soarele, ci şi energiile ce vin din
legătura cu alte galaxii şi sisteme stelare.
Camino, urm ând liniile de forţă magnetică ale Pământului,
începe în Franţa, traversează Pirineii şi îşi croieşte calea de la est
la vest, prin nordul Spaniei, până când ajunge la o superbă şi ves­
tită catedrală, numită Santiago de Compostela, unde se spune că
sunt îngropate rămăşiţele Pământeşti ale Sfântului Iacov*.
Nu am fost niciodată o persoană religioasă, optând în
schimb pentru căutarea spiritualităţii - aşa încât, ceea ce m ă intere­
sa pe mine cu privire la Camino era energia liniilor de forţă înseşi,
ca şi provocarea de a parcurge singură pe jos 800 de kilometri
(aproape 500 de mile) şi de a deveni complet lipsită de apărare şi
vulnerabilă de-a lungul drumului - aşa cum o cere majoritatea pe­
lerinajelor. M otivaţia ce stă la baza încercării majorităţii oamenilor
de a parcurge El Camino Santiago de Compostela o constituie ex­
perienţa de a te încredinţa total lui Dumnezeu şi sinelui tău.
Prima idee vagă cum că ar trebui să parcurg El Camino mi-a
venit în 1991, în Brazilia. Susţineam acolo un spectacol recital,
când managerul companiei mele, Michael Flowers, mi-a adus o
scrisoare.

* Sfântul Iacov cel m are a fost unul dintre cei 12 Apostoli, fiul lui Zebe-
deu şi fratele lui Ioan. Iacov a fost unul dintre cei trei discipoli privilegiaţi care a
fost prezent la schim bare la faţă a lui lisus (M atei 17:1) şi la evenim entul din gră­
dina Gethsem ani (M atei 6:37). Iacov a predicat în Spania şi a fost prim ul dintre
cei 12 apostoli care a fost m artirizat la reîntoarcerea în Judea (Acte 12:1-2), în.
Anul 44 d.C. de către H erod A grippa I, rege al Judeei şi al Samariei. In Evul M e­
diu, (secolul al 5-lea până în secolul al 15-lea), altarul Sf. Iacov din oraşul Santia­
go de C om postela a devenit destinaţia pelerinilor veniţi din toate părţile Europei
occidentale. El este sărbătorit pe data de 25 iulie. N.T.
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
Era scrisă de mână şi nesemnată. Michael îmi fmnzăreşte
deseori corespondenţa - şi, cu o intuiţie pe care o găsesc remarca­
bilă, triază de obicei ceea ce consideră el că este important. Daţi-mi
voie să fac o paranteză, pentru o clipă, şi să vă povestesc despre in­
tuiţia lui. Michael mi-a fost alături în calitate de manager al com­
paniei, timp de aproape treizeci de ani. Am încredere în el şi, atun­
ci când el consideră că ceva despre care nu am mai auzit este im­
portant, îl ascult. Este crucial să explic acest lucru, deoarece, mai
târziu, el apare în mod deosebit în povestirea mea. Primesc tot felul
de cereri şi cele mai profunde şi nebuneşti au de obicei de-a face
cu chestiuni metafizice, spirituale şi extraterestre. Altădată, pe
când jucam în Africa de Sud, el a primit o cerere de la o mam ă şi
fiica ei, care doreau să mă vadă, pentru că avuseseră o întâlnire de
gradul trei cu fiinţe extraterestre din constelaţia Pleiadelor. M-am
întâlnit cu amândouă. Păreau sănătoase la minte şi logice şi, când
şi-au terminat povestirea, am întrebat când se vor întâlni din nou
cu noii lor prieteni din spaţiu. Au răspuns că li s-a spus că vizitato­
rii se vor întoarce, atunci când casa roz va fi vopsită în alb. Ele nu
înţeleseseră această remarcă, până când nu mi-au transmis-o mie,
şi iată care era motivul: Casa m ea de la ferma din New Mexico era
într-o regiune izolată, în care abundă poveşti despre nave spaţiale.
Atunci când am cumpărat-o, era roz. Dar, după ce am renovat-o şi
m -am gândit îndelung, am decis să o vopsesc în alb. Nu i-am văzut
încă întorcându-se, dar este ceva care m ă obsedează.
Oricum, scrisoarea pe care a primit-o Michael, atunci când
jucam în Brazilia, afirma fără echivoc că ar trebui să parcurg El
Camino Santiago de Compostela. Aşa cum am mai spus, era ne­
semnată. Era scrisă cu cerneală şi m ă implora să parcurg Camino,
dacă m ă ocupam într-adevăr cu seriozitate de scrierile, învăţăturile
şi investigaţiile mele spirituale şi metafizice. Eram intrigată, m-am
gândit la acest lucru, am discutat cu câţiva prieteni de-ai mei din
Brazilia care făcuseră călătoria —şi, în final, am uitat de ea.
Trei ani mai târziu, pe când jucam din nou în Brazilia, am
prim it o scrisoare cu acelaşi scris, din nou nesemnată, afirmând că,
dacă aveam de gând să continui să scriu despre evoluţia mea spiri­
tuală, acum era obligatoriu să parcurg Camino.
9
 Shirley M acLaine
Prietena m ea braziliană, Anna Strong, a fost de acord. Ea
era consultant spiritual şi conducea seminarii pe tema meditaţiei şi
a echilibrului interior. O respectam şi ştiam că ea parcursese Ca­
mino şi că îi ajutase şi pe alţii să o facă. După ce m-a informat la
ce să mă aştept şi mi-a spus că mă va întâlni în Madrid ca să mă
ajute să pornesc, am anulat filmul pe care îl aveam în proiect şi
i-am spus agentului meu că, în schimb, voi face o călătorie pe jos
în Spania. Fiind obişnuit cu spiritul meu aventurier „impulsiv”, a
spus să-mi cumpăr nişte pantofi buni şi s-a resemnat. „în plus, ai
putea să scoţi încă o carte grozavă pe tema asta”, a adăugat el.
Bine, deci totul era în regulă.
* * *

Pe Camino - drumul spre Santiago de Compostela - au

mers, timp de mii de ani, sfinţi, păcătoşi, generali, persoane cu
handicap, regi şi regine. El este parcurs în intenţia de a-ţi găsi sen­
sul spiritual cel mai profund şi pentru a-ţi rezolva conflictele legate
de Sine. încă din cele mai vechi timpuri, oamenii ştiu foarte bine
că energia de pe Camino le dă capacitatea de a se auto-analiza şi
de a cunoaşte cât mai multe lucruri despre ei înşişi.
Cărţile de istorie menţionează Camino ca existând din vre­
murile celţilor, adăugând şi povestiri mitologice şi revelaţii cos­
mice: prezenţa multidimensională a gnomilor, a zânelor şi trolilor,
cât şi aspectul legendei care mă interesa cel mai mult - faptul că
traseul se sfârşea în Finisterre, la câteva mile vest de Compostela,
pe malul Oceanul Atlantic, loc ce era considerat a fi capătul lumii
cunoscute pe atunci. Mă întrebam care fusese lumea necunoscută
înainte. Era oare un pământ care existase înainte de istoria noastră
consemnată? Ne chema el, oare, pe aceia dintre noi care ne sim­
ţeam atraşi să urmăm Camino - până când, cumva, ajungeam din
nou la el? De ce se presupunea că această călătorie pe Camino îi
furniza pelerinului cunoaştere de sine şi o înţelegere a propriului
destin? Pentru mine devenise aproape imperios necesar să-l par­
curg, ca să pot pătrunde în secretele propriei mele istorii, care se si­
tuau într-un timp cu mult mai străvechi decât putea invoca imagi­
naţia m ea - aproape o convingere obsedantă că, în felul acesta,
10
 Camino. O călătorie a Spiritului.
realitatea mea personală ar deveni mai evidentă. Dar eram complet
nepregătită pentru impactul pe care pelerinajul avea să-l aibă
asupra mea.
Era - şi este - realitatea m ea, cea cu care încă trebuie să mă
acomodez. Spiritualitatea m ea şi călătoria sufletului meu prin timp
reprezintă descoperirea autentică a capacităţii mele de a simţi alini­
erea la Divinitate. Este o stare teopatică* de conştiinţă. Atunci când
călătoria sufletului este recunoscută, are loc o reechilibrare a
emoţiilor. Nu exista nici o îndoială că, atunci când am început să
parcurg Camino, emoţiile mele şi emoţiile lumii erau dezechili­
brate. In cursul călătoriei, am început să înţeleg de ce. Mulţi con­
siderau Camino ca fiind un traseu religios. îmi puteam da seama
de acest lucru, datorită m ultelor icoane ce se găseau peste tot, a bi­
sericilor şi a însemnelor pe care biserica le-a impus asupra vieţii
oamenilor. Dar am văzut şi modul în care biserica a încercat să-şi
adapteze structura într-o perspectivă socială, separând domeniul
sentimentelor de spiritualitatea individuală - chiar şi atunci când
îşi proclama superioritatea spirituală. Apoi mi-am dat seama că lu­
m ea dominaţiei religioase a vremurilor de început, făcuse astăzi
loc unei lumi ştiinţifice, care căuta să se debaraseze de dominaţia
spirituală şi emoţională a trecutului, în favoarea unei lumi a „fap­
telor” ştiinţifice şi tehnologice.
Acei oameni de ştiinţă ce se ocupau de comportamentul
uman şi care refuzau să înţeleagă totul prin intermediul propriilor
lor emoţii, nu puteau vedea sensul realităţii. în lumea lor, senti­
mentele individuale nu se bucuţau de nici un fel de respect. Ei au
dezumanizat sentimentele şi emoţiile umane, ignorându-le în fa­
voarea a ceea ce denumesc observaţii colective, cu care lumea era
de acord. Ei nu şi-au acordat nici măcar lor înşişi permisiunea de a
fi umani. Dacă nu erau raţionali şi „ştiinţifici” în observaţiile lor,
erau ostracizaţi. în lumea lor nu se cuvenea nici măcar să-şi ex­
prime emoţiile. Deşi pretindeau a căuta adevărul referitor la cei din
ju r - în realitate, ei stabileau un nou cadru mental, care refuza în­
săşi capacitatea de a simţi.

* din grecescul theos = zeu şi pathos = suferinţă, pasiune, emoţie, sentimente. N.T.

11
 Shirley MacLaine
Astfel, de fapt, ştiinţa se eliberase de dominaţia bisericii, nu­
mai ca să devină, astăzi, stăpânul modem al adevărului. Lanţurile
au schimbat doar mâinile. Noul subjugator al adevărului este şti­
inţa, iar noi îi vedem efectul asupra comportamentului uman de
pretutindeni. Fără recunoaşterea călătoriei sufletului în interiorul
nostru, suntem pierduţi şi constituim numai o parte din ceea ce am
fost meniţi a fi.
Eu cred că suferinţa care există atât de mult în lumea de azi
poate fi considerată ca exerciţiul necesar pentru a ne goli de ceea
ce a fost înainte, pentru a face loc bucuriei care ne aparţine, de
drept, în viitor.
Noi, în calitate de fiinţe umane, avem obligaţia morală de a
căuta bucuria. Doar atunci vom fi aliniaţi la Divinitate.
Avem însă nevoie să recunoaştem şi să acceptăm tot ceea ce
a existat încă înainte de a ne înţelege toate vieţile - pentru că acolo
se află istoria conflictului nostru interior, a singurătăţii, confuziei,
urii şi separării noastre de noi înşine şi de Dumnezeu. Dacă putem
cădea la pace cu emoţiile noastre străvechi, cred că vom fi în stare
să ne onorăm obligaţia morală de a căuta bucuria.
In călătoria mea înspre vest, pe Camino, am simţit că fac o
călătorie înapoi în timp - către un loc de unde au început experi­
enţele care au făcut din mine şi din rasa umană ceea ce am devenit
azi. Da, aş putea spune că a fost o experienţă a mitului şi a imagi­
naţiei - dar, de fapt, ce este mit şi ce este imaginaţie?
Toate fanteziile conştiinţei sunt bazate pe un anumit fel de
memorie - altfel, de ce ar fi ele acolo?

12
 Camino. O călătorie a Spiritului.

Capitolul 1

Ori de câte ori călătoresc, prefer să o fac cu bagaj uşor; to­

tuşi, un bagaj de trei kilograme era ceva nou pentru mine. întrucât
făcuse ea însăşi drumul, prietena mea din Brazilia, Anna Strong,
m-a prevenit că fiecare gram pe care-l duc în rucsac va cântări to­
ne, după câteva săptămâni.
Deeeci ... încălţămintea va fi esenţială şi trebuie aleasă cu
grijă - doar o pereche cu care să merg şi o pereche pe care să o pun
la sfârşitul fiecărei zile. întotdeauna m-au deranjat zgomotele în
timpul somnului. Ştiam că voi dormi în adăposturi (refugios) de-a
lungul drumului, cu mulţi alţii care sforăie, tuşesc, discută şi vor­
besc în vis. Mă gândeam să iau izolatorul meu de sunet, pe care îl
aveam mereu cu mine. Prea greu, am decis. N u puteam căra bateri­
ile. A m optat, în schimb, pentru dopuri de urechi, chiar dacă hom e­
opatul meu acupuncturist îmi spusese că dopurile de urechi ob-
strucţionează meridianele către rinichi. M i-am luat un sac uşor de
dormit, două perechi de şosete, două perechi de bikini, două trico­
uri de bumbac, un prosop mic, o cârpă mică de vase, un săpun, o
pereche de pantaloni scurţi, o pereche de jam biere uşoare ca să mă
protejeze de razele soarelui, câteva leacuri homeopatice (pentru
giardioază, greaţă, tăieturi şi vânătăi), leucoplast, bandaje, o sticlă
de apă (de-a lungul drumului, există fântâni cu apă curată în fiecare
sat), paşaportul, câteva caiete de notiţe, o mică agendă de adrese,
câteva cărţi de credit (pe care am jurat să nu le folosesc), nişte bani
(la care speram să nu apelez), o jachetă impermeabilă, o pereche
de pantaloni largi tot impermeabili, un pulover (întrucât voi merge
atât pe vreme friguroasă, cât şi călduroasă), o pălărie de soare,
ochelari de soare, somnifere şi, bineînţeles, preţiosul meu reporto­
fon cu multe benzi mici.

13
 Shirley MacLaine
Eu sunt un Taur şi, prin urmare, o persoană care adună mul­
te lucruri. Am înţeles imediat că această călătorie va fi o examinare
a ceea ce este esenţial pentru mine.
„Drumul cu energia lui îţi va da tot ceea ce ai nevoie”, mi-a
spus Anna. „Iţi va spune ce să arunci - şi rezultatul va fi că vei de­
veni smerită. Vei vedea ce templu este cu adevărat trupul tău, că el
nu e o închisoare - şi îţi vei descoperi esenţa”. Mi-a spus că voi gă­
si un băţ cu care să mă ajut la mers. El îmi va vorbi, ca şi cum ar
vrea să m ă ajute. Picioarele mele îşi vor extrage energia chiar din
Pământ, motiv pentru care este infinit mai bine să străbaţi Camino
pe jos, decât să mergi într-un vehicul. Drumul îmi va trimite me­
saje, ca şi cum mi-ar vorbi - până când voi deveni drumul însuşi şi
întreaga lui istorie.
M-am întâlnit cu alţii care făcuseră pelerinajul. Ei m-au sfă­
tuit să nu mănânc prea mult şi să beau foarte multă apă - cel puţin
doi litri pe zi. Vor fi multe restaurante bune, dar era mai bine să ră­
mân în cadrul energiei drumului - al cărui scop era, în primul rând,
acela de a renunţa la obiectele inutile. Pe parcursul drumului nu
trebuia să mă tem de nimic - în primul rând, mi s-a spus că guver­
nul spaniol protejează toţi pelerinii şi aplică legi foarte aspre îm po­
triva celor care îi împiedică pe pelerini să-l parcurgă în siguranţă.
Mi s-a spus că ar fi mai bine să călătoresc singură - chiar dacă,
de-a lungul drumului, voi întâlni mulţi oameni. Tot ceea ce duc cu
mine îmi abate atenţia. Trebuia să învăţ să renunţ la multe. Şi tre­
buia să fiu pregătită să m or - pentru că, a face un astfel de peleri­
naj, însemna că sunt gata să renunţ la vechile valori care creau con­
flicte în viaţa mea.
Pot să spun, cu mâna pe inimă, că nu-mi păsa dacă m or - în
cazul că aşa îmi era scris. îmi ajungea viaţa pe care o trăisem, aşa
cum o trăisem. Eram pregătită să obţin o nouă înţelegere a vieţii,
care să mă ghideze toţi anii pe care îi mai aveam de trăit.

* * *

în vederea pregătirii pentru călătorie, am decis să fac o re­

petiţie cu rucsacul în spate. Am împachetat toate lucrurile şi, într-o
14
 Camino. O călătorie a Spiritului.
zi, am hotărât să urc pe culmile Calabasas din California, ca avan­
premieră. Exact asta a şi fost. Am simţit că tot ceea ce am experi­
mentat a fost o „avanpremieră”.
Era o rută pe care mersesem adesea. în timp ce îmi parcam
maşina la intrare, între copacii de lângă cărare, am remarcat cu
coada ochiului un bărbat brunet, nespălat, desculţ şi cu privirea
uşor rătăcită.
L-am ignorat, mi-am încuiat maşina, mi-am pus rucsacul în
spate şi am început urcuşul. Am pipăit uşor cuţitul meu militar şi
mi-am spus în gând că, avându-1, sunt în siguranţă. Am planificat
să urc până la o bancă unde ştiam că-mi voi putea da jos rucsacul,
ca să mă odihnesc.
Aşa am început să-mi dau seama cât de obsedată eram de
scopul pe care mi-1 propuneam.
Un scop era atât de important pentru mine - încât, uneori,
atingerea lui justifica mijloacele pe care le foloseam. Am mers m i­
le întregi, gândindu-mă să ajung la acea bancă. Apoi, am mers şi
mai departe. Rucsacul era greu şi urcuşul devenea o luptă. M-am
oprit şi am pus nişte vitamina C în sticla cu apă. Am băut şi mi-am
continuat dramul. în sfârşit, m-am oprit epuizată şi mi-am dat sea­
ma că trecusem de mult pe lângă banca din care îmi făcusem un
scop! Semnificaţia acestui mic eveniment era uriaşă. Eram cu ade­
vărat dezamăgită de mine. Dar procedasem deseori astfel - să mă
detaşez de cale, din cauza dorinţei mele intense de a-mi atinge
scopul. Poate că asta era definiţia „succesului” în lumea asta. Eu
eram un exemplu al acestei accepţiuni a termenului - deşi ceea ce
căutam eu era adevăratul sens al „succesului”.Trebuie să atingi o
anumită faţetă a succesului, ca să ştii că mai există şi o alta.
Oricum, m-am întors, am refăcut drumul înapoi şi, după câ­
teva mile, am recunoscut banca. Am decis să nu mă odihnesc pe ea
şi mi-am continuat drumul, coborând muntele. Când am ajuns la
maşină, bărbatul brunet era acolo, arătând într-o formă şi mai
proastă decât înainte.
- Pot să te ajut? l-am întrebat eu.
- îm i ard picioarele, pentru că n-am pantofi, a spus el. Am
nevoie să mă duci până la maşina mea.
15
 Shirley MacLaine
M i-am dat seama că vorbesc cu un om de origine spaniolă
şi m ă simţeam de parcă aş fi trăit un eveniment viitor pe Camino.
M ă gândeam: „A r trebui să fiu amabilă cu străinii”.
M-am oferit să-l duc până la maşina lui, care presupuneam
că nu era prea departe. S-a urcat în maşină alături de mine. Era
m urdar şi mirosea urât.
- Nu ştiu de ce fac asta, a spus el intr-o stare de confuzie.
- Uneori toţi facem lucruri pentru motive pe care nu le înţe­
legem, am răspuns, gândindu-mă la ce voi face eu peste o săptă­
m ână - iară să înţeleg câtuşi de puţin de ce o fac. Am pornit maşi­
na şi i-am spus că aveam de gând să fac pelerinajul Santiago de
Com-postela. El a părut că înţelege şi că ştie despre ce era vorba.
- Eşti catolic?
El a dat din cap şi a spus: Da.
- Faci penitenţă?, am întrebat. El a dat din cap afirmativ.
- Tu faci penitenţă?
I-am răspuns că nu cred că despre asta era vorba.
Apoi, el s-a uitat la sânii mei. Luasem o decizie conştientă:
să nu port sutien pe Camino, pentru că bretelele îmi răneau umerii
din cauza rucsacului. M i-a trecut prin minte că, eliminând acest
obiect de lenjerie intimă, deveneam provocatoare. M ă întrebam
dacă nu cumva materializasem această îngrijorare.
Bărbatul a continuat să se uite fix la sânii mei. Oh, Doamne,
m ă gândeam. Asta ar putea fi periculos. Nu se zărea nimeni pe o
distanţă de mile întregi.
In sfârşit, şi-a luat ochii de la sânii mei şi a spus:
- Pot să fac dragoste cu tine?
Era ceva de neconceput. Am pus brusc frână şi am izbucnit.
- Ţi-ai ieşit din minţi?, am zbierat. Ce naiba crezi că faci?
Bineînţeles că nu, idiotule. Te-am cules de pe drumuri pentru că a-
veai nevoie de ajutor, picioarele îţi ardeau, aveai nevoie de apă şi
să te duc la maşina ta şi aşa îmi mulţumeşti? Eşti îngrozitor! Eram
furioasă, ceea ce părea să-i trezească un simţ ciudat al dreptăţii.
- Vezi cum eşti? a spus el. Eu te-am întrebat, în loc să-ţi
pretind - şi tu nu vrei să o faci.
Am rămas cu gura căscată. Acum chiar dădusem de bucluc:
16
 Camino. O călătorie a Spiritului.
M ă gândeam să-l iau la rost cu mai multă furie, dar m-a
oprit ceva ce îi lumina chipul. Nu mă atinsese şi nu se apropiase de
mine, fizic. Apoi, a spus:
- Am trecut de maşina mea. Lasă-mă să cobor.
Nicăieri nu se vedea nici o maşină.
- Sigur, am răspuns eu. El a deschis portiera şi a coborât.
- Ascultă, am spus, ar trebui să fii mai atent cu propunerile
tale legate de sex. Ştii, ai putea da de necazuri mari.
M i-a spus peste umăr:
- Da, mulţumesc. Ştiu. Mereu fac asta.
Apoi, s-a îndepărtat.
Am rămas în maşină, absolut uluită. Fusese oare ceva real?
Era ca şi cum tocmai avusesem o viziune experienţială.
M-am întors să m ă uit din nou la el. Dispăruse. Nu se vedea
nici un bărbat şi nici o maşină.
M -am jurat să nu-mi mai fie niciodată frică să umblu iară
sutien - şi ştiam că va trebui să mă gândesc mai mult la adevărul
că realitatea este acolo unde se află mintea, cât şi că fusesem atât
de hotărâtă să fac un scop din banca aceea, încât trecusem pe lângă
ea ... Realitatea se află, pur şi simplu, acolo unde este mintea.
Puteam înţelege m ai bine de ce devenisem actriţă. Puteam
să materializez ceea ce aveam nevoie în realitate. Materializasem
un călător desculţ şi murdar, ca să m ă prevină că drumul, Camino,
este de gen feminin şi, prin urmare, că vor fi şi manifestări de sexu­
alitate. Toţi îmi spuseseră că acest Camino oferă celor care îl par­
curg o poveste de dragoste. Alegerea aparţinea persoanei - dacă
să-i dea curs sau nu.
Câteva săptămâni mai târziu, urma să m ă confrunt cu
această alegere.

17
 Shirley MacLaine

Capitolul 2

Cei m ai m ulţi dintre noi avem un prieten care înseamnă

ceva deosebit pentru sufletul nostru ... cineva căruia îi putem vorbi
despre orice (dacă suntem norocoşi). Kathleen Tynan era pentru
mine unul dintre acei prieteni. Era extrem de inteligentă, dar asta
nu o împiedica să se distreze. Era o fiinţă foarte sociabilă şi se bu­
cura de micile distracţii oferite de restaurante, petreceri şi o con­
versaţie inteligentă. Englezoaică, intelectuală şi de o mare frumu­
seţe, Kathleen nu prea îmi împărtăşea interesul în problemele spir­
ituale. Era curioasă, aş spune, dar încerca sincer să m ă convingă să
nu public nici un material care ţinea de metafizică. Ea credea că
totul este, în esenţă, o mare sminteală şi că, dacă mi-aş împărtăşi
convingerile în public, mi-aşi distruge complet cariera. Cu toate
acestea, când a văzut că, în afară de câteva glume, nu s-a întâmplat
nimic de felul ăsta, a început să-mi accepte căutările. Ea era, în
acelaşi timp, şi o prietenă extrem de sinceră. Soţul ei decedat, Ken-
neth Tynan, reputatul scriitor şi critic englez, îmi fusese şi el pri­
eten apropiat.
După moartea lui Ken, Kathleen a continuat să poarte veri­
gheta, chiar dacă avea relaţii cu alţi bărbaţi. Ken fusese ancora ei,
m uza şi bărbatul care reprezenta legătura cu tatăl ei (sau un înlo­
cuitor pentru el). Ea părea să se folosească de bărbaţii din viaţa ei,
pentru a înţelege cu adevărat ce reprezentase tatăl ei pentru ea.
Pe vremea când mă vizita în M alibu şi stătea (spre bucuria
mea) luni întregi, de fiecare dată am remarcat o ambivalenţă în fe­
lul în care privea marea, uitându-se fix ore întregi la apă şi la cer -
în ceea ce părea a fi o contemplaţie confuză, dar resemnată. M ă în­
trebam dacă nu medita, în sfârşit, asupra spiritualităţii pe care refu­
zase să o recunoască până atunci. Am ajuns să înţeleg că era mult

18
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
mai muit decât atât. Kathleen se stingea de cancer la colon - şi ea
o ştia. Medicii nu puteau vedea nimic în neregulă, dar ea insista că
era ceva acolo. în cele din urmă, cu o investigaţie completă, s-a
dovedit că avea dreptate. Ei au fost uimiţi de tumoarea ascunsă, de
m ărim ea unui fruct de avocado.
M-am întrebat mereu despre felul de a muri al lui Kathleen.
Ani de zile îşi exprimase o profundă dorinţă de a-şi cunoaşte mai
bine tatăl, care murise când ea era încă adolescentă. în ultimii ani
ai vieţii, înainte de a se îmbolnăvi de cancer, ea a căutat articole pe
care el le scrisese (fusese corespondent extern), a examinat aminti­
rile de familie, a luat legătura cu oameni care îl cunoscuseră şi şi-a
explorat propriile amintiri din copilărie, pentru indicii cu privire la
adevărata lui identitate - nu numai personalitate şi caracter, ci şi re­
laţia pe care o avusese cu mam a ei, faţă de care Kathleen însăşi se
ţinuse la distanţă.
A recunoscut în faţa m ea că toţi bărbaţii din viaţa ei repre-
zentaseră căi de a ajunge la tatăl ei, dar acum, părea hotărâtă să-l
cunoască din nou. N-am dat atenţie acestor lucruri, până când am
aflat despre boala ei. M-am întrebat dacă ea nu reprezenta cea mai
scurtă cale de a se reuni cu omul pe care-1 iubea şi care-i lipsea cel
mai mult.
Când i-am telefonat la Londra şi i-am spus că aveam de
gând să fac pelerinajul Santiago, ea a ştiut exact la ce mă refeream,
deoarece ea împreună cu Ken şi copiii îl făcuseră în maşină, cu
câţiva ani înainte. „De fapt”, a spus ea „aceea a fost ultima călăto­
rie pe care am facut-o împreună. Ea a reprezentat, în acelaşi timp,
şi o împăcare. Ken era conectat la un rezervor de oxigen în maşi­
nă” - era pe moarte de emfîzem pulm onar - „fuma şi râdea cu co­
piii în spate, în timp ce eu conduceam, încercând să-mi dau seama
ce înseamnă, sau ce nu înseamnă, viaţa” .
Călătoria pe Camino, chiar şi în maşină, a spus ea, fusese
punctul culminant al relaţiei lor şi, pe 26 iulie, la exact un an de la
terminarea călătoriei, Ken a murit. Era entuziasmată că făceam pe­
lerinajul şi era nerăbdătoare să m ă vadă la Londra, înainte să plec
în Spania.
„Cancerul a făcut metastază la oase”, a spus ea. „Deci, în
19
 Shirley M acLaine
curând, va fi bine” . Umoral lui Kathleen cu privire la moartea lui
Ken şi la propria ei situaţie era impresionant de englezesc.
Mi-am luat la revedere de la prietenii mei din California.
Cei mai mulţi au plâns când am plecat. Făcusem multe călătorii şi
spusesem de multe ori la revedere, dar de data asta era ceva cu to­
tul diferit. Presupun că ei cunoşteau pericolele - dar, mai presus de
orice, trebuie că au presim ţit ceva mai mult. Prietena mea, Anne
M ane, mi-a spus să-mi rezerv patruzeci de zile, pentru că aceasta
era perioada de timp în care Iisus şi alţi sfinţi au stat în pustiu. Cei
care lucrau pentru mine (şi ei tot prieteni) nu înţelegeau efectiv de
ce m ă expuneam pericolului. Fiica şi fratele meu, obişnuiţi cu pe­
regrinările mele, erau detaşaţi şi mi-au spus: „Călătorie plăcută.”
Prietena mea, Bella Abzug, era de părere că asta reprezenta o altă
aventură spirituală de-a mea, aiurită şi fără sens, căreia nu trebuia
efectiv să-i acorde atenţie - iar alte două prietene apropiate s-au
dus la locuinţa m ea din New M exico, ca să menţină energia acolo.
(Amândouă aveau sânge indian în vine şi înţelegeau că e important
să se păstreze echilibrul energiei locului unde locuim - chiar dacă
eu urm a să fiu de cealaltă parte a lumii). Femeia care lucra pentru
mine ca menajeră, m -a condus la aeroport. Ne-am îmbrăţişat, ea a
plâns, iar eu i-am mulţumit pentru că era o gospodină atât de
înţelegătoare.

* * *

Când am ajuns la locuinţa din Londra a lui Kathleen, am

fost şocată de înfăţişarea ei şi de cât de avansată era boala. Insă ea
era adânc cufundată în scrierea celei de-a doua cărţi despre Ken,
un volum în care compilase scrisori şi note pe care le păstrase cu
grijă, ani de zile, în arhive. Un cuvânt despre tăria de caracter a lui
Kathleen: era o frumuseţe de o asemenea armonie, încât strălucirea
ei facea ca cel care o privea să nu vadă suferinţa ce se afla în spa­
tele ei. M -a făcut să-mi fie ruşine de sinceritatea m ea americă­
nească, prin care arătam tot ce simţeam. Kathleen era stratificată ca
un trandafir - tot mai interesantă, pe m ăsură ce se revela fiecare
petală. Poate că asemănarea dintre noi se baza pe ceva mai pro-

20
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
fund: amândouă eram de origine canadiană. M am a m ea fusese
canadiană, iar Kathleen se născuse în Canada, deşi locuise mult
timp în Anglia şi se adaptase felului de a fi şi disciplinei englezeşti.
Disciplina pe care şi-o impunea, chiar şi când suferea, era
extraordinară. Voia să participe în Londra la o recepţie dedicată
cărţii, dată de editorul Lord Weidenfeld. Abia putea să se îmbrace
şi să vorbească, dar era hotărâtă să risipească zvonurile că e bolna­
vă. Am ajutat-o să se îmbrace şi să se machieze, apoi ne-am urcat
în maşină. Jurasem să păstrez secretul şi sarcina mea în cursul serii
era să răspândesc zvonul că Kathleen era sănătoasă. M emoria m ea
e copleşită de imagini ale lui Kathleen, şezând şi conversând pe o
sofa de brocart, cu capa gri acoperindu-i trupul subţire ca o şină de
tren, părul proaspăt coafat revărsându-se în jurul feţei (nu şi l-a
pierdut niciodată în urm a chimioterapiei). Era splendidă. Nimeni
nu bănuia că avea un tub în stomac, care îi golea fecalele din intes­
tine într-o pungă ascunsă sub îmbrăcăminte - sau o sondă în piept,
care îi facea chimioterapie la diferite intervale de timp. Nici măcar
mie nu mi s-a permis să văd aceste suferinţe profunde.
Bineînţeles că presa englezească de scandal, acţionând sub­
til, şi-a urmărit interesul, punându-mi întrebări directe şi arătând
spre Kathleen - după ce le-am explicat că ea avusese doar o sim­
plă pneumonie, care accentuase zvonul despre cancer.
Lordul Weidenfeld circula, sugerând că „oricine” ar trebui
să-şi scrie memoriile. Prietenii lui Kathleen, cu care ea nu avusese
decât contact telefonic, au părut satisfăcuţi că ea se simţea doar
obosită în urma pneumoniei şi au continuat să comenteze ultimele
bârfe politice. Kathleen îşi cunoştea organismul. îşi îndeplinise
sarcina socială.
Când am văzut-o tremurând uşor sub capă, am ştiut că tre­
buia să plece. Curajosul ei spectacol nu trebuia dat de gol.
Am plecat. Ea a suspinat şi a adormit în maşină. Mă între­
bam dacă va muri, în timp ce eu eram în Spania.
* * *

A m rămas cu Kathleen trei zile. Am vorbit cu medicii ei

21
 Shirley MacLaine
care nu aveau speranţe; cu copiii ei care erau amândoi foarte reţi­
nuţi; cu m am a ei care era plină de judecăţi bine ascunse; cu doi
bărbaţi care erau îndrăgostiţi de ea, dar nu prea înţelegeau ce se pe­
trece - şi, bineînţeles, cu Kathleen însăşi. Conversaţiile noastre
erau dureroase şi profunde. Mai avea câteva luni de trăit, se gân­
dea ea, şi se întreba cu voce tare dacă eu credeam că se va reîntâl­
ni cu tatăl ei. Aceasta ducea la discuţii spirituale care, fiind atât de
personale, deveneau dificile chiar şi pentru mine.
Ajunge să spunem că ea încerca în continuare să înţeleagă
de ce Ken a m urit de emfizem şi de ce rămăsese până la sfârşit un
fumător înrăit. „El nu voia să m oară”, insista ea. „S-a luptat atât de
m ult să rămână în viaţă” .
Eram cu desăvârşire uluită, dar găseam prea dureros să o
contrazic, pentru că, dacă aş fi facut-o, ar fi însemnat să ridic pro­
blema propriei ei morţi iminente şi a dorinţei ei ascunse de a fi îm­
preună cu Ken - şi astfel, pe lângă Ken, şi cu tatăl ei. Ea era de pă­
rere că paradisul fusese pierdut pe această planetă şi credea că
miste-rul cu privire la motivul pentru care acesta este un adevăr ar
trebui să rămână mereu un mister.
La sfârşitul celei de-a treia zi, ea m-a rugat să o sun din Spa­
nia, când îmi voi începe drumul singură. Mi-a spus că atunci îşi va
scoate din deget verigheta şi că dorea ca eu să parcurg Camino în
locul ei. Şi-a depănat amintiri despre satele spaniole, apusuri de
soare, mâncare, semnificaţii religioase - şi a spus că va aştepta să
m ă întorc şi să-i povestesc despre aventura mea.

22
 Camino. O călătorie a Spiritului.

Capitolul 3

A m părăsit Londra cu Kathleen în suflet şi cu nevoia de a

avea ceva timp pentru a medita asupra a ceea ce înseam nă priete­
nia şi pierderea.
în Madrid m-am întâlnit cu Anna Strong, care venise să mă
ajute să pornesc la drum, aşa cum promisese. Era plină de nerăb­
dare cu privire la călătorie şi a spus că m ă va pune pe drum şi că
apoi se va duce să participe la un seminar în Irlanda.
Am comparat greutatea rucsacurilor noastre, am discutat
despre lucruri de strictă necesitate şi ea mi-a înmânat o Biblie. „Tre­
buie să o deschizi la întâmplare”, a spus ea „şi să citeşti pagina
care-ţi apare sub ochi. Şinele tău mai înalt îţi va da ce ai nevoie” .
Am rămas peste noapte în Madrid, cu prieteni de-ai Annei.
Urma să fie ultima noapte într-un pat adevărat, într-o casă adevă­
rată, cu apă caldă adevărată, o toaletă ce permite intimitatea şi în­
căperi liniştite în timpul somnului.
A doua zi am plecat la Pamplona. Am luat un taxi spre
Saint-Jean-Pied-de-Port, urm ând drumul înapoi spre Franţa peste
Pirinei, către locul de unde începea călătoria. Drumul în curbă pe
care aveam să-l facem la întoarcere trecea prin munţi şi mi s-a fă­
cut greaţă în maşină. Un început bun, mă gândeam. Mersul pe jos
va fi o nimica toată.
La sosirea în Saint-Jean-Pied-de-Port, Anna a spus că trebu­
ia să vizităm o oarecare Mme. de Brill, pentru a ne lua carnés -
nişte carnete pliate, care erau certificatele de călătorie. Aceste car­
nés, după ce vor fi ştampilate în fiecare sat, vor dovedi că noi fa-
cuserăm călătoria.
Saint-Jean-Pied-de-Port era străvechi, înţesat cu case pito­
reşti, cu acoperişul roşu şi vopsite în alb. Totul era închis şi oraşul

23
 Shirley MacLaine
era rece şi întunecat. Şoferul taxiului ne-a lăsat la biserica Notre
Dame, în partea veche a oraşului. A m traversat râul Nive, am mers
în jos pe rue d ’Espagne şi am trecut în hauîe viile* înconjurată de
zid, păşind prin Porte d ’Espagne.
Seara nu era nimeni afară şi A nna nu-şi putea aminti unde
locuia Mme. de Brill. Astfel am început o călătorie de treizeci de
zile, căutând ceva ce nu puteam găsi. După ce am bătut la multe
uşi, unele dintre ele fiindu-ne închise încet în nas, m-am trezit ur­
când nişte trepte de piatră şi mergând de-a lungul unui gang, lângă
unui refugio cu aer ameninţător, unde dormeau pelerinii din Paris,
care erau deja pe Camino.
Pe coridor am întâlnit câţiva pelerini care-şi manifestau dez­
gustul, deoarece avuseseră deja de-a face cu Mme. de Brill. Era
vestită pentru lipsa ei de amabilitate, iar noi urmam imediat la rând.
A m bătut la uşa ei.
A deschis. „Afon D ieu! ” a strigat ea şi a continuat, spunând
în franceză că era bolnavă de gripă şi obosită. Micul ei televizor era
deschis şi un cor m ilitar american cânta: „Ochii mei au văzut slava
venirii Domnului” . Voi avea nevoie de asta, m-am gândit. Un căţe­
luş lătra lângă o farfurie goală de mâncare pentru câini. Mme. de
Brill era înaltă cam de 1,62 m, avea păr alb nepieptănat şi era, în-
tr-adevăr, o persoană cumplită, cu atitudine agresivă, care îţi punea
la încercare răbdarea spirituală.
Ea a început să râdă de pantalonii largi ai Annei, care nu
erau câtuşi de puţin neobişnuiţi. A spus cu sarcasm că nu vom ter­
mina niciodată Camino. Că ea nu făcuse niciodată pelerinajul şi
nici nu intenţiona să-l facă şi, după alte câteva remarci umilitoare
şi de rău augur, ne-a dat, în sfârşit, carnes ştampilate şi, efectiv,
ne-a dat afară pe uşă.
Anna şi cu mine am găsit imediat un restaurant ţărănesc de
cinci stele şi am servit un vin şi o cină delicioasă, analizând con­
tradicţia dintre intenţionatul nostru drum al sărăciei şi statutele
noastre sociale în viaţă.
De ce nu? Regina Isabela şi regele Ferdinand, ca mulţi alţi
regi şi regine mai puţin cunoscuţi, îşi împăcaseră pe drum această
contradicţie.
24
 Camino. O călătorie a Spiritului.
Da, chiar şi capetele încoronate aveau nevoie de bunăstare
spirituală. După cină, ne-am dus să căutăm săgeţile galbene, des­
pre care Anna m i-a spus că ne vor indica drumul.
N u se vedeau în întuneric. N u puteam citi nici unul din m ar­
cajele în spaniolă sau în franceză şi m-am simţit devenind mai
dependentă de Anna, decât aş fi dorit.
Voi fi oare în stare să merg alături de ceilalţi şi să rămân to­
tuşi independentă?
Aceasta fusese o întrebare pe care mi-o pusesem, încă de la
începutul vieţii.
încă nu eram sigură de răspuns.

25
 Shirley MacLaine

Capitolul 4

A m început drum ul a doua zi dimineaţa, pe 4 iunie, echi­

pată cu rucsacul meu de 3 kg în spate. Era o dimineaţă strălucitoare
şi însorită - şi acum puteam vedea săgeţile galbene care ne ghidau
către ieşirea din oraş. Am zărit şi alţi pelerini în faţa mea. Unii călă­
toreau în perechi; alţii erau singuri. Nu exista nici o procesiune or­
ganizată, formată din pelerini. Ei erau răspândiţi peste tot - până
sus, în Pirinei. Majoritatea aveau pe spatele rucsacurilor lor imagi­
nea unei jumătăţi de scoică - simbolul sfântului loan, care este em ­
blem a pelerinajului Santiago.
In timp ce mergeam, m ă gândeam la cei care fuseseră înain­
tea mea. Pelerinajele la Compostela reuniseră o mulţime de fiinţe
umane din toată Europa. Camino, s-ar putea spune, era moştenirea
creştinismului medieval, care încercase să unească, prin credinţă şi
devoţiune, multe aspecte ale societăţii legate de artă, religie, eco­
nomie şi scopuri culturale. Oameni de condiţie socială modestă,
sfinţi şi regi îşi ignorau deosebirile sociale şi barierele naţionale,
pentru a venera şi găsi divinitatea din ei înşişi, prin călătoria la San­
tiago de Compostela.
împreună cu Roma şi Ierusalim, Camino era centrul creşti­
nismului şi tot ceea ce implica el.
Un episcop din Le Puy, Franţa, însoţit de mulţi credincioşi,
fusese unul dintre primii care au făcut pelerinajul, în anul 950 şi l-a
menţionat în scris.
Deşi se spunea că drumul fusese scena unor pelerinaje fă­
cute cu mii de ani în urmă, nu se găsise nici o consemnare a aces­
tora. Cu fiecare secol care se scurgea, numărul pelerinilor creştea,
consemnând relatări ale experienţelor lor.
în acele vremuri, oamenii mergeau în grupuri, pentru a se

26
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
proteja de bandiţi, hoţi şi vagabonzi, care erau o sursă de îngrijo­
rare permanentă.
Cavalerii Templieri au reprezentat o societate creată pentru
a proteja pelerinii, pentru a asigura călătoria lor plină de evlavie.
Bisericile şi refugios de-a lungul drumului erau puse la dispoziţie
ca locuri de adăpost şi cazare, sfat şi ajutor.
M ă interesa în mod special rolul invadatorilor arabo-mauri
de-a lungul Camino-ului, în raport cu lumea creştină. Eram uluită
de cât de asemănătoare erau conflictele de atunci cu cele de azi.
Pentru arab, creştinul era un necredincios şi un adept al
Satanei. Pentru creştin, arabul era un păgân, dominat de sabie. Nu
s-au schimbat prea multe de atunci. Nu înţelegeam întru totul nici
unul dintre punctele lor de vedere şi, curând, urma să-mi dau sea­
m a de unde venea această confuzie a mea.
Plecarea din Saint-Jean-Pied-de-Port a fost un botez al focu­
lui - care a durat tot drumul până în Pirinei. Nu eram obişnuită cu
lipsa de oxigen şi nici nu-mi găsisem pasul potrivit. îmi dădeam
seama că Anna avea să meargă mai încet decât mine şi nu doream
să ajung prea mult înainte, de frică să nu o pierd din ochi şi să o iau
pe un drum greşit. Am mers mai încet. Mi-am amintit cât de greu
fusese pentru mine, ca dansatoare profesionistă, să mă ocup de o
clasă mai înceată, de începători - mai degrabă decât una mai alertă,
de avansaţi. Mişcările erau mai intense, mai concentrate şi mai du­
reroase, pentru că învăţasem deja cum să depăşesc efortul. Acelaşi
lucai era valabil şi aici.
Am urcat în linie dreaptă cam cinci kilometri şi jum ătate
(aproape trei mile şi jum ătate), pe un drum mărginit de aluni, cas­
tani şi mesteceni albi.
Chiar dacă simţeam că nu aveam aer, eram fericită. Munţii
erau extraordinari. Tălăngile răsunau peste tot, m uzica lor dansând
printre copaci. De la călătorii aflaţi cu mult înaintea noastră veneau
ecouri de conversaţii în daneză, franceză, spaniolă şi germană.
De-a lungul drumului erau săgeţi galbene - uneori proaspăt vop­
site pe iarbă şi pietre. Narcise, piciorul cocoşului şi flori purpurii
se îngrămădeau în jurul copacilor.
M -am gândit la copilăria m ea şi mi-am amintit de ziua în
27
 Shirley MacLaine
care m -am dus la şcoală şi am văzut un superb covor de flori.
M -am oprit să le privesc pe îndelete frumuseţea şi îmi amintesc că,
în acel moment, am fost total copleşită de fericire. Am simţit efec­
tiv că m-am topit în flori, până când am devenit ele. Am devenit
conştiinţa florilor, fară nici una din preocupările lumeşti ale unui
copil de şase ani.
Acel m om ent a rămas mereu prezent în mine, ca un exem­
plu a ceea ce ar putea fi conştiinţa în viaţa de adult -- dacă eu i-aş
îngădui să se manifeste astfel. El vorbea despre ceea ce învăţasem:
că toţi suntem parte din totul - şi viceversa.
Ce ne împiedica să revenim la acel adevăr, ori de câte ori
aveam nevoie? Şi, eram oare meniţi să trăim în acea stare mentală,
trupească şi spirituală pe toată durata vieţilor noastre?
De ce am acceptat suferinţa ca pe un etalon al existenţei
noastre? Părea că toate religiile pământeşti propovădui au că sufe­
rinţa era starea naturală a omenirii.
Tocmai pe când mă gândeam la acest lucru, mi-am dat sea­
m a că, pe piciorul drept, începea să se formeze o băşică. M-am
oprit. Deja? Deja se întâmpla asta? îm i frecasem picioarele cu va­
selină şi consideram că pantofii erau potriviţi. M -am aşezat, am
pus rucsacul jos, mi-am scos pantoful şi şoseta şi mi-am amintit
că-mi apăreau acelaşi fel de băşici, pe vremea când faceam balet.
Mi-am aplicat imediat leucoplastul direct pe piele, astfel încât lo­
cul să nu se mai frece de ceva —şi m-am rugat.
Am simţit un uşor fior pe şira spinării şi apoi părea că mă
înconjoară o prezenţă. I-am recunoscut „vibraţia”. Aveam chiar şi
un nume pentru ea. Era un înger şi am simţit că numele lui era Ari­
ei. Am simţit efectiv că eram vizitată de un înger num it Ariei, care
a început să-mi vorbească în cap. Nu puteam şti dacă îngerul era
de genul m asculin sau feminin, sau şi una şi alta - precum un spi­
rit fară gen.
„Nu te teme de trupul tău fizic” mi-a spus el. „învaţă să
simţi plăcerea, pe măsură ce o experimentezi. Faci călătoria pentru
ca să înveţi acest lucru. Intră pe frecvenţa experienţei şi uită de dor­
inţa ta permanentă de a atinge un scop. Scopul este calea”.
Apoi, vibraţia a părut să se risipească, ca şi cum îngerul ar
28
 Camino. O călătorie a Spiritului.
fi plecat. Mi-am pus din nou rucsacul şi mi-am continuat drumul.
Băşica se formase pe piciorul drept, care ştiam că este con­
trolat de partea stângă a creierului. Partea stângă a creierului con­
trolează gândirea liniară, logică. De asemenea, ea este cea care
stăpâneşte dorinţa de a avea un anumit scop.
Ştiam că asta era problema mea.
Oare Ariei eram eu însămi, vorbindu-mi mie însămi - sau
acest înger fusese o entitate separată, ca să spunem aşa? Apoi am
realizat că nu era nici o deosebire. Fiecare dintre noi eram toţi şi
toate, şi toţi şi toate erau noi ... poate un punct de vedere mistic şi
ezoteric - dar, în ceea ce mă privea, nu era nevoie să investighez
de unde venea vocea. Voi asculta de ea, atâta timp cât îmi va da un
sfat bun şi rezonabil - iar dacă nu aş fi de acord cu ceea ce spune,
probabil că oricum nu aş auzi-o.
Astfel, în timp ce urmam vechiul drum roman pe care mer­
seseră arabii, romanii, Charlemagne şi armata lui Napoleon, Sfân­
tul Francisc de Assisi şi milioane de alţi pelerini, am continuat să
străbat Pirineii, uitând de băşică, imaginându-mi cum se petrecu­
seră lucrurile pe atunci. Tânjeam atât de mult să m ă întorc în acele
vremuri - în timp ce m ă luptam cu dificila, dar sublima sarcină de
a m ă târî cu plăcere înainte.
Anna şi cu mine am trecut de graniţa franco-spaniolă. Partea
spaniolă traversa o pădure deasă de fagi, care se înşiruiau de-a lun­
gul versantului nordic al muntelui Txangoa. La Collado de Izan-
dorre, imediat după ruinele Elizarrei, mi-am dat seama că nu voi fi
niciodată în stare să îmi amintesc de numele tuturor locurilor pe ca­
re le întâlneam. M -am oprit la o fântână cu apă de băut - după cum
aveam să aflu, fântânile m ă vor aştepta în fiecare sat. Apa limpede,
curată a fântânilor din satele din nordul Spaniei a făcut posibil pe­
lerinajul El Camino Santiago.
Traversând trecătoarea Ibaneta, prin alte păduri de fagi,
ne-am croit drum către Roncesvalles. Se înnoptase deja. Merse-
si-răm pe jos circa douăzeci de kilometri, sau aproape douăspre­
zece mile şi jum ătate.
La Roncesvalles se întâlnesc două mari tradiţii: aceea a pe-
K-i inului şi aceea a istoriei şi legendei lui Charlemagne.
29
 Shirley MacLaine
Acesta era considerat a fi printre primele locuri de întâmpi­
nare a pelerinilor şi, de-a lungul secolelor, a primit multe fonduri
de la oameni de vază şi bogaţi din întreaga Europă.
Printre istorici, Roncesvalles are statutul unui mit. El a fost
scena m ultor înfruntări vestite între armatele lui Charlemagne şi
cele aragoneze şi basce. Aici, în marea bătălie din 778, armatele
basce şi aragoneze au masacrat ariergarda lui Charlemagne, în
timp ce acesta se retrăgea. Şi tot aici a murit eroic Roland, cel mai
mare dintre cavalerii lui Charlemagne (Cei Doisprezece Baroni).
Toate acestea le cunoşteam din cărţile pe care le citisem pe
când mă pregăteam pentru drum. Dar, aşa cum aveam să descopăr
curând, mai erau multe de aflat.
* * *

In sfârşit, Anna şi cu mine am intrat în refugio-ul din Ron­

cesvalles, frânte de oboseală şi, literalmente, râzând de durere.
Baraca, plină de pelerini, era întunecată. Toţi dormeau, sfo-
răind şi tuşind. Deci, aşa avea să fie? Am găsit fiecare câte un pat
neocupat pe ultimul nivel, şi ne-am trântit pe ele rucsacurile. M oar­
te de foame, am văzut lumina unui mic bar situat în spatele barăcii.
Am intrat în încăperea plină de fum, unde ni s-a servit o supă uns­
uroasă de ciuperci. M -a dat gata, dar nu aveam altceva de mâncare.
Da, aşa avea să fie de acum înainte.
Ne-am întors la baracă şi, din cauza întunericului, nu am pu­
tut găsi duşul. M urdară şi îm bâcsită cu transpiraţie rece, m -am ur­
cat în patul de sus şi am căzut frântă. M i-am înfundat în urechi do­
purile de ceară şi, spre surpriza mea, am adormit foarte repede.
în noaptea aceea, i-am visat pe aproape toţi bărbaţii pe care
îi cunoscusem vreodată.
Era ca şi cum visam o purificare a ceea ce trăisem în cadrul
acestor relaţii. încheiasem capitolul cu ei şi eram gata să trec la un
alt mod de abordare a sexualităţii mele. Visele nu erau tocmai cla­
re. Erau o înşiruire de imagini ale bagajului pe care atât eu, cât şi
ei, îl aduseserăm în diversele noastre relaţii. Puteam simţi că, în
fiecare caz, nici unul dintre noi nu fusese întreg. Ne căutam flecare
 Camino. O călătorie a Spiritului.
unul pe celălalt, mai degrabă pentru a umple un gol în noi înşine,
decât pentru a preamări împlinirea pe care o purtam în noi - o
încercare de a găsi cealaltă jum ătate pierdută a cine eram noi cu
adevărat.
Am fost surprinsă de ceea ce am visat. Părea să nu aibă nici
o legătură cu ceea ce făcusem în ziua aceea.
M-am trezit în cearta zgomotoasă a unui cuplu german.
Restul persoanelor din baracă se întorceau de pe o parte pe alta, ca
să arate că erau deranjaţi. Cum putea un cuplu să fie atât de lipsit
de sensibilitate? I-am privit o vreme, cu urechile încă astupate, de
parcă urmăream o scenă sub apă. încet, ceilalţi s-au sculat, s-au în­
tins, s-au îmbrăcat şi au plecat, în timp ce cuplul german continua
să se certe. Erau greoi şi obtuzi, nepăsători la situaţia neplăcută pe
care o creaseră.
Anna şi cu mine am făcut duşuri reci (nu era apă caldă),
dând dezaprobator din cap cu privire la comportamentul unor oa­
meni. Citisem undeva că „felul de a fi al unui pelerin ar trebui să
fie plin de amabilitate şi abnegaţie, modest, prietenos, recunoscă­
tor, niciodată aferat sau cu pretenţii şi întotdeauna abţinându-se de
la a provoca tulburare”.
Am decis că cuplul german ar trebui să fie privit ca învăţă­
tori şi ca o invitaţie să nu mai judec. M ă gândeam că aveam, desi­
gur, m ulte de învăţat.
•k -k *

După ce am cumpărat nişte iaurt şi nuci dintr-un mic maga-

/¡n, Anna şi cu mine ne-am îndreptat către mănăstirea Real Cole­
giala, o capodoperă arhitecturală a secolului al XlII-lea, unde am
luat parte la o slujbă pentru binecuvântarea pelerinilor.
Deşi slujba a fost ţinută în spaniolă, iar eu nu am putut-o în­
ţelege, am găsit-o foarte impresionantă. Ni s-a comunicat că ener-
via lui Charlemagne era prezentă aici, pentru că pe acest loc el con­
struise un morm ânt în cinstea soldaţilor săi ucişi în bătălia de la
Koncesvalles.
M-am rugat şi am jurat să merg până la capătul Camino-ului

31
 Shirley MacLaine
şi să nu perm it ca ceva să m ă oprească din drum; aşa cum proce­
dam eu întotdeauna, mi-am spus. Chiar de la început aveam ca ţin­
tă scopul final. M -am gândit la banca din Munţii Calabasas - dar
nu mi-a fost de ajutor.
Pe când m ă minunam de câtă istorie era prezentă în jurul
meu, am simţit pe cineva în spate, privindu-mă insistent. M -am în­
tors şi am dat de chipul unui tânăr surprinzător de frumos. Părea să
aibă cam treizeci şi cinci de ani, cu un par negru şi des, ochi negri
ca m ăslina şi o structură osoasă, care ar fi arătat bine pe o stampă.
N u şi-a ferit privirea.
M -am întors iar cu spatele.
Ne-am terminat rugăciunile şi am mers la un restaurant pe o
colină. In timp ce mâneam, bărbatul din biserică s-a apropiat de
noi. Trupul lui părea că vibrează, când s-a aşezat alături de mine.
Vorbea timid, într-o engleză împleticită şi mi-a spus:
- Văd ceva familiar în ochii tăi. O, Doamne, m -am gândit,
pun pariu că aşa e. Apoi, el a continuat, spunând că era un volun­
tar care ajuta pelerinii şi a întrebat dacă putea să-mi fie de folos.
A m spus nu, nu am nevoie de nici un ajutor. El a clipit şi, price­
pând ce vreau să spun, a plecat.
Anna m i-a făcut cu ochiul şi am încheiat discuţia.
Ne-am pus ştampila pe carnés, ne-am învârtit agale prin
Roncesvalles şi apoi ne-am dus să luăm cina. Tânărul a apărat din
nou. Şi-a cerut scuze că a fost îndrăzneţ şi a întrebat dacă am un
Cavaler Templier care să m ă protejeze pe Camino. A m spus că nu
şi că nu cred că va fi necesar. Părea că vorbeşte din alt timp şi din
alt loc. Atunci, el a renunţat să se mai prefacă şi mi-a explicat că
era bucuros să fie singurul care m-a recunoscut şi că fusesem actri­
ţa lui preferată, încă de când era mic. Am chicotit, pentru că, zilele
astea, auzeam acest lucru mai m ult decât îmi doream. M i-a spus că
rămăsese fară grai, dar că nu s-a putut abţine, din cauza atracţiei pe
care o simţea faţă de mine.
începeam să mă înmoi.
Care era visul din noaptea trecută? O purificare a trecutului?
Anna s-a retras discret, iar noi ne-am continuat conversaţia.
Numele lui era Javier. M -a întrebat dacă, în prezent, aveam o rela-
32
 Camino. O călătorie a Spiritului.
ţie romantică. Am spus că nu. Şi apoi, m -am pom enit admiţând că
nu prea eram atrasă de bărbaţii de vârsta mea, pentru că nu puteau
ţine pasul cu mine. Ochii lui s-au aprins. Engleza i s-a îmbunătăţit
şi am încheiat o cină minunată. Apoi, el a devenit foarte preocupat
şi aproape îngrozit de ceea ce ar putea crede ceilalţi din restaurant.
Era cel puţin ciudat.
I-am spus că ar trebui să merg la culcare şi l-am întrebat da­
că ar vrea să-i scriu, când voi termina Camino. Mi-a răspuns că nu,
întrucât aceasta i-ar supăra familia. Mi-a mai spus că ar dori să
meargă cu mine pe Camino, dar că se angajeze faţă de altcineva,
cu câteva zile în urmă. I-am răspuns că nu face nimic - şi ne-am
ridicat şi am ieşit din restaurant.
Apoi, a spus ceva cu adevărat ciudat. Poate de vină era
engleza lui.
- Vrei să găsim un loc unde să ne uşurăm amândoi?, a între­
bat el. Nu ştiam ce vrea să spună. Era arhaic sau vulgar? Ajunse­
sem în faţa unei mici cabane. Un bărbat a ieşit afară.
- Doriţi o cameră? a întrebat el. Mă întrebam dacă nu cum­
va era o înscenare.
- Nu, mulţumesc, am răspuns. Am nevoie de odihnă.
Tânărul m-a privit cu dezamăgire în ochi. A început să cadă
o ploaie uşoară, însoţită de o briză care aproape că vorbea. Atunci,
el s-a întors cu spatele şi s-a îndepărtat, într-un abur învăluitor.
- Tu eşti îngerul m eu din basme, a spus el, dispărând în cea­
ţă. Totul era atât de singuratic şi de oniric. Am trăit sentimentul că
m ă întâlnisem cu un alt vis.
M -am gândit la bărbatul latin de pe drumul din Munţii Cala-
basas. Erau oare amândoi vise pe care le manifestasem ca reale, ca
să înţeleg ceva ce aveam încă de învăţat?
M -am întors la închisoarea comunală a refugio-vXui. Anna
era gata de culcare. S-a uitat la mine şi a spus simplu:
-N u ?
- Nu, am răspuns eu şi m-am urcat pe patul meu de sus, în-
trebându-m ă ce naiba se petrecea.
M -am sucit şi răsucit în somn, punând sub semnul întrebării
rolul sexualităţii în viaţa mea. Părea indecent ca o femeie de vârs-
33
 Shirley M acLaine
ta mea să se gândească la o aventură scurtă şi plăcută. Dar de ce?
Anna spusese că acest Camino îmi va oferi multe experienţe
pe care voi alege, sau nu, să le am. Eram oare atât de conservatoare
şi de preocupată de aparenţe, la vârsta mea înaintată, încât îmi blo­
cam spontaneitatea? Nu am fost niciodată aşa. Oricum, ce însem­
na vârsta? Aveam încă un trup frumos şi eram tot atât de interesată
de sex ca oricare altă persoană. Sau nu era aşa?
Ceva se schimbase în mine, de când spiritualitatea m ea de­
venise o parte fizică din viaţa mea. Acum puteam simţi „energie”-
şi ea era mai mult decât hormoni activaţi. Tânjeam să mă „ames­
tec” cu o altă persoană şi nu să fac, pur şi simplu, sex cu ea.
Apoi, însă, această dorinţă puternică s-a risipit. M -am simţit
mai întreagă în mine însămi şi, pe măsură ce îmi treceam în revistă
istoria sexuală, am devenit conştientă nu numai de cât de mult fu­
sesem dominată de hormoni, dar şi de faptul că fiecare atracţie se
bazase pe o oarecare recunoaştere a sufletului. Hormonii serviseră
drept catalizator, pentru a cerceta ce aveam în comun, eu şi parte­
nerul meu.
Cu fiecare partener, fusesem conştientă că simţeam ceva li­
niştitor de familiar - ceea ce, de obicei, ducea la o discuţie care pu­
nea sub semnul întrebării dacă acest lucru fusese efectiv adevărat.
Legendele vorbesc despre suflete care se reunesc din diferite moti­
ve - dar, cu câţiva ani în urmă, eu ajunsesem în mine însămi la con­
cluzia că acesta nu era un mit. Aş putea spune cu sinceritate că, a-
tunci când recunoşteam ceva adânc în ochii de suflet ai unei persoa­
ne, aceasta era de ajuns. Nu conta care îi sunt interesele, cum arată,
sau dacă avea ceva în comun cu mine astăzi. Dacă recunoşteam
ceva din „ieri”, acesta era un factor motivaţional. Putea fi ceva în
felul în care clipea, o expresie de surpriză atunci când era prins cu
garda jos, sau orice altceva care nu era dominat de conştientă de
sine sau de auto-cenzură, numai de dragul imaginii. Eram interesată
de ceea ce era sub conştienţă. Aceea era sfera mea de atracţie - şi,
în plus, îmi oferea ceva de cercetat, care îmi menţinea mereu viu in­
teresul. Poate că m-aş simţi mai confortabil cu o persoană de genul
„ce vezi, aia primeşti”, dar nu ar dura mult, pentru că nu ar exista
nici un mister de explorat, nici o legătură de spirit între noi.
34
 Camino. O călătorie a Spiritului.
Dacă stau să mă gândesc, aş spune că eram în mod obişnu­
it atrasă de bărbaţi „greu de cunoscut”. Bărbaţi care ţeseau planuri
elaborate, pentru a ascunde cine erau ei cu adevărat. împreună, ne
examinam unul pe celălalt, până când, de obicei, bărbatul simţea
că intimitatea îi era invadată, iar eu eram necruţătoare în a spune:
„Şi ce dacă”. Eram tot atât de dornică să-mi fac înţeleasă pro­
pria-mi intimitate, pe cât eram să înţeleg fiinţa intimă a iubiţilor
mei. Dar, de obicei, bărbaţii trăgeau linie, atunci când simţeau că
nu mai rămânea aproape nimic de ascuns.
Pentru mine, tocmai asta nu era în regulă cu rasa umană.
Prea mulţi bărbaţi îşi ascundeau secretele lor intime. Pe de altă par­
te, frustrările creşteau până când avea loc o explozie, iar ei se hotă­
rau să se protejeze cu orice preţ, luptându-se cu înverşunare. La
acel punct, eu deveneam plictisită (neplăcându-mi să lupt) - şi mă
desprindeam. Bărbaţii pe care îi cunoscusem, susţineau de obicei
că învăţaseră multe despre ei înşişi („se extinseseră” era cuvântul
folosit în mod uzual) şi se simţeau uşuraţi că plecam. Dar, pentru
mine, ei erau cei care plecaseră. Plecaseră undeva, închişi în închi­
soarea lor, ca să găsească o femeie care să le menajeze temerile şi
să nu-i provoace să evolueze prea mult. A sta comod într-o închi­
soare autoimpusă este mai uşor decât să te cercetezi efectiv. De
aici, plângerea feminină că „bărbaţii nu vor, pur şi simplu să-şi
exprime sentimentele”. Mă întrebam dacă lucrurile nu erau ceva
mai complicate decât atât.
Şi acum, la cei peste şaizeci de ani ai mei, nu mă mai intere­
sa jocul care însoţeşte atât de multe relaţii. Dacă m ă interesa real­
mente un parteneriat, acela era cu cineva care simte la fel ca mine.
Ce era oare de protejat, în afară de adevăr? Adevărul nu nu­
mai a ceea ce se petrecuse din copilărie şi până în prezent, ci şi a
ceea ce se petrecuse, poate, chiar înainte de această viaţă.
Nu ridicasem niciodată asemenea întrebări în cadrul relaţi­
ilor mele din trecut, dar eram gata să o fac acum. Cum altfel am
putea şti cine suntem cu adevărat? Şi, oricum, oare nu acesta era
motivul pentru care aveam relaţii intime?
Când am adormit, în sfârşit, am visat că eram călare pe un
cal şi mă îndreptam spre apus.
35
 Shirley MacLaine
M -am privit în vis. Păream să fiu o persoană dintr-un alt
timp, dar drumul îmi era familiar. Eram îmbrăcată în ceea ce părea
a fi o rochie de ţigancă, cu steluţe strălucitoare şi culori vii. Aveam
un păr lung şi ondulat şi pielea de culoarea cafelei cu lapte. Galo­
pam pe calul meu, simţindu-mă liberă - dar, totuşi, fugeam de ce­
va. Deodată, m-am oprit brusc şi am privit printre copaci. Acolo
l-am văzut pe Javier, tânărul oacheş din ziua aceea. Nu arăta la fel,
dar cum va ştiam că este el. Era împreună cu o tânără fată cu pielea
foarte albă, care nu dorea să fie cu el. El era frustrat de atitudinea
ei. A privit în sus la mine, s-a ridicat în picioare şi a spus: „Nu pot
face asta. Niciodată nu pot. Ce nu merge?” Nu vorbea în engleză,
dar îl puteam totuşi înţelege. In visul meu, ochii lui îmi ardeau în
minte. Tremura şi dorea cu ardoare ajutor. Am privit în urm a mea,
la cei care mă urmăreau. M -am aplecat şi l-am săltat pe calul meu,
în dorinţa de a-1 lua de acolo.
Ştiam că îl cunosc, dar nu ştiam de unde.
El a început să plângă. Am privit în jos la fata cea albă. Se
simţea uşurată şi va fi salvată de cei care mă urmăreau pe mine. Cu
tânărul în spatele meu, am dat pinteni calului şi m-am îndepărtat în
galop.
Ultima imagine din visul meu era o imagine obiectivă a mea
însămi, cu părul fluturând în vânt, galopând înspre vest, cu tânărul
care mă ţinea de mijloc. Urmându-ne în depărtare, am văzut sol­
daţi în armuri. Soldatul din faţa lor purta o cruce, pe care o ţinea
drept în sus, în timp ce galopa pe urmele mele. .

36
 Camino. O călătorie a Spiritului.

Capitolul 5

A doua zi dimineaţa, A n n a şi cu mine ne-am Îndreptat spre

Zubiri. Prin ploaia care cădea, înaintam cu greu prin noroi, aco­
perite de ponchos impermeabile, arătând ca nişte vrăjitoare gârbo­
vite şi cocoşate. Eu aveam un poncho galben. Anna, unul roşu. Un
câine collie, cu părul lung din care curgeau stropi strălucitori de
apă, s-a oprit şi ne-a privit fix, ca şi cum n-ar mai fi văzut niciodată
astfel de apariţii.
îmi plăcea sentimentul de a avea deasupra mea o casă im­
permeabilă mobilă. Eram un pelerin care merge încet, dar care
ajunge unde trebuie - o broscuţă ţestoasă călătoare.
Am străbătut câmpuri cu vaci tăcute, turme de oi, porci şi
cai. Toate stăteau îmbibate de apă, ca într-o transă, nemişcate, fără
să ne ia în seamă, ca şi cum s-ar fi aflat într-un paradis sigur - şti­
ind că, pe timpul ploii, toate animalele <de pradă se găseau în pro­
pria lor transă umedă, dată de Dumnezeu. Era modul în care natu­
ra oferea un răgaz de pace tuturor tulburărilor potenţiale. Anim a­
lele păreau să se afle într-o armonie invizibilă şi nutreau respect
faţă de deosebirile dintre ele.
Simţeam cum mersul pe jos îmi întindea şira spinării, în
timp ce rucsacul îmi masa rinichii. Nici nu mai eram conştientă de
băşica mea. Poate chiar dispăruse. Am observat un băţ de-a lungul
drumului şi l-am ridicat. îm i amintea de bastonul pe care-1 folosise
m am a la bătrâneţe. M-am oprit să m ă închei la şireturi şi mi-am
continuat drumul fără băţ. Poate că nu trebuia să mă însoţească.
Nici un alt băţ nu mi-a mai vorbit. Apoi, după câteva mile de mers,
am văzut un altul. Era strâmb şi se încovoia în interior ca o semi­
lună. L-am cules de pe jos. Era bun să te sprijini pe el, chiar dacă
sem ăna cu toiagul aruncat de o babă. L-am întrebat dacă vrea să

37
 Shirley M acLaine
meargă cu mine ... da. L-am curăţat puţin de coaja desprinsă şi
rn-am împrietenit cu el. Voiam să merg împreună cu acest băţ şi nu
doream să-l pierd. M -am hotărât să-l iau acasă cu mine, dacă vom
ajunge împreună la capătul drumului.
Durerea din picioare s-a mai domolit, după ce m-am spriji­
nit pe noul meu prieten. Aveam şi un nou ghid care cântărea un ki­
logram şi pe care îl simţeam în rucsac.
Era oare suferinţa necesară pentru iluminare? Nu, m-am
gândit eu, ăsta era vechiul mod de a privi viaţa. Insistenţa religi­
oasă asupra necesităţii suferinţei nu-şi mai găsea locul în vremurile
m odem e ... şi nici suferinţa propovăduită de credinţa creştină, isla­
mică sau hindusă nu mai era de actualitate.
M-am gândit la glumele pe care le auzisem despre ascetul
hindus care a ajuns, în final, la porţile raiului. înainte de a fi lăsat
înăuntru, i s-a dat un text străvechi pe care să-l studieze. El a înţe­
les textul, până când a ajuns la un paragraf care l-a tăcut să plângă.
Dumnezeu l-a întrebat de ce plânge. Bătrânul l-a privit şi a spus:
„Dar aici spune: ,celebrează’ şi nu ,celibat’*.
Nu, voi continua să sărbătoresc ceea ce este posibil, înţele­
gând că convingerile mele îmi vor crea realitatea - indiferent de
ceea ce ieşise la iveală, pe măsură ce istoria umană era în plină des­
făşurare. Da, eram simplistă şi plină de o minunare plină de can­
doare. Nu voiam să cedez în faţa cinismului şi nu doream să-mi
pierd sentimentul de optimism copilăresc. Totuşi, aveam nevoie să
ştiu ce mă facea să fiu aşa cum sunt. Ce anume mă făcea să fiu sig­
ură că ceea însemna cunoaşterea sufletului meu era mai reală decât
cunoaşterea minţii mele?
în timp ce mergeam, priveam înjur. Coastele munţilor erau
mistice, posedând comori de experienţă care se aflau acolo, pentru
ca noi să le auzim - dacă am vrea doar să ne deschidem către ele.
începeam să alunec în noroi, în timp ce mă aplecam înainte,
sprijinindu-mă pe noul meu prieten. El m ă menţinea totuşi în echi­
libru, deşi îmi producea o crampă în umărul drept. Am mutat băţul
în mâna stângă. Nu deţineam controlul în aceeaşi măsură, dar era

* jo c de cuvinte: celebrate = a sărbători, a se bucura de; celibate = celibat. N.T.

38
 Camino. O călătorie a Spiritului.
bine să învăţ să depind de mâna stângă tot atât de mult ca de dreap­
ta - pentru că, în definitiv, era conectată la partea dreaptă, femi­
nină, a creierului. Pentru a fi centrat, era nevoie de echilibru.
Pădurea era înţesată de gălbenele care tremurau uşor. Ve­
derea lor mi-a amintit că nu mai văzusem de ore întregi o săgeată
galbenă. Fusesem prea cufundată în gândurile mele. O apucasem
oare pe un drum greşit? M-am uitat împrejur după Anna. Nu era
nicăieri. Ploaia mă împiedica să văd în urmă. Oh, Doamne, m-am
rătăcit, mi-am zis eu. Şi aşa şi era. M-am trezit pe marginea unei
prăpăstii noroioase. Mi-am amintit că auzisem că mulţi pelerini
aveau accidente pe Camino şi erau adesea obligaţi să rămână în
refugios săptămâni întregi, până ce se vindecau. Foarte puţini m u­
riseră, dar se întâmplase şi aşa ceva.
M -am oprit. Eram înconjurată de o mare de noroi. In regulă.
Asta este polaritatea, mă gândeam. Cu o clipă înainte mă plimbam
în paradis - pentru ca, în următoarea, să mă aflu oarecum în pani­
că, pentru că mă rătăcisem, eram fără prietena mea şi într-un real
pericol de a cădea. A m făcut un pas. Noroiul era la fel de alunecos
ca gheaţa. Apoi, mi-am dat seama că ceva m ă proteja. Nu eram
prea sigură ce este. Când am încercat să-l afund în noroiul gros, bă­
ţul meu a părut să dea înapoi. Pământul însuşi părea să aibă o inte­
ligenţă care m ă avertiza că e pericol de alunecare.
îmi întindea oare Mama Pământ o mână de ajutor?
M i-am amintit de o plimbare în munţii din California. Nu
m i-am dat seama că soarele va apune atât de repede şi m-am po­
menit coborând în întuneric. Numai că nu era întuneric. Pământul
însuşi radia o strălucire care era suficientă pentru a lumina drumul.
Fusesem foarte surprinsă şi, când i-am povestit unei prietene indi­
ene, ea a spus: „Cum, nu ştiai?” Am simţit că sunt proastă şi că nu
ştiu nimic despre miracolele naturii.
Acum, M am a Pământ avea din nou grijă de mine. Oare de
ce o distrugeam, dovedind că nu luăm câtuşi de puţin în conside­
rare cât de mult suntem unul parte din celălalt?
Foarte subtil, am simţit din nou prezenţa îngerului meu.
Ariei este cu mine, mă gândeam.
„Simte ce înseamnă să fii singură”, îl auzeam spunându-mi
39
 Shirley MacLaine
în cap „să fii lipsită de aşa-zisa siguranţă, să fii una cu natura, să fii
numai tu cu tine însăţi.” Apoi a plecat.
Am respirat adânc şi am început să o iau înapoi pe urma pa­
şilor mei, sigură acum că trecusem pe lângă săgeata galbenă.
Trebuie să fiu atentă când merg, mă gândeam, privind îna­
poi după fiecare metru, ca să găsesc săgeata galbenă. Trebuie să
găsesc o cale de mijloc în a simţi, rămânând echilibrată şi conşti­
entă, dar permiţând şi altor dimensiuni să mă ghideze.
Am făcut drumul înapoi, prin ploaie şi noroi, printre m es­
teceni, prin pădurea deasă, în susul şi în josul colinelor, depinzând
în totalitate de băţul meu şi de mesajele pe care acesta le prim ea de
la pământ. Vântul s-a stârnit, aruncând asupra mea rafale de ploaie.
M -am gândit la confortul din refugio. Oameni sforăind, ferestre ca­
re zăngăneau. Am auzit maşini nu departe pe drum şi mi-am amin­
tit că auzisem şi înainte acel sunet de motor.
Am coborât un munte de bolovani ascuţiţi. Mulţi dintre ei
s-au rostogolit după mine în m atca râului de dedesubt - lăsân-
du-mă, din fericire, neatinsă.
Oare Charlemagne şi Francisc de Assisi au trecut pe aici cu
cete de soldaţi şi mulţimi de credincioşi? La ce se gândeau ei? Ce
i-a determinat să o facă? Ce m ă determina pe muie să o fac? De ce
eram aici? Acum mergeam înapoi, pe urmele paşilor mei. Care era
sensul? Să m ă întorc acolo de unde am plecat, dar cu un alt fel de
a vedea lucrurile? Am privit în sus, înainte. Anna era în faţa mea,
în poncho-ul ei roşu şiroind de ploaie. Mi-a făcut semn cu mâna.
- Aici, a strigat ea. Aici este săgeata galbenă. Am înaintat
către ea cu greutate, plină de noroi până la gambe.
- Un glumeţ a pus săgeata în sens invers, a spus ea. Camino
te obligă să determini ce e adevărat şi ce e un truc al oamenilor. La
fel ca şi viaţa, nu-i aşa? A chicotit. Eu am intrat direct în grajdul
unui om, a spus ea. M -a atacat un câine. M i-am pierdut cumpătul
şi am strigat la el. A plecat.
Ce-aş face eu dacă m-ar ataca un câine, m ă întrebam. Avu­
sesem mereu câini în viaţa m ea şi credeam că îi înţeleg. Dar dacă
nu era aşa?
Anna a spus că dacă un câine ar ataca-o vreodată cu vio-
40
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
lenţă, ea s-ar opri şi s-ar ruga. M-am întrebat dacă eu aş avea pre­
zenţa de spirit şi stăpânirea de sine ca să fac acelaşi lucru.
Auzisem despre câinii de pe Camino, din ceea ce citisem
despre el în cărţi - în special într-o carte scrisă de un bărbat care
fusese atacat de o haită de câini, condusă de un câine negru deose­
bit de rău. Scria ca şi cum însăşi viaţa lui fusese în joc. S-a întâm ­
plat în satul părăsit Foncebadon, care se afla înainte, ia distanţă de
aproximativ două săptămâni de mers pe jos, din locul în care mă
aflam acum. Câinii din Foncebadon reprezentau singurul motiv
real de frică, atunci când m-am hotărât să parcurg Camino. Eram
efectiv îngrozită ... o să m ă gândesc la asta mai târziu.
După ce ne-am odihnit o jum ătate de oră, Anna şi cu mine
ne-am continuat drumul. Ce m-aş face fără compania ei, fară cine­
va care făcuse deja acest lucru, care fusese aici înainte, fără cineva
care vorbea spaniola şi în care puteam avea încredere?
Am urm at săgeata galbenă corectă şi am urcat printre pini,
fagi şi stejari. înainte de a traversa din nou drumul principal, am
văzut o cărare pietruită, cunoscută sub numele de Paşii lui Roland,
după legendarul cavaler care făcuse popas aici. Cărarea ducea la
fostul Venta del Puerto (Hanul Trecătoarei), care acum era un staul
de vite. Timpul nu respectă istoria. Depinde de oameni să scoată la
iveală trecutul.
Am trecut pe lângă un pod care ducea la Zubiri - şi apoi, pe
lângă o fântână din apropierea unei biserici vechi. Ne-am oprit şi
ne-am umplut sticlele cu apă curată de fântână. Ce limpede, ce de­
licioasă era. M -am aşezat lângă fântână şi m i-am ridicat picioarele,
ajungând la concluzia că în viaţă nu aveam nevoie cu adevărat de­
cât de o încălţăminte bună, un băţ loial şi apă curată.
* * *

Câteva ore mai târziu, am ajuns într-un sat şi am intrat în-

tr-un bar plin de oameni şi de fum. Bărbaţii strigau şi vociferau,
privind un concurs de biciclete pe ecranul unui mic televizor. Când
am intrat, ei s-au întors către noi şi au aplaudat.
M ai aveam de mers cinci mile, înainte de a ajunge la refu-

41
 Shirley MacLaine
gio din Zubiri. Oare puteam ajunge acolo, înainte de a se întuneca?
Mi-am amintit de lumina Pământului din munţii Californiei şi, pe
când ne chinuiam să înaintăm, m-am oprit să privesc o movilită de
bălegar plină de gândaci care mâncau. Toţi erau în acelaşi loc,
chiar dacă mai erau şi alte grămezi de bălegar. De ce nu se împrăş­
tiau? Erau parcă la fel ca cei pe care îi lăsasem în urmă în bar, sau
ca oamenii care se adună în jurul bazinului din Florida, chiar dacă
afară au o plajă întinsă la dispoziţie.
Am mai urcat şi coborât încă doi munţi. Ploaia se oprise.
Când am ajuns la Zubiri, nu era nici un refugio. Fusese desfiinţat
după ce fusese Anna acolo - iar vechea şcoală, folosită acum pen­
tru pelerini, era plină. Nici o cameră liberă la han, ca să zic aşa.
Era întuneric acum. Ca să ajungem în următorul sat, trebuia
să mergem de-a lungul drumului, încă cinci mile.
Farurile maşinilor ne luminau drumul, în timp ce simţeam
pe lângă noi forţa vântului. Deseori ne claxonau şi ne îmbărbătau,
strigând pe geam: „Ultreya.
- Ce înseamnă asta?, am întrebat-o pe Anna.
- înseamnă să mergi înainte cu curaj, a răspuns ea.
 Camino. O călătorie a Spiritului.

Capitolul 6

La 10 seara, am ajuns, în sfârşit, în Larrasoana. Din zori,

parcurseserăm pe jos, prin noroi şi ploaie, douăzeci şi cinci de kilo­
metri - mai mult de cincisprezece mile.
Toţi din barăci dormeau - zgomotele de sforăit şi respiraţie
greoaie răsunând în întuneric. Am găsit duşul cu apă rece, m-arn
dezbrăcat, m-am uitat în jos şi am văzut că aveam o zgârietură des­
chisă pe partea interioară a coapsei stângi. Anna avea nişte unguent
cu vitamina A şi D, cu care m-am dat. Credeam că adusesem tot ce
aveam nevoie. Nu exista nici un cap de duş, numai o gaură prin
care curgea apa. M i-am spălat părul şi l-am uscat cât am putut de
bine cu prosopelul meu, care era deja ud de la ştersul pe corp.
M-am auzit gemând - şi apoi am început să râd. Asta a facut-o şi
pe Anna să râdă. Totul era atât de dureros de absurd.
Eram moarte de foame şi am intrat în „camera de luat masa”
din spatele refugio-ului. Bărbaţii fumau şi râdeau. Cineva ne-a ser­
vit cu o supă groasă şi unsuroasă, cu bucăţi de came de pui plutind
deasupra. Am râs din nou. De aceea eram constipate. Nu mânca-
serăm toată ziua decât prune, dar nu servise la nimic. Iar am râs.
Ne-am întors înapoi la baracă, ne-am desfăcut sacii de dormit, i-am
aşezat pe două paturi mai joase, mi-am pus dopurile în urechi şi am
adormit.
* * *

A doua zi la şase dimineaţa, mi-am spălat o pereche de

şosete şi o pereche de chiloţi cu apa rece de la duş şi le-am atârnat
de rucsac ca să se usuce în timp ce mergeam. Am folosit peria de
lo alcla ca ;.i im nirăl ghetele. Intrasem deja într-un ritm temporal,”
***1111>ii m i .nuia un m h . i i i i :;a irosesc nici un minut pe care l-aş fi
11
 Shirley M acLaine
putut petrece mergând şi îndeplinindu-mi scopul de a ajunge la
capătul drumului.
Pe cărarea către Pamplona am început să merg mai repede
decât Anna. Era ritmul meu natural. Erau mulţi alţi pelerini care
mergeau mai repede ca mine.
Am trecut pe lângă sate cu biserici medievale care erau şi
fuseseră, secole de-a rândul, centre importante în vieţile oamenilor.
Erau impunătoare şi bogat ornamentate - şi vibrau pline de se­
cretele trecutului pe care le puteam simţi prin pereţi.
Se spune că, în aceste locuri, Charlemagne, împreună cu do­
uăzeci de mii de creştini, se bătuseră cu cinzeci de mii de mauri Sa-
raceni. Aceştia stătuseră ascunşi zile întregi, înainte de a-i prinde
în ambuscadă pe creştinii lui Charlemagne. Douăzeci de mii de oa­
meni au murit în câteva ore de bătălie, luptând ca să dovedească al
cui Dumnezeu era Dumnezeul cel adevărat.
Dorinţa lui Charlemagne era să unifice întreaga Europă sub
flamura creştinătăţii, iar maurii voiau să moară sub sabia lui Allah.
Nimic sub soare nu se schimbase prea mult. Camino fusese
scena pelerinajului m ilitar al lui Charlemagne. Mă întrebam ce ar
fi gândit lisus despre nobilul rege şi lider creştin. Camino, pe care
cei dintâi sfinţi creştini îl traversaseră, devenise un drum al luptei
şi morţii. Şi totuşi, el era numit „calea” - pentru că oricine îl par­
curgea, îşi descoperea relaţia pe care o avea cu trupul, cu răbdarea,
cu hrana şi cu picioarele şi cu orientarea faţă de distanţă şi de Dum­
nezeu. Poate că imboldul ultreya ar trebui inversat. Poate că ar tre­
bui să mergem înapoi cu curaj - ca să înţelegem de unde venim cu
adevărat şi cine suntem.
Avusesem vise şi, desigur, sentimentul unor amintiri din tre­
cutul a diferite timpuri şi locuri. Nu puteam fi sigură ce însemnau
ele. Ştiu doar că am simţit întotdeauna o nostalgie extraordinară la
gândul că experienţa de viaţă e mai mult decât credem noi că este
acum. Nu-mi place să folosesc termenul reîncarnare, pentru că es­
te atât de încărcat de prejudecată religioasă şi de un anumit gen de
percepţie.
Nici măcar nu sunt sigură că o experienţă trecută s-a întâm­
plat în „trecut”. începeam să devin din ce în ce mai conştientă de
44
 C am iiw . O călătorie a Spiritului.
ceea ce susţinuse mereu Einstein, că nu există câtuşi de puţin timp
liniar; noi suntem cei care l-a inventat. In ceea ce mă priveşte, aş
putea simţi lucruri ce s-ar fi putut întâm pla în „trecut” , dar care
erau vii acum - ca şi cum ar exista un timp paralel, în care diferite
evenimente au loc toate deodată. De ce nu ar avea loc întregul timp
în acelaşi timp? De ce nu am fi, absolut fiecare dintre noi, recipi­
ente ale experienţei în totalitatea ei - asupra căreia alegem, pur şi
simplu, să ne concentrăm atenţia ori de câte ori dorim?
La vârsta de şapte ani, îmi amintesc că stăteam în picioare
pe o bucată de pământ din Jamestown, Virginia, fiind absolut sigu­
ră că mai stătusem acolo cu sute de ani înainte. Vântul îmi mângâia
faţa, ca şi cum mi-ar fi adus în vizită acea amintire. Numai că nu
era cu adevărat o amintire. Totul mi se întâmpla mie însămi, la
vârsta de şapte ani - ca o revenire la ceva ce a mai fost.
Astfel de „amintiri”, sau reveniri la situaţii pe care le mai
trăisem o dată, mi se întâmplaseră în multe locuri din lume. întot­
deauna m-am întrebat dacă plăcerea m ea de a călători nu fusese
doar o dorinţă de a m ă întoarce din nou acasă - într-un alt loc şi în-
tr-un alt timp.
în India, ştiusem unde se aflau temple şi străduţe dosnice. în
Rusia, mi-au dat lacrimile când am privit alfabetul rusesc, pe care
ştiam că, odată, îl înţelesesem, dar pe care acum nu-1 puteam citi.
în Japonia, am ştiut că fusesem o gheişă. Şi aşa mai departe. Mă
întorceam, oare, la experienţele pe care le avusesem deja în pro­
priile mele călătorii prin timp? Sau era posibil să apăs pe un între­
rupător al timpului şi, printr-un clic, să intru acum într-unul dintre
acele timpuri şi locuri?
îmi amintesc că am avut o imagine a acestui lucru, care era
simplă şi uşor de explicat. Dacă aş sta în faţa unei oglinzi şi mi-aş
privi cu atenţie trupul, iar acel trup ar conţine întreaga m ea experi­
enţă, atunci aş fi în posesia totalităţii experienţei mele la acel mo­
ment. Dacă m-aş concentra, să spunem, asupra unuia dintre dege­
tele m ele - şi numai asupra unuia dintre ele - atunci, acel deget ar
deveni totalitatea atenţiei mele, pentru momentul în care mă con­
centrez. Acel deget, de fapt, ar deveni o singură experienţă, dar asta
nu ar nega faptul că restul experienţelor mele există simultan în
45
 Shirley MacLaine
totalitatea trupului meu. Asta ar însemna că toate experienţele au
loc simultan, deşi eu mă concentrez numai asupra uneia dintre ele.
Pentru mine, asta nu era o problemă de percepţie. Eu nu
eram închisă într-o realitate liniară. Realitatea mea cuprindea totul
- simultan. De aceea, în funcţie de starea m ea de spirit sau de do­
rinţa de aventură, eu mă puteam cufunda în realităţi simultane, ori
de câte ori m ă acordam la ele. Uneori simţeam că nu am controlul
pentru a-mi reactiva atenţia. Aveam sentimentul că nu-mi pot con­
trola visele - dar, atunci când am analizat starea de vis, am realizat
că, la un anume nivel, trebuie că totuşi controlam într-un fel ceea
ce visam. Cu alte cuvinte, subconştientul meu era manipulat de su-
praconştient, pentru a-mi oferi mai multe indicii cu privire la cine
sunt. Conştiinţa mea mai înaltă era conectată la Dumnezeu (sursa,
creaţia) şi exista pentru a-mi aminti mie (conştientului şi subcon­
ştientului meu) că şi eu eram o totalitate a experienţei care este
conectată la Dumnezeu.
Apoi, m-am pom enit pe Camino, în Spania, unde se petre­
cuseră atâtea crime, în num ele legăturii omenirii cu Dumnezeu.
De ce aici?
întotdeauna îmi plăcuseră filmele de epocă. Era ceva în ele
ce-mi părea familiar şi la care îmi plăcea să privesc: vestimentaţia,
moravurile, modul de viaţă. Tot ceea ce avea de-a face cu trecutul
constituia pentru mine un spectacol, atât emoţional cât şi familiar
- deşi n-am crezut niciodată că aş putea interpreta cu succes un
personaj din trecutul îndepărtat, dat fiind că mă consideram a fi
prea modernă. Era ca şi cum aş fi ştiut că nu mă puteam întoarce
din nou acolo, nici chiar interpretând un rol, pentru că-mi amin­
team cum fusese de fapt şi nu voiam să m inimalizez realitatea,
înveşmântând-o într-o im agine Hollywoodiană.
Nutream aceeaşi fascinaţie faţă de viitorul şi de prezentul
altor lumi locuite de fiinţe care îmi erau, de asemenea, familiare.
Aşadar, pentru mine, trecutul şi viitorul erau parte din mine
- acum. Nu era nimic bizar sau absurd în a cunoaşte demarcaţiile
timpului, aşa cum le înţelegeam eu a fi. Ele erau, pur şi simplu,
precum natura sau cerul. Cu alte cuvinte, simţeam că timpul există
în mine - mai degrabă decât că eu exist în timp.
46
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
In timp ce mergeam pe Camino, m-am întrebat de ce ajunse­
sem să fac asta. Mergeam eu, de fapt, înapoi, într-un timp care
exista deja in mine? Da, m-am gândit, am mai fost cândva aici.
Propria m ea imagine ca fiind fata din vis, cu pielea de cu­
loarea cafelei cu lapte şi păr negru, mi-a venit iar în minte. Cu fie­
care pas, devenea mai clară. Fata galopa pe un cal, de-a lungul
acestui drum. Era liberă, dar fugea totuşi de ceva care o urmarea.
Nu voia să fie văzută, până când aceasta nu era decizia ei. In zilele
astea, aveam extrem de multe sentimente de acest gen. îmi plăcuse
să fiu o stea de cinema celebră, chiar şi atunci când trebuia să fac
faţă cerinţelor profesionale de publicitate. Dar inventasem multe
căi de evadare pentru a păcăli presa, paparazzi indiscreţi, sau pe
oricine care îmi invada viaţa intimă. Părea că-mi afişez viaţa ca pe
o carte deschisă, cu sinceritate maximă şi expunând cărţile mele -
dar erau atât de multe lucruri pe care le ascunsesem cu şiretenie.
Chiar şi în călătoriile mele, fusesem foarte pricepută în a
evita situaţii periculoase - scăpând de o lovitură de stat în Buthan,
evitând autorităţile comuniste în Uniunea Sovietică, locuind cu
Masaii în estul Africii, protejându-mă în Anzii peruvieni - şi aşa
mai departe. Viaţa mea fusese, într-adevăr, un exerciţiu de învăţare
în vederea evoluţiei.
Aceste gânduri mi se învălmăşeau în minte, în timp ce mer­
geam. învăţasem oare tehnicile de evadare şi supravieţuire, de la
fata cu părul negru?
Pe măsură ce mergeam, simţeam cum energia drumului îmi
vorbea. Fata cu părul negru îmi era mai clară în faţa ochilor. Era
m aură şi avea darul de a vindeca cu mâinile. Ea parcurgea Camino
călare şi se îngrijea de bolnavi. Apoi, am văzut-o alături de un sul­
tan uriaş. I se spunea Uriaşul Maur. Ea a fost chemată la el. Puteam
simţi scena. M -am contopit cu ea, până ce am devenit una; eu eram
fata m aură şi mă aflam într-un palat maur. Nu puteam distinge de­
taliile. M -am concentrat mai mult asupra sentimentelor. Maurul
m ă chemase ca să-l lecuiesc de impotenţă. Avea multe curtezane şi
nu le putea satisface. Mi s-a poruncit să-l vindec. îmi aminteam
cum l-am privit în ochi. Era ca şi cum ochii mei erau ai lui -negri
ca smoala, dar strălucind de emoţie. M -am simţit pătrunzând în
47
 Shirley M acLaine
acei ochi şi rămânând mult timp nemişcată. S-a relaxat. Apoi,
mi-am pus mâinile pe umerii lui. El nici n-a clipit. Mi-am folosit
darul şi, cu mâinile, i-am atins pielea de pe tot trupul. Paznicii lui
ne priveau. M i-am cufundat mâinile într-un butoiaş din piele de
animal. Am rămas cu ochii fixaţi unul asupra celuilalt. El era dor­
nic să înţeleagă. A cedat sub vibraţia atingerii mele şi curând s-a
excitat. Paznicii au plecat, în timp ce eu am dus vindecarea până la
capăt. Uriaşul M aur a suspinat, era recunoscător şi s-a culcat satis­
făcut. M-am întins alături de el.
După câteva ore, s-a sculat. A spus că dorea să rămân cu el.
Am refuzat, argumentând că destinul meu era pe Camino, întrucât
eram vindecătoare. El s-a înfuriat, şi-a chemat paznicii şi i-a pus să
mă azvârle în închisoare, unde m-am trezit printre femei creştine.
Erau palide şi moarte de foame şi se văitau pline de ură faţă de
musulmanii care le luaseră în captivitate. Toate acestea le-am văzut
în timp ce mergeam. Eram într-un fel de stare de meditaţie, ca şi
cum aş fi fost somnambulă. Amintirea a încetat brusc. Eram uluită.
Apoi, m-am gândit la lumea de astăzi. M-am gândit la Bos­
nia şi Iugoslavia şi la creştinii confruntaţi cu ura musulmanilor.
M-am gândit la Iraq şi la Saddam Hussein, la fanaticii din Iran - şi
la prăpastia creată de vechea ură dintre musulmani şi creştini.
M -am gândit la ura m ocnită dintre arabi şi evrei în Orientul M ijlo­
ciu şi la naşterea monoteismului în timpul celor patruzeci de zile în
care evreii au rătăcit prin deşert, îm preună cu Moise. Şi m-am
întrebat dacă, după ce monoteismul luase fiinţă ca realitate teolo­
gică, auzise oare şi M ahom ed aceeaşi Voce pe care o auzise şi M oi­
se? De ce credea fiecare că Dumnezeul lui era singurul Dum ­
nezeu? Şi, mai interesant decât toate astea, era pentru mine rolul pe
care impulsul sexual, bogăţia şi agresiunea îl jucaseră în analele is­
toriei umane. Intr-un fel, identificarea cu sexualitatea era legată de
Dumnezeu. De ce?
Un camion cu buşteni aproape că m i-a agăţat rucsacul, în
timp ce mergeam de-a lungul unei şosele aglomerate, trăind simul­
tan două realităţi. Camino era, în acelaşi timp antic, şi modem.
Actualii ingineri păreau să ştie că energia Camino-ului oferea cel
mai bun loc pentru construirea unui drum. Sfinţii şi soldaţii con-
48
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
stituiau cele două extreme ale celor care au experimentat „calea” .
Oare „calea de mijloc” era posibilă în lumea asta? Fiecare dintre
noi părea să aibă puncte de vedere extreme, într-un fel sau altul -
şi, întotdeauna, extremele erau în conflict. Era oare acesta modul
în care „învăţăm” să respectăm absolut toate punctele de vedere?
în continuare nu mâneam nimic altceva decât prune uscate
şi vitamina C, pe care o dizolvasem în sticla de apă. Anna trăia cu
coca cola şi ţigări. Amândouă mergeam înainte. Nu i-am spus nici­
odată ce-mi trecea prin cap.
Când am ajuns la Pamplona, am găsit un refugio în subsolul
unei biserici.
în noaptea aceea, am avut coşmaruri. Cădeam de pe munţi,
înecându-m ă în pâraie şi râuri, alunecând şi prăbuşindu-mă pe
stânci. Eram rănită şi singură, tem ându-mă că nu m ă va găsi ni­
meni ca să m ă ajute.
Visam prezentul, sau trecutul?
Când m-am trezit, am găsit-o pe Anna stând pe patul ei şi
împachetând. Ştiam că urma să m ă părăsească.
-A ra tă cu degetul spre mine, a spus ea. Prefa-te că m ă acuzi
de ceva.
Am arătat cu degetul spre ea.
- Vezi, acum ai trei degete, toate îndreptate spre tine?
- Da, am răspuns.
- Deci, atunci când judecăm pe cineva, ne judecăm , cu ade­
vărat, pe noi înşine. Nu există nici o deosebire.
- Pleci azi, nu-i aşa?, am întrebat.
- Da, a răspuns ea. De acum încolo, trebuie să fii singură.
Ăsta e tot rostul Camino-ului.
Eram gata să plâng. M i-am amintim cum m-am simţit când
am plecat de acasă, la şaisprezece ani. M -am gândit cum trebuie sâ
se fi simţit fiica mea, când a fost urcată în tren cu destinaţia şcoala
cu internat. încercarea ei de a-şi controla, cu atâta curaj, emoţiile
m -a făcut să-mi curgă lacrimi, în timp ce îi făceam semn cu mâna.
Acum eram lăsată şi eu singură, într-o ţară străină, cu o lim­
bă străină. Dar poate că nu era chiar atât de ciudat. Poate că eu
eram aici pentru a găsi acel adevăr.
49
 Shirley MacLaine
Aveam sentimentul că, dacă nu voi cunoaşte mai profund
ceea ce se petrecuse înainte, aş fi falsă şi ipocrită, purtând în con­
tinuare o m ască ce m ă orbea şi mă dezorienta.
- Camino îţi va arăta trecutul şi viitorul, până când vei în­
ţelege cine eşti acum, a spus Anna. N u vei întâlni nimic care să te
abată din drum, atunci când vei merge singură zece ore pe zi. Fii
conştientă şi atentă - contemplă şi meditează. Am să păstrez legă­
tura cu tine.
Nu puteam vorbi. Nu voiam să arăt frica pe care o aveam fa­
ţă de propriile mele neputinţe. Ce-aş face dacă nu va fi nimeni care
să m ă ajute? Şi ce-aş face dacă oamenii m -ar recunoaşte şi ar
deveni prea serviabili?
Anna şi-a legat rucsacul în jurul mijlocului, m-a îmbrăţişat,
a ieşit din subsol şi dusă a fost.

50
 Camino. O călătorie a Spiritului.

Capitolul 7

M i-am înghiţit lacrimile şi mi-am adunat repede lucrurile,

mi-am pus rucsacul şi am urcat câteva scări, ca să ies pe străzile
Pamplonei.
Am mers singură o vreme, fără să ştiu dacă mergeam în di­
recţia cea bună. Spre vest, m ă gândeam. A r trebui să merg spre
vest. Oamenii mergeau grăbiţi prin oraş, preocupaţi de slujbele şi
vieţile lor. Eu nu făceam parte dintre ei, eram în afara lor; eram un
pelerin care nu ştia nimic despre lumea din jurul lui. M ă simţeam
izolată şi paralizată. Era mai rău decât dacă m-aş fi aflat în singu­
rătatea câmpului - pentru că aici, în oraş, eram conştientă de per­
soana mea.
Eram obişnuită să am o identitate şi un rol de îndeplinit în-
tr-un oraş. în pacea de la ţară, m ă puteam contopi cu natura - chiar
dacă nu aveam unde să m ă duc.
Am mers o vreme, nefiind nici măcar conştientă că mă m iş­
căm. Care era scopul m eu chiar acum, în acest moment? Era să gă­
sesc o săgeată galbenă? Apoi, în faţa mea, am zărit trei femei. Pur­
tau rucsacuri din care atârnau cochilii de scoici. Ştiam că şi ele sunt
pelerini. M i-am revenit şi am încercat să le ajung din urmă. Vor­
beau repede în spaniolă. Le-am urm at o vreme. Şi ele traversau
Pamplona, căutând o săgeată galbenă. Brusc, s-au oprit. O găsise­
ră. Ducea înspre ieşirea din oraş. Ştiam că, pentru moment, sunt pe
drumul cel bun. M -am simţit mai bine. Femeile şi-au continuat
drumul, iar eu m-am îndreptat către o cabină telefonică. Mi-am
privit imaginea în vitrina unui magazin. Arătam jalnic.
D upă ce am bâjbâit mult, neştiind cum să dau un telefon in­
ternaţional de la o cabină din stradă, am reuşit să o sun pe Kath-
Icen în Londra.

51
 Shirley MacLaine
Când a răspuns, i-am spus ce simţeam ... un soi de curaj trist
şi umil. M i-a spus că şi ea se simţea la fel. „Acum îmi scot din de­
get inelul lui Ken”, a spus. Parcurge Camino-ul pentru mine. Eu
părăsesc în curând această viaţă, iar tu îţi găseşti una nouă. Voi
merge alături de tine” . Vocea ei a început să tremure şi a închis în­
cet telefonul. Am pus receptorul în furcă şi am rămas ascultând su­
netele traficului. Apoi m -am privit în vitrinele magazinelor şi
mi-am continuat drumul către următorul oraş, ascultând sunetul
clopotelor de biserică.
Am trecut pe lângă catedrala din inima străvechiului cartier
Navarreria. Era un loc tradiţional de cult al pelerinilor ce parcur­
geau Camino, impresionant prin numeroasele lui capele şi muzee
ce conţineau opere de artă din catedrală şi de la alte biserici din
regiune, inclusiv sculpturi şi manuscrise. Pe pământul pe care căl­
cam avuseseră ioc bătălii sângeroase, în memoria cărora se ridica­
seră numeroase biserici, ca aduceri aminte ale violentului trecut
medieval al Pamplonei. Biserica Santo Domingo era decorată cu
cochilii de scoici, iar o statuie a Sfântului Iacov privea din vârful
înaltului altar.
A m urmat săgeţile galbene până la periferia Pamplonei, vor-
bindu-i bastonului meu, cu voce tare, despre istoria acestui pământ
scăldat în sânge, pe tot parcursul Evului Mediu. Am decis că băţul
m eu era de genul masculin şi va şti să traverseze Spania singur.
Ajunsă înapoi în câmp, priveam încontinuu în jos, ca să nu
pierd din vedere săgeţile galbene. Erau multe ţigări aruncate îm ­
preună cu pungi de plastic, ziare, cartoane şi prezervative. Cum pu­
teau oare oamenii să umple de gunoaie un asemenea păm ânt sa­
cru? Oare mi-aş arunca şi eu lucrurile, mai târziu, dacă rucsacul
meu ar deveni prea greu?
Un camion cu gunoi a trecut pe lângă mine. M i-am amintit
de călătoria m ea în „oraşul gunoaielor” din Egipt. Oamenii trăiau
într-un loc unde erau depozitate gunoaiele. Prietenii mei occiden­
tali fuseseră oripilaţi. Am remarcat un calm resemnat în ochii locu­
itorilor care nu aveau nimic al lor. Am mers un timp, gândindu-mă
la povara posesiunilor materiale şi la nevoia de a te identifica cu
ceea ce posezi. A şti că supravieţuirea şi, probabil, evoluţia m ea de-
52
 Camino. O călătorie a Spiritului.
pindeau de a nu poseda decât ceea ce aveam nevoie, îmi dădea un
sentiment de libertate. Asta era totuşi întrebarea - de cât de multe
lucruri avea nevoie o persoană? Mi-am amintit că auzisem o po­
veste, posibil apocrifa, despre insistenţa Maicii Tereza ca aparta­
mentul ultraelegant al unui hotel să fie golit de tot ce era în el, ope­
raţiune care a costat o sută de mii de dolari, astfel ca ea să poată sta
acolo în sărăcie. Ceva nu era în regulă aici.
Sprijinită pe băţul meu, m-am lipit cu spatele de un copac,
privind la satele şi cătunele din depărtare şi ascultând mugetul va­
cilor. Lanuri de secară se cuibăreau în văi ceţoase. începeam să am
încredere în pământ. Mi-am amintit că tatăl meu îmi spusese că
mama lui l-a învăţat cum să se apere şi că, odată, se dusese într-o
excursie cu banii puşi într-o centură legată în jurul mijlocului. Şi
eu făcusem acelaşi lucru, în caz că aveam nevoie de bani.
M -am rugat lui Ken să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru a
o face bine pe Kathleen. Aproape că-1 puteam auzi refuzând, pentru
că o voia cu el. M i-am amintit-o pe Kathleen povestindu-mi că el îi
spusese că dovada iubirii pe care i-o purta ar fi ca ea să meargă jos,
împreună cu el. Bănuiesc că asta includea şi să meargă sus, în rai.
O omidă uriaşă mi-a trecut peste picior. A m urmărit-o cum
îşi urm a propriul ei Camino, întrebându-mă când va deveni fluture.
Şoldul meu stâng era amorţit. Nu aveam nici o durere.
Aveam oare un nerv blocat?
Am auzit clopote de biserică şi sunetul lor m-a făcut să mă
gândesc la copilăria m ea în oraşul natal al tatălui meu, Front Royal,
Virginia, adăpostit în Shenandoah Valley. în familia noastră exis­
tau dispute pe idea dacă metodiştii sau baptiştii reprezentau adevă­
rata legătură cu Dumnezeu! Moduri limitate de a gândi erau din
belşug, pretutindeni.
Când am ajuns în refugio din Puente La Reina, am întâlnit
două fete irlandeze care fierbeau tăiţei şi câmaţi pe o maşină de
gătit pe care o purtau cu ele. M-au recunoscut şi mi-au spus că erau
inspirate de cărţile mele, după care au început să intoneze cântece
irlandeze şi să cânte la flaut, ca pentru a dispersa atmosfera spani­
olă din jur. Vorbeau fară întrerupere, ceea ce m ă deranja. îmi venea
să îndrept un deget spre ele, cu trei îndreptate spre mine.
53
 Shirley M acL aine
Aveau însă nişte voci minunate şi mi-am amintit de po­
vestea Annei despre un tânăr de pe Camino care avea o voce fru­
moasă, dar era prea timid ca să vorbească şi cu atât mai puţin să
cânte. La capătul Camino-ului, la biserică, fusese planificată o ma­
re sărbătorire, dar preotul nu reuşise să vină. Ceilalţi pelerini l-au
rugat pe tânăr să cânte. El a cântat atât de frumos, încât toţi au
plâns. Pelerinii care au călătorit cu el ştiau că tânărul se schimbase
datorită acestui pelerinaj.
Am început să observ că irlandezele şi ceilalţi din refugio se
refereau la mine ca la o actriţă renumită de la Hollywood. Eu vo­
iam să fiu tratată ca toată lumea, dar mi-a fost greu să-i fac să se
simtă prost, cerându-le asta. Anna spusese: „Arninteşte-ţi că tu nu
eşti la fel cu ceilalţi care merg pe Camino. Tu duci cu tine tot baga­
jul tău de celebritate. Fii pregătită pentru asta.”
Am petrecut un timp gândindu-mă la acel bagaj de celebri­
tate, care mă copleşea ori de câte ori oamenii mă recunoşteau cine
sunt. E adevărat că ei obişnuiau să-mi încredinţeze sentimentele
lor cele mai intime, pentru că, într-un fel sau altul, le dădeam în­
credere şi simţeau că se puteau baza pe mine. Dar rareori simţeam
că sunt ei înşişi. De obicei, ei îmi prezentau o versiune a lor pe care
doreau ca eu să o văd - inclusiv ceea ce gândeau ei despre mine.
Eu doream să cunosc mai mult decât secretele lor cele mai intime.
Voiam să cunosc acele aspecte pe care nu le pregăteau special pen­
tru mine. Fusesem o „celebritate” încă de când aveam douăzeci de
ani şi, în cea mai mare parte a timpului, avusesem de-a face cu oa­
meni care stabileau o legătură mai bună cu mine, decât cu ei înşişi
şi cu ceilalţi.
Oamenilor obişnuiţi nu le place ca celebrităţile să le vadă
defectele. Sunt însă foarte deschişi în a împărtăşi temerile şi se­
cretele lor cele mai profunde. Asta, poate, pentru că ei ştiu că noi
am trecut prin încercarea de a fi expuşi publicului şi pot avea în­
credere că suntem sensibili la problemele care îi fac să sufere.
Nu m-am simţit în largul meu când a trebuit să cânt cu irlan­
dezele, pentru că eram o cântăreaţă profesionistă şi nu doream să fiu
nimic altceva decât un om obişnuit. Toţi oamenii cântă din când în
când, dar eu nu scăpasem încă de dorinţa de a oferi un spectacol.
54
 Camino. O călătorie a Spiritului.
După masa noastră acompaniată de cântece, am descoperit
cum să deschid fermoarul de jos al sacului meu de dormit şi am
adormit în el.
Când m-am trezit, am decis să arunc un pulover şi o pereche
de şosete. Viaţa mea devenise povara a ceea ce căram.
Povara celebrităţii şi-a arătat colţii la începutul zilei urmă­
toare. Un fotograf aştepta la ieşirea din refugio, cu camera de fil­
mat în mână. Irlandezele au păşit imediat în faţa mea, în semn de
protecţie, şi i-au spus să plece. Ceilalţi pelerini erau nedumeriţi.
Irlandezele şi-au asumat rolul de protectori ai mei şi au mers
în următoarele zile înaintea mea. In munţi erau ziarişti. Irlandezele
i-au gonit. Dar eu vedeam bine că vestea se răspândise. Fetele pă­
reau să se amuze cu noul lor rol de bodigarzi. Mai reducea din mo­
notonia mersului pe jos. Eu păşeam în două lumi. Una de pace şi
meditaţie, iar cealaltă în care mă aşteptam ca pacea să-mi fie com­
promisă în orice clipă.
Am deschis la întâmplare micul meu exemplar din Noul
Testament, aşa cum sugerase Anna. Iată: Acte 9, povestea lui Saul
pe drumul către Damasc. El a văzut lumina. O voi vedea oare şi
eu? Ce mă aşteptam eu să mi se întâmple în acest pelerinaj?
Nici un alt pelerin căruia m-am adresat nu putea să explice
de ce-1 făcea. Era un subiect care apărea ca temă de discuţie în
fiecare noapte, în refugios. Fusese un impuls, aproape o necesitate,
care ne ghidase să ne lăsăm baltă vieţile, să lăsăm totul în suspen­
sie şi să venim în Spania - şi nimeni dintre noi nu ştia de ce. Unii
îşi găsiseră, pur şi simplu, refugiul pe Camino. Un danez îşi prin­
sese nevasta cu alt bărbat, aşa că îşi luase câinele şi venise în Spa­
nia, ca să-şi clarifice viaţa. O femeie era bolnavă de artrită şi se
gândea că s-ar putea vindeca cu ajutorul exerciţiului şi al energiei.
Dar nimeni nu îşi înţelegea motivul sufletului. Era ceva mai adânc
decât momentul de ACUM - şi toată lumea discuta despre asta.
Am străbătut lanuri de secară ce îmi ajungeau până la mijloc,
apoi livezi de meri, iar vântul împrăştia lumina soarelui pe frunze.
Un cuplu olandez părea împovărat de obiecte, de parcă ar fi
fost nişte refugiaţi de război.
M-am pierdut de irlandeze, am scăpat din vedere un pod şi
55
 Shirley MacLaine
m-am rătăcit o zi întreagă. N u m -a deranjat deloc. Simţul mirosu­
lui mi s-a ascuţit şi, pentru că tot mă rătăcisem, nu era nici o grabă.
începusem să m ă simt în extaz, mergând încet înainte, într-o
stare de spirit meditativă, când un câine a ţâşnit parcă de nicăieri şi
nu a iacut nici un secret din faptul că nu mă voia în drumul lui. îmi
blocase calea. Nu puteam da înapoi şi nici într-o parte. Poteca era
prea îngustă. Dintr-o dată, m ă găseam faţă în faţă cu ceea ce m ă în­
fricoşase întotdeauna. El lătra la mine, fără milă.
Mi-am dat atunci seama că, spre deosebire de Anna, într-un
m oment ca ăsta eu nu sunt genul de persoană care să se oprească
şi să se roage. M -am gândit repede. Am ridicat fidelul meu băţ şi
mi-am amintit ce îmi spusese prietena m ea Hopi: „Vizualizează o
inimă roşie, umple-o cu iubire şi proiecteaz-o spre câine, fară să
simţi ostilitate”. A m format în minte o inimă roşie, umplând-o cu
cât de multă iubire puteam să adun şi i-am trimis-o câinelui. Totuşi,
aveam băţul încă ridicat şi am decis să ies de pe potecă, chiar dacă
dădeam de lăstăriş şi alte obstacole, şi să-l ocolesc. El a mârâit, dar
eu am continuat să vizualizez inima şi să merg înainte. M -a privit
cu curiozitate şi m -a urm ărit cum am revenit pe potecă. Imediat ce
a văzut că-mi urm am din nou drumul şi că-1 ocolisem, a început să
alerge iar după mine - aşa, ca să nu se dea bătut. Am fugit de el,
cu rucsacul săltându-mi în spate. M -a mai alergat puţin. Eu am
continuat să fag, până când el a renunţat.
M-am oprit şi, când am privit în urmă, dispăruse. Respirând
adânc şi cu altă băşică dureroasă, am început să compar similitudi­
nile dintre câine şi presă. Ambii călătoreau în haite, şi fiecare te
„presa” să înţelegi adevărul, exact aşa cum era el.
Fusesem întotdeauna prietenoasă cu jurnaliştii, întrucât eu
însămi trăisem mulţi ani cu doi oameni de presă foarte buni şi le
admirasem curiozitatea şi nevoia imperioasă de a afla mai mult
despre adevărul altor oameni. A Patra Putere facea ca lumea să ră­
mână cinstită. Cu toate astea, ei puteau deveni brutal de indiscreţi
şi, din nevoia de a vinde ziare, sau de a obţine o mare audienţă TV,
adeseori întreceau măsura. Dar interesul insaţiabil al publicului
pentru ştirile despre celebrităţi contribuia în aceeaşi m ăsură la ne­
bunia presei de scandal, ca şi toate celelalte motive. Ziariştii pe
56
 Camino. O călătorie a Spiritului.
care-i cunoşteam eu erau cinstiţi şi îşi făcuseră o datorie de onoare
din a-şi verifica întotdeauna sursele. Când însă era vorba de arti­
cole pe teme metafizice şi spirituale, ei nu mai reuşeau să-şi păs­
treze atitudinea cinstită - o prejudecată bazată aproape în întregi­
m e pe sentimentul lor de a fi ameninţaţi chiar de subiect. M ajori­
tatea jurnaliştilor nu sunt interesaţi în cercetarea de sine; ei activea­
ză sub iluzia că convingerile lor nu trebuie să le influenţeze obiec­
tivitatea. Sarcasmul pe care simt nevoia să-l afişeze nu-i face decât
să spună mai multe despre ei înşişi, decât despre persoana pe care
o investighează. Deci, experienţa m ea cu presa fusese în cea mai
mare m ăsură pozitivă, atunci când ei se refereau la mine ca parte a
lumii lor „reale” - activitatea m ea artistică şi politică, interesul
meu pentru călătorii, sau chiar scrierile mele despre diminuarea
stresului prin meditaţie. Dar, când venea vorba despre interesul
m eu pentru reîntruparea fizică, sau terapia prin vindecarea vieţilor
trecute, sau despre speculaţiile mele asupra activităţii OZN-urilor
şi alte chestiuni care nu erau recunoscute ştiinţific ca fiind „reale”,
atunci îi domina negativitatea. Iar când un critic de cinema analiza
un rol pe care îl interpretasem, în raport cu ce viaţă trecută aş putea
să ilustrez prin el, se spunea că e jurnalism de proastă calitate, care
nu făcea cinste profesiei.
Câinii sunt precum jurnaliştii. Ei îţi pun la încercare adevă­
rul. Dacă păşeam în extaz, gândindu-mă că sunt una cu Dumnezeu
- cu picioarele pe păm ânt şi cu capul în nori - era sigur că un câine
care mârâia, sau un jurnalist testau cât de m ultă pace şi iluminare
erau, de fapt, în mine. Am înţeles acest lucru, într-o clipă. Speram
să evoluez. Pot spune că acel câine m i-a trezit cel mai adânc res­
pect şi m -a motivat să m ă gândesc îndelung şi profund la cum îmi
puteam înăbuşi teama - mai ales pentru că în faţă mă aşteptau
câinii din Foncebadon.
Cu presa va fi ceva mai dificil de tratat. Ei se simţeau bine,
atunci când denigrau spiritualitatea emoţiilor umane.
Atunci când ştiinţa a spus că nu se putea dovedi nimic prin
intuiţie sau credinţă spirituală, presa a fost de aceeaşi părere.
Dacă ştiinţa afirma că nu se poate face analiză obiectivă prin
conştiinţă - condamnând intuiţia paranormală şi spunând că ea
57
 Shirley MacLaine
oferă cel m ult o cunoaştere întâmplătoare - presa era de acord.
Presa şi ştiinţa nu aveau un respect real faţă de sentimentele
oamenilor. Amândouă preferau observaţiile colective - şi numeau
asta fa p t unanim recunoscut. Era ca şi cum oamenii de ştiinţă şi
jurnaliştii nu şi-ar da niciodată voie lor înşişi să fie umani. Ei erau,
de fapt, aliens* din societatea omenească, căutând să creeze, prin
consens, o nouă rasă umană dependentă de ei, care nu avea capaci­
tatea de a simţi. Dacă o persoană nu era „raţională” conform defi­
niţiei lor, sau nu avea înclinaţii ştiinţifice, era ostracizată.
Spiritualitatea este descoperirea autentică a capacităţii noas­
tre de a simţi.
Ai putea-o defini ca pe o stare teopatică** - iar atunci când
emoţiile tale se aliniază la Divinitate, înţelegi mai multe din cine
eşti. Are loc o revitalizare a adevărurilor emoţionale fundamentale.
Religia a încercat să satisfacă aceste puternice dorinţe - mo­
delând credinţele şi comportamentul unei persoane, într-o formă ac­
ceptabilă societăţii. Ea a încercat să încătuşeze domeniul sentimen­
tului uman, având drept rezultat oameni care nu erau decât nişte în­
velişuri lipsite de conţinut. Ştiinţa a căutat să se descotorosească de
factorul emoţional şi spiritual, urmărind un consens al cunoaşterii şi
al faptelor. Ea a simţit că emoţiile subminează obiectivitatea. Mie
mi se pare că, oricum, obiectivitatea nu a existat niciodată. Reali­
tatea este întotdeauna o chestiune de percepţie individuală.
îmi dădeam seama că însuşi Camino era o istorie a facţiuni­
lor religioase, fiecare dintre ele reclamând superioritatea spirituală.
Insă atât de mulţi oameni fuseseră întemniţaţi, mai mult sau mai
puţin violent, de către Biserică, în numele creştinismului; iar acum,
ştiinţa era temnicerul spiritualităţii, într-un mod mai mult sau mai
puţin arogant.
Presa relata din punctul de vedere al gardienilor fiecărei în­
chisori - în timp ce pretindea că este obiectivă. Ceea ce e unic la fi­
inţele umane, este conştienţa noastră în ceea ce priveşte sentimen­
tele. Presa conspira ca s-o ridiculizeze şi, prin aceasta, să o reprime.

* străini. Termen folosit pentru a numi entităţile extraterestre care nu sunt

de partea forţelor luminii. N.T.
** capacitatea de a-L simţi pe Dumnezeu. N.T.
58
 Camino. O călătorie a Spiritului.
Adevăratul curaj al unicităţii individului este abilitatea de
a-şi urma pasiunea. Adevăraţii aliens sunt cei care sunt străini de
capacitatea de a avea sentimente. Dacă ne-am putea îm păca cu
emoţiile noastre individuale, nu am mai putea fi manipulaţi să uci­
dem. Dacă instituţiile noastre nu ne ajută să discutăm despre senti­
mentele noastre, nu le mai respectăm şi, în final, le putem întoarce
spatele - probabil cu violenţă. Este obligaţia morală a oamenilor să
caute bucuria, prin sentimentul faţă de Divinitatea din propria lor
fiinţă. Eu cred că mergeam pe Camino pentru a m ă simţi din nou
fiinţă umană.
în oraşul Estella, în drum spre Los Arcos, m-am oprit la un
magazin să-mi cumpăr o pălărie care să atragă mai puţin atenţia şi
un tub de cremă Erace, ca să-mi acopăr arsurile provocate de razele
soarelui. Până şi acum eram vanitoasă. Am făcut o întindere de
muşchi la piciorul drept. De asemenea, începeam să simt mirosul
de transpiraţie acumulat în ţesătura de plastic a cămăşii mele. Bum ­
bacul era mai bun, dar nu se usca tot atât de repede ca plasticul.
Adierea vântului îmi îndepărta transpiraţia, dar mirosul era puter­
nic. Sunt o persoană mofturoasă, mai ales când e vorba să miros
frumos, aşa că acest lucru era cumplit de neplăcut pentru mine.
M i-am cumpărat alte dopuri de urechi, din ceară de albine,
pentru că se aşezau mai bine în interiorul urechilor.
Pe când părăseam oraşul, privirea mi-a căzut pe un ziar.
Eram acolo, pe prima pagină! Pălăria şi rucsacul meu se puteau
identifica imediat. M i-am pus repede pălăria cea nouă şi am conti­
nuat să merg. Nimeni nu m -a observat. Simţeam acum primele im­
bolduri ale dorinţei de a o lua la fugă. De a fugi oriunde - numai să
fiu singură şi nerecunoscută. Irlandezele erau înaintea mea, la câte­
va mile distanţă. M-am grăbit spre zona rurală şi am găsit un copac
sub care să m ă aşez. Curând, am adormit sprijinită de rucsac.
Diferite imagini îmi treceau prin minte. Eram tulburată.
Apoi s-a întâmplat ceva ce n-am înţeles prea bine.
N u visam cu adevărat - şi totuşi, nu ştiu cum să definesc alt­
fel ceea ce se întâmpla. Fugeam pe potecă, eram zveltă, cu pielea
închisă la culoare, cu părul negru şi îmbrăcată în aceeaşi vesti­
mentaţie ca în visul m eu anterior. Numai că acesta părea mai mult
59
 Shirley MacLaine
decât un vis. Părea atât familiar, cât şi extrem de real. încercam să
evit nişte soldaţi care se băteau unii cu alţii. Soldaţii dintr-un grup
erau de origine europeană şi purtau o cruce, în timp ce se luptau.
Ceilalţi erau cu pielea închisă la culoare şi se luptau cu nişte cuţite
lungi. Purtau robe colorate şi vorbeau într-o limbă pe care o cre­
deam a fi a mea, deşi nu o puteam înţelege. Am alergat prin pădure,
până când am zărit un foc de tabără. Un alt soldat al crucii m-a au­
zit, m -a oprit şi m -a luat într-o tabără militară. Ştiam că era una
„creştină” . Unul dintre soldaţi m -a privit chiorâş, iar un altul a îna­
intat şi s-a apropiat de mine. Era beat şi râdea. Am rămas în pi­
cioare, privindu-1 şi neştiind cum să reacţionez. Atunci, un bărbat
în veşmânt de călugăr a ieşit din umbră. A păşit între mine şi solda­
tul care m ă privea chiorâş şi m -a condus într-un cort. O lumânare
pâlpâia înăuntru.
„Eu sunt John Scoţianul” , a spus el cu o intonaţie scoţiano-
irlandeză arhaică. „Ai o piele frumoasă.”
M -am simţit mândră - şi, cumva, nu-mi era câtuşi de puţin
teamă. M-am auzit spunându-i:
„Tu ai pielea de culoarea seului de candelă.”
El s-a aşezat şi a început să-şi maseze picioarele uriaşe. Era
voinic şi corpolent, cu pielea albă pistruiată şi ochi albaştri, pătrun­
zători, dar şireţi.
„Nu faci parte din rezistenţa maură, care luptă aici pe
drum ?” , a întrebat el.
„N u” , am răspuns. Apoi, am început să explic. „Sunt maură,
dar de origine ebraică. Nu ştiu exact care este adevărul, dar ştiu că
şi Coranul şi Kabbala reprezintă acelaşi adevăr. Eu lecuiesc cu aju­
torul ierburilor. Respect crucea, iar ceea ce se află între picioarele
unui bărbat nu mă interesează. Vorbesc limba strămoşilor mamei -
ebraica.” Eram fascinată la auzul propriilor mele cuvinte ciudate.
De unde venea asta?
Călugărul stătea doar şi m ă privea atent. Am simţit nevoia
să explic în continuare.
„Ce ciudat mi se pare că armatele caută să se ucidă unele pe
altele, pentru a demonstra de partea cui se află adevărul. Şi de ce
caută creştinii, rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Iacov, care era
60
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
evreu? Acest Camino este o călătorie a trupului care doreşte cu
ardoare să se întregească în spirit, şi nu să se separe de el însuşi -
ca în cazul Sfântului Iacov şi al capului său.”
Călugărul mi-a făcut semn cu m âna să mă aşez la o măsuţă
vizavi de el. Lumânarea îi rumenea faţa inteligentă.
„Ştii să scrii şi să citeşti?” , a întrebat.
„Bineînţeles” , am răspuns.
„Prin ce eşti tu diferită de ceilalţi necredincioşi şi păgâni?” ,
a întrebat.
„Prin acelaşi lucru care m ă face să fiu diferită de un prost” ,
am răspuns.
„Şi ce este acesta” , a întrebat.
„M asa aceasta, dom nule” , am răspuns.
El a râs. Dialogul care a urm at nu-mi este clar.
îm i amintesc mai mult subiecte, problem e şi sentimentele
mele cu privire la cele spuse, decât detaliile conversaţiei noastre.
Am discutat despre ne-cesitatea educaţiei. El era de acord cu mine
şi am vorbit în termeni astrologiei despre mişcările stelelor, dove­
dind că avea o oarecare cunoaştere. Ştiam că o astfel de ştiinţă era
foarte respectată în acele vremuri. El a spus că era un bun cunoscă­
tor al textelor latine vechi şi, datorită acestui fapt, cunoştea ampla­
samentul mormântului Sfanţului Iacov. A spus că, în calitate de
cleric, dorea să lucreze cu mine, pentru ca să obţină multe lucrări
ce se aflau în bibliotecile din Alexandria, controlate de mauri. Ştia
că multe texte fuseseră păstrate şi dorea ca eu să-l ajut să le obţină,
pentru a le aduce la curtea lui Charlemagne, unde el servea în cali­
tate de mentor-educator al regelui incult al francilor.
A mai spus că mulţi dintre soldaţii lui Charlemagne erau in­
culţi, motiv pentru care el fusese adus din Scoţia şi Irlanda.
Textele antice fuseseră păstrate acolo, împreună cu lucrări
secrete despre Dumnezeu, care-1 interesau pe Charlemagne.
Apoi, am visat că s-a dus într-un colţ şi a luat ceva ca un to­
iag. „Acesta este un sceptru druidic” , a spus el. „E înzestrat cu
energii, obţinute prin meditaţii şi rugăciuni. A fost coborât şi în fân­
tânile străvechi, despre care noi credem că ar conţine spiritele
sfinţilor.”
61
 Shirley MacLaine
M i-a întins sceptrul. Am bătut uşor cu el în podeaua cortu­
lui. îmi plăcea ce simţeam când îl ţineam în mână. Părea prietenos.
John a continuat.
„Eu sunt de origine scoţiano-irlandeză şi am crescut pe m e­
leagurile unde a fost scrisă Cartea din K ells*.” în acel moment, au
intrat alţi doi călugări. Erau bărbaţi, dar aveau chipurile celor două
fete irlandeze pe care le întâlnisem pe drum.
„Aceşti clerici te vor proteja” , a spus el. „Ei te vor feri de
cei care te presează.”
Apoi s-a întâmplat ceva care m -a derutat, ca şi cum în pro­
priul meu „vis-viziune” m ă aflam pe o secvenţă temporală. John
Scoţianul vorbea - şi, pe măsură ce o făcea, eu retrăiam trecutul,
în acelaşi timp cu un vis din viitor. Nu exista o secvenţă liniară,
numai evenimente şi imagini care erau relatate de el.
„Vei fi capturată de Uriaşul M aur” , a spus el. „La început, te
va folosi ca să-l vindeci - dar apoi, când îi vei respinge avansurile,
vei fi băgată la închisoare. El te va chema din când în când ca să
vorbiţi despre vindecare şi să discutaţi în contradictoriu despre
semnificaţia lui Dumnezeu. Tu îi vei împărtăşi modul în care înţe­
legi tu creştinismul. După m oartea lui, vei fi eliberată de creştini.”
Vedeam imaginile în capul meu, pe m ăsură ce John mi le
descria - dar, cu o săptămână în urmă, eu visasem deja această
încarcerare.
„Maurul va fi învins de Roland, mâna dreaptă a lui Charle-
magne şi soldat în serviciul lui. Când va fi pe moarte, Maurul mă
va chema la el. El îmi va da o cruciuliţă de aur şi îmi va cere să ţi-o
dau ţie, ca să te protejeze. Crucea va fi astfel făcută, încât să poată
fi interpretată ca fiind coptă, creştină sau islamico-egipteană - care
este simbolul norocului. Pe Camino se folosesc multe trucuri reli­
gioase, pentru a-L satisface pe Dumnezeul duşmanului, în caz că
eşti capturat. în orice caz, tu vei fi eliberată.”

* face parte din Manuscrisele ce conţin litere împodobite, desene si picturi fă­
cute de mână, numite miniaturi. Centrele în care erau ele create (sec. al 7 lea- al
9 lea) au fost mănăstirile din Irlanda şi Anglia. în Cartea din Kells (sec. al 8 lea),
aflată în Biblioteca Trinity College din Dublin, care este capodopera acelor tim­
puri, există miniaturi cu Madona si Pruncul, cât şi scena ispitirii lui Iisus Chris-
62
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
tos.
A m văzut scena pe care a descris-o. Cavalerul Roland îi
ajungea Uriaşului M aur până la mijloc. Ei s-au luptat unul cu celă­
lalt cu beţe şi măciuci, aproape cu voie bună, toată ziua, în faţa
unui zid. Maurul avea mai mult de doi metri înălţime. Greutatea şi
înălţimea îl oboseau. La un mom ent dat, l-a ridicat pe Roland şi l-a
aşezat pe calul său. Amândoi râdeau. Apoi, uriaşul a pus arma jos
şi a cerut timp să se odihnească. Au început să discute care era reli­
gia cea adevărată: creştinismul sau islamismul. Au dezbătut pro­
blem a timp de câteva ore. Nici unul nu ceda în faţa celuilalt. Au că­
zut de acord ca acela care-1 va învinge pe celălalt se va pune în ser­
viciul religiei considerate superioară. Apoi, au discutat o bună bu­
cată de timp despre invincibilitatea Uriaşului Maur. Roland a pus
la îndoială faptul că oponentul său ar fi invulnerabil în faţa beţelor,
a pietrelor, a săbiilor şi săgeţilor cu care s-au luptat. Uriaşul a măr­
turisit că sfârşitul său va fi în momentul în care va fi străpuns cu
sabia sa în buric.
D upă aceea, amândoi au căzut de acord să se culce. L-am
văzut pe Roland punând o piatră sub capul uriaşului, pentru ca
acesta să stea comod. în semn de respect faţă de convenţiile cava­
lereşti, amândoi au convenit să nu mai fie nici o luptă între ei, până
ce nu se vor fi odihnit.
Puţin mai târziu, amândoi s-au trezit în acelaşi moment. Au
reluat lupta. Roland l-a apucat pe uriaş de bărbie, ca să-l facă să-şi
piardă echilibrul. Am ândoi au căzut la pământ. S-au ridicat şi au
încălecat din nou pe cai. Au început să străpungă fiecare calul ce­
luilalt cu săbiile. Animalele erau grav rănite. Amândoi şi-au arun­
cat sabia. S-au luptat din nou cu pietre şi pumni. Nici unul nu a că­
zut. S-a făcut întuneric. Au stabilit un nou armistiţiu şi au dormit
toată noaptea. A doua zi dimineaţa, uriaşul era obosit. Fiecare pă­
rea să nutrească un profund respect faţă de vitejia celuilalt. Roland
s-a trezit înaintea uriaşului. A luat sabia uriaşului - şi atunci, aces­
ta s-a trezit. Nu şi-a dat seama că-i lipsea sabia. In schimb, iarăşi
au discutat aprins despre al cui Dumnezeu era Dumnezeul cel ade­
vărat. M ânia dintre ei a crescut şi, când uriaşul s-a uitat în altă di­
recţie, Roland i-a înfipt sabia în buric. în timp ce zăcea pe moarte,
63
 Shirley MacLaine
Uriaşul M aur l-a chemat pe John Scoţianul. John, care urmărise
lupta, şi-a făcut apariţia. Maurul a luat din veşmintele lui o cruce şi
i-a întins-o lui John, cerându-i să mi-o dea mie. O folosise pentru
negocieri - ori de câte ori el sau oamenii lui se încăierau cu creş­
tinii.
In timp ce visam, am început să plâng. Când am privit mai
de aproape chipul Maurului, acesta a devenit chipul managerului
companiei mele, M ike Flowers. Apoi m-am trezit înapoi în cort,
ascultându-1 pe John.
„Vezi tu” , a spus John „dl. Flowers este acum asociatul tău
de încredere, care îşi plăteşte o datorie personală.”
Am plâns din nou. Simţeam că am nevoie să m ă obişnuiesc
cu ceea ce spusese John, dar el şi-a continuat povestirea. A spus că
de-a lungul „drumului” fuseseră purtate atât de multe războaie,
pentru că energia de sub scoarţa pământului amplifica toate emoţi­
ile umane. Camino, a spus el, accentuează sentimentele legate de
problemele nerezolvate - sentimente de ură, nelinişte, teamă, do­
rinţă sexuală şi iubire - pentru că ele sunt amplificate. A spus că
energia face să se intensifice karma dintre forţele opuse. Că există
linii de forţă magnetică plasate acolo cu mult timp în urmă, pentru
m otive pe care le voi afla mai târziu. A spus că aceste linii sunt ali­
niate direct cu anumite constelaţii - ceea ajută la rezolvarea con­
flictelor, dacă sunt bine înţelese. A spus că visele şi viziunile oame­
nilor care parcurg drumul creează urme pentru adevărul din trecut
- care creează, la rândul lor, amintiri ce sunt parte din subconş­
tientul uman, tăinuite în fiecare dintre noi, ca prevestiri.
A mai spus că oamenii se întorc mereu la vechile locuri care
îi obsedează, pentru că intuiesc că acolo trebuie rezolvată karma.
Apoi, el s-a referit la ceva particular din visul meu-viziune.
„Tânărul pe care l-ai întâlnit la începutul drumului e nebun.
El a fost rănit într-o bătălie, în care tu ai încercat să-l ajuţi. Ai încer­
cat să-i salvezi viaţa cu ierburile tale. Chipul tău a fost ultimul pe
care l-a văzut, în timp ce sufletul i-a alunecat afară din trup. Te iu­
bise, dar acea iubire nu fusese consumată. Nici una dintre iubirile
lui nu fusese consumată, pentru că el nu ştia cum să iubească. Era
un războinic. N u a ştiut niciodată cum să fie întreg în el însuşi, pen-
64
 Camino. O călătorie a Spiritului.
tru că nu L-a cunoscut niciodată pe Dumnezeul lăuntric. Dacă nu
simţi iubire pentru animale, păsări şi peşti, sau pentru briza răco­
roasă care îţi mângâie pielea, nu II cunoşti niciodată pe Dumnezeul
din tine. Fără să-L cunoşti, nu poţi iubi niciodată cu adevărat.
Tânărul îndepărtează femeile cu patima lui sexuală. Dar sufletul
lui te-a recunoscut acum .”
Pe măsură ce Scoţianul vorbea, eu vedeam chipul lui Javier
privindu-mă, în timp ce-1 îngrijeam. Dintr-o dată, chipul lui s-a
transformat, până ce a devenit faţa bărbatului brunet de pe drumul
din munţii Calabasas. John a continuat să explice.
„Amândoi suferă de o lipsă de coeziune între dragostea fi­
zică şi iubirea sufletului. Mai târziu, vei înţelege motivele mai
vechi ale acestui fapt.”
în visul meu-viziune nu mai aveam noţiunea timpului. Exis­
tam la sfârşitul secolului al XX-lea, dar trăiam totuşi o experienţă
din secolul al VUI-lea, pe vremea lui Charlemagne - în timp ce
acest vis cu John Scoţianul, pe care îl visam, părea să se mişte el
însuşi înainte şi înapoi în timp.
Viziunea a continuat în mod liniar. M-am văzut pe mine în­
sămi ca fata maură, eliberată din captivitatea maurilor şi luată sub
oblăduirea lui John. Trăiam printre soldaţii creştini de pe Camino,
care mă şicanau mereu cu apropourile lor sexuale - dar eram totuşi
protejată de John.
Apoi, mă scăldam într-un râu. Am simţit că e prea rece şi,
ieşind pe vârfuri din apa, m-am pomenit faţă în faţă cu mai mulţi
soldaţi creştini. Am rămas neclintită, dar eram neliniştită. Din
pădure a ieşit John. Urmărise scena. S-a îndreptat spre mine şi a în­
ceput să intoneze incantaţii care se foloseau în ritualuri de botez.
Cu braţele lui uriaşe, John m-a împins înapoi în apă şi mi-a vârât
capul dedesubt. Am ieşit la suprafaţă, scuipând şi ţipând în arabă.
John, care vorbea araba, îmi înţelegea vorbele furioase, dar soldaţii
nu înţelegeau.
Apoi, l-am auzit spunându-le că aveam o viziune sfântă, că
el m ă boteza ca pe o creştină şi că ei trebuiau să plece imediat. Asta
au şi făcut.
El m-a tras afară din apă şi mi-a pus în jurul gâtului o cruce
65
 Shirley MacLaine
de aur atârnată de un lanţ. Era crucea de aur pe care i-o dăduse
Maurul.
„Ai purtat acea cruce tot restul vieţii tale” , a spus John.
„Pentru că, atâta timp cât nimeni nu putea fi sigur cu adevărat dacă
erai creştină, islamică sau evreică, asta ţi-a salvat viaţa. Nimeni, de
nici o parte a taberelor religioase, nu-şi putea permite să te opreas­
că, sau să te aresteze. Ai călătorit în susai şi în josul dramului,
trăind multe experienţe - şi de aceea te afli astăzi aici. Multe din­
tre ele mai trebuie soluţionate.”
John Scoţianul şedea la m asă vizavi de mine şi îmi povestea
despre un viitor din acea perioadă de timp - dar totul se întâmpla
pe măsură ce visam acum..Apoi, el a povestit mai mult din viitor.
„Te-am luat la curtea lui Charlemagne, unde ai câştigat res­
pect şi ai devenit un consilier de curte, după ce influenţa maurilor
şi teritoriul pe care îl ocupau au devenit stabile.”
Aproape ca o secvenţă din viitor - simultan cu o secvenţă
retrospectivă - m-am văzut pe mine însămi la curtea medievală.
Purtam veşmântul unei creştine, dar, cu părul meu lung şi negru şi
cu pielea închisă la culoare, atrăgeam în permanenţă atenţia asupra
mea. M-am împrietenit cu regele şi am petrecut multe ore împre­
ună, întinşi pe piei de animale, în faţa unui şemineu masiv. John a
spus că regele avusese trei sau patru soţii şi multe, multe amante.
Era senzual şi adora femeile. Ii plăcea să înoate şi m-am văzut pe
mine însămi într-un bazin cu apă caldă, alimentat de un izvor
proaspăt. Ne zbenguiam îmbrăcaţi sumar şi vorbeam despre poezia
maură, pe care i-o traduceam, întrucât el era complet incult. Era un
bărbat mândru, dar nu era conştient de ce ştia şi de ce nu ştia. Voia
să-L înţeleagă pe Dumnezeul islamic şi să priceapă care era deose­
birea dintre El şi Dumnezeul papei lui. Vorbea despre papă cu mul­
tă dragoste şi respect profund şi spunea că-şi consacră viaţa ca să-i
îndeplinească dorinţele. A spus că îi promisese tatălui său să se pu­
nă în slujba bisericii din Roma.
Purtam crucea de aur tot timpul. John îmi spusese că ea re­
prezintă echilibrul pământului, în toate cele patru direcţii - şi că cel
care o purta s6 ancora el însuşi în planul terestru, ceea ce îi asigu­
ra toate bucuriile şi durerile existenţei terestre.
66
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
M-am văzut cu o suită de însoţitori, călătorind pe Camino
într-o trăsură protejată de soldaţi pe cai.
„îţi vizitai adesea ţinutul de baştină” , a spus John. „Adunai
pergamente şi texte şi le aduceai la curtea lui Charlemagne - unde
tu, eu şi regele le studiam cu atenţie înţelesul.”
Am văzut grupul nostru, în lumina focului ce-şi arunca um­
brele pe zidurile de piatră, traducând scrierile înţelepţilor arabi, dis­
cutând în contradictoriu despre Dumnezeu şi despre semnificaţia
războiului în raport cu iubirea lui Dumnezeu. Apoi, l-am văzut pe
rege cerând permisiunea curţii ca eu să fiu în mod oficial recunos­
cută ca una dintre curtezanele sale. Ei au refuzat, din cauza originii
mele. El şi-a declarat oficial iubirea pentru mine şi a vrut să o de­
monstreze. Şi-a dus întreaga curte la malul mării, în perioada fluxu­
lui şi a declarat că iubirea lui are tot atât de multă forţă ca şi mareea.
„Niciodată nu poţi să înfrânezi nici iubirea şi nici fluxul
m areei” , a spus el. Curtea a fost impresionată şi mi-a permis să fiu
o curtezană oficială, dar nimic mai mult. Ştiam că sunt una printre
multe altele. Şi eu aveam iubiţi, dar nimic nu conta pentru mine la
fel de mult ca învăţătura - nici măcar regele.
îmi petreceam multe ore cu John Scoţianul, dezbătând m a­
rile adevăruri ale fiecărei religii. El avea vederi largi şi era amuzant
- şi am văzut cum discutam în contradictoriu, până ce um bra re­
gelui apărea în uşa mare din lemn, iar el insista că are nevoie de
mine în apartamentele lui. Acolo erau mese încărcate cu fructe şi
alune şi, întotdeauna, focul uriaş al şemineului îi lumina chipul.
Regele ştia câte ceva şi voia să ştie mai multe despre m iş­
carea stelelor. Se purta de parcă ar fi fost un profesor, dar, în reali­
tate, era un elev curios să afle cât mai multe.
Purta direct pe piele o cămaşă de pânză şi jam biere din
aceeaşi ţesătură. în picioare purta cizme din piele fină. Când era
frig, purta un fel de tunică din piele, strânsă pe corp. Pentru apariţii
oficiale îşi punea o mantie albastră, pe care şi-o prindea pe umăr.
O sabie cu m âner de aur îi atârna de mijloc şi pe cap avea o co­
roană de aur şi pietre preţioase. Avea şi o sabie cu pietre preţioase,
pe care o purta la festivităţi şi sărbători, ascunsă sub hlamide din
ţesături brodate.
67
 Shirley MacLaine
„l-ai făcut trei copii” , a spus John. „Ai trăit până ia vârsta
de optzeci şi trei de ani şi ai fost supărată să-ţi vezi copiii dezmoş­
teniţi după m oartea tatălui lor, datorită sângelui lor arab.”
Ascultam şi, în timp ce m ă uitam la John, mă simţeam de
parcă eram într-un vis dintr-un vis. Apoi, ca şi cum mi-ar fi vorbit
în prezent, a spus:
„In viaţa pe care o trăieşti acum, ţi-ai reînnoit relaţia cu su­
fletul care a fost Charlem agne.”
Am încercat să înţeleg ce voia să spună. Am zis:
„Vrei să spui că l-am întâlnit din nou, în timpul vieţii pe care
o trăiesc acum ?”
„Cu siguranţă” , a răspuns el.
„Şi cine e?” , am întrebat
Ochii lui John au devenit blânzi, dar şireţi.
„Copila mea, vei cunoaşte mai multe, după ce vei parcurge
o porţiune mai mare din acest Camino al tău, în care ai de luptat
atât de mult. Doar pentru asta există el, nu-i aşa?”
„La acest moment din timp, nu sunt sigură pentru ce anume
există ceva” , am spus „pentru că nu ştiu nici măcar ce este timpul.”
„Exact” , a spus John. Nu ştiam cum să continui - nici dru­
mul şi nici visul-viziune. John a vorbit din nou:
„Adu-ţi aminte că drumul îţi dă capacitatea de a-ţi aminti
cine eşti. Tu ai acumulat multe experienţe de-a lungul drumului
timpului. Şi, pe măsură ce mergi înainte, mergi de fapt în interiorul
tău - sau, altfel spus, mergi înapoi în timp. De fapt, tu cauţi să călă­
toreşti către început. Ultreya ... ai curaj, căci toate drumurile duc la
început. Vei vedea câte ceva din toate astea, la momentul potrivit.
Astfel, tu trebuie să mergi pe drumul tău, în afara timpului, până
când vei închide bucla simetrică de înţelegere a ceea ce s-a petre­
cut înainte. Toate liniile se întorc înapoi, la început.”
Am simţit o pală de vânt pe faţă şi, cu un fior, mi-am revenit
în simţiri. Am privit înjur. Stăteam încă sprijinită de copac şi eram
singură. Eram în siguranţă. Nu era nici urmă de ziarişti. M -am uitat
la ceas. Fusesem în această stare de conştiinţă timp de două ore.
M-am ridicat, m-am întins şi am început să merg înainte, dictând
în micul m eu reportofon, tot ceea ce îmi aminteam.
68
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
Am mers multe ore, înregistrând în aparat. Nu ştiam dacă
înregistram un vis, o amintire a unei vieţi trecute, sau un amestec
subconştient de informaţii pe care le aflasem cândva, la o oră de is­
torie, pe când eram copil. De un singur lucru eram sigură. Nu auzi­
sem niciodată despre cineva cu numele de John Scoţianul. Abia
după pelerinaj am început să fac cercetări. Informaţia era greu de
găsit, dar o astfel de persoană a existat cu adevărat, conform unor
cărţi mai puţin cunoscute, şi era un preot-dascăl la curtea lui
Charlemagne. Când am cercetat problema războiului de-a lungul
Camino-ului, era menţionată numai bătălia de la Roncesvalles. Am
găsit într-adevăr o referire la un maur uriaş care se luptase corp la
corp cu soldatul fidel şi loial al lui Charlemagne, pe nume Ro­
land*. El devenise vestit, tocmai pentru că îl ucisese pe uriaş. Şi
mai vestită era însă povestea morţii lui Roland, care condusese ari­
ergarda armatei lui Charlemagne în timpul retragerii de la Ron­
cesvalles, când a fost ucis pentru că jefuise oraşul Pamplona, fără
încuviinţarea lui Charlemagne. Cornul din care sunase Roland ca
să ceară ajutor, se numea Olifant.
Mitologia, istoria, visul meu-viziune care părea să fi fost po­
vestit de John Scoţianul, mi se învălmăşeau în cap în timp ce mer­
geam. Ce era real? Cine era Mike Flowers? Acesta să fi fost m o­
tivul pentru care oamenii parcurgeau Camino? Oare pelerinajul era
o lecţie de istorie interioară a sinelui - şi, în acelaşi timp, o expe­
rienţă fizică?
* % *

Când am ajuns la următorul refugio în Los Arcos, eram

epuizată. Mi-1 amintesc acum ca pe „refugio-ul cu masajul picioa­
relor”, pentru că era acolo un bărbat care se îngrijea, pe gratis, de
picioarele pelerinilor. El spunea că înţelege importanţa picioarelor,
nu numai pentru că ele suferă, dar şi pentru că energia liniilor de
forţă de pe Camino intrau în meridianele picioarelor şi, de acolo
pătrundeau în sistemul energetic al trupului - ceea ce îi dădea pele-
* Erou francez, pom enit în baladele franceze medievale, ca nepotul lui
Charlem agne şi apărător al creştinătăţii, care a fost om orât în bătălia dusă îm potri­
va m aurilor la Roncesvalles în anul 778 d. Ch. N.T.
69
 Shirley M acLaine
rinului un sentiment de realizare de sine. El susţinea că el însuşi îşi
ridica nivelul de înţelegere, datorită energiilor pe care le primea în
timp ce făcea masaje. Omul parcursese Camino de multe ori şi în­
ţelegea prin ce trece fiecare pelerin adevărat.
Când i-am explicat ce mi se întâmplase, a dat doar afirma­
tiv din cap, fără a fi surprins - şi m-a sfătuit să nu-mi pun la îndo­
ială sănătatea mentală, ci să continui să merg, permiţând să se în­
tâmple ceea ce se ivea pe parcurs. Totul se va clarifica la sfârşit, a
spus el. Conversaţia mea cu el a fost un dar de preţ, deoarece m-a
asigurat că nu toţi, dar o bună parte din oameni au experienţe simi­
lare - dacă sunt deschişi la realitatea adevărului celeilalte dimensi­
uni. Am purtat o discuţie despre natura identităţii spirituale umane
- cine suntem şi cine am fi putut fi - şi despre posibilitatea ca să
apară o altă realitate dimensională, ca rezultat al amplificării ener­
giei pământului de sub noi, în timp ce mergeam. Camino, a spus
el, testează capacitatea pelerinului de a iubi. A spus că cei din ve­
chime îl foloseau pentru a echilibra masculinul cu femininul.
- Când yin şi yang fuzionează, ai o înţelegere divină a ceea
ce eşti tu în toate dimensiunile, a spus el. In ceea ce priveşte pi­
cioarele, pelerinii din vechime obişnuiau să meargă fără încăl­
ţăminte, pentru că înţelegeau că, prin tălpile picioarelor, pot găsi
cunoaşterea sufletului.
Sensul relaţiei „talpă-suflet”* era în toate! A continuat să-mi
explice vindecarea prin reflexologie - care folosea presiunea apli­
cată asupra punctelor de meridian ale picioarelor, pentru a elibera
energia blocată şi amintirile blocate. Atunci când energia era elibe­
rată, rezulta starea de sănătate.
- Ai putea spune, a continuat omul, că sănătatea înseamnă
şi să-ţi cunoşti amintirile.
începeam să înţeleg. Eram acum un călător spiritual.

* joc de cuvinte. în lb. engleză: sole = talpă; soul = suflet, pronunţia fiind
aceeaşi. N.T.
70
 Camino. O călătorie a Spiritului.

Capitolul 8

A m petrecut o noapte liniştită în refugio. Când m-am tre­

zit, am văzut un cuplu, discutând însufleţit. Am făcut cunoştinţă.
Num ele femeii era Aii. Ea a spus că era din San Salvador. Era
îmbrăcată pentru Camino într-o bluză mulată pe corp marca Gucci,
căra o trusă de cosmetice din piele şi purta pantofi de tenis cu talpă
dublă, cumpăraţi de undeva, de la un magazin de lux.
Avea păr şi ochi negri, mai căra şi o trusă de bigudiuri şi du­
cea pe um ăr o sacoşă scumpă. Era la fel de amuzantă ca şi garde­
roba ei. Călătorea cu un bărbat scund şi îndesat, pe care mi l-a pre­
zentat ca fiind Carlos.
- Carlos m-a invitat în Spania să fac o plimbare cu el, a ex­
plicat ea. Asta e idea lui despre o plimbare obişnuită, înjurai casei?
Carlos a chicotit. Era de origine bască şi, din mişcările lui
bruşte, îmi puteam da seama că era agresiv.
- N u înţelege, pentru că nu vrea să înţeleagă, a răspuns el.
Aii şi-a ridicat braţele în aer, într-un gest de disperare tea­
trală. A reieşit că ei fuseseră amanţi cu douăzeci şi cinci de ani în
urmă. El însă a lăsat-o însărcinată pe altă femeie şi a decis să se că­
sătorească cu ea. Mulţi ani mai târziu, încă îndrăgostit de Aii, a in­
vitat-o să vină în Spania. N u ştiu dacă vreunul din ei ştia cu adevă­
rat ce caută pe Camino - dar, de fapt, nimeni nu ştia. Amândoi erau
pentru mine atât o sursă atât de amuzament, cât şi de iritare. Car­
los era hotărât să-şi îndeplinească sarcina de a merge pe Camino
până la capăt, ca un pelerin serios, prin simpla putere a voinţei. Aii,
aşa cum aveam să descopăr mai târziu, obişnuia deseori să
oprească un autobuz, atunci când era obosită.
Deşi mergea multe ore înainte de a lua autobuzul, ea (încăl-

71
 Shirley M acLaine
tată cu pantofi de tenis cu talpă dublă) nu făcea niciodată vreo
băşică. Carlos argumenta că asta era pentru că e frivolă şi lipsită de
seriozitate; ea spunea că, pur şi simplu, are noroc.
In orice caz, am început să mergem împreună. Asta însem ­
na că ne puteam zări unul pe celălalt şi stăteam de vorbă numai din
când în când. De obicei, ne întâlneam în refugio-ul din următorul
oraş sau sat, la capătul unei etape a călătoriei ce dura zece ore, după
ce parcurseserăm douăzeci şi cinci de kilometri (aproape şaispre­
zece mile). Carlos arăta ca un alpinist ars de soare, îmbrăcat în ber-
mude şi încălţat cu bocanci şi şosete roşii, cu un băţ înalt, cu pi­
cioarele arcuite şi pasul autoritar şi apăsat. Nu ştiu de ce, dar Aii nu
transpira niciodată, chiar dacă nu lua nici un autobuz. Abia după
câteva zile, a povestit că provenea dintr-o familie înstărită de diplo­
maţi şi locuia în San Femando Valley, în Los Angeles!
Carlos era un om care rostea puţine cuvinte - în cea mai m a­
re parte: „Nu. Nu. Nu.” la orice faceam noi. Aii se plângea adesea,
dar îşi tempera plângerile cu mult umor auto-depreciativ, despre
cât era de răsfăţată şi ce apariţie trebuie să fie ea într-un refugio,
unde nu se găsea decât strictul necesar, atunci când îşi punea părul
pe bigudiuri şi răscolea prin trusa ei de machiaj făcută pentru o stea
de cinema. Carlos îşi dădea ochii peste cap şi desfăcea sacul de
dorm it pentru Aii.
Presupun că ei erau distracţia pe care mi-o creasem, într-un
mediu ambiant în care nu voiam să-i vorbesc doar băţului meu.
Aşadar, când Aii a obosit şi a luat un autobuz, Carlos a între­
bat curtenitor dacă mă poate ajuta cu ceva. împreună am străbătut
Torres del Rio, Viana, Navarrete, Logroño şi Nájera - o distanţă de
peste treizeci de mile.
Cei din presă au încercat să mă acosteze în mai multe oraşe.
Carlos a intervenit şi, în afară de ceea ce devenise de acum o foto­
grafie familiară tuturor, ziarele nu au avut nimic de publicat. N-am
vorbit cu nici unul dintre ei, iar acum mă protejau şi sătenii. îi ve­
deam îndreptând un reporter în direcţie opusă, în timp ce eu mă as­
cundeam după un copac. Pe Carlos îl amuza să fie paznicul meu,
iar eu apreciam ce făcea pentru mine.
In Santo Domingo, dincolo de Nájera, Aii a făcut o întindere
72
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
musculară (dar tot nu avea nici o băşică) şi a fost obligată să ră­
mână câteva zile într-un refugio, în timp ce Carlos - care era tot
atât de hotărât ca şi mine să se autodepăşească - şi-a continuat dru­
mul, luându-mi-o înainte. Am început să zăresc şuruburi mari de-a
lungul potecii, la fiecare câteva ore. Nu ştiam dacă asta însemna
cumva că îmi lipseşte o doagă.*
Acum, după zece zile pe drum, mă obişnuisem cu durerea,
încercam să mă aplec înainte pe băţul meu, ca să elimin presiunea
inegală a picioarelor, mă întâlnisem şi discutasem cu mulţi străini
din toată lumea şi încercam să-mi păstrez calmul, atunci când vre­
mea se schimba brusc. Aveam punga mea cu produse homeopa­
tice, din care împărţeam oamenilor din refugios care sufereau de
diferite boli şi mă rugam să nu fiu niciodată nevoită să-mi întrerup
mersul din cauza unei entorse sau a contracţiilor musculare. Când
străbăteam câmpiile, temperatura putea fi de o sută de grade
Fahrenheit**. Dealurile erau mai răcoroase şi, uneori, temperatura
cobora la cincizeci de grade, totul în decursul unei singure zile.
Intenţionasem să mă debarasez de jacheta mea groasă şi de pan­
taloni, dar, din fericire, m ă răzgândisem.
îm preună cu Aii, Carlos şi, uneori, cu alţi noi prieteni, mân­
eam salată cu pâine şi beam vin la sfârşitul fiecărei zile. De obicei,
găseam un mic restaurant, nu departe de refugio. Câteodată, când
îi pierdeam, ajungeam într-un sat şi, cum nu vorbeam spaniola cas-
tiliană, trebuia să mai colind câteva mile până când găseam un
refugio. Irlandezele păreau mereu să fie cu câteva zile ba înaintea,
ba în urma mea. M ă întrebau mereu despre problema m ea cu presa,
iar eu le spuneam că totul e în regulă.
Apoi, într-o dimineaţă, într-un refugio, undeva într-unul din
satele dintre Santo Domingo şi Belorado, îmi făceam un duş rece
(nu era niciodată apă caldă), când doi fotografi au tras perdeaua şi
au început să facă fotografii. Le-am zburat aparatele din mâini,
m-am acoperit cu perdeaua de la duş şi am ţipat la ei să plece,
M -au ascultat. îmi dădeam seama că problema mea cu presa deve-
* jo c de cuvinte: screw = şurub; to have a screw lose = a-i lipsi o doagă. N.T.
** scală de m ăsurare a tem peraturii, în care apa îngheaţă la 32°F şi fierbe la
212°F, la presiunea de o atm osferă. N.T.
73
 Shirley M acLaine
nea din ce în ce mai grea.Eram foarte preocupată să nu-i deranjez
pe ceilalţi pelerini cu problemele din viaţa mea, dar ştiam că, dacă
aş ţine undeva o conferinţă de presă, reporterii ar fi mai încurajaţi
ca niciodată. Presa spaniolă era de nestăvilit. Nu acceptau ca o ce­
lebritate să se angajeze într-o luptă de genul Camino. Ei nu înţe­
legeau. îmi dădeam seama de ce erau atât de curioşi, dar nu aveau
nici un fel de sensibilitate faţă de ceea ce însemna pentru oameni
propriul lor loc istoric de pelerinaj.
Ceilalţi pelerini au fost tulburaţi de scena de la duş. Eu mă
simţeam umilită, aşa că m-am îmbrăcat repede şi am ieşit prin uşa
din spate. Am mers singură, până când am văzut o săgeată galbenă
şi m-am trezit pe o şosea aglomerată. Era construită peste vechiul
Camino. Trei autocamioane uriaşe veneau spre mine, din spate.
Curentul de aer stârnit de trecerea lor aproape că m-a culcat la pă­
mânt. Pălăria mea cea nouă mi-a zburat de pe cap în mijlocul trafi­
cului, iar eu a trebuit să o las acolo. Nu mă puteam opri ca să-mi
iau vechea pălărie din rucsac, aşa că am continuat să merg, cu
soarele arzându-mi faţa.
Am încercat să-mi controlez gândurile, în aşa fel încât să
nu-mi fie frică. M-am gândit la filme, la idei noi pentru spectacolul
meu de teatru, la o poşetă din piele pe care mi-o voi cumpăra când
voi ajunge la Madrid, la bărbaţii cu care fusesem, la fiica mea. Nu
ştiam ce zi era. Ei, dar cel puţin dădusem jos aproape cinci kilo­
grame în zece zile. Ce dietă!
Apoi, mi-am amintit ce îmi spusese un mare învăţător
despre frică. „Nu te întreba niciodată de ce anume te temi - întrea-
bă-te în schimb ce anume te îngrijorează. U n gând de teamă, o dată
emis, se va întoarce înapoi, deoarece întreaga energie revine la cel
care a transmis-o. Orice energie face întotdeauna un ocol şi se în­
toarce din nou la sursă. Un gând de îngrijorare se va întoarce şi el.
în acel moment, discerne ce anume te îngrijorează.”
Am încercat. M -am gândit în sinea mea:
„De ce sunt eu îngrijorată chiar acum, în acest mom ent?”
Imediat, mi-a venit răspunsul. Eram îngrijorată pentru că aş putea
să mă rănesc, sau să mor, din cauza unui camion care trecea pe lân-
i’ă mine. Mi-am amintit de toate dăţile în care spusesem în glumă:
74
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
„Ascultă, dacă mă loveşte un camion ...” Acele cuvinte s-ar putea
întoarce, ca să se materializeze pe această şosea din Spania. Foarte
puţini pelerini aveau o astfel de soartă, dar acum înţelegeam cum
se putea întâmpla aşa ceva.
Apoi, mi-am amintit. Înainte de a începe acest pelerinaj, mă
împăcasem cu gândul morţii.
Da, eram pregătită să mor, dacă era necesar.
Imediat, mi-a venit un alt gând. Chiar dacă aş părăsi trupul,
nu aş muri. In plus, mi-am amintit visul-viziune de lângă copac.
Mi se părea că trăiam într-un alt loc şi timp şi că aveam un alt trup.
Am început să m ă relaxez, pe măsură ce înaintam. Era oare
moartea trecerea într-o altă stare de a fi - până când m ă decideam
să m ă nasc din nou? Exact asta credeam. Acum, eram în măsură să
testez această convingere, din punct de vedere emoţional.
M -am relaxat şi mai mult. Soarele fierbinte îmi ardea faţa,
dar camioanele nu păreau să mai treacă la fel de aproape.
Am început să mă gândesc cum fiecare dintre noi ne identi­
ficăm mai m ult cu trupurile noastre fizice, decât cu spiritul nostru.
In adâncul inimii mele, ştiam că, în esenţă, sunt un suflet-fiinţă ca­
re are o experienţă fizică - şi nu doar o fiinţă-fizică, al cărei suflet
va muri la „moarte”. Ştiam, fară nici un dubiu, că aşa stau lucrurile.
Oare de ce, înainte să-mi încep căutările spirituale, mă gân­
disem la mine ca la o fiinţă esenţialmente fizică? Religia creştină
m ă învăţase astfel. Religia m ea susţinea că sufletele nu au nici un
fel de existenţă înaintea vieţii pe Pământ. Dacă sufletul meu nu
exista independent de forma mea fizică - atunci, conform religiei
creştine, perspectiva m ea um ană era blocată în identitatea mea fizi­
că. M ă născusem o fiinţă fizică şi mă luptam să devin o fiinţă spiri­
tuală - în loc să-mi recunosc adevărata natură, care era aceea că eu
sunt, fundamental şi în primul rând, un suflet care alege să trăiască
o experienţă în planul fizic.
Religia m ea spunea, de asemenea, că sufletul şi trupul meu
se vor reuni după înviere şi că, de aceea, eu eram incompletă fară
învelişul meu fizic. Mai spunea că totul provine din materie. De a-
ceea, eu am făcut un ataşament nu numai faţă de trupul meu, care
îmi dădea identitatea, ci şi faţă de obiectele materiale din jurul meu,
75
 Shirley M acLaine
care îmi acordau un statut social şi respectul celorlalţi, în lumea fizi­
că. înţelegeam cum se născuse materialismul. A provenit din sepa­
rarea dintre suflet şi spirit. Materialismul a provocat, de asemenea,
în fiinţele umane, o letargie spirituală - pentru că noi ne interesăm
mai mult de mediul nostru fizic, decât de nevoile sufletului.
înseşi sistemele de guvernământ au apărut dintr-o separare
de spirit. Guvernele determinau fluxul bunăstării materiale, al măr­
furilor şi serviciilor, cât şi controlul naturii - manipulând resursele
noastre de supravieţuire şi luând decizii care ar trebui să vină, în
acelaşi timp, dintr-o recunoaştere spirituală şi economică. Econo­
mia şi m anipularea resurselor materiale (bani, acţiuni, obligaţiuni,
bănci, companii de asigurare şi aşa mai departe) dictau dacă cine­
va avea sau nu o participare semnificativă în deciziile unei civili­
zaţii şi a unei societăţi. Totul se determina în funcţie de ceea ce
acumulase cineva şi dacă era sau nu un consumator important. De
aceea, materialismul manipula şi determina standardul valorilor.
Acesta, la rândul lui, influenţa comportamentul fiinţei umane.
Nu era nimic rău în acumularea de bogăţii şi obiecte, sau în
a acorda importanţă trupului - dacă acest lucru nu constituia o de­
pendenţă faţă de el, care elimina recunoaşterea spiritului. Atunci
când identitatea cuiva era determinată de sfera fizicului şi a achizi­
ţiilor, ea afecta comportamentul acelei persoane - şi, prin urmare,
şi deciziile pe care le lua.
Teama cuiva de a-şi pierde bogăţia şi trupul era rezultatul
separării de suflet. Şi acea teamă limita evoluţia sufletului - iar
acesta este motivul principal pentru care noi ne aflăm aici, pe Pă­
mânt. Atunci când sufletul pătrunde în materie şi se identifică mai
mult cu materia decât cu starea lui originară de a fi, e vorba despre
materialism. Biserica a întărit această identificare, susţinând că nu
există o altă existenţă în afara celei de aici.
Iată-mă înaintând cu greu, pe o şosea care era un exemplu
de materialism, tânjind după un rucsac mai uşor, într-o regiune
care era săracă, dar care avea mai multe biserici pe cap de locuitor,
decât oricare alta.
Dorisem o revelaţie pe Camino?
Aveam una de toată frumuseţea!
76
 Camino. O călătorie a Spiritului.

Capitolul 9

Eram aproape la jum ătatea drum ului, după ce traversasem

nordul Spaniei. îmi făcusem prieteni, îmi era uşor să dorm în refu­
gios, mă amestecam cu alţi pelerini şi, în timp ce mergeam, mă
aflam într-o stare de pace şi contemplaţie. Trupul mă durea, dar mă
obişnuisem deja.
„Visele-viziuni” au devenit mai intense, câteodată pe punc­
tul de a. mă alarma, dar numai pentru că păreau atât de reale - şi
nu-mi plăcuse niciodată sentimentul că treceam pe lângă un ade­
văr, sau nu reuşeam să-l recunosc.
Din cauză că mă urmăreau ziariştii, simţeam nu numai că
eram agresată, dar şi că mă aflam într-o cursă contra cronometru.
Am decis că voi intra în Compostela pe 4 iulie. Voi termina Ca­
mino în treizeci de zile. Pentru mine, va însemna sărbătorirea aces­
tei zile dragi americanilor.
Sfatul prietenei mele Anne Mărie legat de cele patruzeci de
zile fusese uitat, pierdut în strădania mea de a fugi de presă şi do­
rinţa de a nu incomoda liniştea celorlalţi pelerini. Nu voiam să-i
împovărez cu problemele mele, dar eram totuşi conştientă că ur­
măream să-mi îndeplinesc şi necesitatea mea interioară de a mă
depăşi pe mine însămi.
Nu ajunsesem încă în satul părăsit Foncebadón, unde se
aflau haitele de câini, iar idea că voi ajunge acolo era mereu pre­
zentă în mintea mea. Poate că ceea ce s-a întâmplat imediat a fost
o avanpremieră.
Mergeam singură prin munţi. Aii, Carlos şi irlandezele erau
cu câteva zile fie înainte, fie în urma mea. Eram cufundată într-un
vis-viziune despre viaţa m ea trecută ca fata maură. John Scoţianul
era din nou cu mine, explicând înţelesul imaginilor din capul meu.

77
 Shirley M acLaine
Eram la curtea lui Charlemagne, ca înainte, cercetând vechi
manuscrise care relatau despre poziţia stelelor şi efectul lor asupra
comportamentului uman. Charlemagne era un om care credea că
ar trebui să fie în stare să controleze nu numai mareele, ci şi stelele.
De dragul papei, dorea să cucerească absolut totul. îm pre­
ună, ei urmau să conducă, în numele lui Christos, destinul lumii
cunoscute.
John Scoţianul era cu noi. Deodată, el mi-a spus:
„Deci, vrei să cunoşti care este identitatea regelui, în viaţa ta
actuală?”
„D a” , am răspuns.
„Priveşte mai bine chipul lui. Vei vedea.”
Mi-am ridicat privirea spre chipul cuceritorului. Acesta a în­
ceput să se schimbe, până când a format trăsăturile cuiva pe care îl
cunoşteam. Am fost surprinsă când l-am recunoscut. Apoi, o altă
voce mi-a estompat imaginea chipului său, în timp ce-mi vorbea.
„D a” , a spus el. „M ă vezi din nou.”
Era chipul şi vocea lui O laf Palme, primul ministru suedez,
cu care avusesem o aventură şi despre care scrisesem în cartea mea
Out on a Limb, unde îl prezentasem ca pe un politician britanic din
partidul laburist.
„Am vrut mereu să schimb lumea în bine” , a spus el încet.
„Am încercat să o fac în vremurile în care te-am cunoscut. Mă
inspirai, dar nu te-am putut accepta în totalitate în nici una dintre
vieţi, din cauza implicaţiilor sociale.”
Palme era căsătorit, la vremea când eram împreună. El a fost
asasinat de un agresor necunoscut, dând astfel naştere unor zvonuri
confuze că ucigaşul ar fi fost un traficant de arme arab. Palme fu­
sese un om de o extraordinară inteligenţă şi jucase un rol important
în arbitrarea problemelor dintre ţările nordice şi cele sudice din lu­
me (aşa cum le num ea el). Era socialist, dar un susţinător puternic
al democraţiei. Dacă ar fi trăit, ar fi făcut o mare schimbare, prin
contopirea unui sistem economic socialist cu principiile democra­
tice. Era căsătorit cu o comunistă şi considera că, în timp ce capi­
talismul făcea ravagii, comunismul înăbuşea gândirea liberă. Era
sensibil, flexibil - şi totuşi, considera că un singur individ putea
78
 Camino. O călătorie a Spiritului.
produce o schimbare imensă. Ultima dată când l-am văzut, mi-a
spus că, după încheierea mandatului său de prim-ministru, i-ar su­
râde un post de secretar general O.N.U. Dacă acest lucru s-ar în­
tâmpla, el ar locui în N ew York şi ar putea petrece mai mult timp
cu mine. Nu l-am presat niciodată cu căsătoria, pentru că nici eu nu
eram sigură că doream acest lucru, dar eram sigură că era un om
cu care aş fi putut fi fericită. Ne potriveam în toate, iar el mă satis­
făcea atât intelectual, cât şi emoţional. Exista totuşi o problemă.
Era paranoic în privinţa a ceea ce spunea presa şi foarte preocupat
de influenţa pe care relaţia noastră o putea avea asupra poziţiei lui.
Voia karmei a fost ca el să fie asasinat în timp ce eu turnam,
în Peru, filmul de televiziune Out on a Limb. In momentul în care
el era ucis, eu mă întâlneam cu un brujo (clarvăzător) peruvian.
Acesta ţinea în mână obiecte care îi facilitau clarvederea. Unul din­
tre ele era o steluţă de argint. Steaua i-a căzut printre degete. M-a
privit şi a spus:
„Cineva important pentru tine tocmai a trecut dincolo.”
Nu aveam nici o idee despre ce vorbea, până a doua zi, când
nu am văzut un ziar peruvian, în care erau toate detaliile.
Acum, în timp ce stăteam în faţa focului uriaş din şemineu
şi priveam în sus la faţa regelui şi discutam despre stele, am simţit
străbătându-mă un fior. John Scoţianul a spus:
„Vezi, copila mea, voi doi aţi avut un destin împreună. Dacă
el ar fi recunoscut relaţia voastră în ochii societăţii, în oricare din­
tre întrupări, poate că şi-ar fi putut îndeplini dorinţele. Curajul per­
sonal, atunci când iubeşti pe cineva, este tot atât de important ca şi
curajul de a face schimbări în societate. Cunoscându-te drept cine
eşti, ai disciplina şi curajul de a-ţi îndeplini programul stabilit pen­
tru tine însuţi. El nu şi-a putut vedea limpede calea, pentru că nu a
înţeles că totul începe cu propriul sine. Fără o înţelegere a sinelui
şi a tot ceea ce implică el, nu te poţi alinia la destinul pe care l-ai
ales. Destinul lui fusese să se ocupe de statele socialiste, după des­
fiinţarea lor. Ar fi putut crea o nouă paradigmă a socialismului şi
libertăţii. Ar fi putut uni, într-un mod funcţional, ţările socialiste
care doreau libertatea lor personală.”
Am privit îndelung chipul regelui şi aproape că am râs.
79
 Shirley MacLaine
Era ceva prea cumplit - şi totuşi, părea să se potrivească.
Palme avusese alte amante înaintea mea, dar asta nu-i ridicase pro­
bleme. Dar ele nu erau interesate de studii de spiritualitate. Erau pur
intelectuale. înclinaţiile mele spirituale îl expuneau ridicolului şi el
încerca cu blândeţe să-mi submineze convingerile şi întrebările -
înţelegând, în acelaşi timp, că nu erau chiar atât de absurde. îmi
plăcea această dualitate, dar întotdeauna am simţit nevoia să-l pre­
vin că pierduse contactul cu un adevăr fundamental care, în final,
îl va afecta. Nu am ştiut niciodată până acum ce anume voiam să
spun cu asta. Când Palm e a murit, am suferit cumplit.
John a continuat.
„Cea mai înaltă formă de iubire este aceea de a accepta con­
secinţele care rezultă din liberul arbitru al celuilalt.”
Da, înţelegeam acest lucru mental - dar să-l integrez emo­
ţional, era cu totul altceva.
Visul-viziune a dispărut şi eu am continuat să merg, gândin-
du-mă la sincronicitatea existentă în lume. Aveai sentimentul că o
puteai vedea pretutindeni; în fiecare clipă exista ceva ce amintea
de legile cauzei şi efectului. Mi-am amintit că Palme, care credea
în separarea bisericii de stat, fusese cel care a eliminat rugăciunea
de fiecare dimineaţă din şcolile suedeze şi ironia este că, făcând
asta, a eliminat şansa ca toţi copiii suedezi să fie în meditaţie colec­
tivă simultană (întreaga Suedie se află pe acelaşi meridian tempo­
ral). în plus, era ateu. Se separase el oare de Sursa Dumnezeu - şi
suferise consecinţele?
Oare presa suedeză i-ar fi acceptat viaţa personală şi confu­
ziile, dacă le-ar fi mărturisit? Mergeam înainte, cufundată întru to­
tul în gândurile mele. Nu eram nici măcar conştientă că mă mişc,
când m-am trezit încolţită de o echipă de televiziune şi o femeie
reporter, apăruţi de nicăieri.
Ea mi-a înfipt brusc microfonul în faţă.
Am fost atât de şocată, că mi s-a tăiat respiraţia - şi apoi, şo­
cul meu s-a transformat în furie. Am trântit camera la pământ şi
m-am întors către femeie.
- Ce naiba vrei, am întrebat. Ea, neintimidată, a spus:
- Aţi putea spune telespectatorilor dacă vreţi să deveniţi
80
 Camino. O călătorie a Spiritului.
catolică - iar dacă nu, de ce faceţi acest pelerinaj pe Camino?
Ca un animal încolţit, i-am strigat câteva lucruri pe care nici
măcar tatăl meu, priceput la înjurături, nu le-ar fi putut inventa. Am
făcut-o în toate felurile posibile şi am încheiat cu: „Te urăsc pe tine
şi tot ceea ce reprezinţi tu.”
Femeia mi-a întors spatele, încercând să-şi stăpânească la­
crimile. Atunci, m-am îndreptat asupra echipei de filmare, care în­
cerca cu disperare să-mi înregistreze izbucnirea. M-am năpustit
asupra lor şi ei au fugit. Asta însă nu m -a oprit. Eram fără milă. Am
cules de pe jos un mic bolovan şi, cu rucsacul săltându-mi în spate,
i-am alergat în sus pe munte. Femeia stătea jos, cu lacrimi pe obra­
ji şi cu gura căscată.
Echipa compusă din trei bărbaţi continua să fugă de mine.
Eu îi fugăream în continuare. Nu-mi venea să cred ce fac. Eram o
adolescentă de cincisprezece ani, furioasă, încercând să-l prindă pe
bătăuşul şcolii. Când am ajuns în vârful muntelui, mă aşteptau.
Ştiam că aparatul înregistra, dar nu-mi păsa. Am aruncat cu bolo­
vanul în el, sperând că va fi distrus. A şi fost, dar o altă echipă de
filmat fusese cumva alertată şi a obţinut filmul.
Pe vârful muntelui era un sătuc. Proprietarul unui hotel a vă­
zut scena din faţa sa, a gonit echipa de filmare şi m -a ajutat să merg
înăuntru. Plămânii m ă dureau din cauza efortului - ceea ce, în ae­
rul rarefiat, îmi tăia respiraţia. Nu puteam vorbi. El m -a condus în-
tr-o cameră izolată, m i-a adus ceai şi, după ce a constatat că totul
era în regulă, m -a lăsat singură.
Ce se întâmplase? Fem eia reporter era angajată la un ziar de
scandal, dar cred că era de fapt şi curioasă cu privire la motivul
pentru care parcurgeam Camino. Gândindu-mă în urmă, îmi părea
rău pentru ea. O distrusesem cu cuvintele mele, chiar dacă ea a în­
ţeles doar jum ătate din ce i-am spus. M i-am amintit că i-au dat
lacrimile, atunci când am zbierat: „Te urăsc”.
Bărbaţii, pe de altă parte, au râs de mine, în timp ce îi urm ă­
ream în sus pe munte - ceea ce m -a întărâtat şi mai mult. Ştiau că
aveam încă o dată vârsta lor şi că eram cu un rucsac în spate. Mai
ştiau şi că, dacă eram furioasă, povestea lor era mai bună.
îi dispreţuiam pentru lipsa lor de sensibilitate şi nu m ă voi
81
 Shirley MacLaine
opri până când nu-i voi răni cumva. Ştiam că ei vor fi cei care vor
râde la urmă - aşa cum se întâmplă de obicei cu presa - dar nu mă
puteam abţine. Nedreptatea era ceva împotriva căreia luptam până
în pânzele albe. Şi chiar asta am şi făcut. Filmul s-a dat pe post la
televiziune în noaptea aceea, dar eu am fost fericită să constat că
era foarte neclar.
Am privit în jur în mica încăpere, am văzut un pat şi m-am
culcat pe el. După câteva minute, John Scoţianul a venit la mine.
„Ei, copilă”, mi-a spus el. „Câinii din presă ţi-au cam pus la
încercare stăpânirea de sine, nu-i aşa?”
„D a”, am răspuns posomorâtă.
„Şi tu ţi-ai arătat colţii la ei, nu-i aşa?”
„Da, cred că da.”
„Ei bine, vorbeai pe limba lor, nu-i aşa?”
„Chiar aşa?”, am întrebat.
„Categoric”, a răspuns el. „Ei au mârâit ca să-ţi testeze ade­
vărul, aşa cum fac câinii. Ţi-e frică de câinii care te aşteaptă îna­
inte, nu-i aşa?”
„Da.”
„Ei bine, aminteşte-ţi cum te-ai descurcat cu versiunea uma­
nă. Câinii au sensibilităţi pe care nu-şi pot imagina că oamenii nu
le împărtăşesc. Dacă mârâi, vei vorbi pe limba lor. Când ei mârâie,
este o invitaţie să-i înţelegi. Câinilor nu le place dacă eşti necinstită
cu ei. La fel şi presa. Ei sunt mereu pe urmele tale, până când stai
faţă în faţă cu tine. Şi dacă simţi frică amestecată cu răutate - şi
unii şi alţii te înghit.”
„Am dat dovadă de răutate faţă de oamenii aceia?”, am
întrebat.
„Nu”, a răspuns el. „Ţi-ai arătat furia pentru că ei erau ne­
drepţi. Nedreptatea indică o lipsă de echilibru în viaţă. Femeia a
fost rănită, dar ea trebuie să înveţe să pună întrebările într-un mod
mai cinstit. Tu, copilă, ai grijă de temperamentul tău. D ar tu eşti
scoţiano-irlandeză, nu-i aşa?”
„Da”, am răspuns, zâmbind în sinea mea.
„Ei bine, scoţiano-irlandezii sunt maeştri ai Suferinţelor. Ei
răbufnesc, pentru că simt foarte profund. O să-ţi explic mai multe
82
 Camino. O călătorie a Spiritului.
despre caracterul scoţiano-irlandez, ceva mai târziu. Pe moment,
învaţă despre istoria câinilor şi a presei pe Camino.”
„Ce vrei să spui?” am întrebat, fiind aproape sigură că avea
să spună ceva şocant.
„Sufletele pe care le-ai întâlnit azi, erau soldaţii din vremu­
rile de odinioară ,care urmăreau şi torturau oamenii, până când îi
,presau’ să devină creştini. Ei se concentrau asupra maurilor, pe
care îi considerau necredincioşi. Şi azi fac la fel. Unii dintre cei
mai cruzi şi mai mari iubitori de tortură s-au reîntors în chip de
câini; această soartă însă este extrem de rară. Ei revin pentru a bân­
tui aceleaşi locuri, ca să testeze cinstea oamenilor. Cu asta te vei
întâlni în Foncebadon. Astăzi ai învăţat cum să-i abordezi.”
Nu înţelegeam cum voi fi protejată, arătându-le colţii.
„Vei vedea când vei ajunge acolo. Câinii şi presa se consi­
deră a fi maeştri ai adevărului.”
A m suspinat şi n-am mai spus nimic.
„încă ceva”, a spus John. „Interesul tău pentru Islam vine
din experienţele pe care le-ai avut pe Camino, ca fata maură. Este
o perspectivă bună din care să-ţi analizezi preocupările cu privire
la fundamentalismul islamic din lumea ta de astăzi”.
John Scoţianul a dispărut din visul meu-viziune. Am rămas
acolo, gândindu-mă la câini turbaţi, presă turbată şi fundamenta­
lism turbat: creştin, islamic, sau de orice de alt fel ar fi el.
Vechea ură dintre religii a reprezentat întotdeauna o sursă de
adâncă durere pentru mine. Citisem profeţiile care spuneau că Isla­
mul va produce o mare distrugere în lume. De la Nostradamus, la
Edgar Cayce şi până la interpretările Apocalipsei din Biblie, pre­
zenţa Islamului era asociată cu sfârşitul lumii, cea pe care o cu­
noaştem noi. Era oare posibil acest lucru? Şi dacă da, cum?
Oare cândva, în viitor, albanezii musulmani se vor întoarce
către Vest? Şi, întrucât Islamul era religia care se extindea cel mai
rapid în lume, va fi oare o revoluţie tăcută din interiorul statelor
creştine? Se vor uni oare ţările musulmane împotriva Israelului şi
vor avea nevoie de ajutorul nostru - grăbind astfel Armagedonul?
Se vor uni oare, aşa cum preziseseră câteva profeţii, China şi Iran­
ul şi vor folosi arme nucleare împotriva Vestului?
83
 Shirley MacLaine
Fiecare religie părea să-şi fi avut propria ei cruciadă. Oare
urma să experimentăm cruciada musulmană, într-un fel care va
distruge lumea, cea pe care o cunoaştem noi?
Era oare toată suferinţa din lume rezultatul karmei pe care
neamul omenesc o atrăgea încontinuu asupra lui? De aceea era ne­
cesar să mergem în interiorul nostru pentru a ne găsi adevărata
identitate, prin timp. Atunci când ştim cine suntem, ne cunoaştem
propriile bucurii şi suferinţe. Când recunoaştem acest lucru faţă de
noi înşine, putem slăbi legăturile karmice şi merge înainte.
In timp ce reflectam asupra acestor întrebări, stând întinsă
pe pat, John a venit iar şi mi-a ţinut o dizertaţie asupra karmei:

îndeplinirea şi punerea în aplicare a legii kar­

mei este următoarea: o singură picătură de bucurie
este atât de puternică, încât va transforma îngrijora­
rea în compasiune. Aceasta este capacitatea de a da
de la tine, ştiind că tot ceea ce dai se va întoarce la ti­
ne, îmbunătăţindu-ţi viaţa şi vieţile celor din jurul
tău. O picătură de bucurie plus curaj devine pasiune,
care te face capabil să acţionezi efectiv, fără să gân­
deşti. O picătură de bucurie plus disciplină devine
empatie - capacitatea de a şti că toate emoţiile tale
sunt reale şi că toţi cei din jurul tău sunt reali, ceea ce
îţi redă conştiinţa Divină. Atunci când înţelegi dina­
m ica tuturor lucrurilor, înţelegi că Dumnezeu se află
în toate lucrurile. Aceasta este unificarea chakrelor
superioare cu cele inferioare, când căsătoreşti m ascu­
linul cu femininul din tine - pe Dumnezeu cu Dum-
nezeiţa din tine.
Legea karmei nu înseamnă revenirea eveni­
mentelor - ci, mai degrabă, reîntoarcerea la sufletul
tău. Pe măsură ce ajungi să-L înţelegi pe Dumnezeu,
îţi revine capacitatea de a te mişca prin toate. Inca­
pacitatea ta de a te mişca este definiţia durerii. Atun­
ci când te goleşti de durere, îţi dai tu însuţi forţa de a
primi următorul nivel de bucurie.
84
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
Sfanţul Graal este un exemplu. Este ca oricare
altă cupă, doar că valoarea ei reală se află în faptul că
e goală. Bucuria vine atunci când cupa durerii este
golită. De aceea, bucuriile durerilor trăite pe Camino
înseamnă redescoperirea propriului tău suflet ...
Acesta e motivul pentru care omenirea are datoria
m orală de a căuta bucuria.

John a dispărut din capul meu, iar eu am înregistrat ceea ce

m i-a spus, cât am putut de bine.
Apoi, m-am întins pe pat şi m-am gândit la toate astea.
A m simţit că curajul de a merge mai departe se afla într-un
loc din inima mea. îl puteam simţi fizic. Sentimentul că am curaj
nu se afla în mintea mea. Era o trăire a inimii, care spunea că eu
am cunoaşterea, că am mintea, trupul şi spiritul de a face orice. Şi
curajul mi-a dat puterea de a merge mai departe - mergând în inte­
riorul meu.
M -am gândit la o casă care ardea, cu mine înăuntru. Singu­
rul drum spre afară era prin flăcări. Eu trăiam experienţa călătoriei
prin flăcări. Una dintre primele emoţii pe care le simţeam, era ca­
pacitatea de a avea un sentiment de îngrijorare. Ori de câte ori îl
simţeam şi nu acţionam sub impulsul lui, deveneam furioasă. Dacă
eram hotărâtă să merg în interiorul meu, puteam transforma mânia
în curaj - şi astfel, puteam merge mai departe.
Oamenii din m aşinile de pe şosea, care strigau „Ultreya ”,
îmi dădeau curajul de a merge în interior. Deci, adevărata disci­
plină nu era concentrarea voinţei prin excluderea a orice altceva -
ci, mai degrabă, capacitatea de a privi în interiorul m eu şi de a
primi ceea ce-mi aparţinea deja - BUCURIE.
M -am gândit la goana m ea sus pe munte, după echipa de fil­
mare. Muntele reprezentase o concentrare a voinţei mele mânioase.
în mod simbolic, tot ceea ce se află pe un munte, în cele din
urm ă se prăbuşeşte în vale. Totul curge către o vale.
Tot ceea ce trebuia să fac era să devin o vale - pentru a primi
ceea ce îmi aparţinea deja. Cu alte cuvinte, să mă predau - să capi­
tulez în faţa cunoaşterii că în interiorul meu se afla echilibrul mas-
85
 Shirley MacLaine
culmului şi femininului, cât şi capacitatea de a găsi bucurie în orice
se întâmpla.
Totul în viaţă este o lecţie de cunoaştere de sine. Cu cât ne
cunoaştem mai bine, cu atât suntem mai capabili să înfruntăm şi să
rezolvăm orice.
Liderii noştri din lumea de azi sunt exemple în acest sens.
Fiecare dintre ei suferă de lipsa cunoaşterii de sine. De aceea, atât
de mulţi dintre ei acţionează în moduri ce sunt atât de distructive.
Ei - Clinton, Milosevic, Osama bin Laden, fanaticii din Iran, con­
ducătorii Chinei şi aşa mai departe - sunt, de fapt, distrugători de
sine; nu numai al sinelui lor, ci şi al oamenilor pe care îi conduc.
Liderii pe care îi cunoscusem eu, cei care au petrecut un timp în în­
chisoare, în izolare totală - Gandhi, Nelson M andela - îşi solu­
ţionaseră atât de multe dintre conflictele lor interioare, pentru că
izolarea le fusese impusă. Şi toţi au afirmat că aceasta a fost perioa­
da cea mai importantă din viaţa lor. în ziua de azi, nu mulţi îşi fac
timp pentru căutarea interioară - de unde şi starea lumii, care se
află în pragul dezastrului.
Bineînţeles că oamenii obişnuiţi din orice societate nu au
timp pentru căutarea interioară, pentru că, din cauza materialismu­
lui dezlănţuit, sunt prinşi în competiţia pentru supravieţuire. Oa­
menii par să se afle într-o rutină a supravieţuirii, ignorând bucuri­
ile evoluţiei - care pot veni, numai dacă ne facem timp ca să ştim
cine suntem.
Nu mai voiam să accept ca acest lucru să mi se întâmple şi
mie în continuare. Era aşa cum spusese poetul Yeats*: „Singura
călătorie care merită să fie făcută este călătoria în interiorul nos­
tru.” Dacă această călătorie în interior dezvăluia că eu fusesem
mulţi oameni, în multe perioade de timp diferite - atunci, aşa să
fie. Cel puţin, aveam tot ce-mi trebuia ca să evaluez cum să-mi în­
deplinesc destinul personal pentru care mă născusem.

* W illiam ButlerYeats, 1865-1939 poet Irlandez care este considerat unul

dintre cei mai mari poeţi ai secolului al XX -lea. In 1923, i s-a acordat premuil
N obel pentru literatură. N.T.
86
 Camino. O călătorie a Spiritului.

Capitolul 10

C ând am ajuns la jum ătatea drum ului pe Camino, am ob­

servat că refugio-urile erau mai puţin aglomerate. începuse oare lu­
m ea să renunţe?
Oamenii erau mai aspri, mai puţin respectuoşi unii faţă de
ceilalţi şi mai agresivi.
Trei beţivi s-au luat după mine, când am ieşit dintr-un bar
unde cumpărasem suc de portocale. M -am întors şi m-am uitat
doar fix la ei. Au plecat. Câteva tinere au alergat după mine pentru
autografe. Am semnat şi am plecat încet mai departe.
Era greu să auzi ceva pe străzile oraşelor prin care am tre­
cut, atât era de mare vacarmul provocat de maşini, conversaţii şi
dispute.
Mâinile îmi erau crăpate şi roşii, faţa mi se cojea de la arsu­
rile de soare, iar rucsacul cântărea de parcă ar fi avut o tonă. Da,
era mai bine să călătoreşti fără nimic.
Dacă mâneam dimineaţa, îmi era foame toată ziua. Aşa că
nu m âneam iaurt, alune şi fructe până după-amiază. Satele şi ora­
şele aveau oricum obloanele trase, pentru pauza de după-amiază.
Fântânile din fiecare sat erau întotdeauna pitoreşti şi atrăgă­
toare. îm i umpleam sticla cu apă, ştiind astfel că voi avea apă sufi­
cientă până la următoarea fântână.
Aii a început să ia frecvent autobuzul, iar Carlos a devenit
dificil. O dată i-am cerut lui Aii să-mi ia cu ea rucsacul până la ur­
m ătorul sat. Am început imediat să m ă împiedic, nu mai eram cen­
trată şi, fără greutate în spate, mi-am pierdut echilibrul. Nu aveam
control asupra capacităţii mele de a merge şi mi s-a părut ciudat de
greu să continui. N e mai având povara rucsacului, m-am simţit li­
beră să-mi permit să am un sentiment de mânie la adresa unor

87
 Shirley MacLaine
oameni din viaţa mea. Existau problem e nerezolvate atât cu ei, cât
şi cu membri ai familiei mele şi le-am examinat pe unele dintre ele.
Mi-am dat seama cum şi în ce măsură am contribuit la aceste con­
flicte. Şi atunci am înţeles că fiecare persoană fusese pentru mine
o oglindă şi un învăţător - pentru a mă cunoaşte mai bine pe mine
însămi. A sta este ceea ce fac membrii familiei, unii pentru ceilalţi.
De aceea familiile ofereau fiecărui membru posibilitatea de a primi
o anumită educaţie, înainte de a intra în lume. Cred că fiecare
m em bru a ales să se nască într-o familie, pentru a-i servi pe cei­
lalţi. Atunci când mă voi întoarce acasă, voi încerca să-mi amintesc
de asta, ori de câte ori va avea loc o dispută plină de trăiri emoţio­
nale şi sentimente ascunse.
De-a lungul drumului, fermierii vorbeau cu îngrijorare des­
pre preţul secarei şi lipsa ploii.
Simţeam câmpul energetic al Camino-ului, în timp ce mer­
geam de la Belorado către Villafranca. Eram înconjurată de fluturi.
Erau purpurii şi roz, albi şi negri, portocalii şi galbeni. M-am gân­
dit cum se târâseră ca omizi, înainte de a deveni liberi şi atât de
splendizi. Ei erau bucuroşi şi îşi aduceau aportul lor de frumuseţe
tuturor celor care se bucurau de ei. Eu încă mă simţeam ca o omi­
dă. Când voi deveni, oare, un fluture?
M ergeam cam douăzeci şi două de m ile pe zi. Simţeam în
jurul m eu ceva magic, aproape insesizabil pentru a fi remarcat.
Presa părea să fi obosit să mă mai urmărească. Un fotograf mi-a
făcut o poză când îmi atârnam hainele şi a plecat.
In timp ce mergeam, mi-am revăzut programul spectacolu­
lui; am proiectat un gard în jurul fermei mele şi m-am gândit la noi
modalităţi de a obţine finanţare pentru filme de epocă, ce erau
aprobate cu atâta greutate. Voi cheltui nişte bani pentru a-mi rea-
m enaja dormitorul şi poate că voi face un nou spectacol pe Broad-
way. Dincolo de toate gândurile despre viaţa mea ce se desfăşura
în lumea de acasă, se afla noua lume din mine.
Un bărbat intr-un cărucior cu rotile a trecut pe lângă mine
cu o viteză de aproape douăzeci şi cinci de mile pe oră. Era parali­
zat şi, mai târziu, mi-am dat seama că depindea de oamenii din
refugios pentru a-1 îngriji.
88
 Camino. O călătorie a Spiritului.
Uneori, aceştia o faceau, alteori îl ignorau.
M -am întrebat ce karmă avea.
Am întâlnit o femeie cu numele de Baby Consuelo, pe care
o cunoscusem cu mulţi ani înainte, în Brazilia. Era cântăreaţă şi
exact asta facea, în timp ce mergea. Era m ult mai rapidă decât mine
şi, până în ultima zi, nu am mai văzut-o deloc.
Apoi, am ajuns la San Juan de Ortega şi mi-am dat seama
de ce presa păruse să fi plecat de pe Camino.
La biserică m ă aşteptau două sute de ziarişti. Aii şi Carlos
mă aşteptau tot acolo. Carlos mi-a ieşit în întâmpinare şi mi-a spus
că preotul le oferise ziariştilor un interviu cu mine, în schimbul
unei donaţii în favoarea bisericii lui. I-am spus lui Carlos să le
transmită că nu credeam că era cinstit să procedeze astfel. Carlos
mi-a făcut imediat pe voie şi i-a determinat să se răzgândească,
inclusiv pe preot.
Preotul mi-a oferit supă de usturoi; am refuzat, şi mi-am
continuat drumul.
Undeva, în afara oraşului, m-am lungit sub un copac şi am
adormit cu pălăria aşezată pe faţă.
John Scoţianul şi-a făcut apariţia. M i-a spus că îi cunos­
cusem pe câţiva dintre preoţi, în zilele în care eram fata maură. In
acele vremuri, ei erau hangii. Călătoreau în susul şi în josul dru­
mului şi bârfeau. Furnizau mese şi distracţie pentru pelerini. Apoi,
au început să vândă obiecte false de cult, sub pretextul că acestea
îi vor proteja pe pelerini. Aceştia plăteau preţuri exorbitante pentru
obiecte care nu valorau nimic, dar erau prea jenaţi ca să-i refuze.
Acei hangii erau astăzi preoţi!
Mi-a spus că îi cunoscusem pe Carlos şi pe Aii de-a lungul
drumului. Aii fusese o maură care se convertise, în mod autentic,
la religia creştină. Ea îşi pierduse părinţii în timpul conflictelor şi
el, John, o primise şi îi oferise adăpost. Am ajutat-o să ajungă în
Franţa, unde ea a intrat sub tutela lui Carlos. El i-a dat o bucată de
pământ. S-a îndrăgostit şi atunci de ea, dar obligaţiile lui creştineşti
îi interziceau consumarea unei astfel de relaţii. Au rămas legaţi
unul de celălalt - şi, aşa cum fiecare revine la ceva care îl urmă­
reşte din trecut, s-au întâlnit din nou în această viaţă.
89
 Shirley MacLaine
Apoi, John a spus: „Ai aici o temă pe care trebuie că o re­
marci. Este tem a îndrăgostiţilor care nu iubesc îndeajuns de pro­
fund, datorită unor puternice prejudecăţi. Acele prejudecăţi au alte­
rat capacitatea fiecărui îndrăgostit de a atinge întregirea în el însuşi
... inclusiv în cazul tău. Asta fusese adevărat în relaţia cu regele şi,
din nou, cu Palme.”
John a continuat, spunând că bărbatul în cărucior se afla în-
tr-unul dintre episoadele repetate de nebunie. El fusese paralitic în
toate vieţile şi jurase ca, în fiecare secol, să se dedice bolii sale.
John spunea că el era versiunea creştină a unui călugăr budist, care
credea că suferinţa este calea către Dumnezeu şi că ea intensifică
compasiunea celorlalţi. Această repetare a experienţei unei vieţi
era, într-un fel, oarecum asemănătoare cu situaţia lui Dalai Lama,
care revenea mereu asupra aceleiaşi acţiuni, cum ar fi să citească,
iar şi iar, o carte importantă.
„Carlos”, a spus el, „dorise o unificare a drumurilor sacre -
atât în Franţa, cât şi în Spania - sub protecţia Cavalerilor Templi­
eri.”
A mai spus că Anna îmi fusese tutore în ţinutul maurilor, pe
vremea când eram foarte tânără - şi că acum ea juca din nou ace­
laşi rol.
M i-a spus că Mme. de Brill, femeia îngrozitoare de la înce­
put, din Saint-Jean-Pied-le-Port, era ceea ce el numea un mâncător
de păcate.
„Ea m ănâncă păcatele celorlalţi oameni, în aşa fel încât
Camino să fie mai uşor pentru ei. Ea este paznicul porţii, la graniţa
dintre Franţa şi Spania. Face acest lucru de secole întregi. Acesta e
motivul atitudinii ei negative. Ea preia păcatele celorlalţi oameni.”
John a încheiat, spunându-mi că, peste câteva zile, voi avea
o întâlnire tulburătoare cu cineva, într-un refugio, şi că ar trebui să
reacţionez exact aşa cum doream - dar că îmi va explica mai târz­
iu sensul ei.
îmi dădeam seama că John era ghidul meu adevărat pe Ca­
mino. Şi în trecut făcuse acelaşi lucru pentru mine.
Nu-mi puteam explica cum de era aşa, sau de ce.
Aveam să aflu asta, mai târziu.
90
 Camino. O călătorie a Spiritului.
* * *

în Burgos, s-a apropiat de mine un bărbat cu un toiag nou,

pe care voia să mi-1 dea în dar. Avea câte un inel de argint la ambele
capete. Am ezitat. Nu voiam să renunţ la vechiul meu prieten.
Bărbatul m-a condus la un refugio foarte bine amenajat, cu
sală de mese. Pregătise mâncare pentru pelerinii care sosiseră
acolo în ziua aceea. Eram deja neîncrezătoare. Nu doream să fiu
nepoliticoasă, dar mă întrebam unde era capcana.
Carlos şi Aii şi-au făcut apariţia şi ne-am aşezat la masă. Su­
pa de usturoi era mai unsuroasă ca de obicei, pâinea era veche de
trei zile, iar vinul acru. Erau şi cutii de sardine, din care trebuia să
luăm cu cuţitele, deoarece nu erau furculiţe. M ă întrebam dacă nu
cumva era o glumă.
Bărbatul zăbovea, privindu-ne cum mâneam. Nu eram în
stare să bag nimic în gură. în cele din urmă, am spus că nu puteam
m ânca în timpul zilei. El s-a încruntat.
Trebuia să iau o decizie cu privire la noul băţ. Cel vechi ară­
ta ca toiagul încovoiat al unei vrăjitoare. îm i era atât de familiar să
um blu cu el, încât parcă mergeam cu un bunic blând. Ştiam însă că
cel nou ar fi mai bun pentru spatele meu, deoarece era tare şi drept.
Aii nu folosise încă un băţ. Carlos îl avea pe al lui.
M -am ridicat de la masă, m-am plimbat un mom ent cu am­
bele beţe şi am luat o hotărâre. îmi voi dărui vechiul băţ preotului
din oraşul anterior. Poate că i-ar folosi un prieten bun, dar nu do­
ream să m ă întorc la biserica aceea.
A m auzit o bufnitură şi am privit afară. Se adunase un alt
grup de oameni ai presei şi, lângă ei, era preotul. Am ieşit afară şi
i-am oferit vechiul m eu băţ. L-a întors cu susul în jos, l-a îndoit, a
râs şi l-a aruncat. M -a înfuriat faptul că nu-1 respecta, dat fiind că
mi-a fost un prieten atât de bun. Carlos mi s-a alăturat.
- Omul ăsta e necinstit pe dinăuntru.
Nu m-am oprit pentru întrebări sau fotografii, am mers mai
departe, abandonându-mi vechiul prieten, toiagul vrăjitoarei. îmi
venea greu să o fac. Aveam ataşamente emoţionale faţă de multe
lucruri, întrebându-m ă mereu dacă voi avea nevoie de ele în viitor.
91
 Shirley MacLaine
Apoi, m i-am amintit de un vis pe care-1 avusesem odată. Eram,
undeva, paznic într-o vastă bibliotecă de pergamente. împrumutam
deseori pergamentele, celor care voiau să le studieze. Atunci când
cel care răspundea de bibliotecă a cerut o situaţie detaliată a inven­
tarului, m ajoritatea pergamentelor lipseau. A fost foarte furios.
M -am jurat că asta nu mi se va mai întâmpla niciodată.
Acum mergeam cu noul meu băţ, gândindu-mă la relaţia
mea cu obiectele şi Ia cum m-aş simţi dacă aş fi un refugiat adevă­
rat, care nu are nimic. Pe de-o parte, m-aş simţi eliberată; pe de al­
ta, m-aş simţi deposedată. Viaţa pe Pământ se afla undeva pe la
mijloc - calea de mijloc, aşa cum spune budismul, comparând con­
ceptul cu coarda unei harpe. Dacă e strânsă prea tare, nu va cânta;
dacă este prea lejeră, atârnă. Tensiunea optimă care produce sune­
tul minunat se află la poziţia de mijloc.
Acum purtam pălăria pe cap tot timpul, deoarece se vedeau
rădăcinile părului meu vopsit şi mi-era jenă.
Aii şi Carlos se certau din cauza soţiei lui. Se întreceau unul
pe celălalt care ţipă mai tare ... ceva despre soţia lui care era grasă
şi că nimănui nu-i place să aibă de-a face cu oamenii graşi. Carlos
era autoritar cu Aii, iar ea era arţăgoasă. Aii a spus că-şi uitase cea­
sul şi a alergat înapoi la refugio să-l recupereze. A revenit mai târ­
ziu, spunând că ceasul fusese tot timpul în geantă. în fiecare dim i­
neaţă când plecam dintr-un refugio, m ă temeam şi eu să nu cumva
să las acolo ceva necesar.
A început să plouă cu picături uriaşe. Am zărit o cabină tele­
fonică izolată. Am sunat-o pe prietena mea Anne Mărie, în Cali­
fornia. Ea m i-a spus că-i pusese fiicei mele, Sachi, caseta cu unul
dintre mesajele mele anterioare. A spus că Sachi a plâns, pentru că
nu înţelegea de ce făceam asta. Sachi nu mă înţelegea niciodată -
nici pe mine, nici căutarea mea. Ei, mă gândeam, cine le-ar putea
înţelege?
S-a iscat o rafală de vânt şi mi-am pus poncho-ul galben.
Camino era plin de adâncituri, găuri, crăpături şi pietre, care se
mişcau sub picioarele mele. Mirosul de transpiraţie şi p ra f era
acum intensificat de picăturile de ploaie şi de vânt. Nu-m i puteam
ţine rucsacul în echilibru, în mijlocul vântului şi al ploii. Se mişca
92
 Camino. O călătorie a Spiritului.
dintr-o parte în alta. Mergeam clătinându-mă, dar îmi plăcea senti­
mentul de a fi protejată de poncho-ul meu impermeabil.
Alunecam pe coline şi mă temeam să nu pierd din vedere
săgeţile galbene. Aii era acoperită de un poncho marca Gucci, iar
pantofii ei de tenis Maxfield cu talpă dublă, adunau noroi până la
glezne. Carlos păşea înainte, ca un basc hotărât ce era, făcându-mă
să chicotesc. Nici unul dintre noi nu a căzut. Pentru o vreme, nu
vor mai apărea ziarişti.
Câteva ore mai târziu, am intrat împleticindu-ne într-un bar.
Nu ştiam unde ne aflam. Barul era înţesat de bărbaţi care fumau şi
urlau la mereu prezentele curse de bicicletă de la TV. Nu-mi
puteam auzi gândurile. Proprietara ne-a adus cafea. Aii s-a uitat în
ceaşca ei şi a ţipat. Era o muscă în ea. Era oripilată. Carlos i-a ordo­
nat să nu spună nimic, şi-a întins mâna, a scos musca şi a pus-o pe
tejghea. Proprietarei i-a fost jenă şi i-a dat lui Aii o altă cafea.
Atunci, între Carlos şi Aii a pornit o conversaţie despre oa­
menii „simpli”. Nu mă puteam hotărî cine ia partea cui. Carlos pă­
rea exigent, iar Aii, jignită direct. Carlos a spus că nu putea suferi
comportamentul oamenilor simpli. Atunci, eu m-am lansat într-o
descriere a călătoriei mele în China, în 1973, unde elita imperială,
aşa ca el, era trimisă în straturile de jos ale obştii, ca să înveţe ce
minunat şi sublim era să cultivi o roşie. El a spus:
- Ei, există ceva pozitiv în toate lucrurile.
Atunci, Aii a ciripit:
- Eu, una, n-am venit să fac o plimbare până aici, ca apoi să
descopăr cât e de extenuant şi, după aceea, să sfârşesc cu o muscă
în cafea.
- Nu, a spus Carlos, tu ai fost neatentă şi n-ai văzut că nu
era nici o m uscă în cafea.
- Nu, a spus Aii, proprietara nu a fost atentă şi nu a văzut-o
acolo, atunci când m i-a servit-o.
Eram derutată. M usca era pe tejghea, iar Aii avea o altă
ceaşcă în faţă.
Atunci, Carlos a spus:
- Tu bei cafeaua, m usca este în ea şi alunecă în jos, pe gât.
- Nu, a răspuns ea. Nu, alunecă deloc pe gât. Şi asta e dife-
93
 Shirley MacLaine
renţa dintre mine şi tine. Apoi a icnit, dând vina pe muscă - şi a
spus că îi era rău.
M usca era deja la gunoi, dar asta nu i-a oprit câtuşi de puţin.
- Am îngheţat în refugio astă noapte - dar mai degrabă aş fi
murit, decât să m ă acopăr cu pătura din adăpost.
- Da, bine, a spus Carlos, ţi-am oferit sacul meu de dormit.
Şi pe ăsta l-ai refuzat. Aşa că ţi-a fost frig.
- Totul în jurul meu este murdar, a continuat Aii.
- N u e chiar atât de rău, a spus Carlos. Trebuie să înveţi să
fii la fel ca ceilalţi şi nu aşa de răsfăţată.
Acum eram cu adevărat derutată. Nici unuia nu-i plăceau
oamenii „simpli”, iar asta trebuie să fi fost o scuză bună pentru o
ceartă.
Disputa muscă-şi-oameni-simpli a continuat o oră întreagă.
Poate că ar fi trebuit să se căsătorească. M-am simţit îndreptând în
tăcere un deget către ei, cu celelalte trei îndreptate către mine.
Am ieşit afară. Rafalele de vânt încetaseră. Liniştea plină de
pace contrazicea faptul că avusese loc o furtună.
* * *

Aveam acum băşici peste băşici. Trebuia să le înţep şi să le

extrag tot lichidul. Aveam nevoie de un duş fierbinte. Aveam ne­
voie să fiu singură într-un dormitor. Aveam nevoie să am părul
curat. Aveam nevoie să m ă uit într-o oglindă. Aveam nevoie să-mi
rearanjez benzile şi să văd dacă erau cu adevărat înregistrate. în
Burgos, am găsit un hotel şi am luat o cameră. Aii şi Carlos, hotă­
râţi să facă parte dintre oamenii simpli, au spus că vor găsi un refu­
gio. Mi-am amintit de o remarcă pe care dramaturgul Clifford
Odets o făcuse înainte să moară. „Nu ai idee câtă plăcere îţi oferă
lucruri nu m ai mari decât ochiul unei m uşte.”
în luxul unei mici camere de hotel, mi-am spălat hainele cu
apă caldă, am făcut un duş lung, fierbinte, cu săpun adevărat,
mi-am spălat părul cu şampon adevărat, m-am aşezat pe o toaletă
personală şi mi-am îngrijit băşicile. M i-am dat seama că arătau atât
de rău, pentru că greutatea m ea se modificase atunci când m ă folo-

94
 Camino. O călătorie a Spiritului.
sisem de noul baston. Apoi, mi-a trecut prin minte un gând intere­
sant: înţelepciunea era reprezentată de acea parte pe care stăm -
picioarele noastre. Din acest motiv sfinţilor li se spălau picioarele
de către cei care se aflau în primele stadii ale iluminării. Picioarele
iau energie de la înţelepciunea Mamei Pământ şi ne pun în legătură
cu propriul nostru echilibru. Oare sfinţii se suiau vreodată într-un
car cu boi, când călătoreau pe Camino? A te urca într-un autobuz
ar reprezenta oare versiunea modernă a folosirii unei căruţe?
M-am gândit la faptul că eu mă născusem sub semnul tau­
rului. Sunt un semn de pământ. Un astrolog îmi spusese că oame­
nilor din zodia taurului le place să alerge cu greutăţi la glezne,
deoarece ei sunt oameni fixaţi de pământ. Un taur are o înţelep­
ciune bazată pe pământ, dar stăpâneşte şi problemele legate de iu­
bire, frumuseţe şi senzualitate, întrucât taurul este guvernat de
Venus. Am venit în această viaţă ca Taur, născută la sfârşitul lui
aprilie, pentru a mă înfrunta cu problemele iubirii fizice şi cu echi­
librarea energiilor masculine şi feminine. Taurul este cel mai dens
dintre semne, ceea ce înseam nă că, după încarnarea în planul pă­
mântesc, eu doream să experimentez identitatea primară. întrucât
eram Taur, alesesem o viaţă fizică dificilă. în plus, eram un Taur
scoţiano-irlandez. John Scoţianul spusese că scoţiano-irlandezii
erau maeştrii Suferinţelor. Ce voia să spună? Categoric, eram ne­
buni şi răzvrătiţi. Era asta oare pentru a contracara suferinţa? Şi pe
ce se baza suferinţa? N-ar trebui să confund suferinţa cu depresia.
Erau două lucruri foarte diferite.
M -am întins pe spate, în intimitatea patului meu moale cu
cearceafuri curate şi adevărate şi am adormit. John Scoţianul nu
m-a vizitat. în schimb, am avut visul meu cu gorila, care se repe­
ta. Gorila monstruoasă m ă fugărea. M ă fugărea în jurul lumii, în
diferite ţări, în susul şi în josul munţilor, peste dealuri şi câmpii -
până când, în sfârşit, m-am trezit la marginea lumii. Ştiam că tre­
buia fie să sar peste prăpastie ca să scap de ea, fie să mă întorc şi
s-o înfrunt. Am ales s-o înfrunt. Am privit-o în ochi şi i-am spus:
„Ce ar trebui să fac acum?” Ea mi-a răspuns: „Nu ştiu, e visul tău."
Oare viaţa era gorila mea? Şi îmi spunea ea oare: „E visul
tău. Fă ce vrei cu el?”
95
 Shirley MacLaine

Capitolul 11

Prin San Juan de Ortega, oraşul Burgos, Castrojeriz,

Frómísta, C am ón de los Condes şi mai departe, către Sahagún, am
mers uneori împreună cu oameni, alteori singură. Erau fântâni fru­
moase şi răcoritoare în fiecare sat, unde m-am oprit să beau, să mă
gândesc şi să mă bucur. Parcă dinadins, John Scoţianul nu m-a vi­
zitat. Eram lăsată de capul meu, cu ce puteam înţelege de una sin­
gură. Aii şi Carlos îşi urmau ritmul lor, separaţi de mine. M ă între­
bam când oare le voi spune la revedere pentru totdeauna.
Aveam mereu o problemă, atunci când trebuia să mă despart
de oameni. M ă simţeam vinovată că las oameni în urma mea.
Ştiam că noi toţi avem propria noastră călătorie, dar o parte din
ceea ce te duce la succes este să fii în frunte şi să îi laşi pe alţii în
urmă. Am observat că pelerinii înstăriţi se mişcau întotdeauna mai
repede, deoarece ştiau mai bine să-şi urmeze scopul. Ei nu păreau
să devină Camino - sau cărarea de sub picioarele lor, sau câmpul,
sau cerul, sau florile şi grâul şi norii. Ei nu păreau niciodată pier­
duţi în momentul de acum.
Unii dintre pelerini mi-au spus că puteau ghici dacă mă
aflam într-un adăpost sau nu, după hainele mele deja cunoscute,
care atârnau pe frânghia de afară.
Un doctor s-a îngrijit de băşicile mele şi am încercat să-i dau
o mie de pesetas. N-a vrut să ia banii. In schimb, a plecat şi s-a în­
tors cu flori pentru mine.
- Când cineva merge de dragul lui Dumnezeu, nu ar trebui
să i se ceară bani, a spus. A r trebui să fie răsplătit.
M -am apropiat de un obelisc de lemn, aflat imediat la ieşi­
rea dintr-un mic sat.
Sculptat în el era cuvântul ULTREYA.
 Camino. O călătorie a Spiritului.
* * *

Oraşul Burgos era saturat de istorie şi artă. La intrarea în el,

în afara zidurilor, se aflau vechile ruine ale spitalului San Juan
Evanghelista, iar alături de ele era o mănăstire benedictină, tăcută
şi plină de pace. Am traversat un şanţ cu apă, pe un pod mititel,
medieval - şi m-am trezit într-un oraş medieval. Aici, în marea ca­
tedrală care datează din secolele al X llI-lea şi al XlV-lea, se află
mormântul legendarului El Cid. M-am desfatat cu vechimea aces­
tei impresionante structuri gotice, gândindu-mă că, probabil, mai
fusesem aici cu secole înainte de acest moment!
Intre Burgos şi Castrojeriz, am traversat un traseu vestit ca
fiind una dintre cele mai dificile porţiuni de pe Camino. Am urcat
culmile în ritm constant, traversând partea superioară a unui râu ce
venea din Corrales de la Nuez - care sunt nişte ferme întinse - şi
am atins înălţimea primei meseta, câmpiile spaniole secetoase,
foarte asemănătoare unui deşert acoperit cu lanuri de grâu şi foarte
sărăcăcioase.
Dintr-o dată, m-am confruntat cu următorul nivel de cât de
m ult puteam tolera.
Ţânţari şi alte insecte se năpusteau asupra mea. Aveam plasa
contra ţânţarilor în rucsac, dar totul s-a petrecut atât de repede,
încât a fost prea târziu. Când m-am oprit şi mi-am desfăcut rucsa­
cul, faţa mea a devenit un loc din care toate se ospătau cu came de
om. Erau în părul meu, în ochi, în urechi, peste tot pe mâini şi plon­
jau asupra jam bierelor şi pantofilor.
M -am gândit la noaptea pe care am petrecut-o în sarcofagul
din camera regelui din M area Piramidă de la Giza. Legenda spunea
că, dacă stăteai întins în sarcofag, materializai ceea ce trebuie să
clarifici şi să rezolvi. Una dintre problemele mele de rezolvat erau
ţânţarii. Nu-i puteam suporta. Uneori, când eram împreună cu alţi
oameni, ţânţarii m ă supărau numai pe mine. Atrăgeam spre mine
lucrul de care m ă temeam. în timp ce stăteam lungită în sarcofag,
am fost dintr-o dată acoperită de ţânţari. A u apărut de nicăieri. Am
rămas acolo, m editând ca ei să dispară. Dar atitudinea m ea faţă de
ei se baza pe frică - şi nu voiau să plece. încă nu învăţasem să
97
 Shirley MacLaine
întreb de ce anume sunt îngrijorată - şi nu de ce anume mi-e frică.
Fusese o noapte nefericită, îmblânzită doar de o lumânare parfu­
mată, pe care o adusesem cu mine.
Acum aveam aceeaşi problemă. Ţânţarii roiau în jurul meu
şi am terminat de strâns plasa în jurul capului - fără să prind pe nici
unul înăuntru, slavă Domnului. I-am urmărit în timp ce încercau să
treacă prin mânecile cămăşii şi prin jambiere. Mă simţeam bine în
interiorul cuştii mele din plasă, în timp ce mergeam repede. Din nou
m-am gândit: de ce sunt îngrijorată? Era pentru că nu voiam să mor
din cauza muşcăturilor. Ştiam că e ridicol. Dar, de asemenea, nu-mi
plăcea idea ca ei să-mi sugă sângele. Am râs în sinea mea. Poate
că asta venea de la o experienţă dintr-o viaţă trecută de vampir.
Puţin mai departe, am dat peste doi nemţi. Pe ei nu-i deran­
jau ţânţarii. Au spus că în acea zi parcurseseră patruzeci şi opt de ki­
lometri (aproape treizeci de mile). Unul dintre ei era pe punctul de
a fi tată şi, în timp ce se afla pe Camino, hotăra dacă să se însoare
cu mama copilului. Spunea că dacă nu se căsătoreşte, iar mama pă­
ţeşte ceva, conform legii germane, statul îi va lua copilul şi îl va du­
ce la orfelinat. Celălalt neamţ avea atât de multe relaţii atât cu femei
cât şi cu bărbaţi, încât făcea drumul ca să se înţeleagă pe el însuşi.
Am discutat despre a-ţi lua angajamente şi despre băşici,
despre comparaţia dintre lână, bumbac şi plastic - până când ţân­
ţarii mei s-au dus să se hrănească în altă parte. Mi-am continuat
drumul de una singură.
La capătul a douăzeci la mile am ajuns la Fromista, unde
profeţia lui John s-a împlinit.
Refugio-ul era îndeajuns de plăcut, cu o curte în spate şi o
frânghie de rufe bună. M i-am spălat un set de tricouri şi le-am
atârnat ca să se usuce peste noapte; apoi, mi-am curăţat ghetele şi
le-am aşezat cu grijă sub patul pe care îl alesesem. Nu mai era
nimeni în rejugio.
Dintr-o dată, de după colţ a apărut o femeie, zbierând că
erau haine pe frânghie. Le-a smuls de pe frânghie, le-a aruncat pe
pământ şi a început să mă ia la rost pentru motive pe care nu le în­
ţelegeam. Nu ştiam cine era, sau dacă avea vreo legătură cu adă­
postul respectiv. M i-am adunat hainele ude, le-am împăturit, le-am
 Camino. O călătorie a Spiritului.
pus pe pat şi m-am aşezat. Ea s-a postat în faţa mea şi a ţipat din
nou. Nu ştiam ce să fac. A intrat un cuplu. A ţipat şi Ia ei. S-au în­
tors cu spatele şi au plecat. Eu stăteam pe patul meu şi ascultam fe­
meia care înnebunise. Ochii ei erau aceia ai unui câine sălbatic.
M-am ridicat, încercând să înţeleg. Ce însemna asta? Ea s-a întors
cu faţa la perete şi, zbierând către el, a dispărut.
Tremuram toată. Am început să plâng. M ă simţeam cu desă­
vârşire singură, într-o lume nebună. Puteam face faţă aproape la
orice, cu condiţia să înţeleg. Dar nebunia nu este logică. Mi-am
şters lacrimile. Aveam nevoie să-mi revin. M -am dezbrăcat, mi-am
pus prosopelul în faţă şi am găsit un duş. Poate că apa rece mă va
ajuta. în timp ce m ă relaxam, eliberându-mă de tensiuni sub duşul
rece, perdeaua de la cabină s-a dat la o parte şi un fotograf a intrat
înăuntru. Mi-a vârât blitzul sub nas şi a început să facă fotografii.
L-am lovit cu mâinile până când camera i-a căzut în apă. Zbierând
în spaniola mea precară, i-am spus să plece. Afară erau alţi foto­
grafi. Am urlat la ei, până când au dispărut. încă tremurând, m-am
uscat, m-am îmbrăcat şi am ieşit afară. Nu era nimeni. Inventasem
eu oare toate astea? Eram încălţată cu o pereche uşoară de papuci
de baie, dar picioarele m ă dureau atât de tare, încât abia mă puteam
mişca. Braţele îmi păreau nişte bare de plumb. în jurul mijlocului,
aveam cureaua de bani cu cărţile de credit. M-am îndreptat către
un sat. Am zărit o cabină telefonică şi, cu cartea de credit, mi-am
sunat prietenii de la ferma m ea din New Mexico. Când au răspuns,
m-am simţit o clipă în siguranţă, numai auzindu-le vocile. Apoi am
auzit pe fundal un televizor dat tare. Am auzit vocea animată a unui
reporter de televiziune, care se pare că urmărea o cursă auto pe
magistralele Los Angeles-ului. Cineva îşi omorâse soţia şi evadase
în Mexic. Era O.J. Simpson, iar soţiei lui şi unui prieten de-al ei li
se tăiaseră gâtlejurile. Eram oare în lumea reală? Şi unde era mai
m ultă nebunie - în refugio-vA spaniol, sau în oraşul Los Angeles?

* * *

A doua zi dimineaţă, am pătruns de una singură în ţinutul

adevăratei meseta. Aii şi Carlos nu ajunseseră încă în Fromista.
99
 Shirley MacLaine
Drumul era înţesat de pietricele, aşa încât distracţia mea era
să manevrez două pietre care-mi intraseră în pantof. îmi cerea atât
de muită energie să m ă opresc şi să le îndepărtez, încât m ă jucam
rostogolindu-le cu degetele de la picioare, astfel încât să nu-mi mai
producă băşici. S-a stârnit vântul. M-am oprit şi mi-am scos pietri­
celele, mi-am legat strâns pălăria şi m-am avântat înainte. Imediat,
m-am trezit cu mai multe pietre în pantofi. Nu-mi puteam imagina
cum de ajunseseră acolo. Prin palele de vânt, am încercat să mă
concentrez ca să-mi dau seama care dintre pietre îmi vor sări în
ghete şi îşi vor împlini destinul de a-mi provoca băşici. Vântul
mi-a suflat praf în faţă.
Aveam prieteni în State, care aveau legături cu triburile indi­
ene Hopi. Indienii Hopi spuneau că, începând cu ultima decadă a
secolului al XX-lea şi până după sfârşitul mileniului, va fi necesar
ca omul „să se lege de un copac”. Cu alte cuvinte - „vânt puter­
nic”. Ei spuneau că vremea va deveni imprevizibilă şi va „curăţa
multe lucruri, cu ajutorul vântului şi ploii” . Spuneau că fiecare din­
tre noi trebuia să stea pe propriile picioare şi să obţină iarăşi hrană
de la M am a Natură. însă, mai presus de orice, spuneau ei, omul
trebuia să meargă în interiorul lui pentru a obţine înţelegerea spir­
ituală a ceea ce urma să se întâmple.
Profeţiile lor se potriveau cu profeţiile maiaşe. Din modul în
care evolua vremea, ele păreau foarte exacte.
Pe când mergeam, am văzut mii de berze. Ele îşi făceau
cuibul printre copacii înalţi, sau în vârful turlelor bisericilor din
sate. Haite de câini se adunau sub ele. Vântul s-a oprit.
Albine, fluturi, păsări şi câţiva ţânţari zburau sub cer şi dea­
supra câmpurilor care se întindeau cât vedeai cu ochii. Un porc-
ţepos zăcea mort, omorât în timp ce traversa drumul. Acesta era un
lucru pe care îl puteam înţelege. Partea de sus a corpului m ă durea,
ca rezultat al transferului de greutate provocat de noul meu baston.
Nici acestui baston nu-i pusesem încă un nume. îngerul meu Ariei
nu mai fusese în preajma m ea de săptămâni întregi. John Scoţian­
ul părea să fi luat locul îngerului cu miros de vanilie. Dar nici el nu
era prin preajmă. Mergeam ca în transă şi devenisem o meditaţie
ambulantă asupra vieţii şi vremurilor mele. Era imposibil să fug de
100
 C'amino. O călătorie a Spiritului.
mine însămi. Eu eram tot ceea ce posedam. Picioarele au început
să mă doară serios. îmi dădeam seama de ce renunţă oamenii. De
fapt, în acest punct, mulţi o făceau. De-a lungul drumului, am re­
marcat pantofi, pantaloni, cămăşi şi cărţi. M-am întrebat dacă cine­
va făcea vreodată curăţenie pe Camino.
Ori de câte ori gândeam că era atât de cald încât nu mai pu­
team face nici un pas, în jurul meu se stârnea o briză. Era, cumva,
un dar de la Dumnezeu. Dacă aveam de gând să ajung la Com ­
postela pe 4 iulie, trebuia să-mi dublez ritmul. Am făcut exact asta.
Eram cu siguranţă fiica mamei mele. Ea obişnuia să îşi fixeze o
sarcină - şi nimeni şi nimic nu o putea abate din cale. Mereu tre­
cea pe lângă băncile ei. Obişnuiam să o privesc cum parcă intra
într-o stare hipnotică, atât era de hotărâtă - până când îşi îndeplin­
ea sarcina, indiferent de piedici sau de consecinţe. începusem să o
imit, încă de la vârsta de zece ani. De multe ori, ca adult, m-am tre­
zit comportându-mă la fel de hotărât ca ea - până la punctul în care
acest lucru chiar o şoca. De multe ori remarca cu voce tare con­
secvenţa de care dădeam dovadă şi refuzul de a renunţa. Şi se mira
de unde vine! Dădea din cap, arătând că nu înţelege.
Un alpinist belgian m-a oprit şi mi-a spus că fusesem sora
lui mai mare într-o viaţă trecută. Probabil era adevărat. Ducea o bâ­
tă de baseball şi o chestie mai voluminoasă care, spunea el, ar para­
liza orice câine sau om care l-ar putea ataca. Voia să discute despre
Dumnezeu şi univers şi sensul vieţii. Eu nu. Eu doream tăcere.
I-am spus că era mai bine să meargă singur, în linişte. M -a rugat
să-l binecuvântez.
Asta m-a făcut să mă simt extrem de prost. Nu-mi plăcea să
fiu privită ca un guru al Noii Ere. Acesta era motivul pentru care
am renunţat la seminarele mele în diverse oraşe. Prea mulţi oameni
se dădeau pe mâna mea. Nu eu eram motivul pentru care ei găseau
ceva în ei înşişi; ei erau cei care făceau totul. Iar atunci când
oamenii au început să m ă urmeze în alte oraşe, am ştiut că e tim­
pul să m ă opresc.
Oricum, nu ştiam nimic mai mult decât oricine altcineva.
Nu puteam nici m ăcar explica de ce făceam acest pelerinaj, excep­
tând faptul că făceam o călătorie prin mine însămi.
tot
 Shirley MacLaine
* * *

Mă aflam acum pe un drum de munte când, deodată, am

ajuns la o fundătură. Cărarea nu mai continua. Nu puteam găsi nici
o săgeată galbenă. M ă rătăcisem din nou. Am făcut drumul înapoi
cam cinci ore, până când am ajuns la un pod care era lăsat în jos.
Nu ştiam încotro să m ă îndrept. Am auzit nişte maşini şi m-am luat
după sunet, până când am dat de o şosea pustie. Am mai mers de-a
lungul şoselei câteva ore, uitându-mă după săgeţile galbene. A în­
ceput să picure. Am scos jacheta m ea Gortex şi poncho-ul de plas­
tic. Era răcoare.
S-a oprit o m aşină şi cineva mi-a spus în spangleză.*
- Săgeţile greşite. Podul stricat de câteva luni. Nimeni
repară.
- Pe unde s-o iau, atunci?, am întrebat. El a arătat spre vest,
desigur, de-a lungul şoselei. Eu mergeam spre vest. „ Ulterya”, a
strigat el, în timp ce m aşina i se pierdea în depărtare.
Mi-am strâns poncho-ul în jurul meu şi am mai mers puţin.
In sfârşit, am zărit o săgeată galbenă care ducea spre dealuri. Am
luat-o într-acolo. Eram acum pe drumul cel bun. Am mers mai
departe, până când m-am trezit în ceea ce părea să fie o unitate mi­
litară. Doi soldaţi m-au oprit.
- Interzis, au spus. Interzis mai departe. Săgeţi pe care
urmaţi vechi de doi ani.
O, Doamne, m ă gândeam. Acum chiar că m-am blocat.
M-am îndepărtat de ei, făcând drumul înapoi, până când mi s-a fă­
cut foarte sete. Mergeam de la şase dimineaţa. Acum era şase seara.
Două fete tinere s-au apropiat de mine cu o sticlă de apă şi
un buchet de flori. Am zărit o căsuţă ca de păpuşi, adăpostită prin­
tre copaci. Ele au zâmbit şi mi-au întins florile.
- Noi vedem fotografia ta - ultreya. S-au dat apoi la o parte
şi mi-au indicat din nou drumul.
A m mers în direcţia aceea. Trebuia să ajung la un refugio,
înainte de a se face întuneric —şi nici măcar nu ştiam care era, sau
unde se afla, următorul sat. Când n-am mai văzut fetele, m-am
oprit şi am făcut pipi, M -am aşezat într-un muşuroi de furnici. Fur-
102
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
nicile s-au urcat pe picioarele mele şi m-au înţepat. Am turnat din
apa m ea preţioasă, le-am înecat şi am mers mai departe.
N-o să-mi fie frică. Eram la un dineu la New York. Apoi,
înotam în Pacific. Eram într-o rulotă printre decorurile unui film.
Jucam pe o scenă. Cu ochii minţii, am născocit un amestec confuz
de activităţi diverse.
Am trecut pe lângă alte patru şuruburi. Mă rătăcisem în-
tr-adevăr, rău de tot. Nu ştiam ce să fac. Nu ştiu de ce, m-am gân­
dit la cum ar râde tatăl meu de cele patru şuruburi de pe drum.
„Te-ai înşurubat rău de data asta”, ar fi spus el.
Şi atunci, deodată, l-am simţit lângă mine. Desigur, el nu era
acolo, dar am simţit că energia lui era lângă mine. Apoi, lângă el
era Mama. Nu au spus nimic. Doar m-au mângâiat. Apoi i-am
simţit împingându-mă către o altă cărare, aproape insesizabilă. Am
urmat-o. Amândoi păreau a merge alături de mine. Am simţit că se
întâlniseră pentru prima dată de când trecuseră amândoi dincolo.
Am simţit foarte acut că ei se întâlniseră de cealaltă parte, pentru a
mă călăuzi. Mi-au venit lacrimi în ochi. Apoi am văzut un drum.
în mine era, de acum, o învălmăşeală de emoţii. Voiam să le vor­
besc, să-i întreb cum le merge. Cum era acolo? Dar s-a oprit un ca­
mion. Bărbatul dinăuntru s-a oferit să mă ducă. I-arn mulţumit, am
refuzat - iar el a dat afirmativ din cap, în semn că înţelege. Mi-a
arătat încotro se afla următorul sat, spunând că, puţin mai departe
pe drum, era o săgeată corectă.
M-am concentrat din nou asupra Mamei şi a Tatei. Ei ple­
caseră, însă ... Fuseseră alături de mine, cât timp trăiseră - şi acum
făcuseră acelaşi lucru.
Am găsit săgeata şi am mai mers câteva ore, gândindu-mă
la faptul că părinţii mei îşi dedicaseră vieţile copiilor lor, sacrifi-
cându-şi propriile lor vise. M-am întrebat cum ar fi fost viaţa mea,
dacă ei nu ar fi procedat astfel. Şi apoi, plină de recunoştinţă, am
ajuns într-un sat şi la un refugio.
M-am culcat fără cină, bând numai apă, amintindu-mi de
m am a şi de tata.
I-am simţit zâmbindu-mi de sus.

103
 Shirley MacLaine

Capitolul 12

A doua zi a fost total diferită. Satele erau aşezate foarte

aproape unul de altul. Eram undeva în statul Palencia. Mergeam
din nou singură.
După un soare strălucitor, a urmat o ploaie deasă. Un curcu­
beu dublu s-a ivit deasupra mea, dându-mi un imbold să merg mai
departe. Am păşit prin culorile lui, acolo unde ele întâlneau solul.
Am inspirat purpuriul şi roşul şi portocaliul şi galbenul. Am inspi­
rat aerul, l-am trecut prin toate celulele creierului şi am expirat.
Creierul şi conştiinţa m ea s-au identificat cu curcubeele. M-am
gândit la culorile curcubeelor şi la felul în care ele se potriveau
culorilor sistemului energetic ezoteric din corpul uman. N u mulţi
oameni din Vest înţelegeau, sau auziseră despre sistemul de chakre
din interiorul nostru.
Există şapte chakre şi fiecare din ele este un centru de
energie, prin care noi ne realizăm efectiv echilibrul şi conştiinţa.
Hinduşii şi budiştii cunosc foarte bine importanţa chakrelor, dar
această cunoaştere esenţială nu a fost încă acceptată, pe scară largă,
în Lumea Nouă. Fiecare chakră are o anumită culoare şi este aso­
ciată cu probleme ale existenţei noastre. De exemplu, chakra de la
bază, localizată la rădăcina şirei spinării, este locul unde noi expe­
rimentăm energetic lupta sau fuga. Ea are culoarea roşie. Mergând
puţin mai sus, următorul centru de energie este portocaliu şi are le­
gătură cu creativitatea şi sexualitatea. Al treilea este galben şi se re­
feră la puterea personală. Al patrulea, verde, este chakra inimii,
prin care experimentăm iubirea; Al cincilea, albastru, se află la gât
şi are legătură cu exprimarea personală; al şaselea, indigo, este
chakra clarvederii; al şaptelea, violet, este centrul spiritual din
creştetul capului.

104
 Camino. O călătorie a Spiritului.
fn timp ce mă uitam în sus, la curcubee, mi s-a amintit încă
o dată că aceste culori corespund cu exactitate culorilor sistemului
chakrelor. Fiecare dintre noi este propriul său curcubeu. In cercu­
rile spirituale sofisticate, oamenii îşi echilibrează în fiecare dimi­
neaţă chakrele, pentru că ştiu că acest lucru e necesar pentru feri­
cirea lor. O proastă dispoziţie poate proveni de la o chakră dezechi­
librată şi, meditând asupra culorii fiecăreia, poţi modifica energia
care însoţeşte o stare proastă de spirit.
Am inspirat, vizualizând cum fiecare culoare a curcubeului
curge prin propriul meu sistem de chakre. Tot ceea ce aveam ne­
voie era conţinut în aceste culori. Aşa atingeau călugării budişti
starea de extaz.
încet, durerea din picioare mi-a dispărut. Umerii mi s-au
relaxat şi am început, efectiv, să zburd. Rucsacul a devenit foarte
uşor. M-am trezit păşind mai întâi pe vârfurile picioarelor, nu pe
călcâie. M i-am amintit că-i văzusem pe lamaşii tibetani plutind în
acelaşi fel în jos, de pe culmile munţilor. Ei atingeau pământul cu
vârfurile picioarelor atât de uşor, încât arătau de parcă ar fi plutit.
Am văzut lamaşi cufundându-se în apă rece ca gheaţa, iar când
meditau, din trupurile lor se ridicau aburi. Ei cunoşteau valoarea
energiei vizualizate. Ea era mai puternică decât cea fizică. Ea sti­
mula, de fapt, fizicul. Ei ştiau că conştiinţa este energie. De aceea
este atât de eficientă medicina tibetană. Ea activează energia chi
(forţa vieţii) în fiecare centru al chakrei şi vindecă trupul.
Copacii de pe culmile munţilor păreau să danseze pe muzi­
ca vântului. Era spectacolul m eu orchestral preferat. O furtună de
nori bubuia, pe post de percuţie. Apoi, fulgerul se prăbuşea, pre­
cum talgerele, şi m ă învăluia o ploaie care suna a viori şi violonce­
le şi sunet de flaute. M i-am deschis jacheta Gortex şi mi-am dat jos
poncho-ul. Nu doream să m ă protejez împotriva orchestrei mele.
A m simţit mirosul ozonului din aer, ştiind că el anunţa alte
fulgere.
Eram cu desăvârşire fericită şi m ă contopeam cu tot ce era
în jurul meu. M i-am întins braţele în întâmpinarea picăturilor de
ploaie şi am început să m ă învârt în jurul meu. Timpanele tunetu­
lui bubuiau în ritmul rotirii mele, iar talgerele fulgerului care se
105
 Shirlev MacLaine
prăbuşea accentuau momentul în care mă opream. Am privit în sus
şi am văzut soarele sclipind deasupra furtunii. Ochii mi s-au încăl­
zit. Când am privit lung la soarele care se reflecta în ploaie, am
văzut că, deasupra furtunii, se mai arcuiau încă două curcubee.
Apoi, percuţia norilor s-a liniştit, viorile brizei au calmat drama
muzicii ploii - şi s-a instaurat o tăcere desăvârşită. Copacii se legă­
nau şi se plecau în semn de apreciere, ca şi cum le-ar fi plăcut
enorm spectacolul din care făcuseră ei înşişi parte. Mă simţeam de
parcă eu însămi aş fi fost dirijorul.
* * *

Refugio-u\ ce încheia o zi atât de magică a fost dezgustător,

ca şi cum Dumnezeu îmi reamintea că există mereu o dualitate.
Gunoi, praf şi murdărie acopereau podeaua. Mirosul era ori­
bil. Nu ştiam unde m ă aflam, dar nu conta. Mi-am aşezat sacul de
dormit pe un prici care fusese ros de şobolani,, i-am desfăcut fer­
moarul şi, având grijă să nu ating nimic, m-am strecurat înăuntru.
Am ignorat sforăiturile şi tuşea călătorilor fără adăpost din jurul
meu, care erau prea epuizaţi pentru a observa în ce condiţii dor­
meau. Mi-am suflat nasul pe un şerveţel preţios de hârtie şi l-am
păstrat lângă mine, ştiind că îl voi folosi dimineaţa la toaletă. O
simplă pungă de plastic sau o bucată de cârpă devin la fel de valo­
roase ca aurul, atunci când înveţi să nu cari nimic cu tine. Am ador­
mit, ascultând şobolanii agitându-se pe podea şi sperând că nu vor
ajunge până la patul meu.
Am visat în noaptea aceea că mă dusesem în rai, care se gă­
sea în interiorul unui aeroport. Părinţii mei erau acolo, pentru a mă
întâmpina. Tatăl meu stătea drept şi curios, în timp ce eu coboram
dintr-un soi de m aşină zburătoare. M -am uitat în ju r după Mama.
Ea se sprijinea de pereţii raiului. Atunci nu am putut interpreta vi­
sul, dar cred că acum îl înţeleg, cât de cât. Tatăl meu îşi trăise viaţa
fară un scop anume, fară o cale. El lua totul aşa cum venea. Pentru
el, timpul nu a însemnat niciodată mare lucra, motiv pentru care
era, în esenţă, un neîmplinit. M am a a privit întotdeauna spre capă­
tul drumului, dorind doar ca noi, copiii ei, să ajungem acolo. El ar

106
 Camino. O călătorie a Spiritului.
fi înţeles modul în care am perceput eu furtuna. Ea ar fi spus:
„Mergi mai repede şi întoarce-te acasă plină de succes.”
Chiar dacă eram mai mult o creaţie a idealurilor mamei, eu
încercam să-i echilibrez pe cei doi. Procesul, calea însăşi, repre­
zentau împlinirea şi realizarea.
* * *

Aii şi Carlos au sosit noaptea târziu. Aii avea răni la fluierul

piciorului şi a refuzat să doarmă în murdăria din refugio. Eu m-am
întors pe o parte şi mi-am continuat somnul.
Când m-am trezit, Carlos curăţa el însuşi locul. Aii îl privea
şi a mai luat un energizant. Acum ţinea regim cu energizante, vin
şi calmante. Tot nu avea nici o băşică.
Ni s-a alăturat o englezoaică, ce susţinea că trebuia să se
întoarcă în Anglia şi să-şi întreţină soţul. Cumva, asta a dus la o
discuţie despre infidelitate. Ea spunea că nu-i fusese niciodată infi­
delă soţului ei. Atunci, m-am întors către Carlos şi, spontan, l-am
întrebat dacă el îi fusese vreodată infidel soţiei sale.
El a zâmbit şi a spus:
- în douăzeci şi şase de ani, niciodată.
L-am întrebat de ce zâmbea. El a răspuns:
- Pentru simplul fapt că ţi-a trecut prin minte să pui între­
barea.
Bineînţeles că Aii şi-a dat ochii peste cap. Ea nu-1 credea. Eu
n u eram sigură. Deodată, englezoaica a scos un strigăt. Ne-am
întors cu toţii să vedem ce se întâmplase.
- M i-am pierdut verigheta, a spus ea.
Eu mi-am mirosit hainele şi am promis că, la sfârşitul călă­
toriei, le voi arde.
* * *

Eram acum în cea de-a treia săptămână, iar drumul între

( 'arrion de los Condes şi Sahagun a fost una dintre cele mai difi-
cile şi înfiorător de m onotone experienţe pe care le-am avut vreo­
dată.
107
 Shirley MacLaine
Am traversat întinsa meseta. Grâul şi porumbul se întindeau
pe mile întregi. Dacă m-aş fi prăbuşit în grâul şi porumbul care-mi
ajungeau până la mijloc, n-ar fi ştiut nimeni - cu excepţia, poate, a
unui alt pelerin care s-ar fi putut împiedica de mine, însă fără să ob­
serve că obstacolui din drumul lui era o persoană.
Pietrele invizibile şi imprevizibile m-au obligat să-mi amin­
tesc de psihologia sportivă a atleţilor olimpici. Mai presus de orice,
rămâi relaxat, dar vigilent. Pentru asta era nevoie de toate discipli­
nele orientale de care auzisem vreodată.
Noul meu băţ de păstor era prietenos, dar nu mă puteam
apleca prea mult pe el, pentru că spicele unduitoare mi-ar fi biciuit
faţa. Umerii îmi aminteau că îmi pierdeam ţinuta o dată cu vârsta
- iar picioarele? Erau picioare care ar fi putut aparţine lui Franken­
stein, îngroşate de bătături, ca nişte copite.
Mi-am continuat drumul, ca într-un vis. Unde era John Sco­
ţianul? Unde era Ariel? Unde era salonul de cosmetică din hotelul
Beverly Hills? înainte, tot înainte - m-am târât zece ore întregi în
acea zi, admiţând cu greu că, dacă nu aş înţelege şi nu aş accepta
ceea ce se afla în interiorul meu ca fiinţă umană, nu aş putea în­
ţelege nimic altceva din lume ... nu cu adevărat. Eu ... n o i ... ca in­
divizi - noi eram problema. Lumea ar deveni un loc mai fericit,
atunci când fiecare dintre noi am înţelege cine suntem.
De câte ori a trebuit să-mi dau seama de asta?
* * *

Prietena mea, Anna, avusese o relaţie cu un bărbat care lo­

cuia la marginea mesetei. Ea a spus că el trăia într-o clădire cu aco­
periş roşu, cu un restaurant şi un bar. Mi-a spus că m ă va întâmpi­
na cu braţele deschise şi îmi va da oranjade şi acadele.
Num ele lui era César şi fusese idila ei pe Camino. Locuia
împreună cu fratele lui şi se îngrijea de pelerinii care reuşeau să
străbată meseta.
In cursul călătoriei, ea se prăbuşise în lanurile de grâu şi tră­
ise o experienţă de înţelegere superioară, absolut unică.
Atunci când a căzut, a crezut că va muri. Nu putea merge

108
 Camino. O călătorie a Spiritului.
mai departe şi nu mai avea apă. A văzut o lumină pe care a inter­
pretat-o ca fiind Dumnezeu. O voce i-a spus atunci să se ridice şi
să continue. Ea mi-a spus că a simţit cum, de la acea lumină, ema­
na o iubire care era atât de înălţătoare, încât nu o putea descrie.
M-am gândit la momentul în care tată! meu şi-a lovit ma­
şina. El a spus că, înainte de accident, fusese nefericit şi băuse
ceva. A simţit cum îşi părăsea trupul şi începea să călătorească
foarte repede, către o lumină albă, strălucitoare. Lumina era atât de
extraordinar de plină de iubire —încât, mai m ult decât orice altce­
va pe lume, el îşi dorea să meargă către ea. Spunea că era iubire
pură. Apoi, a spus el, s-a gândit la cei ce aveau nevoie de el. Chiar
în clipa în care a avut acest gând, era înapoi în trup, sfaşiat de du­
rere. A mai spus: „Ştiu că am murit în acea zi - şi era atât de m inu­
nat, încât nu-mi mai e frică de moarte. Nu-mi venise vremea atun­
ci - dar când va veni, voi vedea din nou acea lumină şi iubire.”
Anna şi-a descris experienţa în acelaşi fel. Desigur că au­
zisem de mulţi oameni care avuseseră o experienţă din preajma
morţii, ce fusese aproape identică. Ei povesteau, de asemenea, că
şi-au văzut rudele moarte şi pe cei dragi care trecuseră dincolo.
Oare asta căutam eu? N-am văzut nici o lumină, dar am avut
cu adevărat conversaţii cu oameni care nu se mai aflau în trup.
Poate tocmai pentru că ştiam deja despre lumină şi existenţa în
continuare a sufletului, eram capabilă să le accept lecţiile, pe care
le auzeam în capul meu. Ii auzisem pe O laf Palme şi pe John Scoţi­
anul cum îmi vorbeau. Erau reali. Nu erau fizici, dar existau cu
adevărat. Unde erau ei acum?
După zece ore de meseta, tocmai când mă simţeam aproape
de leşin, am văzut acoperişul roşu. Şi acolo era César, cu braţele
întinse - exact aşa cum spusese Anna. Cei ce locuiau de-a lungul
Camino-ului cunoşteau, cumva, cam pe unde se aflau pelerinii
care-i interesau. Anna îl sunase şi-l rugase să aibă grijă de mine.
Trebuie că l-au informat şi alţii, care au ajuns acolo înaintea mea.
Şi iată-1 că mă aştepta. M-am îndreptat, împleticindu-mă,
către el. M i-a întins o oranjadă şi m-a condus înăuntru. Avea cam
treizeci şi cinci de ani, era înalt, cu pielea închisă la culoare şi
foarte chipeş. Anna avea bun gust.
109
 Shirley MacLaine
Restaurantul-bar era m odem , ordonat, curat şi ispititor.
- Intră, mi-a spus el într-o engleză perfectă. Orice doreşti Iţi
aparţine. Şi dacă vrei să-ţi trimit acasă ceva, o voi face. M -am în­
trebat dacă nu puteam trimite acasă o parte din mine.
Fratele lui César a apărut din camerele de la etaj. Alţi pele­
rini şedeau cocoşaţi pe scaunele din jurul meselor. Nimeni nu pu­
tea vorbi, din cauza epuizării. Fratele lui César mi-a adus salată şi
pâine. Ştia că nu puteam m ânca mai mult
- Te apropii de sfârşitul Camino-ului, a spus César. Curaj.
N u te opri acum!
Nu m-aş fi putut opri, nici chiar dacă aş fi vrut.
Cum, altfel, aş ajunge la un avion?
Fratele lui César m -a întrebat dacă aş dori să mă odihnesc
sus. Am refuzat, ştiind că asta mi-ar întrerupe ritmul.
Au stat împreună cu mine. L-am privit îndeaproape pe
César. Anna îl cunoscuse trei zile şi mi-a spus că această aventură
îi ameliorase foarte mult căsnicia, pentru că îi oferise o schimbare
şi simţea că-şi îndeplinise nevoia de a se îndrăgosti de-a lungul
acestui drum romantic şi feminin. Datorită lui César, era mai feri­
cită cu ea însăşi.
El a întrebat de Anna. I-am spus ce mult ţineam la ea, cât de
mult m ă ajutase în această experienţă incredibilă. El a dat din cap
aprobator, spunând că îl ajutase şi pe el. N-am întrebat în ce fel.
Am petrecut câteva ore vorbind şi odihnindu-mă împreună
cu ei şi cu alţi câţiva pelerini. Erau extrem de amabili şi serviabili
şi n-au vrut să primească nici un fel de plată de la mine.
Iată doi fraţi chipeşi, care trăiau în mijlocul unei câmpii pus­
tii şi necruţătoare, servind pelerinii aşa cum puteau.
Dar poate că nu erau chiar atât de izolaţi. Sunt sigură că
mulţi pelerini de genul feminin, care căutau sensul vieţii, găseau
răspunsul petrecând o zi sau două împreună cu ei. Ştiam că nu-i voi
mai vedea niciodată şi eram impresionată - nu suficient ca să ajung
sus ... dar impresionată.
Mi-am luat rămas bun de la oaza lor de lângă Calzadilla de
la Cueza, gândindu-mă că sexul era precum Camino - un dans
între ceea ce unul dorea şi celălalt avea nevoie.
110
 Camino. O călătorie a Spiritului.

Capitolul 73

Câteva ore m ai târziu, bărbatul infirm din căruciorul cu ro­

tile a trecut vâjâind pe lângă mine, într-un soi de transă de călăto­
rie cosmică personală. In general, ori de câte ori ajungea la refu-
gios, oamenii îl ajutau - pentru că el părea să acţioneze cu un sen­
timent ferm de încredere divină. N u avea niciodată bani şi era inca­
pabil de a-şi purta singur de grijă. Asta nu avea nici o importanţă.
Dumnezeu era co-pilotul lui.
în drum spre Sahagun, m-a oprit un bărbat pe bicicletă. Mi-a
transmis salutări de la Javier, care a spus că mă va întâlni undeva
pe Camino.
Am clipit, amintindu-mi ce îmi spusese John Scoţianul.
Cântăreaţa braziliană, mi-a mai spus el, avea picioarele în­
sângerate şi se găsea cu două zile în urm a mea. Soţul ei se afla cu
două zile înainte. Nici nu am ştiut vreodată că ea avea un soţ. Poate
că nici soţul nu ştia.
Era ceva obişnuit ca pelerinii să-şi lase unul altuia mesaje în
jurnalul de oaspeţi din refugios. Aveam un mesaj de la irlandeze.
„Păzeşte-te de Javier. Este un maniac sexual, care încearcă să se
strecoare în patul fiecărei femei!” Treaba lui!
Eram acum în 21 iunie, ziua cea mai lungă a anului şi ziua
solstiţiului de vară.
în timp ce mergeam, am început să văd diferite nuanţe de
purpuriu şi culoarea levănţicăi, încrustate în culorile copacilor şi
ale ierbii. Am privit întâi cu ochii pe jum ătate închişi - şi apoi i-am
deschis iar larg. Nu-mi puteam da seama de unde erau culorile pe
care le vedeam. Atunci mi-am amintit că maeştrii spirituali spu­
neau că începi să vezi nuanţele divine de levănţică şi violet (culo­
rile chakrei din creştet), atunci când te armonizezi cu cea de-a patra

111
 Shirley MacLaine
dimensiune a realităţii. A treia dimensiune este dimensiunea fizică
a realităţii, aşa cum o cunoaştem noi. Cea de-a patra este dimensi­
unea percepţiei dincolo de planul fizic. Ei spuneau că violetul şi
culoarea levănţicăi devin mai vizibile, atunci când o fiinţă umană
îşi dă seama că dimensiunea spirituală se află în tot ce este viu.
Dimensiunea spirituală, spuneau ei, este adevărata realitate. în con­
tinuare, ei afirmau că noi am fost programaţi să ne creăm proble­
me nouă înşine - probleme psihologice, fizice şi chiar spirituale.
De aceea nu eram pregătiţi pentru pace. Nici măcar nu o doream,
pentru că nu era o emoţie familiară. De fapt, spuneau ei, pentru
majoritatea oamenilor extazul şi pacea sunt stări plictisitoare.
Dar nu mai e nevoie să învăţăm despre conştienţă prin du­
rere, zbucium şi conflict. A venit vrem ea pentru o nouă înţelegere
- şi anume, că identitatea noastră fundamentală este spirituală şi
armonios echilibrată. Numai că noi am pierdut din vedere acest lu­
cru. Din nou, ei afirmă că noi suntem, în esenţă, fiinţe spirituale ca­
re trăiesc în planul fizic. Identităţile noastre sunt definite corect ca
fiinţe-suflet, nu ca fiinţe-fizice. Noi am înţeles exact invers. Mă în­
trebam cum de s-a întâmplat aşa ceva. Aveam să aflu în câteva zile.
Când am ajuns la Sahagun, am sunat-o din nou pe Kathleen.
Mi-a spus că îşi adunase toată energia şi se dusese la Paris, pentru
ultima oară. Ştia că nu-1 va mai vedea niciodată. Mi-a spus că a
văzut culori noi în flori, oameni, pieţe şi chiar în aer.
- Totul îmi pare atât de frumos acum. De ce nu am văzut
această frumuseţe, înainte de a şti că o să mor?
- Dar n-ai să mori, am spus. Vei trece doar dincolo.
- Către ce?, a întrebat ea.
- Către următoarea ta experienţă, presupun, am spus. Şi
cred că vei descoperi că şi acolo e frumos. Deja întrezăreşti ima­
gini ale unei alte dimensiuni, nu-i aşa?
Ea a ezitat.
- Da, aşa e. Despre asta mi-ai vorbit tu în toţi anii ăştia?
- Da.
- Nu spuneai tu că tatăl tău a văzut o frumuseţe incredibilă,
când era pe moarte?
- Da, am spus. Şi obişnuia să-mi spună că, într-o stare ca de
112
 Cantino. O călătorie a Spiritului.

vis, îşi vedea rudele plecate de mult. Spunea că ştia că erau acolo
şi că îl aşteptau.
A urmat o tăcere lungă.
- O, Doamne, a spus Kathleen. Când am să-l văd din nou pe
Ken, o să mă tragă iar în jos?
- Nu văd cum ar exista aşa ceva în cer. Când eşti acolo, eşti
acolo.
- Crezi că noi am pierdut paradisul pe Pământ?, a întrebat.
- Da. Dar nu ştiu cum s-a întâmplat.
- O să afli, când vei ajunge la capătul pelerinajului?
Nu ştiam ce să spun. Am decis să-i povestesc câteva dintre
experienţele mele, în care Ariei şi John Scoţianul îmi vorbeau - cât
şi ceva din ce am învăţat eu. Apoi i-am spus că am ezitat să po­
vestesc toate astea altcuiva, pentru că ar crede că am inventat totul,
sau că eram nebună. De asemenea, ar crede că eram îngrozitor de
masochistă.
Când am terminat să-mi povestesc experienţele care gân­
deam că o tulbură foarte tare, ea a spus:
- Când te vei decide să povesteşti altcuiva, fa-o aşa cum îţi
convine ţie. Este adevărul tău. Oricum, fiecare îşi are propria rea­
litate. Realitatea m ea a fost mereu extrem de intelectuală. E nevoie
să mor, ca să aflu că mai există şi o alta.
A mai vorbit puţin. Apoi a spus:
- Nu-ţi face griji, am să fiu aici când te vei întoarce. Vreau
să aud mai multe şi sunt sigură că vor fi şi multe alte lucruri de
povestit.
A m închis telefonul.
Nu mult după asta, un bărbat s-a apropiat de mine. Era cu
câinele lui şi a spus că mergea de şapte ani!
în fiecare sat eram îngrozită de bogăţia opulentă a biserici­
lor, în timp ce oamenii săraci care se îngrijeau de ele îşi puneau ul­
timul bănuţ pe care-1 aveau pe farfuria de chetă. Un preot vindea
ţăranilor lumânări sfinţite, pe care ei le aprindeau, le puneau la
altar şi se rugau în faţa lor. După ce plecau, preotul le punea din
nou în vânzare. Ei plătiseră pentru privilegiul de a se ruga.
A m căzut în genunchi într-o pădurice şi m-am întins pe pă-
113
 Shirley MacLaine
mânt. îmi lăsasem o pereche de bikini şi şosete să se usuce, undeva
pe un pervaz. M ă gândeam cât de mult îmi lipseau şi cât îmi erau
de necesari. Am spart o băşică la călcâiul drept şi am lipit pielea, ca
să nu se frece. Mi-am pus pălăria pe faţă şi am adormit, auzind co­
pacii care foşneau deasupra mea. Apoi am văzut blitzuri şi am auzit
pe cineva punându-mi întrebări. Am deschis ochii şi am văzut o
echipă de jurnalişti aplecaţi deasupra mea. După aceea, doi bărbaţi
în costum paramilitar s-au dat jos de pe o motocicletă, s-au îndrep­
tat spre mine şi mi-au vârât aparatul de filmat sub nas. Am luat o
decizie. Pur şi simplu, m-am întors pe partea cealaltă şi am adormit.
Când m-am trezit, plecaseră toţi. Rezistenţa pasivă a avut efect.
Mi-am continuat drumul către El Burgo Raneros. Satul ară­
ta de parcă era luat din filmul bătrânului John Ford. Era un decor
„western”, cu clădiri din chirpici bătute de vânt, ca acelea din Ari-
zona şi New Mexico. Avea chiar şi un bar stil western, care m-a fă­
cut să cred că în orice moment l-aş putea vedea pe John Wayne ie­
şind pe uşă. Am găsit un dozator cu oranjadă şi am intrat în bar.
O femeie a venit către mine şi s-a oferit să-mi spele hainele.
M-a invitat în locuinţa ei, deasupra barului, unde m-am aşezat în
faţa unui televizor şi am urm ărit o luptă cu tauri. Am răsfoit revista
El Pronto, iar ea m i-a pregătit minestra cu cartofi şi usturoi.
S-a oferit să-mi ducă a doua zi rucsacul în următorul sat,
Mansilla de las Mulas. Da, ar fi un miracol să merg fără greutate.
I-am mulţumit şi m-am retras în refugio, pe strada gen west­
ern, bătută de vânt.
A doua zi dimineaţă, în refugio se aflau membri ai presei. Ei
îi intervievau pe ceilalţi pelerini despre mine.
M-am îmbrăcat, cât eram încă în sacul meu de dormit şi am
plecat prin camera din spate, cu rucsacul care părea mai greu ca
niciodată. Nu am putut-o aştepta pe femeia de la bar, ca să mi-1 ia.
Acum mă deplasam într-un vis suprarealist, prin unele din­
tre cele mai frumoase şi mai vechi oraşe ale Spaniei. îi pierdusem
pe Carlos şi pe Aii. Nemţii, când îi vedeam, erau mereu beţi; bel­
gianul - care era fratele m eu din altă viaţă - mergea înainte cu bâta
lui de baseball, hotărât să bată toate recordurile, iar irlandezele ple­
caseră demult.
114
 Camino. O călătorie a Spiritului.
León era cea mai impresionantă dintre vechile capitale ale
Spaniei creştine, din secolele al X-lea şi al XI-lea. Ea fusese inva­
dată şi cucerită de mauri în secolul al VIII-lea, iar istoria ei medie­
vală era plină de bătălii iară de sfârşit, între creştini şi mauri. De
fapt, oraşul era o fortăreaţă încercuită de ziduri, în mijlocul unor
câmpii. Era oraşul regilor. Simţeam că mai fusesem acolo. La Hos-
tel de San Marcos, un refugiu şi o mănăstire datând din Evul
Mediu, călugării mi-au dat o porţie de mâncare - pâine, brânză şi
vin. M-am aşezat în biserică, încercând să mă acomodez cu senti­
mentul familiar pe care îl simţeam. M-am ridicat şi, parcă ghidată,
am început să explorez vechile străzi ale bătrânului oraş. M-am
uitat în vitrinele magazinelor, ca şi cum aş fi căutat ceva.
Apoi am văzut-o. Era un magazin de bijuterii care vindea
obiecte vechi. M-am îndreptat încet către vitrină. Acolo, într-o par­
te a vitrinei, era o cruciuliţă de aur. Am intrat şi am întrebat de ea.
- Este de origine maură, a spus vânzătorul. A trecut din m â­
nă în mână, de-a lungul secolelor. E interesantă şi foarte rară, pen­
tru că ar putea fi creştină, la fel de bine ca şi maură. A r fi putut fi
de asemenea realizată şi după modelul străvechiului simbol egip­
tean al norocului.
- Ştiţi cui i-a aparţinut?, am întrebat.
- O, nu, a spus el. Probabil că multor oameni. Se nasc le­
gende cu privire la asemenea piese străvechi. Dar ştim într-adevăr
că ea provine de pe vremea lui Charlemagne. N-am mai văzut
niciodată vreuna ca aceasta.
Mi-au dat lacrimile. Eram înapoi pe Camino, în zilele de de­
mult. John Scoţianul mi-a pus-o în jurul gâtului, când am ieşit din
apa în care mă împinsese. îmi amintesc cum am atins cu degetele
aurul ei subţire şi m ă întrebam de ce însemna ea atât de mult pen­
tru creştini. M i-am amintit că Uriaşul M aur i-o dăduse lui John,
pentru ca el să mi-o dea mie. Acum, cu o mie două sute de ani mai
târziu, o găsisem eu oare din nou?
- Aş putea să o cumpăr, vă rog?
- Desigur, a spus el. Aţi dori un lanţ de aur pe care să o
puneţi?
- Nu, mulţumesc. Am să o pun în centura pentru bani.
115
 Shirley MacLaine
Nu-mi mai amintesc cât a costat. Am plătit cu o carte de
credit.
Era oare chiar aceeaşi cruce? Sau putea fi doar una asemă­
nătoare? Nu, nu am simţit asta. Am simţit că ţineam în mână chiar
crucea cu care John Scoţianul mă botezase - exact aceeaşi cruce
care încă îmi mai aminteşte, de fiecare dată când o privesc, de
această experienţă în timp şi spaţiu.
Am mers pe străzile Leon-ului, într-o stare de şoc la desco­
perirea unui adevăr. Cum ar putea crede cineva aşa ceva? Apoi
m-am gândit: Şi ce dacă? Eu văzusem ce văzusem, iar acum ţi­
neam în m ână o dovadă foarte pământeană, din a treia dimensiune,
a ceva ce trăisem cu o mie două sute de ani în urmă. Mi-am con­
tinuat drumul, cu crucea în mână.

* * *

In afara Leon-ului, Camino trecea peste un pod deasupra râ­

ului Bemesga. Am trecut pe lângă grămezi de deşeuri, gunoaie şi
depozite. Mi-am înteţit pasul. Am traversat râuri şi mi-am băgat
capul în apa lor rece. Am intonat în ritmul paşilor: „Sunt calmă şi
liniştită”. Am văzut pelerini trecând pe lângă mine, în taxiuri şi au­
tobuze. Anna spusese că, până la sfârşit, voi fi în stare să parcurg
patruzeci şi cinci de kilometri (aproximativ douăzeci şi opt de
mile) pe zi. Am văzut o spaniolă mergând fară pantofi. Am văzut,
făcând pelerinajul, câţiva puşcăriaşi care aveau să fie eliberaţi da­
torită bunei purtări - dacă vor ajunge până la capăt. M -am oprit la
fiecare pârâu şi am zăbovit ca să-mi moi picioarele goale în apa
rece, înainte de a le unge din nou cu vaselină. Am privit îndelung
crucea. Voiam să vorbesc cu John Scoţianul, dar el m ă părăsise.
M ă simţeam singură fară el.
Am trecut pe lângă ruinele romane şi creştine ale catedra­
lelor din Astorga. Eram acum un turist profund impresionat de pro­
priul meu trecut, în timp ce încercam să-mi amintesc locurile, fără
să zăbovesc prea mult.
îmi urmam mereu drumul prin oraşe şi sate, cu crucea mea
drept protector.

116
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
Nopţile mi )e petreceam dormind pe podele, în sacul meu de
dormit, sau m ergând ca somnambulii - şi legam prietenii cu cei ce
simţeau exact ca mine. Toţi aveam sentimentul că mai trecuserăm
aici înainte. Ne întrebam ce fuseserăm unul faţă de celălalt. Apoi,
ne separam şi mergeam mai departe, întrebându-ne dacă, prin voia
sorţii, ne vom mai întâlni vreodată unul cu celălalt - fiecare pelerin
cufundat în propria sa închisoare a forţei, epuizării, confuziei şi du­
rerii, tânjind după revelaţia şi iluminarea care ar face ca totul să
merite efortul. Am vorbit despre Cavalerii Templieri din zilele de
demult şi despre protecţia înverşunată pe care ei o acordau peleri­
nilor care nu făceau decât să-L caute pe Dumnezeu lăuntric şi care
nu meritau să fie jefuiţi şi terorizaţi de către bandiţi. Eram recunos­
cători că guvernul spaniol proteja pelerinii.
Nu am povestit nimănui despre crucea mea. S-ar putea să-i
fi cunoscut pe aceşti străini-pelerini în trecut, dar acum nu-i cunoş­
team. îmi voi proteja crucea cu orice preţ. Oare asta însemna să fii
un m isionar creştin?
Oriunde mă duceam, erau monumente închinate Sfântului
Iacov Santiago - sfanţul patron despre care se spunea că i-a apărat
pe creştini de mauri. Care dintre ei eram eu acum?
Am trecut pe lângă Hospital de San Francsico, unde se sus­
ţine că Sfântul Francisc de Assisi îşi petrecuse convalescenţa, pe
parcursul pelerinajului său. Deci, avusese şi el probleme fizice?
A rterele romane duceau în interiorul şi în afara oraşelor şi
către m laştinile de pe ambele părţi - şi, pe măsură ce străbateam
provincia p rin sate şi oraşe, îmi străfulgerau din nou prin minte
unele dintre imaginile din visele mele-viziuni. Eu cunoşteam locu­
rile acestea; cunoşteam terenul şi Camino - înainte ca el să fi fost
construit de-a lungul veacurilor.
M ulte biserici aflate de-a lungul drumului pelerinilor, fuse­
seră construite de către Cavalerii Templieri. Una dintre ele, cea din
Rabanel, era dedicată Sfintei M aria şi includea rămăşiţele structurii
ei rom aneşti originare din secolul al XII-lea. Aici, în Rabanel, după
cum spune legenda medievală, unul dintre cavalerii lui Charle­
magne s-a căsătorit cu fiica sultanului maur. Am văzut căsătoria cu
ochiul m inţii. O cunoşteam pe mireasă, dar nu ştiam de ce Charle-
117
 Shirley M acLaine
m agne şi armata sa au făcut pelerinajul, în urma ordinelor venite
„de sus” . L-am văzut din nou pe rege alături de mine, discutând
despre Dumnezeu, despre stele şi despre ceea ce papa creştin dorea
ca el să facă în numele creştinătăţii. Mi-am amintit că acest
Camino amplifica toate emoţiile şi confuziile umane, în încercarea
de a le clarifica. Conflictul dintre oameni s-a iscat întotdeauna din
interpretarea dată lui Dumnezeu. Ce era Dumnezeu? Ce dorea El
pentru noi? Cui îi vorbea El cu adevărat? Oare mahomedanii erau
păgâni, iar creştinii necredincioşi?
Apoi, înainte de a-mi da seama, eram în refugio-ul de la
marginea Foncebadon-ului - satul părăsit al câinilor sălbatici. Şi
Camino trecea drept prin el.
Nu-1 cunoşteam pe nici unul dintre pelerinii din refugio. Era
ca şi cum un nou grup de jucători ar fi intrat în piesa m ea de teatru.
Am înţeles necesitatea de a avea prieteni.
Am stat separat, simţindu-mă mai singură decât mă simţi­
sem vreodată, din clipa în care Anna mă părăsise în Pamplona. Par­
cursesem mai m ult de jum ătate din drum prin Spania de Nord;
ajunsesem la conştientizări de care majoritatea persoanelor cu cali­
tăţi extrasenzoriale s-ar minuna; supravieţuisem culmilor mun­
toase, râurilor, deşerturilor şi presei; iar acum, mă trezeam înfri­
coşată de o haită de câini. Am încercat să mă calmez. Mă temeam
de mentalitatea de haită. Pentru mine era ceva înfricoşător. Mi-am
amintit de uriaşul câine negru, în faţa căruia Anna se rugase.
Mi-am amintit că auzisem de întâlniri sângeroase, pe care alţii le
înfruntaseră. Jucaseră ei oare teatru, de dragul povestirii?
Pelerinii străini din jurul meu păreau că ignoră pericolul din
satul care îi aştepta în faţă. Poate că ei nu ştiau. Poate că era mai
bine să nu fii informat - ceva de genul ignoranţa-înseamnă-fericire.
Mi-am răsucit crucea în mână. Apoi, am auzit afară voci
cunoscute.
Am alergat la intrare. Carlos şi Aii s-au dat jos dintr-un auto­
buz. La fel şi unul dintre nemţii beţi. I-am îmbrăţişat pe toţi.
Prietenii mei veniseră ca să treacă, împreună cu mine, prin
frică. Aii şi Carlos păreau un vechi cuplu de căsătoriţi. Neamţul
avea o sticlă de bere, din care trăgea cu putere.
118
 Camino. O călătorie a Spiritului.
Am discutat despre faptul că eram convinşi că nu ne vom
mai revedea - şi totuşi, iată-ne împreună. Era aceasta întâlnirea
noastră din Samarra? Avea Foncebadón să fie podul nostru din San
Luis Rey*? Lor nu le-am spus nimic de genul ăsta.
Am adus însă în discuţie câinii din satul următor. Toţi trei au
ignorat pericolul.
Da? Aşa să fie, atunci.
Aii s-a aşezat, şi-a dat cu cremă pe faţă şi şi-a pus bigudi-
urile. Carlos se ocupa de camera de filmat, iar neamţul bea bere.
Eram eu singura căreia îi era teamă?
M-arn tot sucit şi răsucit în sacul meu de dormit (ceea ce nu
era uşor) şi, când m -am trezit, am simţit un fel de prezenţă protec­
toare. Era însoţită de mirosul de vanilie. A m privit înjur, ca să văd
dacă cineva nu-şi dădea cu parfum. Nu. Ăsta nu era un loc pentru
aşa ceva. Oamenii se îmbrăcau şi mormăiau somnoros între ei.
Mirosul dulce de vanilie a devenit mai puternic. Era Ariei!
Am luat nişte iaurt din rucsac şi l-am mâncat. Aii îşi pieptă­
na buclele. Arăta încântător. Carlos i-a aruncat câteva glume nos­
time, pe tema vanităţii şi răsfăţului ei. Aii s-a prefăcut că nu-i dă
importanţă.
Cât despre mine, eu m ă simţeam cumva în afara acestei rea­
lităţi pe care o observam. Ariei era încă cu mine.
Ne-am început călătoria la şapte dimineaţa. Ceilalţi din refu­
gio plecaseră deja. Era reconfortant să-l vezi pe Carlos cu raniţa lui
violetă, îmbrăcat în bermude şi şosete roşii. Aii folosea un băţ cu
care să se ajute. O nouă achiziţie, m-am gândit. M ă întrebam dacă
se împrietenise cu băţul ei. Am mers câteva ore vorbind liniştit unii
cu alţii. Apoi, ne-a copleşit un fel de al şaselea simţ.
Am văzut satul Foncebadón ivindu-se sinistru în ceaţa
dimineţii, întrecând orice efect special de la Hollywood la care par­
ticipasem vreodată. Am simţit un fior de teamă, în timp ce mi-am

* aluzie la cartea autorului american Thorton Wilder care descrie un acci­

dent petrecut într-un sat din America de Sud, unde, după ani de folosire, un pod
se prăbuşeşte brusc, omorând cinci oameni. Preotul local face investigaţii pentru
a afla de ce a vrut soarta, sau Dumnezeu, să se întâmple acest accident. N.T.

119
 Shirley MacLaine
strâns crucea în mână. Atunci Ariei a spus: „Rămâi calmă. Nu
atrage haos.” M -am relaxat puţin. Am dat drumul la reportofon,
dar mi-a fost frică să vorbesc în el. Mergeam în tăcere. La fel şi cei­
lalţi. Am atins creasta unui munte şi ne-am uitat în jos. Era acolo.
O buclă de fum se ridica dintr-o colibă. Se presupunea că acolo
trăia o bătrână vrăjitoare, înconjurată numai de câini.
Pas cu pas, ne-am apropiat de sat şi, dintr-o dată, eram în el.
Era linişte deplină. In lumina dimineţii, clădiri distruse şi abando­
nate şi rămăşiţele unor construcţii demolate străjuiau ca urme ale
trecutului. Ce se întâmplase aici? Am auzit tălăngi în depărtare şi
a trebuit să-mi croiesc cu greu drumul printre grămezile de bălegar
de pe străzile cu dale crăpate.
M -am uitat în ju r la grupul nostru. Carlos şi Aii se despărţi-
seră. Carlos era înainte, cu neamţul care nu băuse încă nimic.
Eu eram la mijloc, iar Aii încheia şirul. Atunci am auzit un
lătrat de câine. Suna mic şi insignifiant, ca un câine inofensiv de
pe o stradă învecinată. Inima a început să-mi bată cu putere. „Fii
calmă”, a spus Ariei. Am continuat să merg, strângându-mi băţul
într-o m ână şi crucea în cealaltă. Aproape că anulasem pelerinajul
din cauza acestui loc, a acestui m om ent din timp. Apoi mi-am
amintit de leacul Hopi pentru calmarea câinilor. Am format o fru­
moasă inimă roşie în ochiul minţii, am umplut-o cu câtă iubire am
putut aduna şi am trimis-o în afară, către ceea ce am vizualizat. Am
simţit inima mergând spre nişte câini pe care încă nu-i puteam ve­
dea. Apoi, a lătrat un alt câine. Am îndreptat inima către câinele pe
care nu-1 puteam vedea. De fapt, nu vedeam nimic mişcându-se, cu
excepţia lui Carlos, a neamţului şi a fumului care urca în spirală
din coliba din faţa noastră. Acolo trăia oare vrăjitoarea?
„Continuă să mergi”, a spus Ariei. L-am ascultat. Apoi am
auzit-o pe Aii strănutând. M-am întors către ea. Aii a zâmbit. Car­
los şi neamţul erau încă înaintea mea, mergând netulburaţi. Acum
puteam vedea vaci, ici şi colo, pe crestele dealurilor din jur.
„Continuă să mergi”, a repetat Ariei. „Nu ţi-e frică de nimic
altceva decât de frică. Tu creezi frica. Frica în sine nu există. Tu ştii
asta. O ştii.”
Da, ştiam asta. Am mers transmiţând imaginea inimii - şi,
120
 Camino. O călătorie a Spiritului.
Doamne, cât de vioaie puteam fi! Apoi, nu am mai auzit deloc nici
un câine. Şi mi-am dat seama că eram la capătul satului părăsit.
Asta era? De asta mă temeam? Trimiţând în continuare imaginea
inimii, mi-am continuat mersul în sus pe munte.
Deodată, am auzit-o pe Aii ţipând. M i-a îngheţat inima.
M-am întors şi am privit-o.
- Băţul meu, a zbierat ea. Mi-am pierdut băţul. Şi sunt prea
multe muşte şi insecte.
Muşte? Insecte? Uluită, am realizat că nici măcar nu m ă de­
ranjaseră. Nici măcar nu am văzut vreuna.
Ea a strigat din nou:
- Nu pot să merg fără băţul meu. Nu mai am suflu şi nu pot
să merg. Se sprijinea de o clădire abandonată, înconjurată de ba­
legă de vacă.
- Continuă să mergi, Aii, am strigat eu. Păşeşte peste raha­
tul de vacă şi mergi înainte!
- Nu pot, a urlat ea. Să mă ajute cineva. Ştii că nu suport
asta!
Brusc, am simţit că mă dezgustă. A zbierat după Carlos. El
s-a întors, a văzut-o şi a continuat să meargă.
- Neamţule, a strigat ea, vino aici şi ajută-mă!
Neamţul a ascultat-o.
Eu mă aflam pe atunci între câteva vaci, Aii şi Carlos. Din-
tr-o dată, câinii au început din nou să latre. Lătrau din ce în ce mai
tare. Eram alarmată. Ce o să se întâmple acum? M-am gândit să
merg mai departe, dar pe colină nu puteam găsi săgeata galbenă.
Am strigat din nou la Aii.
- Mergi înainte, fir-ar să fie, am urlat.
Ea a privit în sus, la mine.
- Mişcă!
A păşit încet peste bălegar. Neamţul era în drum spre ea.
- Dar trebuie să-mi recuperez băţul, a strigat la el.
- Da, a răspuns el. Am să-l recuperez. Unde l-ai scăpat?
Alerga spre ea.
- Undeva în urmă, pe acolo, a spus ea.
M ai mulţi câini au început să latre în cor. Vacile de pe co-
121
 Shirley MacLaine
lină se îndreptau către sat. Apoi, am văzut o haită de câini ocolind
vacile şi luând-o spre sat.
Aii avansa cu greu către Carlos. El a urlat la ea:
- Când ai să înveţi cum să gândeşti?
Câinii erau acum o haită monstruoasă. Nu-1 mai zăream pe
neamţ. Am trimis în afară cea mai mare şi plină de iubire imagine
a inimii pe care am putut-o invoca.
Aii l-a ajuns din urmă pe Carlos şi au început un meci de
ţipete, în timp ce fugeau. Nu-1 puteam zări pe neamţ. Câinii au in­
trat în sat. Am proiectat o altă imagine a inimii - şi mai puternică.
Apoi l-am văzut pe neamţ. Stătea în picioare pe o colină deasupra
satului, cu băţul lui Aii în mână, gata de luptă. Era în siguranţă.
Câinii s-au întors şi s-au îndreptat spre Carlos şi Aii - care ignorau
în totalitate haita tot mai numeroasă, pentru că se certau intens.
Imaginea mea cu inima urmărea câinii. Ei au devenit dintr-o dată
derutaţi şi au privit în sus pe munte, spre mine. Apoi s-au uitat din
nou la Aii şi la Carlos. Ei ajunseseră la drumul principal de dea­
supra oraşului. Erau în siguranţă - şi neamţul de asemenea. M-am
furişat pe colină, ca să ajung la drumul principal.
în masă, câinii s-au întors şi s-au îndreptat către sat. Nu-mi
puteam da seama dacă ei aveau să pună la încercare teama unui alt
pelerin, sau se întorceau pentru a strânge vacile la un loc. Am auzit
lătratul feroce pierzându-se în depărtare, în timp ce eu mergeam
înainte, întrebându-mă dacă altcineva îşi învăţa lecţia pe tema fricii
sale. Cu respiraţia întretăiată, m-am oprit Am lăsat imaginea inimii
să plece şi i-am mulţumit lui Ariei. Dar îngerul plecase. Mi-am pus
crucea în buzunar. Episodul de care mă temusem cel mai mult, se
sfârşise. Şi îmi învinsesem frica, acţionând cu imaginea iubirii.
Aii şi Carlos au continuat să se certe. Am mai întâlnit şi alţi
câini răi pe drum după aceea, dar am continuat să merg, pur şi sim­
plu, transmiţând imaginea. Ei lătrau şi mârâiau de nu mai puteau,
apărându-şi teritoriul, dar acum, teritoriul meu era calea mea, iar
eu o revendicasem.
Mergeam acum pe Camino cu mult calm şi, datorită acestei
stări, umblam mai repede, parcurgând patruzeci şi cinci de kilo­
metri pe zi - exact aşa cum spusese Anna.
122
 Cantino. O călătorie a Spiritului.

Capitolul 14

D upă Foncebadon, Aii, Carlos şi cu mine ne-am separat

din nou. M-am pomenit în stare să fac multe lucruri în timpul m er­
sului. Mâneam mergând, îmi aranjam rucsacul mergând, beam apă
mergând, îmi manipulam reportofonul mergând, îmi aranjam ca­
mera de filmat mergând şi făceam fotografii mergând. M-am tre­
zit mergând mai mult pe vârful picioarelor, pentru că mă simţeam
mai uşoară. Ciulinii îmi tăiau ciorapii şi picioarele, dar nu mă du­
rea. Am intrat într-un gen de marş spiritual, în care ritmul paşilor
era ecoul respiraţiei. Pantofii mei izbeau murdăria de pe jos, iar
braţele se balansau în ritmul mişcărilor rucsacului. Mi-am răsucit
braţele deasupra capului, ca să nu fac cârcei la mâini. Când m-am
oprit, am ascultat sunetele naturii. Apoi, am învăţat să văd sunetele
şi să aud culorile.
Era asta libertatea? Nu, încă nu era. Adevărata libertate era
să merg fară pantofi sau rucsac, sau băţ, sau mâncare, sau apă - şi,
mai ales, fără gânduri.
Gândurile erau acelea care creează durerea şi neliniştea şi
suferinţa. Mi-am amintit că misticul secolului al XX-lea, J. Krish-
namurti, spunea că el fusese extrem de încântat, atunci când a atins
punctul în care putea merge prin pustietate, fară nici un gând în
cap. Spunea că se abandonase complet lui Dumnezeu. La fel ca
pelerinii de odinioară, el mergea complet lipsit de apărare, dar ştia
că găsise libertatea. Sfinţii vedeau îngeri în timp ce mer-geau,
făceau deseori miracole şi susţineau că erau capabili să expe­
rimenteze astfel de lucruri, datorită unei iubiri neclintite faţă de
Dumnezeu. Ei vorbeau despre extrem de impresionanta şi copleşi­
toarea stare de a te îndrăgosti de Dumnezeu. Mă întrebam că, dacă
m-aş abandona complet iubirii faţă de Dumnezeu, m-aş mai teme

123
 Shitiey MacLaine
oare de ceva? Şi aş mai avea oare nevoie s&gândesc! Scriitoarea
franceză Simone Weil a scris, odată, despre căutarea spirituală a
cuiva: „Numai certitudinea este acceptabilă. Orice altceva mai pu­
ţin decât certitudinea este nedemn de Dumnezeu.” A r trebui, aşa­
dar, să fiu „sigură” de ceea ce vedeam şi experimentam în propria
mea căutare? Sau ar trebui să mă îndoiesc de viziunile mele? Ceea
ce noi numim imaginaţie, este oare conflictul dintre convingere şi
realitate? Dacă „realitatea” este definită ca adevărul oferit de cele
cinci simţuri, atunci ce ar trebui cineva să „gândească” despre
experienţele mele? Exista vreo diferenţă între creier şi suflet?
Definiţia „realităţii” s-a modificat, o dată cu fizica cuantică.
Marii gânditori ai mecanicii cuantice ştiu că ştiinţa şi religia
există - deşi polarizate - ca metode de explicare a misterului lui
Dumnezeu.
Poate că există două realităţi. Realitatea materială a creieru­
lui şi realitatea Divină a sufletului - realitatea Divină fiind peisajul
sufletului, care nu cunoaşte şi nu se supune nici unei legi fizice.
Realitatea sufletului meu părea să dorească să comunice cu
mine şi cu creierul meu şi dorea să fie înţeleasă, confirmată şi inte­
grată în viaţa mea de astăzi. De fapt, sufletul meu mă implora să
înţeleg că el este depozitarul tuturor experienţelor mele de-a lun­
gul timpului şi că acum, în timp ce mergeam, îi comunica creieru­
lui meu asemenea evenimente.
Aveam sentimentul că creierul şi sufletul meu fuzionaseră şi
deveniseră un medium pentru ca eu să înţeleg. Sufletul meu bătea
în zidurile creierului meu, tânjind să fie recunoscut drept posesorul
cunoaşterii, dincolo de capacitatea m ea de înţelegere. Oare creierul
meu începea să-şi deschidă uşile?
* * *

Simţeam că merg cumva spre vest, către m arginea lumii. Şi

apoi, m-am întrebat: mergeam oare către începutul lumii, aşa cum
o cunoaştem noi acum? Voi termina Camino, acolo de unde a în­
ceput totul? Şi ce loc ar fi acesta? Marginea „lumii cunoscute”,
spuneau ei, era acolo unde se sfârşea Camino - la Finesterre.

124
 Camino. O călătorie a Spiritului.
Ce se sfârşise? A existat oare o lume înaintea acesteia - şi
care, cumva, se sfârşise? Oare capătul Camino-ului de la margi­
nea Oceanului Atlantic din Spania era numit Finesterre, pentru că
era mai mult decât capătul uscatului, al pământului? Se întâmplase
ceva înainte? De ce spuneau legendele „lumea cunoscută”? Care
fusese lumea necunoscută? Apoi mi-a trecut o idee prin cap. De ce
oceanul se numea Atlantic?
Când mi-am dat seama că gândeam dincolo de „lumea cu­
noscută”, am ştiut că trebuia să parcurg ce mai rămăsese din
Camino într-un alt cadru de conştiinţă.
Am decis să-mi iau definitiv rămas bun de la Aii şi Carlos.
Ne fuseserăm de ajutor unii altora, pentru propriile noastre motive
-oricare ar fi fost ele. S-ar putea să fiu nebună, dar pe mine mă aş­
tepta, acum, ceva mai mult decât îmi imaginasem vreodată.
Le-am vorbit despre ceea ce simţeam. Au înţeles. Am
schimbat adrese şi numere de telefon. Carlos mi-a cerut un auto­
graf pentru fiica lui.
- Ştiu că nu ne vom mai întâlni niciodată. Pe mine nu mă
interesează câtuşi de puţin să plec în America. Mi-a făcut mare
plăcere să te cunosc, dar ştiu că nu ne vom mai vedea niciodată.
Mulţumesc.
Am întrebat-o pe Aii dacă va putea merge singură.
- Nu, a spus ea. Mă tem că am să iau autobuzul, din când în
când, dar am să continui să merg cu Carlos, când o să pot. Ştiu că
tu ai venit să accesezi ceva profund din tine. Eu am venit pentru o
plimbare. Deci, trebuie să mergi singură - şi să faci treaba pentru
care ai venit.
Ne-am îmbrăţişat. Am simţit că-mi dau lacrimile, aşa că
m-am întors şi am luat-o către munţi.
Imediat ce am spus la revedere, Ariei a revenit. Mirosul de
vanilie era peste tot în jurul meu. Am început să-i vorbesc îngeru­
lui. „Cine eşti tu?”, am întrebat. „Te cunosc dintr-un alt timp şi un
alt loc?”
Nu era nici un răspuns, numai o intensificare a parfumului,
ca şi cum acela era răspunsul.
Am întrebat în continuare. „Eşti într-adevăr un înger?”
125
 Shirley MacLaine
Mirosul a devenit mai puternic. „Avem cu toţii îngeri care ne călă­
uzesc?”, am întrebat. M irosul a devenit din ce în ce mai dulce.
Apoi, am simţit prezenţa peste tot în jurul meu. In faţă, în
spate, pe laterale - până când am simţit că sunt o parte din acea
prezenţă. Am început să râd şi să chicotesc. Mi-am amintit cum
actualul Dalai Lama râdea şi chicotea, fără nici un motiv aparent.
Era un soi de râs secret, în cele mai neaşteptate momente - ca şi
cum ar fi auzit ceva în sufletul lui, ceva venit de la zei.
Petrecuserăm aproape două săptămâni împreună în Brazil­
ia, la conferinţa ECCO din 1992. Brazilia - da, multe lucruri
începu-seră pentru mine în Brazilia. Dalai Lama era o persoană
foarte ve-selă, îşi ţinea conferinţele ore în şir fără nici o notiţă şi,
întotdeauna, în spatele cuvintelor lui înţelepte se simţea acel râs
secret, contagios. In plus, îi plăcea sa flirteze. Un mare maestru
spiritual care flirta aproape ca un expert, deşi sexualitatea nu facea
parte din flirt. Era un flirt spiritual. îmi plăcea asta - un flirt al spir­
itului.
Am parcurs un drum de munte, cu Ariei alături. Apoi, am in­
trat într-un sătuc cu un pârâu şi un fel de bazin unde puteai înota.
M-am oprit brusc. Am simţit cum mă cuprindea vibraţia unei alte
amintiri. Putea fi oare ce credeam eu? L-am recunoscut. Era pârâul
în care mă aruncase John Scoţianul şi mă „botezase”. Am recunos­
cut munţii din jur, cascada şi întregul peisaj care trebuie că se m o­
dificase de-a lungul timpului. M-am îndreptat către el. Am simţit
cum mă copleşea amintirea. Dar acum, acolo erau tineri care se bă­
lăceau, intrând şi ieşind din apă. Eram în două dimensiuni. Unii
dintre tineri m-au recunoscut. O, Doamne, mă gândeam, vreau să
retrăiesc ceea ce s-a întâmplat înainte. Doream atât de mult ca ci­
neva să mă împingă în apă, ca un omagiu la adresa lui John. îmi
era îngrozitor de cald. Am ezitat şi apoi am luat o decizie. Mi-am
pus rucsacul jos, lângă râu, în acelaşi loc în care îmi aminteam că
stătusem atunci. Tinerii s-au oprit din râs şi se holbau la mine. Să
îndrăznesc, sau nu? Sub impulsul unei noi libertăţi şi a unei vechi
amintiri, m-am dezbrăcat până la bikini şi m-am aruncat sub apă.
Era la fel de rece cum mi-o aminteam. Botezul mi-a revenit
puternic în minte. Puteam simţi prezenţa lui John. Era ca un întări-
126
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
tor, un leac al memoriei. Energia lui John şi apa m-au copleşit.
Amintirile erau parte din mine. Mă simţeam una cu ele. Am stat
sub apă, iar presiunea ei aducea totul înapoi, la tăcere. Apoi, când
am simţit că trecutul şi prezentul s-au contopit, am ţâşnit la supra­
faţă dând apa afară, cu sentimentul că aş putea vorbi în arabă, o
dată cu aerul proaspăt pe care îl respiram.
Am privit în jur, aşteptându-mă să-l văd pe John deasupra
mea, intonând slujba de botez, cu soldaţi creştini uitându-se chio­
râş la mine. în schimb, am văzut tineri. Se adunaseră destul de
mulţi. Unii dintre ei au aplaudat, alţii făceau semn cu mâna. Plon­
jam şi înotam, plonjam şi înotam. Am devenit recele şi umedul şi
soarele de deasupra râului. Râdeam şi chicoteam şi scuipam. Apoi,
după ce m-am săturat, am ieşit afară din râu, numai în bikini.
Mulţimea a aplaudat iar. M-am uitat în jur. Nu erau jurnalişti.
M-am şters şi mi-am pus hainele. Câţiva s-au aventurat către mine
pentru un autograf, iar eu am semnat. Cineva mi-a oferit o sticlă de
apă proaspătă. Am băut-o şi i-am mulţumit. Simţeam că nu mai
eram eu, cea dinainte. Nici n-ar mai fi contat dacă presa ar f i fo st
prezentă. Mă botezasem într-o nouă libertate şi în înţelegerea unei
noi dimensiuni. Şi nu-mi păsa ce gândeau alţii.

* * *

A m mers mai departe către Ponferrada, unde lumea „reală”

m-a atacat din nou cu dualitatea ei.
Un fotograf de presă, într-o maşină albă, m-a încolţit şi
aproape că a dat peste mine. Nu m-am supărat. El şi-a luat un aju­
tor, în persoana unui tânăr, probabil fiul lui, ca să m ă hărţuiască,
zbierând la mine şi aruncând cu diverse lucruri. O poză a mea
făcută în timp ce reacţionam cu furie ar aduce o mulţime de bani.
A m început să m ă joc. M-am ferit şi, luând-o pe o altă stra­
dă, m-am ascuns într-un magazin. Patronul magazinului a văzut
agitaţia, m -a recunoscut, mi-a dat o oranjadă şi m-a dus cu maşina
într-un ioc din oraş unde am putut scăpa de vulturii de afară. El nu
ştia unde se află refugio-ul. Pentru mine nu conta nici locul şi nici
oraşul în care se afla, atâta timp cât era spre vest.
127
 S h irley M acL aine
M-a lăsat în Ponferrada, la o pensiune drăguţă, numită Hos-
tel San Miguel. Patroana m i-a dat o cameră mică unde am fă-cut
un duş fierbinte şi mi-am spălat părul şi lenjeria. Am început să am
cârcei la mâini. N-am putut term ina spălatul. Cârceii s-au ex-tins
spre încheieturi şi în braţe. A m ieşit din cadă, am înşfacat cu
coatele un prosop şi m-am îndreptat spre pat. Cârceii se răspândi­
seră către umeri şi picioare, care s-au îndoit sub mine.
îmi lipsea complet potasiul.
Pe când zăceam acolo, m-am simţit ca o mumie paralizată,
arătând ca Ellen Burstyn în scena de transfer de energie vindecă­
toare, din filmul Resurrection.
Curând, am căzut într-un gen de reverie. Apoi s-a întâmplat.
John Scoţianul a venit din nou la mine. Zâmbea, iar ochii îi strălu­
ceau pe chipul lui rumen şi pistruiat.
„Ei bine, copilă” , a început el, „te-ai botezat singură şi ai
trăit o adevărată experienţă, nu-i aşa?”
„D a” , am răspuns. „A fost minunat. Dar tu pe unde ai fost
toate zilele astea?”
„O ” , a spus el „am fost cu tine. Dar era mai bine pentru tine
să nu ştii asta, până când nu te-ai botezat singură.”
„De ce?”
„Trebuia să trăieşti această experienţă singură, iară m ine” ,
a răspuns el. „în plus, îl aveai pe îngerul tău, nu-i aşa?”
„D a.”
„Şi ţi-ai văzut pentru câteva clipe părinţii, nu-i aşa?”
„Da’. ”
„Şi te-ai folosit de inima ta roşie ca să-ţi depăşeşti frica, nu-i
aşa?”
„D a.”
„Prin urmare, e bine.”
„D a.”
„îţi place crucea ta?”
„O, Doamne! Asta e crucea pe care mi-ai dat-o?”
„Este exact aceeaşi” , a răspuns el.
„E de necrezut” , am spus eu.
„De ce?”
128
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
„Pentru că ar putea fi doar o altă cruce, care arată la fel.”
„N-ai simţit impulsul de a găsi magazinul de bijuterii în care
se afla ea?” a întrebat John.
„Ba da” , am răspuns.
„Trebuie să înveţi să accepţi să fii călăuzită. Nu există coin­
cidenţe în viaţă. Totul este armonios, are înţeles şi urmează legile
cauzei şi efectului.”
„Deci, este într-adevăr aceeaşi?”
„Copilul meu. Trebuie să înveţi să fii mai puţin suspicioasă,
mai ales când ai văzut atâtea. Nu-ţi stă bine.”
Am ezitat.
„De ce nu ar trebui să fiu suspicioasă? Sunt atât de mulţi şar­
latani pe aici!”
John abia m -a lăsat să termin.
„Draga mea, în cazul ăsta, tu spui că tu eşti şarlatanul -
deoarece călăuzirea pe care o suspectezi vine de la tine. Totul vine
din interiorul tău. Atunci când suspectezi armonia, ceea ce nu este
echilibrat e însăşi armonia ta. înţelegi?”
„Deci, e posibil ca ceea ce spui tu să vină tot de la m ine? ”
„Exact. Tu creezi, din interiorul tău, propriul tău simţ al
realităţii.”
„Deci eu te creez pe tine?”
„Bineînţeles. Tu creezi lumea din jurul tău şi oamenii din ea
şi tu creezi lumea din interiorul tău şi oamenii din ea. Tu ai ener­
gia lui Dumnezeu în tine şi, cu ea, eşti un co-creator. Acesta e visul
tău şi tu creezi tot ce se află în el. Totul. De aceea este corect să
spunem că noi toţi suntem una. Fiecare dintre noi este toţi ceilalţi.
Acum. Vrei să fii cinică şi suspicioasă cu propriul tău vis?”
O, Doamne, m ă gândeam. N u ştiam ce să cred. Camino era
real, ceilalţi oameni erau reali, corpul m eu era real, durerea era re­
ală, suferinţa era reală, deruta m ea era reală.
„Draga m ea” , a spus John, ca şi cum mi-ar fi ghicit gân­
durile „nici unul dintre exemplele acelea nu este real, în mod o-
biectiv. Ele sunt ceea ce ai creat tu pentru tine însăţi. Tu ştii asta.
M -ai creat chiar şi pe mine, ca să te călăuzesc. De ce sa nu ai încre­
dere şi credinţă în ceea ce ai creat tu însăţi?”
129
 Shirley MacLaine
„Atunci, ce este Dum nezeu?” , am întrebat.
„Dumnezeu este energia iubitoare cu care tu creezi. Te simţi
bine să ai suspiciuni, când e vorba de energia plină de iubire?”
„Nu, bineînţeles că nu.”
„Nu doreşti bucurie?”
„Ba da.”
„Atunci, aminteşte-ţi că o picătură de bucurie pe care o cre­
ezi poate modifica oceane întregi de negativitate. Suspiciunea faţă
de visul tău înseam nă negativitate. Fii responsabilă pentru visul
tău. Viaţa ta este visul pe care l-ai creat. Eu, cel pe care l-ai creat,
sunt o unealtă care să-ţi ofere cunoaşterea pe care deja o ai. Ai în­
credere în adevărul că tu posezi întreaga cunoaştere. In cadrul ace­
lui adevăr, tu ştii şi că eşti una cu Dumnezeu. Crucea ta este sim­
bolul echilibrului în toate cele patru direcţii. Cel ce o ţine în mână
se ancorează în dimensiunea fizică a planului pământesc, pentru a
cunoaşte bucuriile şi durerile vieţii. Crucea reprezintă soluţionarea
problemelor din planul pământesc. Acesta a fost simbolul cruci­
ficării. Iisus a fost maestrul acelor soluţionări şi, atunci când ,a
m urit’, El a echilibrat problemele tuturor celor care erau în viaţă pe
Păm ânt la vremea aceea. In timpul crucificării, El a preluat karma
colectivă a omenirii pe umerii Lui. De aceea a fost atât de dureros
pentru El. Iisus a ridicat conştiinţa vieţii umane la vibraţia iubirii.
De aceea se spune că El a m urit pentru păcatele omenirii. Ca să fiu
mai exact, El a curăţat karm a omenirii, până la acel moment. A
şters cu buretele trecutul - ca să spunem aşa. El a fost un maestru
adevărat şi a spus: ,Şi voi veţi face ce am făcut eu, şi chiar mai mult
decât atât.’ A spus că împărăţia cerului şi Dumnezeu se află în inte­
riorul fiecăruia dintre noi.
„Asta e energia lui Dumnezeu despre care vorbeşti tu?” am
întrebat.
„Da, ea este simţită ca o vibraţie a iubirii. Tu ai experimen­
tat-o în mijlocul naturii, în timpul furtunii tale muzicale, nu-i aşa?”
„Da, şi te-am creat pe tine ca să-mi spui asta - tocmai pen­
tru că o ştiu deja?”
„Bineînţeles”, a răspuns el.
„Deci am un dialog interior cu mine însăm i?”
130
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
„Exact. Ai încredere că e aşa. Este cu adevărat foarte sim ­
plu. Oamenii îţi vor spune: ,Aş vrea să cred că e aşa’. Ei bine, dacă
vor, pot. Dacă eşti cu adevărat aliniat la vibraţia iubirii Dumneze­
ului tău lăuntric, eşti întotdeauna în siguranţă, plin de pace şi îm ­
plinit, acceptându-ţi propriul loc.”
El a tăcut, iar eu m-am întrebat dacă nu cumva dormeam şi
,visul’ meu se sfârşise.
Apoi, John a spus:
„Acum propun să continuăm cu motivul pentru care mergi
pe Camino.”
„Da”, am răspuns. „Hai s-o facem.”
„Camino te duce către vest, la capătul lumii cunoscute, aşa
este?”
„Da. Aşa spun legendele.”
„Am să-ţi arăt acum de ce mergi tu către ,lumea necunos­
cută’.”
A urmat un alt moment de tăcere.
Apoi, John a spus:
„Trebuie să te relaxezi, pentru că am să te duc înapoi într-un
alt timp şi loc - mai măreţe decât îţi poţi închipui acum.”
Am aşteptat. Eram, dintr-odată, foarte nervoasă.
„Trebuie să-ţi laşi conştienţa să plece, a spus el. Te rog, fă în
aşa fel încât conştienţa să nu-ţi mai stea în cale. Abandonează-te.”
Am început să m ă relaxez în interior.
S-a mai scurs ceva timp.
Apoi, ca şi cum îi auzeam vocea într-un alt ton vibraţional,
mintea m ea inconştientă a început să se activeze şi să devină una
cu vocea lui. E greu de descris ce mi s-a întâmplat.
De fapt, eu nu eram eu. Nu eram eu, cea pe care o ştiam. In
toate celelalte viziuni, am simţit că, într-un fel sau altul, eram tot
cu. D ar părea că acea identitate se îndepărta acum de mine ...

131
 Shirley MacLaine

Capitolul 15

D ragă Cititorule, aici, la acest punct, am intrat în polemică

cu mine însămi, dacă să includ evenimentele următoare în poves­
tirea m ea despre Camino.
Nu pot nega că am trăit aceste evenimente şi întâmplări, dar
sunt de asemenea conştientă de cât de şocante şi tulburătoare vor
părea ele acelora care nu au trăit astfel de lucruri. Camino însuşi
ajută la uşurarea rezolvării problemelor emoţionale, dar eu experi­
mentam motivele spirituale adânci şi străvechi ale confuziilor
emoţionale care ne creează conflictul, de la bun început.
Ceea ce am să încerc eu să descriu, vă poate lua de pe calea
Camino-ului şi duce la limitele raţiunii - dar eu am simţit întot­
deauna că, dacă cineva nu poate merge până la marginea pră-
păstiei, atunci la ce bun să mai meargă?
Sunt multe feluri prin care cineva îşi poate experimenta edu­
caţia spirituală.
Inima m ea a început să se extindă, ca şi cum amintirea a
ceea ce avea să se întâmple se afla acolo. Simţeam în piept un fel
de bătaie a inimii, care îmi agita sufletul. Trupul meu părea să se
acomodeze la ceva nou în interiorul meu.
Am auzit ecoul vocii lui John.
Apoi am văzut un simbol ca acesta:
 Camino. O călătorie a Spiritului.
John a spus: „Primul rău făcut omenirii a fost separarea fizi­
că de Dumnezeu şi de spirit, atunci când sufletul a intrat în materie.
Prima manifestare a karmei a fost frica.”
Am privit simbolul, în timp ce el a continuat să explice.
„Triunghiul constituie trinitatea, care înseamnă echilibrul
între minte, trup şi spirit - sau între Dumnezeu, Dumnezeiţă şi
Copil. El reprezintă calea înapoi, către Dumnezeu. Fiecare spirală
reprezintă echilibrul între yin şi yang, sau masculin şi feminin - în
minte, trup şi spirit. Energiile se pliază în interior asupra lor înseşi
- către centrul trinităţii, care este Dumnezeu. Mă voi referi acum
la Dumnezeu ca Zeitatea, deoarece cuvântul nu se referă la gen.
„în primul paradis pe Pământ” , a continuat John să-mi spu­
nă, „primii oameni au trăit într-o stare de perfecţiune. Adică, fie­
care suflet era atât bărbat, cât şi femeie. Ei au creat o formă fizică,
în care să experimenteze, simultan, includerea masculinului şi a fe­
mininului - androginul. Forma fizică reflecta perfect sufletul ca fi­
ind androgin. Fiecare fiinţă um ană trăia într-o stare de androgin.
Acea perioadă de timp a fost cunoscută ca Lemuria. M ito­
logic vorbind, ea a fost cunoscută ca Grădina Raiului, Edenul. Sta­
rea lor spirituală de a fi reflecta o formă fizică perfect echilibrată.
Energia fiecărui individ se plia înăuntru asupra ei însăşi, aşa cum
indică simbolul, cu faţa către centrul trinităţii. Civilizaţia lemuri-
ană s-a menţinut mulţi eoni. Apoi, pe măsură ce formele sufletului
au devenit mai aventuroase, în dorinţa de a experimenta tot mai
mult o stare fizică îndreptată către exterior, s-a luat o hotărâre. Ei
au ales să separe yinul de yang, masculinul de feminin. Ei s-au des­
părţit. ,Din coasta lui Adam, s-a născut Eva.’
„Povestea asta din Biblia voastră este exactă”, mi-a spus
John, „exceptând faptul că ea era un simbol pentru ceea ce a ajuns
să se numească diviziunea sexuală. Ea a marcat sfârşitul civiliza­
ţiei lemuriene şi începutul civilizaţiei atlante. Aceasta este legătu­
ra pe care aţi căutat-o. O dată cu actul de separare sexuală, care a
durat eoni întregi, omenirea s-a trezit separată de cealaltă jumătate
a sa. Conştientizând acest lucru, în ei s-a născut teama; teama de
izolare, de singurătate şi o şi mai mare separare de echilibrul per­
fect al sufletului, care reflecta Zeitatea.
133
 Shirley MacLaine
Acum vei experimenta ceea ce s-a întâmplat, pentru că tu ai
trecut printr-una din cele mai timpurii diviziuni sexuale. Te rog, nu
te teme. Aminteşte-ţi că vei experimenta, din nou, doar ceea ce ai
trăit deja.”
Inima m ea a început să se extindă şi mai mult.
Eram conştientă că primeam ajutor pentru a mă relaxa. S-a
scurs un timp. Apoi, am început să văd o fuziune de culori prin ini­
mă - nu prin minte. Culorile înotau şi se unduiau în interiorul şi în
jurul canalelor inimii mele, de parcă erau nişte râuleţe pe o pânză
largă şi lichidă în formă de inimă. La început, culorile erau predo­
minant verde, albastru şi violet. Apoi, ele au început să se mode­
leze în obiecte solide, care au luat tonuri mai închise de galben,
portocaliu şi roşu. Culorile au luat, încet, forma unor obiecte miş­
cătoare - până când am înţeles în mintea mea că vedeam o pano­
plie multicoloră de copaci, flori şi alte plante. Erau pomi fructiferi
ce se aplecau în adierea unui vânt uşor, înşiraţi de-a lungul unor
curţi bine îngrijite şi grădini multicolore. Fântâni cu apă albastră-
verzuie se ridicau către cer, iar lumina soarelui era difuză, din cau­
za ceţei. Poduri orientale, arcuite deasupra unor cursuri de apă cal­
dă şi şopotitoare, legau o curte de cealaltă. In imediata apropiere a
curţilor erau structuri piramidale - unele din piatră, altele din cris­
tal. Şirul de piramide era împodobit de mozaicuri, iar înjurai aces­
tora erau hieroglife.
Pe măsură ce am devenit din ce în ce mai conştientă de îm ­
prejurimi, am devenit de asemenea conştientă că domnea o tăcere
blândă, dar plină. Auzeam sunete de animale mici, cât şi foşnetul
şi mişcarea florei şi a faunei - dar asta era tot. Totuşi, le „simţeam”
comunicând unele cu celelalte. A m privit în sus, la una din curţile
multicolore. O fiinţă umană înaltă şi impunătoare traversa podul
către mine. Pielea îi era auriu-portocalie, iar ochii aveau culoarea
violet. Era foarte înalt —aproape 2,15 metri - şi capul acoperit de
un păr lung şi blond. Pe faţă şi pe braţe nu avea păr. Purta ceea ce
arăta ca o djellaba albă din Orientul Mijlociu şi sandale. Venea că­
tre mine, plutind uşor deasupra pământului.
In timp ce avansa, nu a spus nimic într-o limbă vorbită, dar
m i-a comunicat, ca o formă-gând: „Bună, sunt John Scoţianul
134
 Camino. O călătorie a Spiritului.

dintr-o încarnare mai timpurie” . A zâmbit şi i-am recunoscut vocea

în mintea mea. I-am zâmbit şi eu. „Bun venit în casa ta originară”,
a spus John. „Te voi ajuta să te refamiliarizezi cu ea.” Am încercat
să răspund, dar nu era nici un sunet. Brusc, mi-am dat seam a că
John comunica telepatic, într-un gen de limbaj vizual-emoţional.
„Pur şi simplu, gândeşte ceea ce simţi”, a spus John „şi-ţi voi în­
ţelege comunicarea”.
Toată consternarea pe care o simţeam s-a concentrat în în­
trebarea: „Aşa vorbesc oamenii de aici, unii cu alţii?” Am format
cuvintele în minte - dar, pe măsură ce o făceam, am fost mai con­
ştientă de intensitatea emoţională din spatele cuvintelor mele, de­
cât de cuvintele propriu-zise. Apoi, sentimentele mele au început,
efectiv, să devină vizuale în mintea mea.
John a zâmbit: „Da. înţeleg”, a spus el. „E bine.”
„Cea mai mare realizare a noastră” , a spus John în mintea
mea „este unitatea desăvârşită a gândului. Noi nu suntem separaţi
unul de celălalt. Noi înţelegem în mod colectiv necesităţile sepa­
rate ale fiecărui individ. Ne gândim la bunăstarea fiecăruia, ca şi
cum am avea o singură minte comună. Asta, deoarece fiecare din­
tre noi îi percepe instantaneu pe toţi ceilalţi.”
Am mers împreună. Mi-am dat seama că îmi simţeam tru­
pul mult mai uşor ca greutate. M-am uitat în jos şi am realizat că
mergeam pe un drum de cristal. „Cristalul”, a spus John „este pen­
tru amplificarea gândului. Noi construim multe structuri din cris­
tal, deoarece cristalul amplifică undele gândului - exact aşa cum
cristalul din aparatele voastre de radio amplifică undele sonore.
Drumurile de cristal ajută şi la meditaţie, în timp ce mergem.”
în timp ce John îmi comunica aceste explicaţii în felul lui te­
lepatic şi pe când ne deplasam împreună, alte fiinţe treceau pe lân­
gă noi, de o parte şi alta a drumului. Ele erau îmbrăcate fie în robe,
fie aveau fâşii de pânză legate în jurul şalelor, purtau sandale ca
John şi erau la fel de înalte.
Am privit atent la terenul din jurul meu. Era însufleţit, plin
de culoare şi viaţă - flori multicolore, pomi fructiferi, plante tropi­
cale luxuriante, floră şi faună de orice fel - şi întreaga viaţă vege­
tală părea să vibreze pe aceeaşi lungime de undă cu oamenii.
135
 Shirley M acLaine
Simţeam fluxurile întrepătrunse de energie, aproape ca şi cum aş fi
înţeles cum simţeau animalele şi florile - şi ce gândeau copacii
încărcaţi de fructe.
„Noi suntem grădinari m entali”, a spus John. „Tu ştii că, pâ­
nă şi în viaţa ta prezentă, plantele voastre au emoţii. Gândul şi acti­
vitatea umană le afectează. La fel este şi în Lemuria. Noi suntem
în totală armonie cu proprietăţile moleculare ale plantelor şi ani­
m alelor - şi, prin proiecţie mentală, le hrănim, aşa cum ne hrănim
pe noi înşine.”
In timp ce mergeam, John a întins mâna spre un copac şi a
rupt un fruct copt, de culoarea trandafirului. Printre ramurile lui,
aerul era parfumat. Auzeam râsul copiilor, ca pe un ciripit armoni­
os de păsări în depărtare. Apoi, am auzit răspunsul unei păsări.
M-am uitat în sus la pomul fructifer şi am zâmbit. Am fost sigură
că ramurile s-au aplecat către mine.
„Acest fruct este principalul meniu al dietei noastre”, a spus
John, în timp ce mâneam amândoi din fructul zemos. „Este ceea ce
tu cunoşti drept mango. Mango are proprietăţi perfect echilibrate
de yin şi yang. Atunci când e digerat cum se cuvine, el stimulează
tiparele perfecte pentru proiecţia telepatică. întrucât scopul nostru
pe Pământ este o dezvoltare deosebită a armoniei mentale, noi fo­
losim mango ca să ne ajute.”
Mergeam, gândind în sinea mea. Mireasma parfumată din
aer părea să-mi urmeze gândurile în timp ce mă deplasam - plutind
şi ondulându-se o dată cu propriile mele vibraţii. începeam să mă
simt mângâiată de armonia Lemuriei. Lemuria era o adevărată
Grădină a Raiului. Am înţeles, dintr-o dată, descrierea simbolică a
Edenului din Biblie: pace desăvârşită, frumuseţe desăvârşită, ar­
monie desăvârşită. M-am întrebat despre Adam şi Eva şi despre
tentaţia fructului din Copacul Cunoaşterii. Ce era mărul?
Tocmai când aveam acest gând, John mi-a răspuns: „Voi ex­
plica mai târziu căderea din Grădina Raiului, pentru că tu ai făcut
parte din ea. Va fi mai bine pentru tine să retrăieşti experienţa aces­
tui lucru, decât să-l reînveţi prin cuvinte - dar asta va fi ceva mai
încolo. Ai multe de văzut mai întâi.”
în timp ce mergeam, am văzut şi alte fiinţe meditând în levi-
136
 Camino. O călătorie a Spiritului.
taţie, la un metru de pământ, deasupra drumurilor de cristal.
„Unele dintre aceste fiinţe sunt preoţi”, a explicat John „care poar­
tă căşti de cristal pentru o amplificare şi mai mare a gândului” . In
interiorul şi în jurul grădinilor luxuriante, se aflau structuri pirami­
dale dăltuite în cristal sau în piatră. Unele dintre piramide erau în­
crustate cu smaralde, rubine, safire şi jad. Pietrele preţioase aveau
proprietăţi care reflectau câmpurile electromagnetice ale Pămân­
tului, întrucât ele se formau ca rezultat al presiunii naturale a Pă­
mântului. „Sunt extrem de valoroase” , a spus John „pentru că şi ele
vindecă şi ajută la amplificarea gândului”. Rânduri întregi de viţă
de vie, de un verde strălucitor, se încolăceau la baza fiecărei pira­
mide de cristal.
John mă conducea prin grădinile tropicale ceţoase şi luxuri­
ante şi îmi vorbea în minte. El a explicat că Lemuria avea cinci­
zeci de milioane de suflete din rasele predominante (rasele pe care
le cunoaştem azi, plus încă două - pielea auriu-portocalie cu ochii
violeţi şi pielea violetă cu ochi violeţi). Capitala se numea Ramu,
localizată acolo unde se află acum insulele Hawaii. Lemuria era
împărţită în şapte state sau comitate, unite sub o religie simplă m o­
noteistă şi un singur sistem de gândire. Temperatura medie era de
72 de grade Fahrenheit şi nu era niciodată mai joasă de 52 de gra­
de, sau mai înaltă de 102 grade. Era un ţinut mai ales tropical, fără
munţi, dar în schimb cu dealuri line şi câmpii ce se arcuiau uşor.
Toate clădirile erau construite în aşa fel, încât să redea frecvenţele
electromagnetice ale forţelor naturale ale Pământului - oferind ast­
fel oamenilor, forme mai înalte de energie. De aceea, ei nu formau
o societate agricolă sau horticolă, ci una ecologică. John mi-a spus
că perioada de viaţă a unui locuitor al Lemuriei era incalculabilă,
deoarece trupul fizic, datorită proprietăţilor sale armonioase, era
nemuritor. Cu toate acestea, după ce sufletele atingeau un înalt ni­
vel de maturizare, ele, pur şi simplu, optau pentru dizolvarea trupu­
lui fizic, pentru a se reîntoarce în astral. Raţiunea existenţei lor era
de a obţine o armonie totală pe plan fizic - şi, o dată ce acest lucru
era realizat, puteau merge mai departe.
Când John a terminat de explicat, am început să înţeleg mai
bine bazele existenţei unui lemurian. El nu era înclinat spre
137
 Shirley M acLaine
tehnică, deşi era o fiinţă superioară. Se străduia să fie in armonie
cu întreaga viaţă din jurul său. Iar armonia era realizată prin uni­
tate. Asta, deoarece toate lucrurile se influenţau una pe alta. Cea
mai înaltă formă de unitate era cu Zeitatea - deoarece lemurianul
ajunsese să înţeleagă că cea mai pozitivă şi sigură sursă de cunoaş­
tere era mintea cosmică.
L-am urmat pe John. Simţeam cum, prin puterea telepatiei,
comunicam eu însămi cu copacii şi cu florile - şi îi auzeam răspun­
zând. Chiar şi animalele întâlnite de-a lungul drumului - căluţi,
câini, pisici şi legendarele licorne, care îşi dezvoltaseră un corn în
frunte ca instrument telepatic - îmi cunoşteau gândurile, în timp ce
mergeam. Unele răspundeau prin atingere fizică, altele stând pe
picioarele din spate. Mi se părea încântător. Mi-am amintit cât de
mult iubisem astfel de drăgălăşenii, pe vremea când eram acolo.
Am atins cornul unei licorne. Era făcut dintr-o proteină cristaliza­
tă netedă, care acţiona ca o antenă sensibilă. Licoma şi-a frecat faţa
de braţul meu.
John m-a condus într-un Templu de Instruire. Era de formă
piramidală şi făcut din cristal.
„Cu ajutorul cristalului piramidal, noi ne putem acorda la
proprietăţile cosmice ale propriilor noastre minţi”, a spus John.
„Pentru noi, dobândirea cunoaşterii este considerată armonizare
spirituală. Şi îmbogăţirea cunoaşterii este privită cu un profund
respect. De aceea am construit Temple de Instruire. Ele sunt consi­
derate ca fiind universităţi şi sunt păstrate cu sfinţenie de-a lungul
timpului, pentru a conserva cunoaşterea pe care am acumulat-o
despre Zeitate. Noi avem ceea ce voi aţi numi ceremonii religioase,
care servesc pentru două scopuri: unul, ne exprimăm adoraţia tă­
cută faţă de Zeitate şi doi, răspândim cunoaşterea printre noi.”
Am privit în ju r la ceilalţi studenţi. Unii aveau păr scurt în
vârful capului sau păr lung ce le flutura pe spate, aranjat în diferite
forme de codiţe şi bucle. Pene viu colorate erau folosite ca orna­
mente pentru păr, sau ca bijuterii ce le împodobeau gâtul şi talia.
John mi-a făcut semn să m ă uit într-o sală de meditaţie.
Adunaţi în cerc, circa cincizeci de studenţi se aflau într-o adâncă
meditaţie şi levitau la aproximativ un metru de la pământ. Camera
138
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
avea o tentă albastră ceţoasă. Nu exista nici un sunet şi nici un in­
structor. Ei păreau să comunice unul cu celălalt. Le vedeam aurele
vibrând. M-am uitat îndeaproape şi, de-a lungul coloanei vertebra­
le a fiecărei persoane, am văzut că chakrele lor luminoase vibrau.
John a zâmbit. „Şi-au făcut tema pentru acasă, ca să spunem
aşa”, a spus el şi a început să râdă în barbă. „Dar levitaţia este una
dintre primele calităţi ale acestei dimensiuni.”
John m-a adus din nou în holul deschis şi larg şi, după aceea,
într-o cameră de studiu. Acolo nu exista mobilă, aşa cum o ştiam
eu. Erau, în schimb, platforme pe diferite nivele şi rogojini subţiri
pe care să se mediteze. Coloane de marmură albă împodobeau
platformele. în timp ce priveam înjur, m-am simţit plină de pace.
John m-a chemat să mă aşez cu picioarele încrucişate pe una din
rogojinile subţiri.
„Unele dintre lucrurile pe care le vei retrăi ca experienţă”, a
spus John,, vor fi neplăcute. Dar tu te afli aici, pentru că te-ai maturi­
zat îndeajuns pentru a-ţi reexperimenta propriul adevăr. înţelegi?”
Am dat din cap, afirmativ.
„Atunci când medităm”, a spus John „preferăm să o facem
în colectiv, deoarece fiecare obţinem mai multă energie electro­
magnetică de la grup. Nu pot să subliniez îndeajuns faptul că noi
avem o înaltă dezvoltare spirituală, deoarece comunicăm ÎMPRE­
UNĂ şi la toate nivelurile. Noi nu ne divizăm gândirea în gânduri
separate. Suntem ca şi cum am avea o singură minte. Ne străduim
să atingem armonia totală a tuturor indivizilor.
Armonia este IUBIRE - şi ea dă naştere la pace.”
Stăteam relaxată. Reflectam la viaţa mea din secolul al
XX-lea. Atât de puţin din ea era dedicată armoniei colective. De
fapt, ea părea a fi concentrată în mod deliberat asupra separaţiei
dintre indivizi, a competiţiei individuale, a intimităţii individuale,
a nevoilor şi dorinţelor individuale şi asupra fericirii individuale.
( a i m intea mea modernă actuală, abia dacă înţelegeam principiul
armoniei colective. Nici m ăcar nu m ă atrăgea - nici pe mine, nici
societatea în care trăiam. Societatea occidentală a secolului al
XX-lea nici nu lua spiritualitatea cu adevărat în serios. Sufletul
uman însuşi nu era nici măcar recunoscut ca un fapt. Şi, în mod
139
 Shirley MacLaine
sigur, în lumea occidentală, idea preexistenţei sufletului era consi­
derată, în esenţă, erezie. Sufletul era brutalizat spiritual în fiecare
zi, în decursul vieţii omeneşti modeme. în concepţia majorităţii oa­
m enilor din occident, sufletul nici măcar nu exista. Când, în vre­
murile modeme, cineva se referă la populaţie, vorbeşte despre cin­
cizeci de milioane de oameni. Aici, în Lemuria, însemna cincizeci
de milioane de suflete. în vremurile moderne, foarte puţine activi­
tăţi sunt destinate pentru a oferi sufletului o hrană paşnică. M ă gân­
deam că până şi muzica noastră agresează spiritul armoniei. Este
zgomotoasă, discordantă şi, de multe ori, cu adevărat supărătoare.
Poate de aceea, atât de mulţi oameni se orientează către droguri,
dintr-o dorinţă de experienţă supradimensională, pe care ei o simt
a fi parte din adevărul şi cunoaşterea lor spirituală. Muzica repre­
zintă doar vibraţii ale sunetului - deci, de ce nu poate fi ea folosită
ca să vindece şi să calmeze? De ce nu poate fi ea folosită ca terapie
de grup - pentru a crea armonie, în loc de sunete discordante?
Mintea mea începuse să divagheze, făcând asociaţii libere.
Simultan cu gândurile mele asupra muzicii, am auzit sunetul unui
instrument cu coarde care scotea acorduri suave. John mi-a vorbit
în minte.
„Noi folosim instrumentele muzicale cu coarde pentru vin­
decare”, a spus el. „Totul în viaţă este o chestiune de frecvenţe
electromagnetice. Vibraţiile şi frecvenţele muzicii instrumentelor
cu coarde au propriile lor proprietăţi de vindecare ... un fel de tera­
pie a sunetului. Muzica joacă un rol important într-o societate -
atât pozitiv, cât şi negativ. Tu ai văzut deja unele dintre rezultatele
negative pe care muzica discordantă le produce în lumea ta mo­
dernă: droguri, dezordine în m asă şi violenţă. Armonia în toate este
efectul dorit, pentru că este pozitiv. Dizarmonia produce răul co­
respunzător ei. Ea nu aduce pace. Lumea modernă şi-a uitat trecu­
tul îndepărtat, dar tânjeşte totuşi să-l reproducă.”
Am stat şi am ascultat instrumentul asemănător unei harpe.
M uzica lui era liniştitoare şi părea să se audă încet, din depărtare.
L-am simţit pe John vorbindu-mi mai departe.
„Fiecare dintre cei aflaţi aici”, a spus John „depinde de cei­
lalţi.” Dacă o entitate rămâne în urmă, întreaga comunitate coboară
140
 C am ino. O călătorie a Spiritului.
la nivelul ei, pentru a-i susţine evoluţia. Grupul este atât de con­
centrat asupra nevoilor ei, încât aproape că uită de orice altă infor­
maţie, pentru a rezolva problem a celui aflat în necaz. Comunitatea
devine o singură minte, până ce entitatea în cauză înţelege. Fiecare
e un ajutor pentru celălalt. Fiecare este responsabil pentru toţi cei­
lalţi. Nimănui nu trebuie să-i lipsească ceva. Există o dinamică
continuă pentru ca toţi să ajungă la acelaşi nivel, întrucât este o bu­
curie să progresezi spiritual. Aici, progresul nu e o povară. Dat fi­
ind că noi nu avem structuri ale ego-ului, suntem extrem de încre­
zători în puterea gândirii noastre pozitive.”
Am simţit, dintr-o dată, că-mi era tare foame. Erau foarte
multe lucruri pe care nu le puteam înţelege - şi totuşi, tot ceea ce
simţeam îmi era familiar. Am privit în sus la John, care avea ochii
închişi. L-am simţit prim ind gândul de foame. încă în meditaţie,
John şi-a întins mâna în aer şi, concentrându-se asupra proprietă­
ţilor moleculare ale fructului de mango, a materializat unul în faţa
ochilor mei. Mi l-a întins. „Prin cunoaştere spirituală, nimeni nu
este pus în situaţia de a-i lipsi ceva”, a spus John.
Mi-am amintit cum înmulţise lisus peştii şi pâinile pentru
mulţimi. M i-am amintit cum apăruse m ana din cer, pentru evreii
care mureau de foame în deşert. Am muşcat din fructul zemos şi
m-am gândit că cunoaşterea spirituală trebuie să fie la fel ca şi cu­
noaşterea ştiinţifică. M -am întrebat ce ar gândi Einstein despre
această călătorie înapoi în timp.
John s-a cufundat şi mai adânc în meditaţie. M-am simţit şi
eu relaxându-mă mai mult.
„M editaţia”, a spus John „este cea mai bună tehnică pentru
instruire” .
M i-am simţit conştiinţa trecând într-o stare de conştientă as­
cuţită. Eram extrem de relaxată şi, datorită acestui lucru, deschisă
faţă de stimulii exteriori - dar eram totuşi nerăbdătoare să învăţ şi
plină de o dorinţă copleşitoare de a încerca să înţeleg marile între­
bări. „Cum a început viaţa?”, am întrebat. Abia puteam să stăvilesc
mulţimea de întrebări care-mi treceau prin minte. „Ce înseamnă
ea?” „Ce este viaţa?” „Ce este un suflet?” „Cine sunt eu?” Erau
întrebări la care ştiam că trebuie să primesc răspunsuri.
141
 Shirley M acL aine
Am simţit cum John m -a oprit cu blândeţe. „Iţi înţeleg ne­
răbdarea”, a spus el. „Da, te voi ajuta să pricepi. Dar este necesar
ca tu să înveţi din nou, ceea ce ai trăit cu adevărat ca experienţă.”
„Ceea ce am trăit ca experienţă?”, am întrebat.
„Da”, a spus John. „M ă voi strădui să te ajut să-i pătrunzi
mai adânc înţelesul.”
M-am simţit respirând mai profund, atentă ca, în timp ce ex­
piram, să elimin din sistemul meu tot bioxidul de carbon. M-am
cufundat într-o meditaţie mai adâncă, având drept însoţitor doar
vocea lui John.
„Pentru ca să înţelegi mai profund”, a spus John „este nece­
sar să faci o altă călătorie şi mai departe, înapoi în timp. Trebuie să
ne întoarcem înapoi dincolo de timp şi spaţiu, mult în urmă, înainte
ca spaţiul şi timpul să existe, înainte ca mişcarea să existe. înapoi
la Nimic - atunci când exista, în vasta singurătate şi vid, doar un
singur spirit —acela care e cunoscut ca Zeitatea.
La început, era doar o singură conştiinţă, un singur Spirit, o
singură Forţă, un singur Unu. în interiorul acestui Unu, se afla ener­
gia care avea să unească, mai târziu, toate lucrurile, toată viaţa, toate
gândurile, toate faptele, totul, totul ... şi să le facă pe toate una.
în această singurătate, Spiritul Unic a început să se mişte în
el însuşi. Acest Unic Spirit a făcut să se mişte mari minuni şi creaţii.
Un panteon de gaze de hidrogen s-au împletit în şi unul în jurul altu­
ia - până când au devenit sori. Starea de lumină şi starea de întune­
ric, împreună cu substanţele gazoase combinate cu activitatea nu­
cleară, au creat luminozitate - până când lumina a devenit culoare.
Masa absolută şi Spiritul absolut au interacţionat spre naşterea cos­
mosului, creând universuri în interiorul universurilor, lumi în inte­
riorul lumilor, dimensiuni în interiorul dimensiunilor. Şi totuşi, nu
era încă decât un singur Spirit, o singură energie, o singură lege care
punea toate lucrurile în mişcare, lega la un loc toate sistemele -
făcându-le complete şi întregi în ele însele. Şi toate creaţiile erau
armonioase, ca nişte simfonii ce formau o muzică a sferelor.
Trilioane de galaxii se învârteau şi ardeau în şi în jurul şi se­
parat una de cealaltă. în timp ce sori explodau şi mureau, alţii erau
creaţi. Vidul Cosmic al nimicului a devenit activ. Marele Gând
142
 Catnino. O călătorie a Spiritului.
acţionase. Zeitatea s-a mişcat timp de şapte mari perioade - iar
după a şaptea, Zeitatea s-a odihnit.
Şi acum, universul brut era stabil şi armonios. Era armonie
absolută, pace absolută. Dar era ceva incomplet. Era linişte în inte­
riorul Marelui Spirit, o singurătate în Unicitatea lui ... o încreme­
nire ... o nevoie profundă. Zeitatea simţea nevoia să experimenteze
sentimentul de a se simţi pe ea însăşi în propriul sine. Simţea ne­
voia să devină ne-goală. Simţea nevoia să SIMTĂ. Simţea că ope­
rele ei însemnau puţin sau nimic - fară să simtă în ea însăşi. Zei­
tatea îşi iubea creaţiile şi a văzut că ele erau bune —dar, ca să nu
mai fie singură în unicitatea ei, s-a întors înspre interior şi a spus:
,Iată, voi face cea mai mare creaţie din toate. Voi face viaţă şi viaţa
va fi după chipul m eu’. Şi astfel s-au născut suflete individuale, ca­
re erau în starea de perfecţiune şi esenţă divină. Trilioane de suflete
după chipul divin al Zeităţii, o lumină albă pură, s-au răspândit în
univers, apoi s-au rupt şi s-au alcătuit în perechi. Perechile de su­
flet s-au întins una către cealaltă, capabile să se pătrundă şi întrepă­
trundă în şi între ele - fară a-şi pierde cunoaşterea propriei perechi.
Marele Spirit a creat perechile, pentru a fi suflete pereche.
Fiecare individualitate din cadrul perechii a fost creată atât de gen
masculin, cât şi de gen feminin - şi, de aceea, completă în sine în­
săşi. Fiecare suflet individual era de ambele genuri —şi din acest
motiv, nici unul nu-1 domina pe celălalt, ci era egal cu el. Marele
Spirit, conştient de propria sa perfecţiune, dorea ca şi copiii săi să
fie împliniţi unul în celălalt, pentru ca, în calitate de perechi de su­
flet, ei să se confirme unul pe altul. Astfel, sufletele au fost create
câte două şi au fost legate unul de celălalt, de la începutul timpu­
lui —şi vor rămâne legate pentru eternitate. împreună, ele erau la
fel de strălucitoare ca o mie de sori, fiecare dintre ele fiind o fiinţă
separată care lumina ... copii de lumină ... copii ai Zeităţii. Şi copi­
ii suflete pereche au fost creaţi cu polarităţi în interiorul lor, polari­
tăţi ale pozitivului şi negativului, yin şi yang, la fel ca forţele natu­
rale care acţionează în tot universul, guvernând întreaga activitate.
Asta, deoarece fară polaritate - masculin/feminin, pozitiv/negativ,
lumină/întuneric, sus/jos - nu ar exista nici o acţiune, nici o forţă
pusă în mişcare - şi, astfel, nici o creaţie. Pentru că, numai având
143
 Shirley MacLaine
polaritate există creaţie - viaţă ... fie ea spirituală, ştiinţifică, filo­
zofică, matematică sau materială. Deci, sufletele copii de lumină
au fost create pentru a fi o companie unul pentru celălalt - şi, în
acelaşi timp, pentru a servi drept companie Zeităţii, care era crea­
torul lor şi Marele Spirit care leagă împreună toate lucrurile.
„De-a lungul a miliarde de ani”, a explicat John „aceste su­
flete au evoluat, fiind însărcinate de Zeitate să fie co-creatori ai vi­
eţii fizice - trilioane de perechi de fiinţe suflete, rostogolindu-se,
învârtindu-se şi rotindu-se prin spaţiu, până când unele au ajuns la
însăşi planeta Pământ, în timp ce altele au ţâşnit în viteză către alte
planete din galaxie, pentru a-şi îndeplini datoria faţă de alte lumi.
Altele au rămas în starea divină, servind numai voinţa Marelui
Spirit - printre ele numărându-se sufletele numite Mihail, Ariei,
Rafael, Gabriel. Ele comunicau între ele ca vibraţii de lumină şi
iluminare, foarte evoluate. Erau mature, întregi şi divine în voinţa
lor, servind numai Marele Spirit care le-a creat - fiinţe transpa­
rente, de lumină pură. Ele aveau aripi electromagnetice şi coloane
vertebrale de şapte lumini strălucitoare, aşezate în linie verticală,
care sunt cunoscute ca chakre, sau organe ale sufletului. Arhan­
ghelii vegheau asupra sufletelor care aveau misiuni pe Pământ. Ele
urmăreau sufletele fiinţe, care era create fiecare în mod special nu­
mai pentru perechea ei, având propriile lor tonalităţi de lumină, cu­
loare, spectru şi oscilaţii electrice şi se deplasau în cercuri contin­
ue, exact aşa cum se mişcau planetele - yin şi yang fiind polarita­
tea pentru mişcările lor ciclice. Yin era aspectul feminin al fiecărui
suflet şi yang cel masculin. Yin era polaritatea energiei de atragere,
iar yang polaritatea energiei active. Amândouă erau egale, deoa­
rece fără una dintre ele, nu exista activitate - şi nici viaţă.
Astfel, cu fiecare suflet, cercul era complet, pentru că fie­
care suflet era androgin. Şi fiecare pereche androgină de suflete
pereche avea propria ei frecvenţă electromagnetică unică, prin care
erau legate. Scopul lor era de a certifica Zeitatea şi de a servi
Voinţa Divină - care, la rândul ei, urma să servească şinele lor mai
înalte. Şi, pentru a face acest lucru, Zeitatea a dăruit copiilor de lu­
mină cel mai mare dar dintre toate— liberul arbitru: capacitatea de
a se elibera, de a-şi alege propriul stăpân.
144
 Camino. O călătorie a Spiritului.
O dată cu primul val de suflete care a ajuns în planul Păm ân­
tului, s-a produs o metamorfoză. Pe măsură ce lumina lor s-a stră­
mutat în planul pământesc, imaginile lor de cristal au început să
preia frecvenţele magnetice ale Pământului. Pe măsură ce s-au ros­
togolit şi au alunecat către planul pământesc, în mlaştini şi jungle
străvechi, ele au devenit fiinţe angelice pe deplin mature, cu aripi
electromagnetice, care reflectau liniile electromagnetice ale Pă­
mântului. Lor li se dăduse în grijă planeta Pământ din sistemul so­
lar. Ele aveau să fie co-creatori ai formelor de viaţă de pe Pământ,
exprimându-şi prin aceasta propria lor individualitate, pe parcursul
procesului. Lumina Divină începuse procesul ciclului vieţii şi su­
fletele copii de lumină se aflau aici, pentru a o individualiza fizic.
Ele erau libere să domnească asupra tuturor formelor de viaţă.
Erau aici, pentru a crea noi specii şi pentru a ajuta la evoluţia vieţii
pe care au creat-o.
Şi astfel, sufletele de lumină au început să creeze viaţă. O zi
putea deveni o mie de ani. Timpul nu avea nici un sens, pentru su­
fletele copii. Se concentrau în colectiv cu toate frecvenţele electro­
magnetice ale fiinţelor lor, până când obiectul creaţiei lor fizice
răspundea cu o viaţă a lui proprie. O şopârlă creştea şi se mărea.
Poate că urma să-i apară aripi, conform reţetei lor. Apoi, încet, apă­
reau pene transparente. Mileniile deveneau eoni. Capul ei începea
să se ridice, până când, într-un acces uriaş de furie, îşi flutura aripi­
le de pene, iar şopârla uriaşă, multicoloră şi care avea pene, îşi lua
zborul - o creaţie completă a invizibilelor suflete copii ale Zeităţii.
Deşi ei nu erau conştienţi de timp şi spaţiu - se poate să fi trecut
zece mii de ani.
Sute de mii de creaturi au evoluat în acest fel. Prin mişcarea
timpului şi a spaţiului, prin evoluţia muncii lor din planul păm ân­
tesc, sufletele trimise pe Pământ au început să devină fascinate de
Pământul fizic. Ele au început să se apropie prea mult de planul fi­
zic. întrucât Zeitatea îi menise să fie co-creatori împreună cu Ea şi
deoarece aveau capacităţi Divine, ele materializau forme de viaţa
- iar acestea prezentau pentru ele un interes fascinant. Şi, fiind cu­
rioase şi având liber arbitru, ele s-au îndrăgostit de propriile lor
creaţii. Ele creau, folosind toate energiile universale Divine aflate
145
 Shirlev MacLaine
la dispoziţia lor. Viaţa a devenit un teren de joacă, ce oferea multe
posibilităţi. Ele au creat fiinţe numai cu frecvenţa energiei yin; au
creat numai frecvenţe de energie yang; au creat amestecuri de yin
şi yang şi de pozitiv şi negativ. Au creat o panoplie a creaţiilor di­
verse. Apoi, au fost seduse de operele lor minunate, crezând că, în
multe privinţe, ele au creat o frumuseţe mai mare decât Marele
Spirit. Astfel, ele au devenit răzvrătite, apropiindu-se din ce în ce
mai mult de operele lor fizice şi depărtându-se din ce în ce mai
mult de Zeitatea Divină - până când, în cele din urmă, au devenit
întru totul atrase de creaţiile lor fizice şi, efectiv, au căzut din starea
de graţie, în planul fizic. Doborâte de însăşi forţa creaţiei pe care o
puseseră în mişcare, ele au devenit, mai degrabă, una cu creaţiile
lor, decât să rămână în unitate cu Zeitatea Divină. Unele dintre cre­
aturile pe care sufletele copii le creaseră erau frumoase şi armoni­
oase, fiecare refiectându-şi propriul creator, iar altele erau atât de
urâte şi de bizare (reflectându-i pe aceia care acţionau prea re­
pede), încât a trebuit să se revină asupra lor. Unele dintre suflete
s-au îmbătat cu propria lor abilitate de a materializa şi nu voiau să
o ia mai încet, iar creaţiile lor le-au reflectat starea dizarmonică şi
au scăpat de sub control.
Arhanghelii Mihail, Ariei, Rafael şi Gabriel au privit cu de­
zamăgire cum s-a desfăşurat baletul virtual al evoluţiei distorsio­
nate. Ei au privit cum sufletele fraţi, care îşi pierd controlul, încep
să se încarneze în fiinţele pe care simţeau o imperioasă nevoie de
a le controla. Aceasta a fost căderea originară din graţie. Căderea
lor din graţie a fost atât de totală, încât ei au devenit ceea ce au cre­
at, uitându-şi divinitatea şi, pentru prima dată, au experimentat du­
rere şi frică la nivel fizic. Ei şi-au pierdut conştiinţa de a fi copii ai
luminii şi au căzut complet în planul material - experimentând nu
numai durere, ci şi senzualitate.
Aceasta este ceea ce s-a numit revolta lui Lucifer, sau influ­
enţa luciferică. Lucifer înseam nă ,purtător de lum ină’ - aşa cum
erau aceste suflete ale Zeităţii Divine - dar, atunci când, prin pro­
priul lor liber arbitru, au căzut din graţia Divinităţii, ele şi-au creat
în ele însele propriul lor teren moral de bătălie. Deci, conceptul de
rău este, în realitate, actul de îndepărtare de Zeitatea Divină, prin
146
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
propria lor voinţă. Influenţa luciferieă nu a venit de Ia o singură fi­
inţă rea - ci a fost, mai degrabă, o greşeală colectivă, făcută de su­
fletele originare care au uitat că ele au fost create pentru a servi
Zeitatea, manifestând iubire divină pentru tot ceea ce există.
Aceasta a fost prima manifestare de violenţă. Violenţa îm­
potriva legilor divine. Sufletele au început să se certe şi să se cioro-
văiască între ele, în timp ce au continuat să creeze fiinţe din ce în
ce mai bizare şi diforme, care le reflectau pe ele însele. Ele au făcut
creaturi uriaşe, inutile şi aproape fără creier, ca, de exemplu, dino­
zaurul. A început conflictul pentru supravieţuirea celui mai bine
adaptat - declanşând, pentru prima dată pe Pământ, legea cauzei şi
a efectului, sau legea karmei - deoarece orice energie se întoarce
la ea însăşi. Creaturile păreau să deţină forţe demonice, dar, de
fapt, ele se luptau cu ele însele. Procedând astfel, au uitat să se re­
cunoască unele pe altele.
între sufletele nou încarnate - prinse în capcana unei forme
fizice mai dense, de animale - a izbucnit lupta şi omorul, ceea ce
le-a provocat o mare durere. Arhanghelii au privit cu dezamăgire,
dar au rămas detaşaţi.
Acesta a fost fructul muncii lor. Aceştia au fost îngerii că­
zuţi. Arhanghelii erau martori ai rezultatelor acţiunii liberului arbi­
tru, atunci când acesta depăşea graniţele voinţei Divine. Dar ei nu
au intervenit. Ei ştiau că Marele Creator Zeitate îi iubea pe toţi. E
posibil ca cei căzuţi să se fi simţit separaţi şi îndepărtaţi de lângă
Zeitatea Divină - dar nu pentru totdeauna.
Existau şi alte fiinţe, în alte lumi, sub alte forme, în alte soci­
etăţi, cu alte tehnologii - alţi fraţi care progresaseră mai mult pe ca­
lea arătată de Marele Spirit. Şi mai erau şi altele care trăiau în con­
diţii similare celor de pe Pământ, cât şi altele care experimentau ce­
va şi mai rău. în fiecare caz, sarcina fiecărui suflet individual era de
a-şi aminti de propria sa natură Divină - şi de a se întoarce la ea.
Marea Zeitate şi arhanghelii au înţeles că era necesară o pu­
rificare a haosului pe care sufletele îl creaseră. Trebuia să se pună
capăt nebuniei în creştere, care părea a construi viitorul pe Pământ.
Formele de viaţă mai dense, care erau acum înnebunite de frică şi
denaturări, trebuiau să fie îndepărtate. Atunci, forţa vieţii a fost
147
 Shirlev M acLaine
luată din aceste fiinţe - şi specia lor a dispărut. De aici, extincţia
uriaşelor animale cunoscute ca dinozauri. Nu aşa-numita Eră Gla­
ciară a fost motivul dispariţiei lor. A dispărut vehiculul lor, deoa­
rece forţa vieţii le-a fost extrasă de către arhangheli - care aveau
nevoie să creeze un mediu mai perfecţionat, pentru ca fraţii lor de
suflet să se salveze ei înşişi.
Trebuia să existe un vehicul pentru răscumpărarea sufletelor
lor în planul fizic. Şi astfel, din ţărână, ei au creat o nouă făptură,
care avea să se dezvolte către forma de om ... primatele.
Şi, astfel, primatele inferioare au început să se dezvolte în
forma pre-omului. Pentru a restaura ordinea, arhanghelii trebuiau
să creeze o formă perfectă, pentru ca sufletele să se întoarcă la sta­
rea lor divină. Dar sufletele şi forma trebuiau să evolueze împreu­
nă. Sufletele pierdute se aflau acum într-o stare de inconştienţă -
nefiind conştiente de originea lor divină şi nici de puterea şi capa­
cităţile lor. Această stare de a fi a ajuns să fie numită, în lumea ac­
tuală, iad. Iadul însemna a fi aruncat în întunericul cel mai profund.
Iadul însemna a fi separat de iluminarea Zeităţii Divine. Iadul în­
semna o formă de amnezie spirituală. Această stare a fost, în pri­
mul rând, rezultatul căderii în planul fizic şi material. Ele şi-au păs­
trat, într-o oarecare măsură, inteligenţa, dar nu şi spiritualitatea -
motiv pentru care au pierdut contactul cu voinţa Divină.
Şi astfel, primatele inferioare au devenit vehiculul originar
pentru evoluţia omului şi reîntoarcerea la Zeitate - primul pas spre
'mântuire.
Mai erau şi alte fiinţe care se dezvoltau, simultan, în alte
părţi ale universului, în galaxiile din vecinătate. Unele atinseseră o
spiritualitate mai înaltă, altele tehnologii mai înalte - altele, pe
amândouă. Extratereştrii, după cum au ajuns să fie numiţi, şi-au
construit aparate uriaşe cu care călătoreau pe planete, ducând cu ei
cultura lor, conceptele şi propriile lor idei de progres. Căutând să
îndeplinească munca Marelui Creator Zeitate, ei au observat situa­
ţia de pe planeta Pământ şi s-au străduit să accelereze procesul de
evoluţie. Ei deţineau o cunoaştere înaltă a ingineriei genetice şi a
codurilor ei şi au înţeles cât de lung avea să fie procesul evoluţiei
pentru mântuire, dacă era lăsat în întregime pe seama primatelor.
148
 Camino. O călătorie a Spiritului.
Astfel, extratereştrii au contribuit la accelerarea modelului
de evoluţie, utilizând tehnologia cristalelor, ingineria genetică şi
încrucişarea cu primatele - atât fizic, cât şi psihic. Acest proces a
fost, de fapt, veriga lipsă din linia evolutivă de pe Pământ. Ca re­
zultat al influenţelor fizice şi psihice, omul a apărut dintr-o dată, Ia­
ră nici o conexiune intermediară aparentă cu primatele care l-au
precedat. Ca rezultat al contribuţiei extraterestre, sufletele au fost
readuse, prin şoc, înapoi la starea de conştientă. Cu cât deveneau
mai conştiente, cu atât deveneau mai complete - şi astfel, cu atât
mai mult divinitatea sufletului putea da trupului fizic o formă care
reflecta însuşi nou trezitul suflet divin - acel trup fizic ce exprima
perfectul echilibru dintre masculin şi feminin, yin şi yang, scânteia
pozitivă şi negativă, care era esenţa Zeităţii.
Rasa ADAM ICĂ a fost creată şi, de-a lungul a milioane de
ani, s-a dezvoltat şi a evoluat. Ea a înfiinţat comunităţi rudimenta­
re, obiceiuri, legi şi credinţe - până ce a început să se formeze o ci­
vilizaţie elementară. Şi, cu ajutorul celui de-al doilea val de extra-
tereştri, s-au pus bazele primei civilizaţii înfloritoare a omenirii.
Civilizaţia a ajuns să fie numită Lemuria - şi ea a fost ceea ce Bib­
lia a numit Grădina Raiului. Acum, vehiculul pentru întoarce-rea la
Divinitate era omul lemurian. Extratereştrii acceleraseră mo-delul
de evoluţie al oamenilor de pe Pământ.”
John a făcut o pauză. în minte îmi prezentase crearea sufle­
telor într-un mod atât de viu, încât am simţit efectiv că trăiam eu
însămi această experienţă. El a vorbit despre evenimente care nu
erau cuprinse în cărţile noastre de istorie. A vorbit despre căderea
noastră din graţie, despre sentimentul nostru de a nu fi întregi, des­
pre păcatul originar. A vorbit despre veriga lipsă în cadrul evoluţiei
- şi a spus că responsabil de acest lucru a fost aportul psihic şi ge­
netic al extratereştrilor din spaţiul îndepărtat. Mintea mea era co­
pleşită. Simţeam un gen de înţelegere care mă obseda.
în timp ce el vorbea şi eu stăteam în Templul lemurian de
Instruire, simţeam cum fiecare celulă şi atom din trupul meu deve­
neau vii. Mă simţeam liberă şi aveam sentimentul că mă elibera­
sem de orice grijă. Am simţit că m ă relaxasem complet şi nu mă
mai agăţam de nimic. N u eram sigură ce anume eliberam şi lăsam
149
 Shirley MacLaine
să plece - până ce am realizat că levitam la aproape un metru dea­
supra rogojinii subţiri de pe podea. L-am simţit pe John zâmbind.
M-am simţit una cu John. M-am simţit una cu Zeitatea. M-am
simţit una cu mine însămi. M-am simţit liberă. îmi treceau prim
minte vorbe înţelepte, zicale şi diverse citate. „Cunoaşte-te pe tine
însuţi.” „Adevărul vă va face liberi.” „Să-L iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cuge­
tul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”* înainte, ele nu fuse­
seră decât simple cuvinte. Acum aveau înţeles. Mintea mea a în­
ceput să facă asocieri libere.
Mi-am amintit cât de impresionată fusesem, atunci când am
citit Ezechiel şi alte căiţi din Biblie, care păreau a descrie aparate
de zbor şi fiinţe din alte lumi (sau din împărăţia cerului). Acum,
John îmi explicase ce însemnau toate astea.
Am simţit că vibrez în aer, trăind o stare de pace mai pro­
fundă decât oricare pe care o trăisem vreodată.
„Prin urmare, vizitatori din spaţiu au supravegheat această
planetă timp de milioane de ani?”, l-am întrebat pe John.
„Da. Nu e ceva neobişnuit. Se întâmplă pe fiecare planetă,
aşa că nu trebuie să vă faceţi o idee specială cu privire la superio­
ritatea extratereştrilor. Iţi voi explica. Există multe neamuri de ex-
tratereştri - unele mai spiritualizate, altele mai puţin. Şi toate sufle­
tele creaturi sunt creaţii ale Marii Zeităţi, care au aceleaşi sarcini -
acelea de a-şi înapoia sufletele Divinităţii, pentru că au primit darul
vieţii. Acest lucru e valabil şi pentru extratereştri - deşi unii din ei
pot fi de o spiritualitate mai înaltă şi au o tehnologie mai avansată.
De exemplu, atunci când au venit în al doilea val pentru a
contribui la crearea civilizaţiei lemuriene, ei au adus arta, cultura,
matematica şi o tehnologie şi spiritualitate mai înalte - dar, în
schimb, au insistat să fie veneraţi ca Zei, ca fiinţe superioare. Ei au
sfidat legea Marelui Spirit - cea a smereniei şi egalităţii. S-au re­
prezentat în mod fals ca fiind Dumnezeu, iar comportamentul lor
a dus la adorarea falşilor idoli. Arhanghelii care aveau în grijă
această galaxie, nu erau mulţumiţi de falsa spiritualitate a extrate-

* compară Marcu, XII, 30, 31. Noul Testament. N.T.

150
 Camino. O călătorie a Spiritului.
reştrilor şi au ordonat o politică de neamestec spiritual, fapt petre­
cut la apogeul civilizaţiei lemuriene. Ei şi-au dat seama că era mai
bine ca omenirea să acţioneze singură pentru a-şi căpăta identitatea
spirituală, până ce va atinge, prin ea însăşi, o stare mai înaltă de
divinitate.
„Am ajuns la un moment critic al perioadei lemuriene”, a
spus John. ,A tlantida, aflată acolo unde este acum Oceanul Atlan­
tic, era o colonie avansată a lemurienilor. Locuitorii ei preferau să
fie numiţi atlanţi şi preferau, de asemenea, să-şi dezvolte propria lor
civilizaţie modernă şi să se rupă de Lemuria, ţara mamă spirituală,
deoarece atlanţii erau în mare măsură influenţaţi de tehnologia m o­
dernă a extratereştrilor, care stabiliseră acolo schimburi culturale.”
Extratereştrii erau foarte dezvoltaţi din punct de vedere teh­
nologic, iar atlanţii erau din ce în ce mai seduşi de acea tehnologie
- de măreţele lor aparate de zbor, de ştiinţele lor materiale avan­
sate, de ingineria lor genetică, de arta şi cultura lor, cât şi de ceea
ce credeau ei că era un mare progres în materie de organizare soci­
ală. Extratereştrii înşişi îşi respectau politica de neamestec şi încer­
cau, în mod subtil, să-i prevină pe atlanţi să fie precauţi şi să nu se
îndepărteze de propriile lor idei spirituale de bază. Dar atlanţii nu
luau aminte la toate acestea. Curând, ei au început să dezvolte pro­
cesul de separare a modelelor de gândire - având drept rezultat ido­
latrizarea tehnologiei şi a valorilor materiale. Ţara mamă, Le­
muria, era îngrijorată că noile idei tehnologice vor începe să reducă
spiritualitatea atlanţilor şi să provoace diviziuni şi contradicţii între
Lemuria şi Atlantida. Ei ştiau că aceste idei vor afecta, în cele din
urmă, Lemuria - căminul spiritualităţii umane
Unii dintre atlanţii care puneau în practică Noile Valori, re­
veneau în Lemuria şi îşi susţineau idei noi, oferind exemple atrăgă­
toare de tehnologie, artă şi cultură.
John a descris ceea ce a văzut în Lemuria ca fiind un rezul­
tat al noilor idei importate din Atlantida. El a spus că ideile atlante
au provocat o scindare în conştiinţa colectivă - ceea ce a dus, în
cele din urmă, la o confuzie totală în sistemele de comunicare le­
muriene - până când mulţi indivizi au atins o stare de dezechilibru
şi tulburare, pierzându-şi identificarea cu unimea şi identificarea
151
 Shirley MacLaine
cu întregul. Ei au intrat într-o stare de alienare şi singurătate. „Din
această stare de alienare”, a spus John, „fiecare individ a dezvoltat
ego-ul - sau acele sentimente care se refereau la ,sine însuşi’ numite
de noi ,egoism ’. Aceasta, a continuat el, a fost ceea ce tu cunoşti ca
fiind păcatul originar.”
El a spus că menţinerea unor astfel de valori ale preocupării
de „sine” a dus la dezvoltarea ulterioară a unui sentiment de superi­
oritate. Datorită acelor sentimente de superioritate, un grup de oa­
meni au căutat să înrobească un alt grup. Cei care înrobeau îi con­
trolau mental pe aceia care nu atinseseră un nivel destul de înalt de
evoluţie şi încadrare în societate. De aceea, acestora li s-au atribuit
poziţii de mai mică importanţă, ceea ce avea să ducă la apariţia
unei clase conducătoare. Când a avut loc acest lucru, armonia
ÎNTREGULUI a fost complet distrusă.
John a spus că, întrucât conştiinţa colectivă a fost distrusă şi
deoarece, înainte, ea fusese în directă legătură cu natura, s-a petre­
cut un m are dezastru. Pământul era un organism viu, care reacţiona
în mod direct la conştiinţa colectivă a umanităţii - şi nu invers.
Conştiinţa spirituală colectivă a omenirii modela şi orchestra, efec­
tiv, mişcările ecologice ale naturii. Energia spirituală a omului era
mai puternică decât natura. Zeitatea a făcut ca sufletele să fie
co-creatori în viaţă, stăpâni deplini asupra tuturor formelor de viaţă.
Pământul însuşi trăia la fel de organic precum o plantă sau un ani­
mal. Era viu, cu sentimente şi răspunsuri şi modele comportamen­
tale emoţionale - iar când sufletele au devenit distorsionate, near­
monizate şi tulburate, la fel s-a întâmplat şi cu Pământul.
„Aşadar”, a spus John cu tristeţe „am văzut Lemuria scufun-
dându-se sub valuri. La fel şi tu. Energia electromagnetică distor­
sionată a omenirii a tulburat echilibrul şi fluxul naturii armonioase.
Şi natura a reacţionat ca atare. Acest lucru m-a întristat peste m ă­
sură şi m -a făcut neputincios. Am auzit atât de multe milioane de
suflete strigând după ajutor, deoarece ele nu puteau înţelege ce au
făcut. Activitatea vulcanică de sub suprafaţa Lemuriei s-a activat
de-a lungul coastei continentale - şi eu am ştiut că Lemuria se va
scufunda.”
Am ascultat, amintindu-mi cu un fel de melancolie. Ştiam
152
 Camino. O călătorie a Spiritului.
că fusesem acolo când s-a întâmplat asta şi am perceput pe deplin
că scufundarea Lemuriei a declanşat în propria mea viaţă o reacţie
karmică personală, pe care urm a să o rezolv muncind din greu,
de-a lungul timpului - până când înţelegeam despre ce e vorba.
Ce anume trebuia să înţeleg?
De ce m-am întors acum în Lemuria?
„Da”, a spus John „tu ai fost acolo cu mine. Erai discipolul
meu atunci. Erai parte din ...”
Deodată, am auzit o bătaie puternică în uşă. Vocea lui John
s-a îndepărtat. Nu ştiam ce se întâmplă. Nu-1 mai auzeam ... era
doar un ecou. Bătaia în uşă a devenit mai puternică.
Apoi, ca printr-un tunel de protecţie, m-am simţit gonind
spre prezent - până când am devenit foarte conştientă că zăceam
din nou pe pat în Hostel San Miguel din Ponferrada, Spania.
Cineva bătea insistent la uşa mea. La început, nu ştiam unde
mă aflu. Eram transpirată toată. Lumea reală de acum a fost un şoc
pentru mine. Trupul meu îmi era străin şi straniu. Sunetele con­
strucţiilor din stradă îmi răneau urechile.
M-am plimbat în jurul camerei, încercând să mă acomodez.
Mă simţeam îngrădită, singură şi foarte confuză.
Ce mi se întâmplase acum? Avusesem oare cel mai colosal
vis din câte cunoscuse omenirea? Ce însemna el? Era real? Oare
ce mai era real? îmi vorbise oare sufletul meu? Aveam o trezire
spirituală?
L a urma urmei, eram eu oare, în primul şi în primul rând, su­
fletul meu - aşa cum eram la început? Şi oare deveneam eu, acum,
un „eu” mai extins?
încet, m-am dus la uşă, unde era proprietara pensiunii cu un
bărbat pe care îl găsise şi care vorbea engleza. Ea a spus că poate
mi-ar face plăcere să luăm cina împreună, pentru ca el să poată în­
depărta presa, care era şi ea prezentă.
Le-am mulţumit, am spus că voi coborî mai târziu şi am în­
chis uşa.
Mai presus de orice, voiam să înţeleg experienţa pe care toc­
mai o trăisem. Era un vis? Era imaginaţia mea? Oare ce mai era
real? Invenlam cu oare un trecut care avea un conţinut dramatic, pe
 Shirley MacLaine
care nici chiar poetul John Milton* nu şi-l imaginase? De fapt, ce
era imaginaţia? Care îi era sursa, motivaţia, antecedentul? Oare
imaginaţia începea în momentul creativităţii, sau se baza pe experi­
enţe anterioare şi pe un fel de cunoaştere uitată, pe care sufletul meu
o comunica minţii mele? In timp ce notam totul, m-arn gândit la un
citat din Tao Te Ching, care m-a impresionat. „Aceia care ştiu, nu
vorbesc. Aceia care vorbesc, nu ştiu.” Ar trebui oare să discut cu
cineva despre asta? Nu, încă nu, m-am gândit. Poate niciodată.
M-am îmbrăcat, m-am întâlnit cu bărbatul care vorbea lim­
ba engleză, am luat o cină de care nu-mi amintesc, am încercat să
o plătesc dar nu am putut şi am făcut un complot cum să scap de
presă a doua zi dimineaţa, în timp ce voi încerca să găsesc o să­
geată galbenă în mijlocul oraşului. In tot acest timp, mâ străduiam
să analizez dacă nu cumva sufeream de un soi de dislocare psiho­
logică. Mediul de care eram înconjurată nu era propice pentru o
evaluare sufletească! Trebuia să ies din oraş. Mai aveam doar câte­
va zile de mers.
Era oare trecutul, cel pe care îl văzusem, o parte din mine,
cea de acum? Ştiam că viitorul va avea propriul lui scenariu impre­
vizibil, dar prezentul meu era o învălmăşeală de gânduri confuze.
Am dormit în starea asta de derută.
John Scoţianul nu a revenit. M-am sucit şi răsucit, neştiind
ce anume era vis, ce era viziune, sau ce era real. Dar, cumva, ştiam
că eu eram creatorul acelor gânduri şi sentimente. Totuşi, mă gân­
deam eu, creasem eu oare Lemuria, căderea din graţie, păcatul ori­
ginar şi separarea mea de Divinitate?
Care era mesajul?
Creăm, oare, fiecare dintre noi, tot ceea ce ni se întâmplă -
cât şi ceea ce credem că ni s-a întâmplat?

* 1608-1674 poet şi savant englez, cunoscut în special pentru poemul ep

Paradisul pierdut (1667), o relatare a căderii omenirii din graţia divină. N.T.
154
 Camino. O călătorie a Spiritului.

Capitolul 16

A doua zi dimineaţa am încercat să plătesc pentru găzduire,

dar proprietara nu a vrut să-mi ia banii. Ea m-a condus afară prin
uşa din spate, departe de ziariştii care aşteptau.
Două femei de serviciu spaniole m-au dus la săgeata gal­
benă - şi, curând, traversam centrul şi eram în afara oraşului.
Mergeam printr-o livadă, când, ca un cuţit care pătrunde în
came vie, un câine negru, monstruos s-a aruncat asupra mea, din-
tr-un şopron de tablă. S-a năpustit la gâtul meu. Nu m-a atins. Era
legat de un lanţ Iung, care l-a oprit în aer. Am înţepenit de groază.
Mi-am revenit şi am mers mai departe. Cel puţin, nu-l creasem ca
să mă muşte.
în Cacabelos m-am oprit la un mic magazin. Patronul a ieşit
şi mi-a oferit vin şi mâncare. Am luat câteva cireşe. Atunci, el s-a
oferit să trimită mai departe tot ceea ce simţeam că era prea greu.
I-am dat câteva haine şi preţioasele mele pachete cu filme. I-am
plătit şi i-am dat o contribuţie pentru biserica oraşului. I-am mulţu­
mit, gândindu-mă cât de drăguţi erau oamenii de la ţară cu pelerinii
... N-am primit niciodată hainele sau filmele. Dar, oricum, ce film
s-ar putea compara cu ceea ce vedeam în viziunile mele?
Mi-am început urcuşul în munţi către Villafranca del Bierzo.
Se spune că dacă un pelerin ajunge până la Villafranca, este absol­
vit de toate păcatele. M ă întrebam dacă asta includea cincispre­
zece milioane de ani, ce acoperă numeroase vieţi.
O jum ătate de oră mai târziu, aveam diaree de la cireşe.
M-am oprit, mi-am dat şortul jos şi m-am aşezat pe vine. Un băr­
bat tânăr şi înalt a apărut dintre copaci. Voia un autograf. Am încer­
cat să-l gonesc, dar el, neluând în seamă ceea ce făceam, voia să
vorbească. L-am ignorat şi mi-am văzut de treabă. în final, el a

155
 Shirley MacLaine
avut bunul simţ să mă lase în pace. Celebrităţile au privilegiul de
a nu se bucura de intimitate.
Următorul refugio era un magazin abandonat, cu acoperiş
din plastic. Temperatura în interior era de 104 grade F. Bărbatul ca-
re-1 avea în grijă a refuzat să mă lase să folosesc baia. L-am între­
bat dacă pot să-mi spăl hainele. El a spus că nu. Am zărit un uscă-
tor şi i-am spus că ştiu să-l folosesc. El a refuzat din nou.
Am mers până în următorul oraş. Camino urma aici o auto­
stradă aglomerată. Un camion mare aproape că a dat peste mine.
Acum nu puteam sta pe loc, mai mult de o oră. Aşa că, am
continuat să merg. Treceam prin regiuni montane, cu râuri înghe­
ţate şi căderi de apă în cascadă. Eram singură, posomorâtă şi iri­
tată. Nu-mi păsa dacă mă rătăceam sau nu. Oricum, m ă rătăcisem
în timp. Voiam doar să înţeleg ce se petrecea cu realitatea mea. Era
acesta motivul pentru care oamenii faceau acest pelerinaj, de atât
de multă vreme? Oare fiecare dintre ei experimentase acelaşi lucru
care mi se întâmpla mie?
Cascadele veneau direct din stânci, pe poteca pe care urcam.
Am trecut pe lângă pelerini care erau epuizaţi şi dormeau de-a lun­
gul drumului. Ce visau ei, oare?
De fiecare dată când credeam că atinsesem culmea cea mai
înaltă a unui munte, ea se întindea şi mai sus. Doamne, era ca în
viaţă! A m alunecat în nişte grămezi de excremente. Mă întrebam
dacă sunt de la animale, sau de la oameni. M-am întrebat ce s-ar
întâmpla cu canalizarea, dacă oamenii ar m ânca numai mango.
Uitându-mă înapoi în jos pe potecă, nu am văzut nici un pe­
lerin care să mă urmeze. Mulţi luau curse de autobuz sau taxiuri.
Nu era de mirare că procedau astfel.
Când priveam înapoi la distanţa pe care o parcursesem, mi
se întorcea stomacul pe dos. A r trebui, oare, să nu ştim niciodată
ce se află în urma noastră, sau în faţa noastră? Ar trebui să lăsăm
totul aşa cum e? Eu nu eram cine credeam că sunt. Eu aflam cine
eram înainte de a deveni eu.
Am trecut pe lângă alţi pantofi şi şosete şi pantaloni.
In vârful muntelui se afla un sat. Am văzut o fântână. In
drum spre ea, m-au atacat alţi doi câini. I-am ignorat. Atenţia mea
156
 Camino. O călătorie a Spiritului.

era fixată asupra apei. Câinii m-au lăsat în pace. Am băut apa dulce
şi mi-am vârât capul sub ea.
Am ajuns la Villafranca, întrebându-mă dacă păcatele mele
din vieţile trecute vor fi iertate.
Săgeţile galbene m-au condus la Caile del Agua, unde bise­
rica San Francisco se înălţa ca omagiu adus călătoriei Sfanţului
Francisc de Assisi la Compostela. Mă întrebam dacă sufletul lui
era viu, undeva în lume.
Se spunea că vinul de Villafranca trebuia să fie băut cu eco­
nomie, deoarece ardea ca o lumânare şi îţi usca sufletul. Eu puteam
să beau cât doream, pentru că sufletul meu era deja uscat.
Am umblat într-o stare de reverie confuză şi dureroasă. Aş
putea vreodată să-mi povestesc cuiva visele-viziuni, fără să-l văd
făcând ochii mari? In esenţă, eu eram „o persoană cu picioarele pe
păm ânt”, pe care oamenii o cunoşteau ca fiind sceptică şi analitică
în multe privinţe - şi atunci, de ce mi se întâmplau mie toate astea?
Puteau, oare, liniile de forţă magnetică să-mi inducă astfel
de amintiri? Poate că tocmai pentru că eram atât de cu picioarele
pe pământ, puteam auzi istoria Pământului, experienţele lui. Au­
zeam şi vedeam eu, oare, experienţele Pământului atât de viu, încât
păream din altă lume? A trebuit să mă controlez, ca să nu fac ochii
mari la adresa mea.
Am mers până la apusul soarelui, fără să-mi pese dacă voi
găsi un refugio. Nu-mi păsa dacă presa avea să mă încolţească din
nou. M-am oprit într-un loc izolat, pe un câmp sub nişte copaci şi
mi-am desfăcut sacul de dormit. Am intrat în el, privind în sus, la
stele. Puteam vedea Pleiadele şi Orionul. M i-am amintit versetul
din Biblie care se referea la minunata influenţă a Pleiadelor şi la
legăturile cu Orionul. Ştiuseră oare autorii „Cărţii lui Dumnezeu”
despre influenţa extraterestră asupra omenirii? M-am uitat şi m-am
tot uitat cu atenţie, până când am putut vedea printre particulele de
aer. Ce făceau oare acum, chiar în acest moment, fiinţele vii de pe
alte stele? Se uitau atent la Pământ? Eram eu influenţată de ele,
într-un mod telepatic de un anumit gen? Ştiam că noi nu puteam fi
singura formă de viaţă existentă în miliardele şi miliardele de ga­
laxii de deasupra mea. Ce rol jucaseră ele în desfăşurarea timpului
157
 Shirley MacLaine
nostru? Sau le creasem eu - exact aşa cum afirmă ştiinţa, că noi am
creat timpul?
Şi din ce erau făcute sufletele? Din materialul lui Dumne­
zeu, aşa cum spunea Biblia? Ce era bărbatul şi ce era femeia? Dacă
fiecare suflet era atât masculin cât şi feminin, atunci de ce există
separarea? Imediat ce m-a izbit acest gând, am închis ochii şi John
a venit din nou.
Dragă Cititorule, mulţi cred că unirea sexuală se apropie cel
mai mult de experimentarea Divinităţii. Eu consider aceasta a fi
una dintre căi şi, datorită a ceea ce am experimentat, înţeleg de ce
sexualitatea se află, în lumea noastră, la baza atâtor confuzii, dis­
perări şi dorinţă de întregire.
lartă-mă că sunt hotărâtă să continui, chiar dacă ai impresia
că acest lucru reprezintă o ameninţare pentru tine. Pe de altă parte,
poate fi ameninţător şi şocant, tocmai pentru că el rezonează cu
adevărul tău, pe care îl intuieşti.
Intr-un vârtej de energie, am revenit înapoi în timp, ca prin-
tr-un tunel de lumină. înapoi mai mult, şi mai mult, până când
eram din nou în Templul de Instruire din Lemuria. Eram aşezată
lângă John, pe aceeaşi rogojină subţire pentru meditaţie. Am auzit
aceeaşi muzică pe care o auzisem înainte şi ne continuam conver­
saţia, cu dizertaţia lui asupra Lemuriei. Nu a făcut nici o referire la
întrerupere sau la faptul că, de atunci, trecuseră două zile. Conver­
saţia noastră părea să existe ca un eveniment în afara timpului, care
era inclus în propria sa realitate. înseşi cuvintele lui au fost aceleaşi
ca atunci când am fost întrerupţi de bătaia puternică în uşa camerei
mele din pensiunea din Ponferrada.
„Tu”, a spus John „erai discipolul meu. Erai parte din pro­
gramul nostru de îmbunătăţire. Aveam nevoie de tine. Aveam ne­
voie de oricine care putea ajuta la stoparea dizarmoniei din Atlan­
tida şi a efectului pe care aceasta avea să-l aibă asupra ţării de ori­
gine, Lemuria. Vino cu mine.”
L-am ascultat pe John. A m părăsit Templul de Instruire şi
am ieşit în stradă. Şopârle cu pene viu colorate treceau în grabă pe
trotuarul de cristal. Trei cetăţeni stăteau în poziţia lotusului pe mar­
ginea drumului, în stări de adâncă meditaţie; alţii levitau şi pluteau
158
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
de-a lungul lui. Un păun irizat şi-a desfăşurat coada multicoloră şi
a oferit trei pene lungi, turcoaz, pentru un preot care dorea să-şi pu­
nă pene noi pe ornamentul de pe piept. Preotul s-a înclinat, în semn
de mulţumire. Păunul şi-a continuat mersul ţanţoş. Copiii se jucau.
Le puteam simţi râsul şi auzi bucuria.
John mă conducea, ţinându-mă de braţ. „Vino”, a spus el,
„avem de lucru, trăind mai multe experienţe”.
M-a condus într-o clădire piramidală din cristal. Erau acolo
oameni îmbrăcaţi în mai multe feluri. în gândurile lor tăcute, am
simţit un sentiment de adânc respect.
„Acestea sunt locurile unde începe viaţa”, a spus John.
„Aceasta este ,alfa’ noastră - începutul nostru. Acesta este portalul
nostru pentru viaţă. Acestea sunt camerele noastre de naştere.”
Am privit în jur. O lumină albastră umplea holul de la in­
trare. La capătul holului se găsea o sală de naştere.
„Vino”, a spus John „avem ceva de pregătit”.
in sala de naştere era o lumină de un albastru mai închis. „O
culoare tămăduitoare”, a spus John. De ju r împrejurul spaţioasei
săli erau recipiente uriaşe, făcute din cristal şi încastrate în blocuri
de marmură. Recipientele de cristal fuseseră modelate în formă de
pântec. în interior se afla un lichid de culoare aurie.
„în recipiente este născut noul copil”, a spus John.
Puteam vedea fiinţe care apăreau din recipientele aflate de
cealaltă parte a sălii, îngrijindu-şi copiii din mers. Asistenţi veneau
să le acorde ajutor şi să şteargă cu grijă mamele şi copii. Apoi, sca­
nau copiii nou născuţi cu nişte cristale mari.
„Caută defecte fizice”, a spus John „cărora ar trebui, dacă
sunt găsite, să li se acorde asistenţă de urgenţă”.
John m-a condus direct la un recipient anume. înăuntru plu­
tea, liniştită, o fiinţă. Avea părul strâns; iar conturul unui pântec în­
sărcinat era ferm şi plin. Picioarele arătau puternice, fesele tari, iar
spatele ei era vertical şi drept - o siluetă clasică, la fel de perfectă
ca o statuie grecească, dar atât masculină, cât şi feminină.
John s-a întors către mine.
„Acestea sunt începuturile noastre”, a spus el. Originea
voastră. Naşterea este unul dintre cele mai sacre momente din viaţa
159
 Shirley MacLaine
lemuriană - şi tu eşti pe punctul de fi martoră la o naştere. Noi nu
cunoaştem aşa zisa ruşine şi nici nu o acceptăm; de aceea, cum
cere obiceiul nostru lemurian, ne vom scoate hainele.”
John a început să-şi dea jos hainele, mişcându-se ca şi cum
ar urm a un ritual, sau o anumită ceremonie. I-am urmat exemplul.
John şi-a tras graţios peste cap robele albe. La început m-am pur­
tat firesc, apoi, m-am trezit făcând ochii mari în semn de uluire.
John, încet şi fără pudoare, şi-a scos toate hainele. Avea sâni - sâni
de femeie. Nu înţelegeam. M-am uitat în jos. Am rămas cu gura
căscată. John avea organe genitale, care erau androgine. M-am ui­
tat şi la mine, în jos, după ce mi-am scos hainele. Spre marea mea
mirare şi eu eram androgină, cu organe genitale care reflectau acest
lucru. Am privit din nou în sus, la John. Nu ştiam ce să cred. John
a zâmbit cu blândeţe.
„Vezi”, a spus el, „şi cu rasa lemuriană s-a întâmplat la fel
ca atunci când, la început, sufletul nu cunoştea nici masculinul nici
femininul. Toate sufletele erau şi sunt androgine şi într-o stare pură
a divinităţii; de aceea, ele îşi construiesc trupul fizic în acelaşi fel.”
Uluită, încă cu gura căscată, m-am întors şi m-am uitat în re­
cipient. Fiinţa care năştea s-a întors cu faţa către mine, dezvăluin-
du-şi pântecul, sânii şi organele genitale androgine. Avea atât părţi
masculine, cât şi feminine.
„Acum, această fiinţă va intra în travaliu”, a spus John.
„Această nouă mamă va materializa un copil.”
M-am uitat îndelung la fiinţa mamă. Exceptând contracţiile
din jurul pântecului, nu exista nici o dovadă că ar avea dureri de
naştere. Ea/el era într-un somn adânc - autoindus. Apoi, am văzut
pântecul începând să crească mai mult. Timpul părea să se accele­
reze şi pântecul se m ărea din ce în ce în ce mai mult, în timp ce tra­
valiul liniştit s-a intensificat - până când, în final, fiinţa care năştea
a căpătat o înfăţişare aproape în totalitate feminină. Sânii erau plini.
Expresia de pe chipul lui/ei, cu reflexe albăstrii, era senină. Plutea
liniştită în lichidul auriu. Picioarele s-au desfăcut şi naşterea noului
copil a început prin colul uterin şi vagin. Noua fiinţă a trecut în no­
ua ei lume fizică. Bebeluşul era şi el androgin, dar într-o formă
miniaturală. Copilul plutea în lichidul auriu.
160
 Camino. O călătorie a Spiritului.
Moaşele au intrat în recipient şi au tăiat cordonul ombilical.
Acum am realizat că toţi cei din jurul meu erau androgini. Ele au
mângâiat copilul şi s-au îngrijit de el.
M-am uitat la mamă. Ea/el a încetat să mai plutească şi a că­
zut pe fundul recipientului. Un asistent a alergat la un raft mare, a
luat de pe el o formă de cristal şi a adus-o la recipient. Ridicând
cristalul, el a scanat prin recipient trupul mamei androgine, cău­
tând aurele vieţii. Nu mai era nimic. M am a androgină murise. Am
început să ţip şi să plâng în hohote. Am încercat să mă controlez şi
să înţeleg unde se greşise atât de groaznic.
„Uită-te cu atenţie la chipul fiinţei”, a spus John. L-am as­
cultat. M-am uitat fix, prin recipient, la faţa mamei moarte. Apoi,
m emoria m ea a luat-o la goană înainte, prin eoni şi eoni întregi. Şi,
deodată, am înţeles. Chipul era al aceluia care avea să devină
Charlemagne şi, apoi, O laf Palme.
Am căzut în genunchi. „De ce?”, l-am implorat pe John.
„De ce a trebuit ca acest suflet să m oară?”
John mi-a atins capul. „Copilă, această fiinţă era sufletul tău
geamăn” , a spus el „şi avea un defect karmic care trebuie remedi­
at când el se află în starea Divină. Sufletul s-a supus de bună voie
trecerii dincolo, ceea ce, pe termen scurt, poate să pară nedrept -
dar care, pe termen lung, era necesar. Era necesar ca tu să asişti din
nou la acest eveniment, exact aşa cum l-ai experimentat atunci - în
aşa fel încât să poţi înţelege totul.”
Am privit din nou chipul. îmi simţeam lacrimile pe faţă, le
gustam pe buze.
„Tu ai văzut acest suflet pe Camino”, a spus John. „Şi l-ai
iubit în viaţa ta prezentă. Tocmai ai început să înţelegi rolul karmic
pe care l-aţi jucat şi îl veţi juca fiecare în vieţile celuilalt, în timp.
Şi vă veţi întâlni din nou - şi nu numai o dată - trăind fiecare expe­
rienţa prezenţei celuilalt în viaţa lui. Acum începi să înţelegi. Este
dureros, dar adevărul e necesar şi mai puţin dureros ca absenţa lui.”
A m simţit că m intea mea începe să înţeleagă clar ceea ce
spunea John.
„Deci, el a fost sufletul meu pereche?”, am întrebat, simţin-
du-mă ca o adolescentă.
161
 Shirley M acLaine
„N u”, a spus John. „Un suflet geamăn. Aţi fost prin multe
timpuri şi spaţii împreună.”
Atunci m-a izbit adevărata întrebare. „De ce l-am cunoscut
pe acest bărbat mai târziu?” am întrebat.
John m -a privit atent. „Asta e ceea ce vei înţelege în contin­
uare”, a spus el.
„Sufletele gemene sau sufletele pereche sunt întotdeauna
întrupate în sexe opuse?”
„O, nu”, a spus John. „De multe ori, sufletele gemene şi su­
fletele pereche se întrupează având acelaşi sex. De aceea, atât de
multe relaţii homosexuale şi relaţii între persoane heterosexuale de
acelaşi sex au fost atât de strânse şi de pozitive. Vezi cum identita­
tea sexuală devine irelevantă, atunci când vorbim în sens spiritual?
Trupul este tot atât de irelevant pentru iubire, cât este şi pentru
moarte. Nimic nu este important, în afară de contextul spiritual.”
„Deci, în esenţă, noi suntem cu toţii androgini?”
„Corect. Noi am uitat că fiecare trup ar trebui să reflecte su­
fletul, care posedă un echilibru perfect între yin şi yang, pozitiv şi
negativ, masculin şi feminin. Am creat un stereotip al separării. Vei
vedea, în curând, care sunt motivele.”
„Şi care e diferenţa între un suflet pereche şi un suflet gea­
m ăn?”, am întrebat.
„Sufletul pereche reflectă oscilaţiile de frecvenţă identice cu
cele ale perechii sale. Perechea formată din suflete pereche a fost
’c reată la începutul timpurilor. Ele sunt sortite să fie împreună şi
caută neîncetat reunirea.”
Nu eram sigură că voiam să capăt răspunsul la următoarea
mea întrebare. „Este sufletul meu pereche încarnat acum, în lume?”
„Nu”, a spus John. „Şi acesta e motivul pentru care tu cauţi
încontinuu. Eşti într-adevăr în căutarea celeilalte jum ătăţi a spiritu­
lui tău.”
Am ascultat. John a aşteptat.
„Şi sufletele gemene?”, am întrebat.
„Ele sunt suflete care au fost împreună de multe ori şi fie­
care serveşte călătoriei celuilalt înapoi către Divinitate - aşa cum
tocmai ţi-ai dat seama. Sufletele gemene deseori aşteaptă reunirea,
162
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
în aşa fel încât unul sau altul să-l poată servi pe celălalt.”
M -am ridicat din genunchi, privind recipientul. Mi-am dat
capul pe spate şi am suspinat adânc. Am stat cu ochii închişi o bună
bucată de vreme. Apoi, împreună cu John, m-am îmbrăcat.
„Am avut un copil în această Lemuria?”, am întrebat.
„Ai fost însărcinată, da”, a răspuns el.
„Şi am dat curs procesului de una singură? Pur şi simplu,
am rămas însărcinată printr-un act de voinţă? Aşa s-a întâmplat?”
„D a”, a răspuns John. „Prin comuniune meditativă, tu ai ho­
tărât dacă un alt suflet doreşte intrarea. Ai ales să fii un portal pen­
tru acel suflet - şi, pur şi simplu, te-ai impregnat pe tine însăţi cu
propria ta dorinţă androgină. Polarităţile tale yin şi yang erau per­
fect echilibrate. Noul suflet avea să intre, sau să se întrupeze în cor­
pul tău, după aproape trei luni şi jum ătate - sau o dată cu prima
mişcare. Tu erai atunci un portal pentru un alt suflet. Era o mare
responsabilitate.”
M i-am trecut mâinile prin păr şi am suspinat din nou. „Să
dai unui alt suflet posibilitatea de a veni în lumea fizică, trebuie să
fi fost sumumul experienţei lemuriene”, am spus.
„Da” , a spus John. „Era considerată a fi experienţa supremă.
Copilul era şi el crescut de două fiinţe androgine, care au ales să-şi
croiască o viaţă împreună.”
„Acele fiinţe erau monogam e?”, am întrebat.
„Ei, pe vremea aceea nu exista conştiinţă sexuală - dar da,
prin relaţii monogame se putea atinge o spiritualitate mai înaltă.
Când intensitatea angajării faţă de o fiinţă se micşora prin disipare,
dezvoltarea spiritualităţii era oprită. De obicei, aceasta nu se întâm­
pla cu aceia care îşi aleseseră o pereche prin intermediul căreia
puteau experimenta o cale către o evoluţie mai înaltă. înţelegi?”
Da, credeam că înţeleg. Nu puteam însă înţelege de ce se
schimbaseră atât de multe lucruri de bază în viaţa oamenilor de azi.
John mi-a auzit nedumerirea. „Vei vedea foarte curând”, a spus el.
„Tocmai de aceea te afli aici. Rasa umană trebuie să înţeleagă că
ea este menită să reflecte echilibrul sufletului. Şi tu trebuie să înţe­
legi acest lucru.”
John m-a condus la o sală de meditaţie din cristal. Ne-am
163
 Shirley MacLaine
aşezat împreună. In următorul interval de timp, care nu putea fi
măsurat, m-am simţit cufundată adânc într-o stare meditativă de
„gândire-somn” - o stare de conştiinţă care, spunea John, era folo­
sită pentru instaiire.
Păreau să treacă zile şi săptămâni şi luni întregi. Timpul nu
era o dimensiune pe care să o mai recunosc. Meditaţia mea era în
afara timpului.
Am stat cu John în poziţia de lotus şi am meditat, până când
am simţit toate cele şapte chakre ale mele vibrând cu culoare. El
îmi ghida meditaţia. Am perceput vibraţia propriului meu spirit,
până când am simţit lumina stării mele originare, aurice, de a fi.
M-am simţit aproape de starea mea divină, cea ca de înger. Apoi,
am văzut trecând pe chipul meu, învăluite într-un soi de ceaţă, tră­
săturile unui alt suflet. Deşi nu puteam vedea cine era, m-am simţit
luând decizia de a deveni un portal pentru revenirea acelui suflet.
Curând, printr-o meditaţie şi mai profundă, am materializat propria
m ea sarcină. Când am ieşit din acea stare nirvanică, am ştiut că se
desăvârşise conceperea unui trup fizic. John a spus că, în luna a pa­
tra, sufletul altcuiva avea să intre în noul trup din interiorul meu,
iar copilul dinăuntru se va mişca.
Apoi, John a spus că eu eram gata să particip la un nou mare
experiment în Atlantida, care ar „îmbunătăţi” civilizaţia de acolo.
A spus că Consiliul Vârstnicilor din Lemuria, împreună cu extrate-
reştrii cărora li se solicitase ajutorul, votaseră în mod democratic
să urmeze noul experiment - şi cu toţii simţeau că, în ochii Zeităţii,
acest lucru era necesar. Având în vedere atracţia atlanţilor pentru
tehnologie, concentrarea asupra materialismului şi „sinelui” îi îm ­
pingea să dea dovadă de egoism şi să manifeste atitudini de supe­
rioritate. Acele atitudini trebuiau modificate. In fiinţa umană tre­
buia instituită o reordonare fundamentală a priorităţilor spirituale.
El a spus că eu am fost unul dintre cei care se oferiseră voluntari
pentru iniţierea programului la care, în final, avea să fie supusă fie­
care fiinţă de pe Pământ. Nu trebuia să vorbesc încă despre el, de­
oarece ar fi prea tulburător pentru aceia care ar încerca să înţeleagă.
Trebuia doar să mă pregătesc şi, atunci când sosea momentul, să
plec în Atlantida.
164
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
Deodată, scena din Lemuria şi din Templul de Instruire s-a
schimbat. Nu mai eram acolo. în schimb, mă aflam în mijlocul
unei străzi mari, conştientă de cât de aspre erau sunetele din jurul
meu. Peste tot se cumpărau şi se vindeau mărfuri. Oamenii vor­
beau cu voce tare. în Lemuria nu existaseră voci, ci doar un puter­
nic transfer de gânduri. Mirosuri de mâncare gătită - un soi de m i­
ros de prăjit - pluteau în aer. Parfumul floral înmiresmat din Lemu­
ria dispăruse. Când m-am uitat mai atent, am observat că unii oa­
meni aveau acum fie formă masculină, fie feminină. în urechi, în
jurul gâturilor şi pe braţe, femeile purtau podoabe cu pietre preţi­
oase şi metal. Feţele, buzele şi obrajii le erau vopsite. Vocile lor
erau ascuţite şi vorbeau repede. Bărbaţii, pe de altă parte, păreau
mai fermi, vocile lor erau mult mai joase, mai puternice - şi am re­
m arcat că, adesea, ei mergeau înaintea femeilor. Nu purtau po­
doabe, exceptând părul de pe faţă, ceea ce m -a surprins, deoarece
în Lemuria nu văzusem păr pe trup sau pe obraz.
Din nişte puncte fierbinţi, aflate în diferite colţuri ale străzii,
am observat că izbucneau, din când în când, mici scandaluri. Un
câine care părea înfometat a intrat în cercul unor comercianţi care
se certau. Cineva a lovit cu piciorul câinele care a scheunat şi s-a
făcut nevăzut, cu coada între picioare.
Copiii se jucau în grupuri şi râdeau strident. Mişcările lor au
devenit furişe, când şi-au dat seama de prezenţa unui adult în
mijlocul lor.
De-a lungul drumurilor erau copaci, tufişuri şi flori, dar to­
nurile de roşu nu erau atât de puternice, iar verdele frunzelor era
mai m ult măsliniu.
Şanţurile de apă, fântânile şi terasele erau săpate direct în
munte. Nave de zbor pilotate de extratereştri zăboveau în apro­
pierea şi deasupra porturilor spaţiale. Părea să existe o separare
distinctă între extratereştri şi fiinţele pământene, acum că se aflau
în legătură unii cu alţii. în timp ce urmăreau viaţa din jurul meu, îl
căutam pe John. Nu era acolo. Apoi, am auzit pe cineva fredonând
în depărtare şi sunetul mi s-a părut frumos.
Un bărbat a înaintat spre mine, ca să mă întâmpine. I-am pri­
vit chipul. L-am recunoscut ca fiind tatăl meu din viaţa prezentă!
165
 Shiiiey MacLaine
Avea păr negru, care i se revărsa pe spate. Ne-am unit palmele în
semn de salut, ne-am atins feţele obraz lângă obraz şi am pornit
împreună, unul lângă altul. Mi-am frecat centrul frunţii şi am apă­
sat tare. El desigur nu ştia că avea să fie tatăl meu din secolul al
XX-lea. în această viaţă era, se pare, un bun prieten.
Părea entuziast, în timp ce vorbea despre noile valori din
Atlantida. Dar, în timp ce mergeam împreună, eram conştientă că
mişcările trupului său nu erau unduitoare şi line ca mişcările trupu­
lui în Lemuria. El nu plutea în timp ce se deplasa. Gesturile lui pă­
reau bruşte şi uşor discordante.
„Lucrurile sunt foarte diferite aici”, a spus tata. „Unele din­
tre ele sunt derutante - dar, pentru mulţi dintre noi, este extrem de
incitant.”
în timp ce mergeam, era zgomot în jurul meu. Mi-am dat
seama că auzeam o limbă vorbită.
„Văd”, a spus Tata „că te pregăteşti de naştere”.
Am zâmbit şi mi-am atins pântecul. Apoi am privit cerul.
„Da”, am spus. „Pregătesc un portal pentru o nouă viaţă.”
A m simţit o ciudată undă de nelinişte, dar nu am spus nimic.
Nave extraterestre, de toate mărimile, se ridicau şi zbâmâiau pe
cer. Fiinţe extraterestre care transportau cristal se deplasau peste
tot. John spusese că extratereştrii foloseau cristale pentru amplifi­
carea gândului şi pentru a facilita extrem de intensa concentrare
spirituală asupra noului proiect.
în timp ce eu şi Tata mergeam împreună, m-am simţit tot mai
derutată - ca şi cum eu şi el aveam gânduri separate, în loc de gân­
duri armonioase. Am descoperit că-mi era greu să comunic cu el.
„Da”, am spus. „îm i dau uşor seama că Atlantida este diferi­
tă. De ce se foloseşte atât de mult cristal?” M ă întrebam dacă el ştia
ce îmi spusese John.
„Se fac experimente noi, ciudate şi minunate”, a spus el „şi,
pentru asta, ei folosesc cristalele. Nu sunt sigur despre ce e vorba.
Participă numai cei de la cel mai înalt nivel. Dar înţeleg că toţi cei
implicaţi au căzut de acord că aceasta este o cale către o activitate
spirituală mai înaltă.”
M-am uitat la Tata, dar nu am spus nimic. Am mers pe stră-
166
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
zile aglomerate şi agitate. Nu fusesem pregătită pentru diferenţa de
ritm de viaţă, sau de aspect fizic. Era acum m ult mai mult zgomot
şi toată lumea se mişca mai repede, făcând ceea ce păreau a fi miş­
cări dezarticulate ale trupului. Oamenii erau îmbrăcaţi de parcă
s-ar fi gătit pentru o sărbătoare, iar diferitele culori distinctive ale
turbanelor lor, a explicat tatăl meu, denotau rangul lor social.
„Aveţi diferenţieri pe plan social?”, l-am întrebat.
„Da”, a răspuns el „asta face parte din noul mod de viaţă. E
amuzant să devii cea mai respectată culoare.”
„Cea mai respectată? Care este sistemul aici? Este într-ade-
văr diferit.”
„Ei”, a spus Tata „acasă, în Lemuria, totul funcţiona în co­
mun, pentru că totul era motivat spiritual pentru a hrăni sufletul
colectiv, dar aici este mai pitoresc - mai multidimensional şi indi­
vidualist” .
„Cum ?”, am întrebat.
„Avem autorităţi guvernamentale, oameni de litere şi inte­
lectuali, meşteşugari, o mică forţă armată care serveşte drept poli­
ţie şi serviciu de salubritate şi ... ”
„Stai”, am spus. „Aveţi o forţă armată şi poliţienească?”
„Da”, a spus Tata, cu privirea strălucind.
„De ce?” , am întrebat.
„Păi”, a spus Tata „pentru că avem atât de multă arta şi cu­
noaştere de protejat. Nu vrem ca progresul nostru să fie viciat din
cauza crimelor.”
„Crim e?”
„Da, crime.”
„Ce înseam nă crimă?”
Tata era puţin surprins că păream atât de naivă. „Crimă în­
seamnă când un individ comite un act împotriva legii.”
„Ce fel de lege?”
„Păi, o lege făcută de guvern ca să protejeze societatea.”
„Dar de cine trebuie să protejaţi voi societatea?”
„Ei, de fiecare dintre noi”, a spus el.
M i-am amintit cu tristeţe de cuvintele lui John:
„Când membrii unei societăţi încep să gândească separat
167
 Shirley M acL aine
unul de celălalt, acesta este începutul sfârşitului civilizaţiei.”
Am văzut că, în Atlantida, clădirile aveau ziduri, iar în jurul
celor mai mari, care arătau ca nişte palate, erau şanţuri cu apă. Dea­
supra şanţurilor, aproape de case, erau terase din pământ, pe care
creşteau tot felul de plante.
Intrările în case erau băgate sub lespezi de piatră, ca pentru
a ascunde ceea ce ar putea fi înăuntru si erau acoperite cu viţă de
vie şi plante agăţătoare.
„Hai, mai întâi, la mine acasă”, a spus Tata. Odihneşte-te şi
meditează şi, apoi, te poţi prezenta la sala de naştere. E bine aşa?”
Am dat din cap afirmativ, observând că îmi era foarte greu
să m ă exprim într-o limbă vorbită.
„Locuiesc acolo”, a spus Tata „la etajul din mijloc”.
Am văzut o serie de verande etajate, cu locuinţe aşezate una
lângă alta. Vaze enorme cu păm ânt şi plante de multe soiuri înm i­
resmau aerul de la intrarea locuinţelor. Fântâni care stropeau de
dedesubt răcoreau aerul. Deasupra primului nivel, cu verandele lui
pline de flori, se ridica alt şir de locuinţe, înconjurate de galerii des­
chise. Podelele lor erau constituite din acoperişurile celor de dede­
subt. Păsări cântătoare şi păsări cu un penaj bogat, care nu erau în­
chise în colivii, ne ieşeau în întâmpinare.
„Te rog, intră!” a spus Tata, poftindu-mă înăuntru. I-am dat
ascultare, aplecându-mă uşor ca să evit partea de sus a intrării. înă­
untrul locuinţei, o lampă ca un cilindru fără aer în el, cu abajur şi
foarte puternică, răspândea o lumină blândă în tot interiorul. Aus­
teră şi deosebit de spartană, camera nu avea nici o mobilă, iar pe
podelele din m arm ură se aflau rogojini pentru meditaţie.
„Odihneşte-te”, a spus Tata. „Eu am să ies puţin.”
A m zâmbit, i-am spus la revedere şi m-am gândit la planu­
rile mele de naştere şi la procesul în care m ă angajasem.
M -am aşezat în poziţie de lotus pe una din rogojinile subţiri
şi, în câteva minute, am fost conştientă că eram aşteptată în sala de
naştere.
Am părăsit în grabă locuinţa Tatei, sperând că nu va fi deza­
măgit că nu mă găseşte, când se va întoarce acasă.
In timp ce îmi croiam drum pe străzi, am remarcat multe
168
 Camino. O călătorie a Spiritului.
fiinţe însărcinate. M-am întrebat câte dintre ele ajunseseră la deci­
zia m ea de a îmbunătăţi societatea.
Extratereştri lungi şi vioi veneau şi plecau în navele lor, care
cărau o mare varietate de cristale şi tot felul de oameni. Am obser­
vat că cristalele din Atlantida aveau forme destul de diferite. Nu-mi
dau seama cum, dar ştiam încotro mergeam. M-am oprit în faţa să­
lii de naştere în formă de dom, dar am înţeles imediat că ar trebui
să intru, de fapt, în piramida înaltă, în formă de cristal, de alături.
Nu exista nici un fel de indicator.
In camera de cristal de la intrare am fost întâmpinată de trei
extratereştri cu pielea translucidă şi de doi lemurieni care s-au pre­
zentat ca experţi în codul ingineriei genetice. N e-am dat mâna, pal­
mă peste palmă. Am dat din cap în semn de salut şi i-am urmat în-
tr-o cameră învăluită într-un abur albastru. Pe o masă de marmură
stăteau în picioare, aranjate cu atenţie, două forme din cristal în
mărime naturală, subliniind fiecare porţiune a conturului uman.
Am examinat îndeaproape formele de cristal. Erau extrem de fin
dăltuite, redând în detaliu totul - de la cutiile craniene, până la cre­
ier şi organele genitale. Am observat că una era bărbat şi alta era
femeie. Mi-am amintit că nu mai văzusem niciodată înainte orga­
nele genitale umane, separate pe cele două sexe. Asta m-a făcut să
mă simt ciudat - şi destul de însingurată şi stingheră.
Am dat din cap, în timp ce mi-am plimbat degetele pe for­
mele de cristal. Doi asistenţi m-au condus, apoi, la un recipient de
cristal umplut cu acelaşi lichid auriu pe care îl văzusem în timpul
naşterii în Lemuria. M i-am privit pântecul, încercând să comunic
cu noul suflet care ştiam că se afla acolo.
O adunare formată din extratereştri, lemurieni şi atlanţi
vârstnici au format un semicerc de o parte a formelor de cristal.
M -au întâmpinat cu căldură, mulţumindu-mi pentru curajul meu.
Am răspuns, aducând mulţumiri Spiritului Divin. Am spus că înţe­
legeam ce eram pe cale să fac şi că speram să fiu de un oarecare
folos spiritual.
Adunarea mi-a mulţumit din nou, în mod colectiv, şi s-a ri­
dicat. Apoi, încet, ca într-un ritual, ei şi-au scos hainele. Le-am ur­
mat exemplul. în timp ce adunarea stătea în picioare, într-o nuditate
169
 Shirley M acLaine
ceremonială, am văzut că o jum ătate a grupului era androgină, iar
cealaltă nu. Am intrat în recipientul de cristal. Vârstnicii s-au aşezat.
Am rămas liniştită în lichidul auriu care îmi acoperea trupul.
Respiraţia mea era regulată şi controlată. Curând, am intrat într-o
adâncă meditaţie.
„Să începem ”, a spus seniorul consiliului vârstnicilor.
Ei s-au aşezat în poziţia lotusului, în jurul formelor de cris­
tal. A trecut un timp, până când frecvenţele lor au început să vibre­
ze. In scurt timp levitau, chakrele lor iluminând în totalitate, iar au­
rele lor erau de o lumină orbitoare. Energia lor de lumină a cres­
cut. Un cerc orbitor de energie albă emana din grup. Apoi, m em ­
brii adunării şi-au transferat energia, cristalelor. Din cel de-al trei­
lea ochi, din centrul frunţii fiecărui individ, o rază de lumină s-a în­
dreptat către formele de cristal de pe masă.
Apoi, cu o frecvenţă electromagnetică accelerată, razele de
lumină s-au adunat şi au format arcuri de lumină care, din formele
de cristal de pe masă, au ţâşnit către mine, în recipient. Am simţit
cum mă atinge energia colectivă. Am ştiut că sosise momentul meu
de „cooperare”. Eram plină de îngrijorare, dar încrezătoare. Nu mai
era cale de întoarcere, acum. Mi-am arcuit trupul către arcurile de
lumină, ca şi cum m-aş fi supus voinţei unei înţelepciuni mai înalte.
Energia generată a început să lumineze lichidul din recipient.
încet, am simţit cum trupul meu începe să se dilate în jurul
umerilor, făcându-mă să-i simt uşor dislocaţi. Nu exista nici un fel
de durere, numai dislocare. M i-am aplecat trupul în faţă. Am simţit
cum pe umeri mi se forma o cocoaşă mare.
Consiliul şi-a accelerat emisia de energie din al treilea ochi.
Le puteam simţi forţa. M -am relaxat şi mi-am aplecat şi mai mult
trupul înainte, până când, încet, a devenit evident că, de-a lungul
spatelui, formam o altă coloană vertebrală. Am respirat mai adânc,
pentru a-mi controla teama fizică. în minte mă simţeam îndeajuns
de calmă. Separarea coloanei mele vertebrale era în plin progres şi
aveam sentimentul că priveam cum se desfăşoară totul.
în acelaşi timp, involuntar, mi-am accelerat bătaia inimii.
Ştiam că n-ar trebui să încerc o descreştere a ritmului metabolic şi
curând, rata accelerării a încetat, atunci când mi-am dat seama că
170
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
susţinusem două pulsuri şi materializasem două inimi.
Am realizat, atunci, că şi dualizarea celorlalte organe inter­
ne ale mele era în plină desfăşurare. In curând, aveam să fiu doi oa­
meni separaţi. Pe pieptul meu, în partea stângă, au început să se
formeze sâni de femeie. în partea cealaltă, pieptul a rămas m ascu­
lin. Coapsele mele au început să se dilate, până când din fiecare
coapsă au apărut două. Cele două coapse de pe partea masculină
erau musculoase şi tari. Pe partea feminină, erau fine şi subţiri.
Energia concentrată s-a deplasat acum la pântec - la pântecul meu
plin şi însărcinat. Cu o uşoară ondulare, pântecul meu protuberant
s-a retras. Simultan, pântecul plat s-a separat, devenind două pân­
tece, unul rotund şi feminin şi celălalt musculos şi dur. Am simţit
că intru într-o meditaţie şi mai adâncă. Era necesar, pentru că alt­
fel nu puteam să înţeleg nicicum ce mi se întâmpla. Tot nu exista
nici o durere - şi eram încă plină de încredere.
Cu ochiul minţii mi-am văzut zona genitală începând să se
separe. Organele genitale masculine s-au dus către partea m ascu­
lină a noului meu trup, iar cele feminine către partea feminină. Am
simţit, chiar şi în starea mea de gândire-somn, o durere pătrunză­
toare de alienare, o senzaţie de nelinişte - şi că mă pierd. Consili­
ul vârstnicilor medita acum asupra celor două cranii de cristal din
vârful formelor umane. Frecvenţele lor de lumină s-au accelerat
încă şi mai mult. Arcurile de lumină scăpărau de energie. Când
arcurile de lumină au făcut contact cu capul meu, au început să se
formeze două capete. M i-am simţit creierul înotând. Am simţit că
m ă pierd pe mine însămi şi propria-mi identitate. Am simţit cum
trăsăturile încep să se modifice în totalitate, în timp ce capul meu
s-a împărţit în două. N u mai existau trăsături ale fiinţei mele orig­
inare. în schimb, trăsăturile mele originare s-au topit în partea mas­
culină a noului m eu cap şi un întreg nou set de trăsături a apărut în
partea feminină a capului. Am înţeles că sufletul copilului din pân­
tecul meu se încarnase în forma feminină şi sufletul meu se stabi­
lise în forma masculină. Apoi, am văzut că sufletul meu geamăn
din Lem uria se întorsese prin portalul pus la dispoziţie de mine, dar
luase forma fizică a unei femei. Sufletul meu androgin avea să tră­
iască, acum, ca bărbat.
171
 Shirley MacLaine
Diviziunea sexelor era aproape completă. Dar cele două tru­
puri separate mai erau încă unite la coaste. încet, legăturile dintre
coaste s-au desprins, iar rezultatul a fost două trupuri complet se­
parate - unul masculin (eu) şi celălalt feminin (sufletul meu
geamăn).
Naşterea Evei din Coasta lui Adam era înfăptuită.
Imediat ce diviziunea completă s-a terminat, Consiliul
Vârstnicilor şi-a retras energiile, lăsându-şi în urmă numai aura cir­
culară. Erau epuizaţi şi acoperiţi de sudoare. Dar prin ajutorul lor
colectiv, prin contribuţia, cunoaşterea şi îndemânarea fiecăruia, cât
şi a fraţilor lor extratereştri, ei au deschis un nou început pentru
rasa um ană - apariţia bărbatului şi a femeii.
M i-am pierdut cunoştinţa. Nu a mai fost nici o imagine.
* * *

Am simţit soarele strălucindu-mi pe pleoape. Era fierbinte şi

liniştitor. Am deschis ochii. Eram culcată într-un câmp din Spania,
înconjurată de vaci aflate la o oarecare distanţă. M-am scuturat ca
să mă trezesc şi am ieşit din sacul meu de dormit. Mi-am pipăit
braţele şi picioarele şi torsul. Eram întreagă. Mi-am pipăit mijlo­
cul, şoldurile şi sânii. Da, eram încă femeie.
Mi-am tras şortul în jos şi am urinat. Da, era tot la fel. M-am
ridicat. Am clipit cu ochii în soare. Ce însemnase viziunea din tim­
pul nopţii? Fusesem împărţită în două? Şi apoi devenisem bărbat?
M i-am amintit că John spusese că mitul Evei născându-se din
coasta lui Adam exista în atât de multe culturi, pentru că el stătuse,
de fapt, la originea noastră. Asta însemna că starea noastră naturală
era androgină, deoarece sufletele noastre erau un echilibru perfect
între yin şi yang, pozitiv şi negativ, masculin şi feminin - iar trupul
trebuia să reflecte sufletul. Nu puteam înţelege acest lucru într-un
mod logic - dar, cumva, simţeam că este adevărat. Cu cât timp în
urmă avusese loc separarea sexelor? John spusese că întregul
experiment de inginerie genetică durase sute şi mii de ani.
Era evident că, în lumea de azi, cei mai mulţi căutau un par­
tener care ar putea reflecta acea parte din ei înşişi care lipsea. Aces-

172
 Camino. O călătorie a Spiritului.
ta părea să fie în permanenţă lucrul care îi frământa pe cei mai
mulţi dintre oameni. Cântecele, literatura, romanele, glumele, reli­
gia şi căutarea spirituală păreau a fi motivate de o dorinţă de a găsi
şi a ne conecta la jum ătatea din noi înşine care lipsea. Oare ceea ce
căutam eu putea fi această diviziune şi separare de şinele meu ori­
ginar? Nu atât de mult căutarea unui partener, cât o reunire cu un
spirit echilibrat, care reflecta Energia Divină a Zeităţii?
Echilibrul era problema: echilibrul dintre masculinul şi fe­
mininul din mine însămi, care ar reflecta echilibrul şi armonia su­
fletului meu.
Era oare acest lucru parte din ceea ce budiştii numeau
„Calea de Mijloc”? Conştiinţa reflectând perfectul echilibru dintre
yin şi yang? în timp ce mă gândeam la asta, mi-am dat seama că
aproape fiecare imagine a lui Buddha, pe care o văzusem, părea
androgină ...
Deci, nu sexul era problema - problema era echilibrul. Şi o
dată cu acel echilibru (pe care e clar că, în ziua de azi, îţi trebuia
curaj ca să-l atingi) venea şi cunoaşterea temeinică a călătoriei su­
fletului. Tot ce experimentase fiecare suflet al nostru de-a lungul a
milioane de ani, era încă o parte din memoria noastră genetică. Noi
fuseserăm atât masculin cât şi feminin deoarece, la început, eram
o reflectare a sufletului care era, în chip divin, amândouă.
Am rămas în picioare, uitându-mă la soare cu ochii închişi.
Ceva mi-a spus să îi deschid şi am văzut un bărbat apropiindu-se
de mine.
Am încercat să par preocupată. Dar el a venit la mine.
„Bună dimineaţa”, a spus. „îmi puteţi da un autograf?”

173
 Shirley M acLaine

Capitolul i j

A spus că se num ea Ju a n şi că dorea să-mi vorbească. l-am

dat autograful, am făcut semn că nu doream să vorbesc şi mi-am
desfăcut sacul de dormit.
El a început să vorbească fără întrerupere, deşi am făcut tot
ce mi-a stat în putinţă să-l ignor. A spus că fratele lui fusese răpit
de extratereştri şi luat într-un OZN. A spus că mesajul lor, transmis
prin fratele lui, fusese că suferinţa era un răspuns condiţionat pe
care noi, oamenii, credeam profund şi cu devoţiune că-l merităm şi
consideram că este necesar vieţii umane - dar nu aveam dreptate.
„Suferinţa e o metodă de a-i ţine pe oameni sub control şi este, în
esenţă, o memorie genetică cu care trăim din cele mai vechi tim­
puri, dar care nu este inerentă alcătuirii noastre genetice.” El a
spus: „Dacă această convingere ar putea fi anulată, nu ar mai exista
războaie, conflict, om or sau foamete.”
Am ascultat plictisită. Apoi l-am privit în faţă.
- Bineînţeles, idiotule, dar cum să oprim asta? Nu vreau să
am o conversaţie cu tine despre karma, OZN-uri sau suferinţa din
viaţă. N-aş şti cum să o fac.
- Dar dumneavoastră ştiţi totul despre acele lucruri, a spus
el. V-am citit toate cărţile.
- Nu ştiu nimic, am spus, sperând să-i închid gura. Nici m ă­
car nu sunt sigură că m erg spre Cebreiro, chiar acum. Asta fac?
- Da, a răspuns el.
- Dar nu cumva eu doar inventez că merg?
- Ce vreţi să spuneţi?, a întrebat el, pe bună dreptate derutai
- Nu ştiu ce vreau să spun. Nu mai ştiu ce înseamnă nimic
Nici nu mai sunt sigură că trăiesc.
Omul ăsta, Juan, a continuat să meargă cu mine. Nu aveam

174
 Cantino. O călătorie a Spiritului.

energia să i-o iau înainte, aşa că eram condamnată să vorbesc cu el

şi să încerc să răspund la întrebări.
Nu peste m u lt timp, am înţeles cu recunoştinţă că, indife­
rent de răpirea fratelui său şi de căderea din graţie a omenirii şi de
toate legile suferinţei şi karmei din planul terestru, el voia, de fapt,
să vorbească despre Hollywood. Susţinea cu tărie că filmele de la
Hollywood erau inferioare celor europene. Ambele subiecte de
conversaţie erau la fel de insuportabile. Am mers înainte pe munte,
până când l-am pierdut şi m-am trezit privind în jos, la o mare de
nori. Mi-am am intit de sfatul tatălui meu: „Cel ce călătoreşte sin­
gur, merge mai repede.”
Dar către ce mergeam? Şi de ce anume mă îndepărtam?
Ce-ar crede tata despre asta?
Aveam un mesaj de la Anna, la un refugio. Era în Santiago
şi mă aştepta. B aby Consuelo, cântăreaţa braziliană, se afla la două
zile în urmă.
în refugio am dat peste o altă braziliancă, pe care o mai în­
tâlnisem cu câteva săptămâni înainte. Ea se îmbolnăvise din cauza
apei contam inate. Zăcea alături de un bărbat, care era şi el bolnav.
Amândoi erau căsătoriţi, dar nu unul cu celălalt.
- Camino şi-a ţesut vraja, mi-a spus ea. îmi iubesc soţul, dar
mi am simţit niciodată că am nevoie de el. Acum îmi dau seama că
:nn nevoie de un bărbat. Aventura asta nu va dura mai departe de
< amino - dar, atunci când mă voi întoarce la soţul meu, ştiu că voi
.n ea nevoie de e l . (Trebuie să fi fost şi ea printre cei dintâi care au
11i-'cut prin diviziunea sexuală în Atlantida, m-am gândit.)
Era un m ister pentru mine cum de putea cineva să găsească
■lu-rgia de a face dragoste pe Camino, de cinci sau şase ori pe zi,
ni timp ce era bolnav. Trebuia să fii bolnav. Ceea ce, desigur, ea
■liiar era.
M -am dus lângă un râu şi am citit singura carte pe care o
i\ ‘-am - Noul Testam ent. Am deschis la întâmplare, la Matei 24.
i iată de ce am dat. „Vei auzi de războaie şi de zvonuri de războaie
l H'utru că un n e a m se va ridica împotriva altui neam şi un regat
î m p o t r i v a altui re g a t şi va fi foamete şi cutremure ... ”
Ne pregăteam noi oare pentru un cataclism îngrozitor?
175
 Shirley MacLaine
M -am uitat în sus. Un elicopter se învârtea în cerc.
O, Doamne, ştiam de ce. Dar o ambuscadă cu un elicopter
era cam prea mult.
M-am refugiat la o mănăstire din apropiere, dar nu am putut
intra. Eram blocată afară. Elicopterul a aterizat. Mi-am închis Noul
Testament şi am rămas acolo, în picioare, gata pentru următoarea
mea revelaţie. Jurnaliştii au coborât grămadă din elicopter şi îmi
strigau întrebări, în timp ce îşi manevrau aparatele. Am rămas ne­
mişcată şi nu am spus absolut nimic. M-am plasat într-un alt timp
şi loc (ceea ce nu a fost greu). Ziariştii se simţeau jenaţi (caz unic).
Preotul mănăstirii a ieşit, în sfârşit, afară şi mi-a dat voie înăuntru,
unde am stat, uitându-mă timp de două ore la jurnalişti (motiv bun
pentru odihnă).
Preotul m-a dus apoi, prin uşa din spate, la un restaurant mic.
Presa m-a urmărit şi acolo. Au început să mă provoace la
m asa din refectoriu, zbierând şi dărâmând diverse lucruri (poze in­
stantanee?). Nu am spus şi nu am făcut nimic, am stat doar liniştită
şi mi-am mâncat pâinea. O pâine bună, proaspătă. Nu s-a întâmplat
nimic, nu au existat replici şi nici invective, ci doar scene plictisi­
toare, în care ei arătau foarte răi (karma lor se întorcea oare la
sursă?).
Mi-am dat acum seama că presa ştia că nu mai aveam mult
de mers până să termin Camino. Vor fi peste tot. Ce aveam de gând
să fac? Eram absolut hotărâtă să nu le dau nimic. Puteau să scrie
că mă întorceam din iad şi tot nu-mi mai păsa.
In acel moment, Carlos şi Aii, însoţiţi de Juan, au intrat în
micul restaurant. Oh, Doamne, m -am gândit. Cine este acest Juan?
Carlos a început să mimeze cu băţul lui o bătaie contra presei, iar
Aii a zbierat la ei. Era bine să ai prieteni furioşi. Eu nu puteam să
m ă prefac mânioasă. Dar îmi dădeam seama că, acum, a evita pre­
sa putea să devină pentru mine un joc.
Şi, aşa cum îmi spusese John Scoţianul, din vremea exis­
tenţei mele anterioare pe Camino, învăţasem câteva trucuri, din
cauza ororii pe care o aveam de a fi urmărită. Până acum, presa mă
urmărise în subsolurile bisericilor unde dormeam pe podea, m ă in­
vadase la duşuri în refugios şi m ă tracasase pe străzi şi în restau-
176
 Camino. O călătorie a Spiritului.
rante. Eram eu oare total lipsită de apărare? Nu, acum aveam de
gând să m ă distrez puţin.
Ceea ce ar trebui să fie un m od de înţelegere şi o rezolvare
spirituală a unui lung şi dificil pelerinaj înapoi în timp, va deveni
oare, acum, o aventură pentru a scăpa de aceia ale căror frustrări
faţă de mine creşteau mereu, deoarece nu-i vorbisem nici unuia
dintre ei? Sătenii îmi spuseseră că reporterii de radio şi TV pariau
că, la sfârşit, filmul lor mut cu mine va fi însoţit de un interviu
amănunţit - deoarece nimeni dintre aceia care supravieţuiau Ca-
mino-ului nu ar putea rezista să nu se laude cu asta. M -am întrebat
dacă vreunul dintre acei pelerini îşi împărtăşise călătoriile şi dacă
acele călătorii erau la fel cu a mea.
Eram hotărâtă să ajung la Santiago de Compostela, fără să
fiu intervievată şi citată. Şi nu-i' voi lăsa să m ă împiedice să-mi ter­
m in lecţiile din trecut.
Juan a spus că avea el un prieten al primarului care m-ar pu­
tea ajuta. Numele lui era José.
I-am cerut lui José să m ă întâlnească la începutul fiecăruia
dintre următoarele patru oraşe şi să m ă ducă cu maşina prin ele.
Asta însemna că reporterii ar trebui să colinde zonele rurale ca să
m ă găsească. Astfel, evitarea lor a devenit o provocare şi un joc
pentru noi toţi.
M ai aveam 115 kilometri (circa 71 mile) de mers, înainte de
a ajunge la Compostela.
Juan l-a sunat pe José, care şi-a adus maşina la restaurant.
Eu m -am dus la toaletă, am ieşit prin uşa din spate şi am fugit la
m aşina lui José. M -am prezentat şi i-am mulţumit. Carlos, Aii şi
Juan au rămas în restaurant ca momeală, în timp ce José m -a dus
cu m aşina prin Sarria. Am aranjat să ne întâlnim din nou, înainte
ca eu să ajung la Portomarin.
A m coborât din maşina lui José şi m-am rătăcit din nou.
Săgeţile galbene arătau complet diferit, în această parte a Spaniei.
N u am putut găsi nici o indicaţie. Tot ceea ce vedeam în mintea
m ea erau chipuri de jurnalişti. A m refăcut drumul înapoi, câteva
mile. A m intrat în casa unei femei şi am cerut lămuriri. Ea a ţipat
la mine. Am fugit afară. In loc să plâng, am devenit şi mai hotărâtă.
177
 Shirley M acLaine
Am oprit mai muîte maşini şi am întrebat de săgeţile de pe
Camino. Nu ştiau despre ce vorbesc. Era ca şi cum aş fi fost pe altă
planetă şi Camino nu ar exista.
Am oprit un bărbat care a scos o hartă. El a indicat pe ea o
biserică. In realitate, însă, nu era nici o biserică. Apoi, a venit la
mine o doamnă mai în vârstă. Ea a spus că ar trebui să caut o dum­
bravă cu copaci şi voi găsi săgeata pe o stâncă din apropiere. I-am
mulţumit şi am plecat. A m găsit copacii, dar sub ei erau doi câini
uriaşi. Ei au mârâit, ca avertisment. N-am putut găsi săgeata. Apoi,
doamna în vârstă a chemat câinii. Ei i-au dat ascultare. Am găsit
săgeata şi am urmat-o. Am găsit o cabină telefonică izolată şi am
sunat-o din nou pe Kathleen. Am vorbit despre starea ei şi am spus
că aveam câteva amintiri tulburătoare din viaţa trecută. Ea îmi
respecta curiozitatea şi căutarea - dar, în esenţă, era neîncreză­
toare. Apoi, ea a spus ceva ce aveam nevoie să aud.
- Tu ai avut întotdeauna capacitatea de a înţelege instanta­
neu, mi-a spus ea. Pentru că ai o minte ascuţită, lucrurile astea sunt
dificile pentru tine. D ar nu putem înţelege totul, nu-i aşa? Oare nu
asta este lecţia? Uită-te la mine. Eu nu înţeleg de ce mor, excep­
tând faptul că soţul m eu m ort m ă doreşte.
Cum puteam să-i spun ce „învăţam” eu?
* * *

A m mers până când am găsit un refugio. Afară erau doi băr­

baţi foarte furioşi pentru că nu puteau intra. Ei voiau apă, voiau să
se odihnească, erau enervaţi. A m decis să continui să merg.
îm i dădeam seama că m ă grăbesc. Oare când va veni John
din nou? Voiam să aflu şi să văd mai multe, dar, de asemenea, vo­
iam să termin şi să m ă despart de Camino şi de Spania.
îm i lăsasem rucsacul în m aşină cu Jose. M -am gândit la lu­
crurile care mi-au făcut o plăcere pământească. Voiam să mă aşez
şi să beau litri de apă m inerală îndulcită. Voiam să m ă îndop cu
şapte feluri de mâncăruri franţuzeşti. M ă cuprindea brusc dorinţa
de a câştiga sume enorme de bani, în aşa fel încât, dacă aş trăi până
la adânci bătrâneţi, să nu trebuiască vreodată să-mi duc viaţa în

178
 Camino. O călătorie a Spiritului.
sărăcia pe care am văzut-o în satele prin care am trecut. Da, aş
câştiga tone de bani şi aş da cea mai mare parte la săraci. In ace­
laşi timp, mi-am promis mie însămi, cu furie, că niciodată, nicio­
dată, nu voi mai m ânca peste măsură. Voi avea întotdeauna grijă de
trupul meu, pentru că el era calea m ea înapoi către Dumnezeu.
Nu-1 voi mai maltrata niciodată, având în vedere toate cele prin
care trecusem; şi-mi voi potoli nerăbdarea faţă de lucruri pe care
nu le înţelegeam.
Am mers atât de grăbită, încât mi s-au umflat gleznele. In
faţa mea erau tufişuri de flori, pline cu albine. Nu am avut de ales,
decât să trec prin ele. Mi-am pus plasa deasupra capului şi, în timp
ce albinele se agitau în jurul meu, am trecut prin această frumuseţe
a naturii, atât de periculoasă.
Când am ajuns la restaurantul la care am convenit să ne în­
tâlnim, aflat în afara localităţii Portomarin, i-am găsit pe Ali, Juan
şi Carlos aşteptându-mă. Aii şi Carlos îl determinaseră pe Juan să-i
ia cu el în maşină. Insă José nu era acolo. Iar rucsacul meu era la el.
Juan era un bărbat care gândea foarte negativ cu privire la
orice. Din păcate, fratele lui nu-1 molipsise cu gândirea pozitivă a
extratereştrilor. îi plăcea să se certe pentru soare, mâncare şi pla­
nuri. Am atins cu discreţie subiectul negativităţii sale, pentru că era
atât de dificil să stai în preajma lui. El a fost de acord şi mi-a mulţu­
m it pentru ca i-am subliniat acest lucru şi a continuat, spunând că
nicăieri în lume nu existau atât de multe baruri cu atâţia oameni
care se ceartă înăuntru, ca în Spania. A spus că represiunea guver­
nului fascist al lui Franco crease frustrări, pe care oamenii le eli­
berau acum. Corect. El nu a recunoscut, însă, că Franco trăise cu
douăzeci de ani înainte. Juan s-a dus apoi să-l sune pe José. Cu­
rând, José a sosit. M -am întrebat cum de Juan ştia unde era José.
José m-a condus cu maşina la Portomarin, unde am văzut
reporteri şi camere TV aşteptându-mă, nebănuind că eu eram în-
tr-un automobil. José m~a traversat oraşul. Am sărit din maşină şi
am continuat să merg, în timp ce ziariştii aşteptau în urma mea.
Camino părea acum a fi o meditaţie în mers asupra a ceea
ce aflasem în interior. Ştiam că era sfârşitul unei mari părţi din via­
ţa m ea şi începutul uneia noi. Dacă existase, într-adevăr, o perioadă
179
 Shirley MacLaine
în istoria omenirii, cu m ilioane de ani în urmă, când noi, oamenii,
fuseserăm m ai echilibraţi datorită unui sentiment al divinităţii, m ă
voi strădui să aduc acest sentiment la suprafaţă, din memoria mea,
şi să-l folosesc în viaţa m ea de fiecare zi.
Dacă Grădina Raiului fusese într-adevăr pierdută, voi căuta
să o găsesc din nou. Dacă alte specii terestre căutaseră să realizeze
ele însele acel echilibru, atunci voi acorda o mai mare atenţie apa­
riţiilor OZN-urilor şi motivelor pentru care se aflau ele aici. Şi, da­
că ele erau aici pentru a ne ajuta - dar mai întâi aveau nevoie să fie
recunoscute şi acceptate - eu voi face şi asta.
Şi dacă, odată, am fost androgini, atunci voi înceta să judec
preferinţa sau orientarea sexuală a unei persoane. Dacă energia
Camino-ului amplificase toate acele amintiri pentru mine, atunci
voi avea încredere în el.
M ă îndreptam către capătul lumii cunoscute, dar aveam
amintiri despre cea necunoscută. Poate ca toţi sfinţii şi păcătoşii şi
regii şi reginele şi soldaţii care trecuseră pe aici aveau aceleaşi
amintiri obsedante ale unui timp pe care doriseră să-l regăsească în
ei înşişi. Şi poate că nici unul dintre noi nu dorea ca marea noastră
civilizaţie m odernă să sufere soarta celor care ne-au precedat.
Acum, presa nu era niciodată sigură unde m ă aflam, datorită
aranjamentului pe care îl făcusem cu José, să mă traverseze cu
maşina prin oraşele rămase. îm i schimbasem hainele care puteau fi
recunoscute, cumpărându-mi unele noi, şi mergeam fară rucsacul
bine cunoscut, pe care îl căra José. Purtam o pălărie nouă, îmi că-
ram sacul de dormit împăturit şi speram să nu fiu recunoscută. José
prinsese de veste că presa se baza pe multele refugios rămase.
Pelerinii care încă mergeau pe jos, le dădeau informaţii greşite des­
pre locul unde mă aflam. Jocul nostru de-a şoarecele şi pisica in­
cludea, acum, mai mulţi jucători. Când dormeam, o făceam fie afa­
ră, fie în subsolul unei biserici părăsite - şi niciodată mai mult de
cinci ore.
între timp, un buletin radio şi TV anunţa că cineva care
mergea împreună cu mine înregistra tot ceea ce am discutat, iar
telespectatorii şi ascultătorii lor ar trebui să rămână pe post, pentru
veşti noi.
180
 Camino. O călătorie a Spiritului.
Aii şi Carlos apăreau uneori împreună cu José, atunci când
ne întâlneam la periferia unui oraş. Ei spuneau că nu au încredere
în Juan. Voiau să m ă protejeze de el. Eu nu eram sigură. Voi aştep­
ta şi voi vedea.
întotdeauna m -a fascinat felul în care celebrităţile stimulau
paranoia bine intenţionată a oamenilor care se considerau prietenii
şi protectorii lor. Ei păreau să admire faptul că exista o celebritate
care, în m od sincer, nu dorea nici un fel de publicitate. în fiecare
sat, oamenii au început să stea la ferestre, strigând „Ultreya Fap­
tul că se afla despre sosirea mea, din gură în gură, mi-a oferit un
mare sprijin emoţional.
Odată, când José şi cu mine ne aflam singuri în maşină, am
început să vorbim despre viaţă. El m -a întrebat de ce fac pelerina­
jul. Am spus: „Ca să-l termin.” M -a întrebat dacă sunt catolică. Am
spus că nu, că aveam propria m ea formă de idolatrie spirituală.
M -a întrebat care era aceea şi, în absenţa unei explicaţii logice,
doar am râs. L-am întrebat dacă el este catolic.
- Oh, da, a spus. Chiar habotnic.
- Căsătorit?
- Da.
- Ai aventuri?
- Bineînţeles.
- Şi cum stai cu regulile bisericeşti?
- Ele nu au nimic de-a face cu această parte a vieţii mele.
D acă aş avea în faţă o mâncare apetisantă, aş mânca-o. Deci, dacă
e o femeie frumoasă ... Eu nu mint niciodată în legătură cu ceea ce
fac. Spun întotdeauna adevărul.
- Ii spui soţiei tale?
- Bineînţeles că nu. A m două amante.
- O, am spus. Şi ele cum sunt?
- Măritate, a răspuns el. Amândouă.
- Te-ar deranja dacă soţia ta ar avea un iubit?
- Nu, a spus el. Eu o iubesc.
N u era de- mirare că tribunatele erau pline de oameni care se
certau pentru nimic.
M -a lăsat la marginea oraşului Arzüa. Nu mai aveam mult
181
 Shirley MacLaine
de mers - rămăseseră mai puţin de douăzeci şi cinci de mile pen­
tru a termina Camino Santiago. Eram în 2 iulie şi nu mai fusesem
în contact cu John Scoţianul din noaptea petrecută pe câmp. Nu-mi
puteam aminti cu câte zile în urm ă fusese acest eveniment. Eram
în altă zonă temporală. Abia mai ştiam unde sunt.
La sfârşitul zilei, am găsit un refugio abandonat. M irosea a
amintiri prăfuite ... da, amintirile aveau acum pentru mine un mi­
ros. Aproape simţeam că, acum, pot auzi culori şi vedea sunet.
Am deschis uşa care scârţâia. Paturi dărâmate stăteau ca niş­
te schele goale şi singuratice. Un şir dublu de rame metalice avea
în v ârf un pat care încă mai avea arcuri. Am traversat podeaua mur­
dară, care trebuie să fi fost călcată de multe picioare băşicate. Pen­
tru mine, băşicile mele nu mai aveau acum nici o importanţă. Doi
şoareci alergau în faţa mea.
M-am urcat pe patul din vârf şi mi-am desfăşurat sacul de
dormit. Mi-am desfăcut ghetele, le-am scos şi le-am atârnat, în si­
guranţă, de şireturi.
După ce m-am târât în sacul meu de dormit, îmbrăcată cu
toate hainele şi la fel de m urdară ca refugio-u\, am adormit. Ştiam
că John va veni din nou, pentru că nu mă grăbeam şi nu eram pre­
ocupată de presă. Ei nu m-ar căuta niciodată aici.
In timp ce am alunecat în conştienţa stării de somn, m-am
abandonat cu totul.
Am alergat prin tunelul familiar de lumină, până când m-am
trezit din nou în piramida de cristal din Atlantida.

182
 Camino. O călătorie a Spiritului.

Capitolul 18

Camera de cristal ceţoasă mi-a revenit în atenţie, în ochii

minţii. Am devenit conştientă de un lichid cald, auriu, care mă în­
conjura în recipientul de cristal. M i-am amintit că tocmai înche­
iasem diviziunea sexuală şi mă uitam acum la separarea de mine
însămi. Şi mi-am amintit că acum eram numai bărbat. Ochii mei
îmi păreau stranii. M i-am mişcat trunchiul. A m simţit o pulsaţie
estompată, dar nimic mai mult. Am încercat să zâmbesc, dar mă
simţeam prea străin faţă de trupul meu. Pluteam - ştiam asta - plu­
team şi, când am privit la noul trup de lângă mine, am ştiut că ea
m -a recunoscut. M i-am înăbuşit un sunet de mirare. M -am uitat la
organele ei genitale şi, apoi, la ale mele. Jumătatea feminină din
mine lipsea.
Deoarece jum ătate din mine lipsea, nu m ă simţeam întreg fi­
zic. Nu aş putea spune efectiv că era un simţământ mental. De fapt,
mental şi spiritual m ă simţeam bine - pentru că sufletul şi senti­
m entele mele spirituale erau oricum androgine. Acest lucru era
fundamental: elementar, inerent, intrinsec, primar, primitiv - ade­
vărat şi natural. Dar, dintr-o dată, eram mai conştient de trupul meu
fizic, decât fusesem în Lemuria - şi, datorită diviziunii, simţeam o
neputinţă în a mă adapta la starea de a nu fi întreg. Mă simţeam dis­
perat să fiu cu partenera m ea din recipient. Ea era cealaltă jum ătate
a mea; era sufletul m eu geamăn. Voiam să ştiu ce simţea sufletul
m eu geamăn, ce gândea, ce simţea despre mine. Voiam sa fiu ea,
într-un mod care însemna că voiam să fiu din nou, în întregime, eu
însumi. Voiam să o posed, ca şi cum voiam să mă posed din nou
pe m ine însumi. Voiam să o controlez, în acelaşi fel în care voiam
să am deplina stăpânire asupra m ea însumi. M ă simţeam confuz.
A m comunicat aceste sentimente Consiliului Vârstnicilor, care au

183
 S h irh y MacLaine
răspuns că înţelegeau şi că nu era ceva neobişnuit. Am întrebat
cum ar trebui să continui. Ei au răspuns că ar trebui să am răbdare.
Partenera m ea suflet geamăn nu numai că era epuizată ală­
turi de mine, dar simţeam şi că sufletul ei avea ochii larg deschişi
şi era total uluită de noul ei mediu înconjurător şi de trup. Mi-am
reamintit mie însumi că, la urma urmei, ea era un suflet recent reîn­
carnat într-o femeie pe deplin adultă şi materializată fizic. Va tre­
bui să se adapteze noii ei stări fizice tridimensionale şi propriilor ei
limitări de a fi numai femeie - aşa cum eu eram numai bărbat.
Ea mi-a zâmbit iară vlagă, în timp ce câţiva asistenţi ne-au
scos cu grijă din recipient. Părea să nu fie obişnuită cu idea de a
avea un trup. Pielea ei avea culoarea aurie a mierii, ochii erau mari
şi căprui, iar structura osoasă a feţei era fin cizelată. Părul era de
culoarea ciocolatei, iar gura era puternic conturată de linia bărbiei.
Ea era sufletul geamăn care „murise” de bună voie în recipientul
de naştere din Lemuria, cel pe care, mai târziu, aveam să-l întâl­
nesc pe Camino ca Charlemagne în anul 790 şi care va deveni mai
târziu O laf Palme din secolul al douăzecilea.
Asistenţii ne-au ridicat încet şi ne-au aşezat pe nişte care de
cristal. Carele mergeau unul lângă altul, astfel încât, clipă de clipă,
ne aflam unul în compania celuilalt. M i-am întins către ea braţul
cel nou şi cu care nu eram familiarizat. Ea m-a luat de mână. O
simţeam caldă şi mângâietoare şi blândă. M ă simţeam protejat de
căldura şi blândeţea ei. Simţeam că sunt în siguranţă să fiu vulne­
rabil faţă de ea. Simţeam că ea îmi va dărui toate calităţile care
aveam sentimentul că-mi lipsesc. Simţeam, de asemenea, că voi fi
pentru ea o pereche bună.
Amândoi am fost duşi, cu blândeţe, într-o cameră de sca­
nare din cristal, unde nişte asistenţi ne-au scanat trupurile cu ecra­
ne de cristal, în căutare de defecte. Nu exista nici unul. Diviziunea
părea să fi fost încununată de succes. Acum aveam să trecem
printr-un program de ajustare sexuală.
După o perioadă de timp de odihnă în linişte, m uzică tămă­
duitoare cântată de instrumente cu coarde, adâncă meditaţie, m a­
saje calmante cu uleiuri şi porţii de energie colectivă primită de la
Consiliul Vârstnicilor, ea şi cu mine ne-am început programul de
184
 Camino. O călătorie a Spiritului.
ceea ce avea să devină cunoscut ca exerciţii tantrice. Din m om en­
tul diviziunii, nu mai fuseserăm niciodată despărţiţi. Eram conşti­
enţi că eram suflete gemene şi, ca rezultat, total compatibili - iar
consiliul ne-a spus că, în cultura lemuriană, sistemul sufletelor
gemene se afla la baza împerecherii, în vederea diviziunii sexuale,
în acest fel, adaptarea la diviziunea sexuală avea să fie, în realitate,
numai o adaptare fizică - iar extazul sexual pe care, potenţial, urma
să-l trăim amândoi, nu fusese experimentat niciodată până atunci,
de către oameni. Prin împerecherea sexuală, sufletele copii puteau
merge mai departe şi se puteau multiplica, furnizând Zeităţii mai
multe entităţi care să O ateste - şi, prin aceasta, se vor împlini pe
ele însele şi propria lor luptă pentru a atinge divinitatea.
Ea şi cu mine am fost duşi într-o altă cameră, unde urma să
fim complet singuri, pentru a ne descoperi pe noi înşine şi unul pe
celălalt - după ce primiserăm câteva îndrumări sumare.
Deşi, după diviziune, eram adulţi şi maturi, în esenţă eram
virgini din punct de vedere sexual. Amândoi avuseserăm experi­
enţa sarcinii, dar bineînţeles că niciodată înainte nu ne mai expri­
maserăm pe plan sexual. Fuseserăm fiinţe androgine, fără să avem
integrate în noi sisteme de manifestare sexuală, prin care să putem
face faţă unor situaţii complexe. Aşadar, tantra era destinată acelor
fiinţe adulte originare, care nu aveau conştiinţă sexuală.
N i s-a spus că scopul sexualităţii era acela de a produce şi
crea intimitate cu o altă fiinţă omenească, astfel încât fiecare să
înţeleagă că nimeni nu era o insulă*. Sexualitatea urma să fie, în
mod specific, dialogul - telepatic, hormonal, spiritual între două fi­
inţe, prin cele şapte chakre (care sunt centre de energie şi organe
ale sufletului) şi toate simţurile fizice şi mentale - cu scopul foarte
clar de a crea relaţii intime.
Sexualitatea urm a să fie limbajul care să ducă la reunirea
sufletelor. Atracţia fizică avea să fie factorul motivaţional, în pro­
cesul prin care fiecare fiinţă se reanaliza pe ea însăşi.

* aluzie la eseul P entru cine bate clopotul, de poetul englez John Donne,
1572-1631, în care se spune: „N im eni nu este o insulă, fiecare dintre noi este o
parte dintr-un continent, o parte din întreg.” N.T.

185
 Shirley M acLaine
Sexualitatea, ni s-a spus, urma să ne pună într-un contact
mai strâns cu Zeitatea - deoarece, atunci când cineva se afla într-o
legătură intimă cu o altă fiinţă umană, era mai aproape de Divini­
tate, dat fiind că cealaltă persoană era o altă parte a Divinităţii.
Ea şi cu mine ne aflam într-o cameră scăldată într-o lumină
ceţoasă violetă. In centrul camerei era o cadă săpată în podea, plină
cu apă caldă, uleioasă. Ni s-a spus că lichidul alunecos, cu com­
poziţie uleioasă, era o extensie naturală a fluidelor trupului uman,
care sunt prezente în timp ce se desfăşura o relaţie sexuală între un
bărbat şi o femeie.
Cada însăşi era făcută dintr-un material ca papirusul, cu o
formă potrivită şi care facea ca uleiul dinăuntru să se menţină cald.
Ne-am cufundat amândoi, încet, în apa alunecoasă şi m ân­
gâietoare şi imediat ne-am dat seama că era foarte adâncă.
După cum fuseserăm instruiţi anterior în Lemuria şi prin
faptul că ne puteam stăpâni pe deplin trupurile noastre anterioare,
am înţeles că, printr-o inspiraţie adâncă de oxigen şi o încetinire
deliberată a ritmului pulsului metabolic, vom fi în stare ca, sub apă,
să ne contemplăm unul pe celălalt fără efort, cu o clarvedere per­
fectă. Aurele fizice ale fiecăruia dintre noi erau mai vizibile sub
apa uleioasă, deoarece lichidul acţiona ca un conductor de energie.
Amândoi am inspirat profund, am atins fiecare palmele ce­
luilalt şi uşor, m enţinând contactul palmelor, ne-am scufundat pe
fundul căzii adânci. Ceea ce a urmat, s-a petrecut pe parcursul a câ­
torva luni de zile. Am practicat în fiecare zi exerciţiile tantrice.
Luam poziţia lotusului şi începeam să ne uităm, cu tandreţe,
unul la celălalt. Eram conştienţi că trebuia să ne concentrăm asupra
formelor noastre fizice exterioare. Aşadar, am început să absorbim
vizual, cu încetul, noile noastre trupuri. începând de la cap, am pri­
vit pe rând părul, culoarea ochilor, forma nasului, linia gurii şi gâ­
tul celuilalt. în timp ce distingeam simultan fiecare trăsătură a ce­
luilalt, amândoi am observat că ceakrele partenerului se aprindeau.
M -am concentrat asupra zonei inimii ei. Vedeam aura verde
a chakrei inimii licărind în apa energizată. Inima ei părea să aibă o
culoare şi o frecvenţă proprie. Eram conştient că propria mea
frecvenţă era similară cu a ei. Am descoperit că această similitu-
186
 Camino. O călătorie a Spiritului.
dine de frecvenţă era foarte atrăgătoare şi am vrut să-mi manifest
satisfacţia atingând-o - dar instrucţiunile pe care le primisem fus­
eseră să aştept. Să aştept, până ce m ă voi fi familiarizat cu absolut
fiecare parte din corpul ei - şi până ce şi ea va face la fel.
Pe măsură ce îmi coboram privirea în josul trupului ei, am
observat că, în fiecare organ pe care îl evidenţiam, fluxul sanguin
se intensifica - aproape ca şi cum organul însuşi reacţiona la aten­
ţia pe care i-o acordam. Fiecare dintre noi a descoperit acelaşi lu­
cru la celălalt.
Amândoi stăteam şi ne uitam liniştiţi unul la altul, sub apa
uleioasă. Datorită practicilor noastre foarte vechi în tehnicile de
respiraţie pranică, Consiliul Vârstnicilor ne-a spus că plămânii
noştri aveau o mare capacitate de înmagazinare a oxigenului şi
puteau reţine o mare cantitate de hemoglobină. Spuneau că,
întrucât eram atât de înalţi, exista mai m ult sânge în trupurile noas­
tre şi eram capabili să stocăm mai mult oxigen. Datorită păcii
sufleteşti, pulsul inimilor noastre era de o bătaie pe minut, iar rit­
mul metabolic lent era motivul pentru care nu îmbătrâneam. Pro­
fesorii ne-au reamintit că noi învăţaserăm să ne stăpânim complet
trupurile - inimă, plămâni, ficat, pancreas, glandele pineală şi pitu-
itară şi aşa mai departe - că toţi copiii fuseseră învăţaţi astfel de
tehnici încă de la naştere - tot aşa cum, în ziua de azi, noi ne învă­
ţăm copiii să-şi ţină sub control numai rinichii şi intestinele. Lemu-
rienii dădeau copiilor lor jucării de cristal care aveau forma unor
părţi ale anatomiei umane, astfel încât ei să-şi poată înţelege trupu­
rile prin intermediul plăcerii. Ei spuneau că nu credeau în jucării ce
nu erau utile. Tot ceea ce făceau copiii era legat de cunoaşterea de
ei înşişi şi a Zeităţii, iar procesul învăţării le aducea bucurie.
în apa liniştită, şi ea şi eu am văzut ce înseamnă senzualita­
tea, pe măsură ce ochii noştri larg deschişi luau contact prin clarvi­
ziune. Ne-am concentrat ca să ne ridicăm energiile vibraţionale din
chakre. Am început să ne spiritualizăm trupurile, prin organele
sufletului.
încet, am devenit conştient de fluxul sanguin care îi invada
organele genitale. Şi, în timp ce ea reacţiona la ceea ce vedea, am
simţit cum propriul m eu flux sanguin sporeşte. îm i era greu să
187
 Shirley M acLaine
definesc dacă fluxul sanguin sporea din cauză că simţeam atracţie,
sau dacă atracţia era determinată de faptul că simţeam acest flux
sanguin. Oricum, era ceva plăcut şi liniştitor. Am simţit nevoia să
o simt, să o mângâi, să o încurajez şi să o deschid, pentru ca să pot
intra în ea. Simţeam între noi o intimitate atât de pură, încât eram
conştient de fiecare aspect al ei. Nu eram sensibil şi conştient nu­
mai de aspectele ei fizice exterioare - ca de exemplu, ochii, chipul
şi pielea - dar, de asemenea, şi de aspectele ei fizice interioare -
chakrele şi centrii ei de energie. Toate şapte străluceau de lumină -
chakra pelviană, cea mai de jos, pulsând în acelaşi ritm cu chakrele
superioare. Consiliul ne-a explicat că toată energia emana de la cha­
kra inimii şi că ea oferea echilibrul de natură să susţină o ridicare
spirituală a atracţiei sexuale. Mi-am m utat succesiv privirea de la
chakra inimii, la chakra pelviană. Fiecare îmi oferea la fel de multă
plăcere, iar combinaţia celor două însemna pentru mine extazul.
Consiliul spusese că întreg trupul era o zonă erogenă, întru­
cât definiţia zonelor erogene era „acele zone izolate de sensibili­
tate, care corespund unor zone ale trupului unde personalitatea
avea nevoie de o îmbunătăţire spirituală” . Cu alte cuvinte, ei spu­
neau că, dacă o zonă a trupului meu răspundea la o stimulare sexu­
ală, aceasta era pentru că ea avea nevoie de atenţie spirituală, iar
fluxul sanguin corespunzător ajuta la concretizarea acelei îmbu­
nătăţiri; de aceea, procesul sexual era benefic atât pentru sănătatea
m ea spirituală, cât şi pentru cea fizică. El nu numai că ajuta la uşu­
rarea şi eliberarea tensiunii - dar, efectiv îmi trata întregul sistem,
atunci când era aplicat în mod spiritual. Ei spuneau că sexul avea
să spiritualizeze personalitatea m ea biologică, datorită folosirii
energiei vibraţionale.
Pe măsură ce săptămânile şi lunile treceau, deveneam tot
mai intens conştient de partenera mea. O simţeam cum începe să
mi se abandoneze. Propriul meu simţ al identităţii a început să se
amestece cu al ei, până când mi s-a părut că între noi se forma o
nouă identitate a „unimii” . M i-am întins braţul şi i-am atins palma
mâinii. Amândoi ne-am deschis cele două palme şi le-am alunecat,
încet, de-a lungul trupurilor noastre. Electricitatea pe care o sim­
ţeam, era mai presus de orice senzaţie fizică spontană pe care o cu-
188
 Camino. O călătorie a Spiritului.
noscusem vreodată. Am simţit cum m ă ridicam împreună cu ea,
până când păream susţinuţi reciproc de energiile noastre unite. Din
nou am simţit că voiam să fiu ea, pentru că doream să experi­
mentez cealaltă jum ătate din mine însumi - care devenise ea.
Simţeam cum voinţa noastră se abandona procesului pe care
îl trăiam. Nici unul dintre noi nu mai cunoscuserăm înainte ce în­
seamnă spontaneitatea - deoarece, fiind androgini, tot timpul fuse­
serăm în totalitate conştienţi de propriile noastre reacţii absolut
previzibile. Deci, experienţa sexuală era prim a noastră aventură fă­
cută cu spontaneitate. Ea necesita încredere şi abandon - şi o do­
rinţă totală şi spontană de a ne dărui celeilalte persoane. N e sim­
ţeam în contact cu eternitatea.
In nevoia noastră de a ne avea unul pe celălalt, era un fel de
plutire, de pace, un sentiment că nimic nu trebuia făcut cu grabă.
Eram convins că, în atracţia unuia faţă de celălalt, nu aveam
nevoie de nici un „scop”. Că ea era, de fapt, propriul ei scop. Fap­
tul că împărtăşeam în egală măsură adoraţia unuia faţă de celălalt,
ne făcea să simţim Divinitatea.
Apoi, după câteva luni, ne-am îmbrăţişat - braţele unuia cu-
prinzându-1 pe celălalt. M -am simţit suspinând cu o adâncă uşu­
rare. Era ca şi cum îmbrăţişam acea parte din mine pe care o iu­
bisem şi o pierdusem.
încet, ea şi-a înaintat lin, spre mine, bazinul. Am ridicat-o în
poală şi ea m-a înconjurat cu picioarele. Am răspuns, trăgând-o şi
mai aproape de mine. Apoi, ne-am mângâiat unul celuilalt ochii,
urechile, buzele, părul, gâtul, pieptul şi coapsele - până când,
aproape fără efort sau intenţie, ea şi-a desfăcut picioarele şi eu am
penetrat-o. Nici unul din noi nu s-a mişcat. Nu a existat împingere
şi primire - doar o pulsaţie fină, o dilatare şi o retragere. Eram pier­
duţi unul în celălalt; ea m -a înconjurat şi eu m-am simţit împlinit.
Corpurile noastre fizice păreau să acţioneze acum ca un proces în
sine, fară m otivarea noastră mentală. Am ândoi experimentam,
pentru prim a dată, un abandon de personalitate. O forţă mai cu­
prinzătoare, mai puternică, ne purta în înalturi - în timp ce noi ne
predam misterului ei cosmic.
Apoi, fară o intenţie anume, fară un scop sau efort, fiecare
189
 Shirley MacLaine
dintre noi am experimentat prim a noastră descărcare sexuală -
eliberarea de tensiunea fizică provocată de combustia sentimen­
telor noastre, deschise şi împărtăşite în totalitate. Am văzut cu ade­
vărat scânteile de energie create de orgasmele noastre reciproce.
Am simţit cum scânteile ating Divinitatea. Ne-am simţit într-o fu­
ziune spirituală şi fizică. Fiecare dintre noi a revărsat viaţă în ce­
lălalt şi a atins un fel de stare divină.
Mi-am amintit de învăţăturile lui John. Mi-am amintit cum
îmi spunea că, chiar dacă androginul lemurian era foarte evoluat,
în esenţă el se centra numai asupra propriului sine, era preocupat
doar de sine şi spiritualizat doar pentru sine - şi chiar dacă yin şi
yang erau perfect echilibrate în interiorul fiinţei - lemurienii ser­
veau, în esenţă, necesităţile propriului lor sine. El spusese că sepa­
rarea sexelor avea să fie un test final în depăşirea identităţii egoiste
de limitare la sine. Era o ocazie de a îmbunătăţi rasa prin liber arbi­
tru, creând o modalitate de a servi un individ - alta decât a se servi
pe sine însuşi. Prin diviziunea sexuală aveai ocazia de a sluji pe alt­
cineva, care avea necesităţi distinct diferite - necesităţile femeii
fiind distinct diferite de necesităţile bărbatului. In loc de serviciu
adus propriului sine - în starea de androgin - noi cream ocazia de
a ne sluji unul pe celălalt, la nivelul fizic şi la cel al personalităţii;
la nivelul spiritual însă, urm a să ne menţinem stările de mentalitate
androgine.
Dacă fiinţa um ană învăţa să slujească, ea învăţa de aseme­
nea să slujească Divinitatea şi, o dată cu separarea sexelor în două
fiinţe, Creatorul avea să aibă mai multe fiinţe care să-L ateste. Băr­
batul şi femeia urmau să continue să se înmulţească, oferind prin
aceasta mai m ultor suflete ocazia de a se încarna în planul fizic -
ceea ce avea să le furnizeze un vehicul cu care să-şi parcurgă, prin
karmă, drumul înapoi, către starea Divină de a fi.
Eu şi sufletul m eu geamăn am început să înţelegem ce sar­
cini aveam ca fiinţe de sexe diferite. Ne iubeam unul pe celălalt din
vremurile trecute - şi, în prezent, eram suficient de evoluaţi spiri­
tual, pentru a ne reaminti. Ca rezultat al diviziunii, aveam nevoie
cu disperare unul de celălalt.
Experienţa noastră sexuală era extatică. Experienţa noastră
190
 Camino. O călătorie a Spiritului.
senzuală era o bucurie. Atracţia către opusul nostru era nouă,
proaspătă şi excitantă. Viaţa pe planul pur fizic a început să ne
atragă pe amândoi.
Şi astfel, noi, doi lemurieni originari, deveniserăm acum
parte din noua civilizaţie atlantă.
* * *

Ne-am început viaţa, ca bărbat şi femeie, într-un cămin

spartan, cu o ambianţă odihnitoare. Ascultam cu regularitate o m u­
zică tămăduitoare, meditam împreună ore întregi, în armonie unul
cu celălalt, şi ne dezvoltam mai departe cunoaşterea tantrică legată
de sexualitate.
Ne iubeam şi trăiam unul pentru celălalt, delectându-ne cu
noile descoperiri pe care le faceam pentru a ne armoniza sexual.
Nici unul dintre noi nu avea dorinţa de a trăi asemenea experienţe
cu altcineva de sex opus. Consiliul Vârstnicilor explicase că, pen­
tru evoluţia noastră spirituală şi pentru serviciul adus Creatorului,
era necesară o căsătorie monogamă. Căsătoria noastră era, de fapt,
un contract spiritual la baza căruia se afla respectarea monogamiei.
Scopul ei era acela de a ne izola de zgomotul şi pălăvrăgeala inutilă
a civilizaţiei care degenera în jurul nostru. Sarcina noastră era să
ne unim şi să ne cunoaştem reciproc şi total, pentru a atesta Zeita­
tea pe deplin. Două suflete care trăiau în acelaşi mediu şi aveau
aceleaşi experienţe urmau să facă din starea m aritală o experienţă
unică. Consiliul explicase că, după diviziune, fiecare om va tânji
profund şi în mod organic după acel unic suflet cu care să îm păr­
tăşească viaţa în totalitate - deoarece noi ne vom căuta, efectiv,
cealaltă jum ătate din noi înşine. Mai m ult decât atât, ei au spus că
sarcina fiecărei fiinţe um ane era de a-şi găsi adevăratul suflet pe­
reche. Insă acest lucru va avea loc, numai atunci când fiecare om
se va fi găsit, în totalitate, pe sine însuşi.
Puteai să-ţi recunoşti sufletul pereche, doar atunci când te
recunoşteai pe tine însuţi. Sufletul pereche era, atunci, doar o
oglindire a sinelui tău.
Astfel, acum existau două motivaţii de bază care vor împin-

191
 Shirley M acLaine
ge rasa um ană înainte. Una era nevoia fiecărei persoane de a-şi
găsi în altul perechea sinelui său androgin originar. Cea de-a doua
era căutarea sufletului pereche originar întru spirit. Atunci, şi nu­
mai atunci, ne vom putea întoarce la Creator şi realiza unificarea -
întorcându-ne astfel la divinitatea noastră originară. Consiliul a
spus că rasa um ană va simţi, până la sfârşitul timpurilor, efectele
diviziunii sexuale - dar că ea era necesară pentru a ne croi drum ca
să ne întoarcem înapoi la Divinitate.
Noi am urm at cu bucurie instrucţiunile spirituale ale Consi­
liul Vârstnicilor şi ale extratereştrilor. Am înţeles amândoi că sufle­
tele noastre pereche originare erau altundeva. Curând, ea a rămas
însărcinată şi a dat naştere unui băiat - punând astfel bazele unei
diviziuni sexuale permanente, cât şi descendenţilor ei de-a lungul
veacurilor. Eram parteneri perfecţi unul pentru celălalt şi, împreu­
nă, am început să cunoaştem tot mai mult. De fapt, în scurt timp,
am devenit complet obsedaţi de cunoaştere ... cunoaştere a tehno­
logiei, cunoaştere a artei, cunoaştere a literaturii (acum foloseam
numai limbajul vorbit).
Dar partenera m ea şi cu mine am descoperit că, cu cât noi şi
restul civilizaţiei atlante deveneam mai preocupaţi de informaţie şi
cunoaştere (pe care le găseam extrem de atractive), cu atât mai
mult ne îndepărtam de scopul nostru spiritual.
O dată cu creşterea accentului pus, în Atlantida, pe planurile
material şi fizic - şi o dată cu.degradarea progresivă a cunoaşterii
spirituale şi a respectului faţă de ceea ce ţinea de domeniul spiritu­
al, am început să ne pierdem identităţile spirituale. A m devenit total
implicaţi în identităţile noastre ca femeie şi bărbat. A m dezvoltat
structuri ale ego-ului masculin şi feminin şi am pierdut legătura cu
adevăratele noastre suflete androgine şi cu şinele nostru spiritual.
Datorită faptului că ne lăsam complet atraşi de valorile pla­
nului terestru - de plăcerile materiale şi fizice ale cărnii şi de inte­
lect - mai degrabă decât de aspectele spirituale ale vieţii - noi, îm ­
preună cu ceilalţi pe care îi cunoşteam şi cu care comunicam, am
început să involuăm. Noi, ca atlanţi ce fuseserăm de acord cu divi­
ziunea sexuală, am fi putut face un pas uriaş înainte, în evoluţia
noastră către perfecţiune - dar, încă o dată, am eşuat. Am fi putut
192
 Camino. O călătorie a Spiritului.
trece testul final în evoluţia divinităţii noastre, dar, în schimb, am
făcut aceeaşi greşeală pe care am făcut-o la origine, ca suflete for­
me - am fost seduşi de senzualitatea planului fizic şi ne-am aban­
donat originile divine. Extratereştrii folosiseră tehnologiile lor psi­
hice şi genetice pentru a ajuta la accelerarea evoluţiei primatelor
inferioare din rasa Adamică şi, acum, ei au încercat să ajute la ac­
celerarea procesului de atingere a divinităţii prin diviziune sexuală.
Poate că vor avea mai mult succes, atunci când omenirea însăşi va
fi pregătită.
Deocamdată, rasa Adamică era aruncată afară din Grădina
Raiului, deoarece m âncase din fructul tentant al Copacului
Cunoaşterii.
Dar, pe măsură ce m-am îndepărtat de spiritualitate, am de­
venit, pentru prima, dată o fiinţă emoţională. Asta, deoarece, până
atunci, eu, ca androgin, fusesem o fiinţă sensibilă, dar nu emoţion­
ală. De exemplu, nu plânsesem niciodată, pentru că nu era nimic
pentru care să plângi. Nu cunoscusem frica de moarte, pentru că nu
exista moarte, ci numai sfârşitul fizic al trupului. Avusesem relaţii,
dar nu ataşamente emoţionale - pentru că fusesem ataşată numai
de Zeitate. Nu avusesem ataşamente sexuale, pentru că nu aveam
nevoie de sex, întrucât îmi eram suficientă mie însămi.
Nu avusesem nici un partener, nici o pereche, nici un soţ,
nici o soţie. Nu avusesem nici o confuzie de identitate, pentru că
yin şi yang fuseseră echilibrate în personalitatea mea. Acesta era,
într-adevăr, motivul pentru care atinsesem un astfel de nivel înalt
de spiritualitate.
N u funcţionasem la un nivel al logicii, ci mai mult la un ni­
vel al sensibilităţii. Nu avusesem preocupări emoţionale, ci mai
mult sentimente legate de starea m ea de sensibilitate. Avusesem
nedumeriri, dar nu nelinişti.
Fusesem, în esenţă, o fiinţă jucăuşă şi veselă, cu foarte mult
umor. Umorul a fost m odalitatea de a-mi relaxa tensiunea legată de
evoluţie. Umorul m eu nu se baza niciodată pe nefericirea altuia.
Acest concept îmi era total străin.
în termeni generali, avusesem sentimente, dar nu stări emo­
ţionale. Acum însă, am început să devin conştient de profunde şi
193
 Shirley M acLaine
fundamentale modificări psihologice, atât în mine însumi, cât şi în
civilizaţia şi modelele comportamentale ale oamenilor din jurul
meu. Toţi am început să ne simţim extrem de înstrăinaţi de com u­
nitate şi unul de celălalt. De asemenea, ne simţeam înstrăinaţi de
noi înşine. Simţeam, pentru prim a dată, durerea emoţiilor umane.
Trauma pierderii propriei spiritualităţi ne-a făcut să pierdem
legătura cu Dumnezeu şi cu divinitatea din noi înşine.
Din starea noastră de confuzie s-a dezvoltat violenţa. Am în­
ceput să ne simţim frustraţi şi neliniştiţi ... apoi, mânioşi. Nu eram
nici m ăcar siguri de ce eram mânioşi - dar, cumva, eram mânioşi
pe noi înşine. Pierzând contactul cu Creatorul, cu propria noastră
divinitate şi cu activitatea de a evolua spiritual, simţeam în noi con­
flicte emoţionale adânci. Nu erau numai conflicte profunde şi tul­
burătoare, ci conflicte care nici măcar nu trebuiau să existe. Pentru
că, a fi în armonie cu divinul era o stare de a fi paşnică şi senină.
Fără recunoaşterea, zi de zi, a Forţei Divine, noi, moştenitorii noii
şi modernei civilizaţii, eram reduşi la neputinţa de a ne descurca cu
inutilele conflicte umane pe care le creaserăm, pentru că am uitat
de scopul nostru originar. Am ajuns să fim profund derutaţi.
Viaţa noastră de familie a devenit din ce în ce mai dificilă,
pentru că fiecare dintre conflictele noastre individuale interacţiona
cu conflictele celuilalt. Polarizarea celor două sexe a devenit din ce
în ce mai evidentă. A început să se dezvolte frica şi ostilitatea sexu­
ală ... un fel de frică şi ostilitate pe care nici unul dintre noi nu le
mai cunoscuse înainte. Şi, în locul recunoaşterii şi respectului pen­
tru divinitatea din celălalt şi divinitatea din noi înşine, ne-am foca­
lizat mai degrabă asupra conflictelor şi deosebirilor dintre noi.
M ica noastră familie a devenit ţinta şi sursa a şi mai multă negati-
vitate emoţională, tensiuni şi derute. Fiul nostru a devenit la fel de
derutat şi neliniştit ca şi noi. Am început să fac presupuneri, între-
bându-mă dacă tensiunile şi derutele emoţionale se vor transmite
din generaţie în generaţie, dacă păcatele noastre ca părinţi vor con­
tinua să se răsfrângă asupra fiului nostru, până ce copiii noştri se
vor confrunta cu probleme fară ieşire, în căutarea propriilor lor pe­
rechi. Am remarcat că, o dată cu pierderea spiritualităţii, a apărut o
teamă de moarte de neînfrânat, cât şi admiterea faptului că suntem
194
 Camino. O călătorie a Spiritului.
muritori, lucru care ne îngrozea. In absenţa cunoaşterii spirituale,
am început să fac o obsesie pentru acea jum ătate din mine care
lipsea. Uitând de Creator, am început să m ă simt doar pe jum ătate
mort, pe jum ătate realizat, pe jum ătate complet, pe jum ătate
împlinit, pe jum ătate viu. Experienţa m ea anterioară de identitate
completă de sine a fost tăiată în două. Acum eram într-o continuă
căutare pentru a-mi găsi un fel de împlinire din partea celeilalte
jum ătăţi ale mele. Toate acele jum ătăţi de sentimente au contribuit
la teama m ea de moarte.
M i-am amintit că John spusese că, prin pierderea spiritua­
lităţii şi din cauza fricii de moarte, a traumei provocate de divizi­
unea sexuală şi prin creşterea conflictului dintre indivizi, omul va
deveni violent, competitiv, corupt şi cu predispoziţii ucigaşe. Pu­
team simţi în mine acele conflicte emoţionale. Am simţit că deve­
neam temător, înstrăinat şi primitiv ca fiinţă umană. Am uitat că
scopul meu era de a dezvolta divinitatea din mine.
Deşi m ă dedicasem Atlantidei şi testului noii lumi - după di­
viziune, m ă simţeam incapabil să trec marele test uman. Deşi ştiam
că aveam o responsabilitate faţă de angajamentul meu făcut Zeită­
ţii Divine şi familiei mele, m -am convins pe mine însumi că viaţa
m ea în Atlantida îşi îndeplinise scopul, că nu mai avea nici un sens.
Eu - plin de teamă, nelinişte, conflicte interioare şi total în­
străinat de sensul meu spiritual - am decis să mă întorc la vechea
m ea lume, la patria m ea mamă, la dascălul meu, John ... la Lemu-
ria. Aşa că mi-am abandonat partenera. Am părăsit-o pe ea, mi-am
abandonat familia, promisiunea şi chiar şi scopul meu în viaţă.
M -am întors în patria mam ă - doar ca să o găsesc într-o
stare de decădere similară cu cea din Atlantida. Valorile noii lumi
se strecuraseră înapoi, în patria m am ă lemuriană - exact aşa cum
spusese John. Spiritualitatea colectivă era pe cale de dispariţie.
Existau păreri total opuse în privinţa scopului şi în modul de a
gândi. Dezbaterile erau furibunde. Egoismul infesta fiecare strat al
societăţii - societate care înainte nici m ăcar nu avusese straturi.
Egocentrismul şi complexul de superioritate erau mai importante
decât spiritualitatea.
Grădina Raiului nu m ai exista.
195
 Shirley MacLaine
Omul îi distrusese armonia.
Şi, o dată cu distrugerea armoniei spirituale, armonia eco­
logică s-a dezintegrat, pentru că ele fuseseră din totdeauna îm bi­
nate în m od armonios. Distorsiunea colectivă a frecvenţelor elec­
tromagnetice pricinuită de comportamentul nostru a afectat înseşi
structurile terestre, deoarece Pământul era un organism viu, care
reacţiona la sentimentele, comportamentul şi atitudinea faţă de fa­
milie. Hrana oferită de meditaţii nu mai exista, aşa cum fusese îna­
inte. Omul era înstrăinat de pământul pe care trăia.
Distorsiunea colectivă a frecvenţelor emoţionale electro­
magnetice a determinat Pământul însuşi să reacţioneze - să se re­
volte. Să protesteze. Şi el a făcut-o.
După cinci sute de mii de ani de civilizaţie magnifică, siste­
mul care susţinea existenţa Pământului spunea: destul. Din cauza
forţelor gravitaţionale astronomice şi astrologice şi, de asemenea,
din cauza faptului că frecvenţele psihice ale oamenilor nu erau su­
ficient de armonioase şi pozitive pentru a face faţă, Pământul a ce­
dat. Acesta a fost modul în care Zeitatea (modul în care natura) a
rectificat distorsiunea.
In cursul alinierilor planetelor care avea loc la fiecare 6.666
de ani, Pământul rezistase cu bine forţelor gravitaţionale, deoarece
avusese un sprijin electromagnetic şi psihic armonios din partea fi­
inţelor mai evoluate. Acum însă, o dată cu distorsionarea armoniei
umane, organismul viu numit Pământ nu mai avea nici un sistem
de sprijin superior. Frecvenţele magnetice ale câmpurilor, munţilor
şi vulcanilor au fost distorsionate. Fragilul echilibru între Pământ
şi energiile mentale a fost serios perturbat. Astfel, atunci când a
avut loc alinierea planetelor, armoniile Pământului au cedat, apă­
rând cutremure şi valuri uriaşe de maree. Pământul avea nevoie de
ajutorul co-creatorilor Creatorului, familia umană, dar noi am uitat
de scopul şi energia noastră, prinşi în propria noastră distorsiune.
La întoarcerea în patria mamă, am văzut grozăvia şi dezinte­
grarea care atacau mult iubita m ea societate. Deruta şi corupţia
domneau şi aici.
Atunci când Pământul însuşi a reacţionat şi cutremurele au
lovit, când valurile mareei au ţâşnit în sus, când marile comunităţi
196
 Camino. O călătorie a Spiritului.

s-au distrus şi s-au prăbuşit, eu am comis un mare păcat.

Vulnerabilul continent al Lemuriei s-a scufundat în Pacific,
ca un bătrân dinozaur - tulburat şi incapabil să se mai protejeze,
lipsit de energia lui umană, înfometat şi însetat după sursa vieţii lui
şi după frecvenţele electromagnetice spirituale care îl hrăniseră în
trecut.
Am privit Lemuria murind, l-am privit pe dascălul meu mu­
rind şi, într-un act final de autodistrugere karmică, m-am sinucis.
* * *

Dar ce am făcut eu nu a fost o simplă sinucidere. Mi-am

proiectat sufletul în planul astral şi mi-am lăsat noul meu trup în
urmă, cu cordonul de argint intact. Am privit cataclismul de sub
mine. In timp ce milioane de oameni mureau, le-am văzut sufletele
părăsind, în grup, Pământul. M -am simţit neputincios, incapabil să
ajut pe cineva. Alte suflete au trecut pe lângă mine, în călătoria lor
către lumi astrale mai înalte. Le-am chemat, cuprins de disperare.
„Aşteptaţi!”, m-am auzit strigând. „Aşteptaţi, vreau să merg
cu voi!”
Şi, când am trăit momentul în care sufletul dascălului meu,
John, se ridica - trupul lui fiind zdrobit sub coloanele Templului de
Instruire - am intrat în panică, din cauza durerii.
învăţătorul meu îşi acceptase momentul karmic de plecare.
El rezistase tentaţiei proiecţiei astrale. A trăi experienţa cataclismu­
lui fusese datoria lui karmică - şi el ştia asta. Ştia că trebuia să-şi
m enţină starea de detaşare, în aşa fel încât să păstreze o perspecti­
vă obiectivă asupra propriei lui vieţi. Karma lui era să-şi încheie ci­
clul vieţii. Aceasta era karma tuturor. Eu însă am refuzat să înfrunt
grozăvia de sub mine. A m găsit-o prea dureroasă. Trupul meu încă
nu m urise cu adevărat. El zăcea intact dedesubt, încă neafectat de
prăbuşirea pământului din jurul meu.
D ar teama şi singurătatea acelei situaţii cumplite erau mai
m ult decât puteam eu suporta. Am trăit un sentiment de vinovăţie,
pe care nu-1 mai avusesem niciodată înainte. într-o încercare dis­
perată de a-mi urma învăţătorul sus, spre un plan mai înalt şi mai

197
 Shirley M acLaine
spiritual, mi-am tăiat cordonul de argint şi am comis o sinucidere
astrală. Eram absolut convins că voi merge în sus, urmând calea în­
văţătorului meu, dar nu am făcut-o. In schimb, am început să mă
rostogolesc în spaţiu. Totul a devenit întuneric, în timp ce amnezia
spirituală îşi făcea efectul. A m intrat într-o stare comatoasă. încă o
dată am devenit un spirit androgin.
Prin timp şi spaţiu m-am rostogolit ... rostogolit ... rosto­
golit. M ă simţeam pierdut şi fără nici o perspectivă. Simţeam că
m ă aflu într-un înspăimântător loc al nimănui. Simţeam că m ă pier­
dusem pe mine însumi. M ă simţeam fară scop, fără sens, fară defi­
nire. După ceea ce a părut a dura o eternitate, m-am trezit pe un
plan astral. Eram la o m asă mare de cristal. Impunător, în faţa mea
se stătea arhanghelul Mihail şi sufletul lui pereche, arhanghelul
Ariei. Aripile lor astrale fremătau cu înalte frecvenţe electromag­
netice, atitudinea lor părea binevoitoare, dar erau extrem de fermi
şi nemulţumiţi de mine.
Arhanghelul Ariei a vorbit. I-am recunoscut vibraţia în vo­
ce. Era acelaşi sunet pe care îl auzisem atunci când Ariei venise la
mine pe Camino, cu câteva săptămâni înainte. Acum am realizat că
Ariei şi ceilalţi arhangheli erau androgini, iar Ariei era cel care mă
călăuzea de foarte mult timp. îngerul mi-a vorbit din nou.
„Lemuria”, a spus arhanghelul Ariei „sau Grădina Raiului,
a fost o stare de conştiinţă echilibrată. Sufletele individuale trăiau
pentru armonie, până când s-au înfruptat din pomul cunoaşterii
binelui şi răului şi au respins Zeitatea Divină şi şinele lor spiritual.
O dată cu dezvoltarea ego-ului, ei s-au divizat între ei înşişi.
Poate că vă percepeţi ca fiind separaţi, dar nu este aşa.
Sunteţi buni şi generoşi, atunci când doriţi armonie şi iubire.
Atunci când veţi învăţa să iubiţi Zeitatea Divină din toată inima şi
cu tot cugetul vostru şi pe aproapele vostru ca pe voi înşivă, veţi
trezi în voi şi în toţi ceilalţi energia telepatică de a vindeca şi pro­
teja de rău conştiinţa voastră colectivă. Asta, deoarece sufletul pro­
pulsează totul. Sufletul motivează mediul înconjurător natural.
Sufletul este totul. Voi trebuie să împliniţi ceea ce sunteţi cu ade­
vărat - un suflet divin, întrupat în came.
Amintiţi-vă lecţia Lemuriei şi, poate, într-o zi, veţi putea
198
 Camino. O călătorie a Spiritului.
ajuta la readucerea Raiului de odinioară şi din viitor, pe planetă.”
Ariei s-a oprit şi m-a privit atent de la înălţimea lui.
„Inevitabilitatea datoriei tale este mai importantă decât pe­
deapsa”, a spus Ariei. „Ţi-ai îndeplinit promisiunea de divizare. Ai
creat o nouă familie. Membrii familiei tale depindeau de tine. Sco­
pul tău karmic nu era îndeplinit în Atlantida, atunci când tu ai ales
să pleci. Este o crimă karmică să părăseşti planul fizic înainte de
vreme. Nu tu eşti judecătorul.”
Am ascultat judecata lui Ariei cu o adâncă ruşine. In acelaşi
timp, am simţit că nu prea înţelegeam.
„In cazul tău”, a continuat îngerul, gesticulând pentru a indi­
ca decizia colectivă a celorlalţi arhangheli „ţi se interzice reîncar­
narea, până la sfârşitul civilizaţiei atlante - timp în care te vei naşte
din nou, pentru a servi viitorul umanităţii. După aceea, vei conti­
nua să fii legată de Pământ, până după sfârşitul Epocii Adamice, la
începutul secolului al XXI-lea, când vei decide cât mai doreşti să
rămâi în trup.”
„Noi nu pedepsim niciodată”, a spus Ariei. „Fiecare suflet
individual se pedepseşte pe sine.” .
Am văzut o lumină aurie învăluindu-1 pe Ariei - lumină care
s-a extins pentru a mă include şi pe mine. Pe măsură ce lumina se
extindea, înţelegeam cuvintele mai clar.
Ariei părea să devină un pântec auriu care mă cuprindea, în
timp ce eu m ă transformam. Aripile angelice ale lui Mihail s-au
desfăşurat, pentru a ne acoperi pe Ariei şi pe mine. M -am simţit
asumând spiritual poziţia fetusului, până când m-am simţit, literal­
mente, redus la un mic copil.
A m fost sigilat şi protejat în pântecul auriu al lui Ariei.
„Şi când te vei întoarce în Atlantida pentru a-ţi consuma
karma, în civilizaţia pe care ai abandonat-o, vei ajuta la construirea
unui m onum ent pentru păstrarea înregistrărilor şi a cunoştinţelor.
Vei ajuta la construirea unui scenariu pentru rasa umană. Vei ajuta
la construirea unei Biblii în piatră. Va fi un instrument cosmic. Se
vor dăltui în aur instrucţiuni pentru folosirea lui şi se vor acoperi
zidurile cu ele. N e rugăm ca aceste acoperământuri să rămână
intacte. Datorită dizlocării de către el a energiei cosmice, el va fi
199
 Shirley M acLaine
folosit ca o unealtă de comunicare pentru fiinţe care călătoresc în
stele. Maeştrii Pământului se vor antrena în interiorul lui. El va fi
localizat în epicentrul masei solide a Pământului, în Egipt. în acest
loc, el ar trebui să nu fie atins de evenimentele cataclismice care au
loc la fiecare 6.666 ani.
în interiorul acestei structuri piramidale se va găsi o înre­
gistrare a evenimentelor trecute, prezente şi viitoare ale umanităţii.
Ea va fi, de fapt, o maşină cosmică a timpului. Va servi ca aducere
aminte a faptului că, fară înţelegere spirituală, omenirea este sor­
tită pieirii. Tu vei servi drept unul dintre arhitecţii ei, pentru viitorul
omenirii. Astfel va fi achitată datoria ta karmică.”
Pântecul învăluitor al lui Ariei îmi dăruia căldură şi un sen­
timent de sprijin emoţional, în timp ce cuvintele îmi răsunau în
urechi.
Apoi, am început să m ă rostogolesc - o rostogolire eterică
în spaţiu - de una singură, dar ştiind că Ariei era cu mine.
Am privit dedesubtul meu. Lemuria nu mai era, dispărând
sub valurile a ceea ce acum este Oceanul Pacific. Milioane de su­
flete m ă înconjurau, plutind în sus, după ce îşi acumulaseră propria
lor karmă individuală. M ă întrebam dacă Ariei sau Mihail le vor­
bea fiecăruia în parte. Nu aveam cum să ştiu. Fiecare dintre noi
avea propria noastră relaţie individuală cu Zeitatea şi, dacă judecai,
însemna să o faci fără a avea cunoaşterea completă a cine era, de
fapt, fiecare suflet.
A m început să înţeleg adevăratul sens al lui: „Nu judeca, şi
nu vei fi judecat.”
Oceanul de sub mine ţâşnea în sus şi cădea, ţâşnea în sus şi
cădea. Am simţit că mă rostogolesc din nou, într-un fel de iad.
Apoi, ca printr-un tunel de protecţie, m-am simţit gonind
către prezent, până când am devenit, încă o dată, extrem de conşti­
entă că stăteam culcată pe patul de sus, într-un refugio abandonat
dintr-un sat din nordul Spaniei.

200
 Camino. O călătorie a Spiritului.

Capitolul 19

M -a străbătut u n fio r de singurătate. Ştiam că aveam acest

sentiment, pentru că ceea ce experimentasem eu n-ar putea fi înţe­
les de nici una dintre persoanele căreia i-aş povesti ce am trăit.
M i-am pus ghetele, am coborât din pat, mi-am rulat sacul de
dormit şi am ieşit afară.
Aveam nevoie să simt pietricele şi păm ânt sub picioare. Vo­
iam ploaie pe pleoape şi poate chiar ţânţari - ca, şocându-mă, să
m ă aducă înapoi, în realitatea lumii de azi.
Care era sensul realităţii pe care o creasem pentru mine? De
ce parcursesem Camino cu atâta perseverenţă şi hotărâre? Oare
pelerinii din vechime fuseseră tot atât de obsedaţi şi consecvenţi ca
şi mine? Nu făceam noi nimic altceva decât să ne depăşim pe noi
înşine în materie de realizări spirituale? Era oare curiozitatea mea
cu privire la identitatea personală atât de intensă, încât vedeam mai
mult decât puteam asimila şi procesa?
Oare sufletul meu începuse să-i vorbească minţii mele în
şoaptă - şi acum folosea un strigăt cosmic?
Am iuţit pasul, scoţând din sacoşă nişte nuci şi fructe uscate,
am atins cu degetele crucea de aur şi am respirat adânc. Acum, tot
ceea ce doream era să termin drumul.
La periferia următorului oraş (nici măcar nu ştiam unde mă
aflam), urm a să mă întâlnesc cu José.
Deodată, o m aşină a oprit lângă mine. Alarmată, am privit
peste umăr. Anna era înăuntru.
- A i un avion către M adrid mâine noapte, a spus ea. Pe 4 iu­
lie. Şi aşteaptă-te la presă pe Muntele Bucuriei, care se află deasu­
pra Compostelei. Dacă nu ai chef de ei, evită-i!
A râs şi a demarat în viteza.

201
 Shirley M acLaine
A m mers mai departe, până când l-am zărit pe José, care ma
aştepta în m aşina lui. A m alergat spre el şi am urcat.
- Trebuie să-i aşteptăm aici pe Juan, Carlos şi Ali, a spus el
Am dat din cap. Ca să nu fie nevoie să vorbesc cu el, i-am spus c;i
eram obosită - şi am adormit cu faţa îndreptată spre cer. Când m-n iii
trezit, José a spus că îi aşteptaserăm pe Juan, Carlos şi Aii timp de
trei ore. Trei ore preţioase, când aş fi putut merge spre Compostela
- Hai să mergem către următorul loc de întâlnire, am spir.
eu, într-un sfârşit. Am mers în tăcere. Am văzut câţiva reporteri şi
m-am ascuns. Când am ajuns la refugio, mi-am dat seama că Iii
sese o neînţelegere. Cei trei ne aşteptau acolo.
Juan era furios.
- Ei bine, a spus el, am la mine iaurtul şi citronada penlni
tine. De ce n-ai spus clar unde trebuia să ne întâlnim?
Asta a declanşat furia lui Aii.
- Eşti aşa de arogant!, a zbierat ea la el. Ţi-am spus că nu
mi-am dat seama la ce distanţă eram de oraş.
- Eu nu, a zbierat John la ea, continuând cu nişte cuvinte |>e
care mai bine că nu le-am înţeles
Amândoi s-au certat într-un mod pe care nu l-am mai pulul
urmări. (M -am întrebat dacă nu fuseseră, cumva, soţ şi soţie în
Atlantida.)
In cele din urmă, José a intervenit.
- Haideţi să ne calmăm! Trebuie să luăm ce e mai bun din
fiecare zi, nu ce e mai rău.
Ne-am aşezat şi am mâncat iaurt, pâine, brânză şi migdale
Juan nu se putea relaxa, ca să accepte idea că totul fusese ci
neînţelegere. A continuat să bolborosească, comentând cine avea
dreptate şi cine nu. Apoi, a luat asupra lui însuşi întreaga responsa
bilitate. S-a îndepărtat, s-a rezemat de un copac şi a spus:
- Toate astea sunt prea mult pentru mine. Prea mult în li n
singură zi. Tu eşti o celebritate, iar eu sunt suspectat de a fi un spi
on, apoi suspectat de a fi mers la presă, apoi suspectat de a fi ma­
gistrat conversaţiile cu tine. E numai vina mea că am irosit trei ou-
din timpul tău preţios. Dar, dacă nu ai fi hotărât să eviţi presa, nu
s-ar fi întâmplat asta.
202
 Camino. O călătorie a Spiritului.
Nu-1 acuzase nimeni de nimic. Ne-am holbat cu toţii la el.
îş i punea singur ştreangul de gât, din cauza sentimentului de
v in o v ăţie.
- Bine, bine, am spus, haideţi să nu mai vorbim despre asta!
Juan a continuat.
- Tu crezi că eu m ă cert tot timpul? Da, aşa crezi?
- Da, am spus. Aşa că, hai să încetăm! Gata! M-am dus în
refu g io şi mi-am spălat lenjeria şi şosetele în chiuvetă.
Juan m-a urm at acolo.
- Eu sunt un perfecţionist, a spus el.
Ali a venit după el.
- Nu, un perfecţionist este cineva care este obsedat de ideea
de a fi perfect.
- Ba nu, a spus Juan. Un perfecţionist este cineva care este
perfect.
A m ieşit afară şi m i-am atârnat hainele ude de pervazul gea­
m ului maşinii lui José. Toţi au venit după mine. A urm at o dezba­
tere între ei despre sensul a ceea ce însemna „perfect”.
Intr-un sfârşit, am spus:
- Uite ce e, noi toţi învăţăm lecţii despre noi înşine, cei de
aici. Lum ea este alcătuită din indivizi care au cele mai diferite per­
sonalităţi cu putinţă. Nu credeţi că acest Camino amplifică tot ce
există în fiecare dintre noi - şi de care încă nu ne-am dat seama?
Ei s-au oprit din vorbit. Ce bine era dacă ar fi înţeles ce
voiam să spun.
- Da, şi eu simt tot aşa, a spus Aii.
- Eu sunt obişnuit cu asta, a spus Juan.
- Să mergem înainte, a spus Carlos.
- Să luăm m aşina mea, a spus José. Juan, tu mergi singur în
m aşina ta!
- Eu am de gând să merg singură, am spus eu. Am nevoie
să m ă gândesc.
S-au îngrămădit toţi în maşina lui José. I-am urmărit dema­
rând, văzându-mi lenjeria fluturând în vânt de la fereastră, în timp
ce ei au pornit în viteză. In aerul fierbinte, spaniol, vocile lor răsu­
nau ca un ecou al unei noi dispute.
203
 Shirley MacLaine
Miroseam îngrozitor; faţa îmi era pătată de soare, unghiile
erau rupte şi se decojeau; braţele, mâinile, picioarele şi faţa îmi
erau acoperite de muşcăturile creaturilor neplăcute şi insectelor pe
care nu le cunoşteam nici măcar în lumea necunoscuta. Rădăcinile
părului îmi crescuseră cinci centimetri. Picioarele îmi erau copite
şi ochiul stâng era roşu şi infectat. Eram din nou singură - dar ciu­
dat de fericită.
Tot restul zilei n-am făcut altceva decât să merg. Noaptea
m-am odihnit câteva ore lângă un drum larg, sub copaci - fără pre­
zenţa presei. Oricum, somnul nu-mi mai era necesar, pentru că mă
invadaseră un gen de endorfine de „împlinire fericită”. Singurul
lucru de care aveam nevoie era apa. Ca să evit presa care mai ră­
măsese, trebuia să merg non stop, până când ajungeam la Santia­
go. Am decis să nu m ă mai opresc la M untele Bucuriei, cu un refu­
gio de unde se putea vedea Santiago de sus - şi care era numit ast­
fel, după adânca bucurie pe care o resimţeau pelerinii când
atingeau culmea de pe care se putea zări, pentru prima dată, Com­
postela. Era bucuria că ajunseseră la sfârşitul călătoriei lor. Aveam
de gând să-mi refuz acea bucurie, deoarece, sincer vorbind, eu nu
o sim-ţeam. Nu simţeam acea bucurie despre care vorbeau
oamenii. Sim-ţeam ceva ce nu puteam d e fin i... o anumită stare de
„cunoaştere”.
Ştiam cumva că, pentru mine, călătoria m ea va începe, de
abia când aceasta se termină. Apoi, mi-am amintit că Anna spu­
sese: „Adevărata călătorie începe de abia atunci când ai procesat
tot ceea ce ai învăţat de la Camino.”
Am continuat deci să merg, fiind absolut hotărâtă ca nimic
să nu m ă abată din drum. îmi voi respecta programul şi voi ajunge
în ziua când americanii îşi sărbătoresc eliberarea. Poate chiar puţin
înainte. Nu exista nici un dubiu că eram fiica mamei mele.
* * *

Cu cât m ă apropiam mai m ult de Compostela, cu atât îmi

era mai greu să găsesc săgeţile. îm i era greu şi să înţeleg motivul
pentru care nu le găseam.

204
 Cantino. O călătorie a Spiritului.
Presa credea că eu eram cu o zi în urmă.
Camino ducea sub un pod, unde bălegarul era gros de zece
centimetri. Se spune că drumul spiritual devine mai adânc, atunci
când treci prin negativitate - şi mai îngust, atunci când te apropii
de adevăr.
N-aş râde, dacă aş descoperi că visele mele-viziuni nu fuse­
seră imaginaţia mea, ci că ele sunt, de fapt, Marele Adevăr. Trăiam
într-o lume care ar fi râs de asta - dar, în „realitate” nu sunt oare ei
cei de care trebuie să râzi? Oare nu scepticii sunt cei nebuni?
Oare nu oamenii de ştiinţă şi intelectualii, cei care au nevoie
de dovezi pentru absolut orice, sunt aceia dintre noi cu minţi cu
adevărat înapoiate - întrucât se simt ameninţaţi de adevărul din ei
înşişi, unde se află toate răspunsurile pe care le caută? Ştiinţa exis­
tă, în esenţă, ca o căutare a lui Dumnezeu şi a începutului. Biserica
există, în esenţă, ca un arbitru între om şi Dumnezeu. Se află, oare,
adevăratele răspunsuri în fiecare dintre acele suflete individuale
care se împotrivesc să privească în interior, de teama de a nu se
crede că se concentrează numai asupra lor însele?
Pe când mergeam prin bălegar, ştiam că nimic nu era mai im­
portant decât să privesc în interior, să fiu centrată în mine însămi.
Prin introspecţia pe care o făceam, îmi revelasem mie însămi câte­
va adevăruri pe care, înainte, nu mi le-aş fi putut imagina. M ă în­
trebam, acum, dacă-mi voi da voie să cred cu adevărat în acele
adevăruri. Sau îmi voi da voie doar să obstrucţionez adevărul pe
care-1 căutam? Oare acum, în timp ce mergeam, m ă voi identifica
cu şinele meu multidimensional? îmi voi îngădui să fiu toate acele
„sine” - atunci când voi fi terminat Camino?
Când am ajuns la celălalt capăt al podului, mi-am şters ghe­
tele. A m auzit vocea lui Carlos. El alerga spre mine, făcându-mi
semn cu mâna.
- Ziarişti, a zbierat el agitat. Sunt acolo, sus. Nu putem să
ne dăm seama cum de au ştiut. Să fi fost Juan? José?
M -a înşfăcat de braţ şi m -a dus în direcţie opusă, unde am
ajuns din nou pe drum. José aştepta în maşina lui. Carlos m -a îm ­
pins înăuntru, iar José m -a trecut dincolo de jurnalişti şi m-a lăsat
din nou undeva.
205
 Shirley M acLaine
A m alergat. A m alergat până când am dat de un băruleţ. Am
intrat înăuntru ca să m ă gândesc. Cum să evit presa pe Muntele
Bucuriei şi să merg până la Compostela? Am cerut o oranjadă.
Apoi m-am întors. L-am văzut pe Juan. Oh, Doamne, el făcuse
totul. M i-a vorbit.
- Eu am spus presei, a zis el. Am spus presei că nu doreşti
să-ţi facă poze, pentru că tu crezi că asta ţi-ar fura sufletul.
„Iisuse”, m-am gândit. Şi vedeam, de acum, titlurile mari în
ziare.
Juan s-a întors cu spatele, iar eu m-am furişat afară, pe uşa
din dos a barului.
Am fugit din nou. José avea încă rucsacul meu, aşa că îmi
era mai uşor să mă mişc mai repede. înaintea m ea am văzut o
siluetă familiară. Era Consuelo, cântăreaţa braziliană. A m ajuns-o
din urmă. Ea a spus că picioarele i se vindecaseră şi că se mişca
repede. A spus că ea şi soţul ei hotărâseră să nu mai divorţeze (nu
ştiam că asta era o problemă). In timp ce alergam, ne-am împărtăşit
veşti despre ceilalţi pelerini. Ei îi părea rău pentru problemele mele
cu presa. M i-a spus că nu primise nici unul din mesajele mele la
registrul oaspeţilor din refugios.
- Vreau să ajung la Santiago în noaptea asta, am spus eu.
- Vrei să spui, că o să alergi tot drumul fără să dormi?, a
întrebat ea.
-D a .
- Bine. Te voi însoţi, a spus ea, savurând provocarea.
A m început să alergăm mai repede. Am alergat cincispre­
zece kilometri (peste nouă mile), menţinând un pas alert, în timp
ce vorbeam cu ea despre ceea ce ea şi soţul ei aflaseră de la
Camino despre ei înşişi.
- A m mers separat timp de o lună şi am comunicat prin
mesaje la refugios. Am hotărât să rămânem împreună.
- Ce romantic, am spus eu.
- Nu, a răspuns ea. A m ajuns, în sfârşit, să fim autentici unul
cu celălalt.
- Mda, am spus eu, a fi autentic este un lucru bun.
Consuelo a râs. M ă întrebam cum fuseseră visele ei-viziuni.
206
 Camino. O călătorie a Spiritului.
A început să plouă. Am luat-o pe un drum greşit. Apoi, pe
un altul. Aveam jacheta m ea Gortex, prinsă de mijloc. Mi-am
pus-o pe mine. Consuelo s-a oprit să urineze. Eu am continuat să
alerg. în faţă era o m aşină care aştepta. Consuelo m-a ajuns din
urmă. Am alergat amândouă către maşină. Era José. Aii şi Carlos
erau şi ei în maşină. Am sărit înăuntru şi am mers un timp, până ce
am dat de următoarea săgeată. Apoi, ne-am dat toţi jos din maşină
şi am alergat pe şoseaua principală, până când Carlos a spus că ar
trebui să o luăm pe cărăruia Camino-ului mai scurt. Am acceptat.
Curând însă, am intrat într-un baraj de camere TV. Consuelo a aler­
gat în faţa mea, cu mâna înainte, ca să-mi acopere faţa de obiecti­
ve. Arăta ca un liliac roşu protector, din cauza poncho-ului ei roşu,
care era întins pe laterale.
Am început să cântăm. „Vreau să te ţin de m ână”, ameste­
cat cu „Ave M aria”. Aii nu putea ţine pasul. Carlos a rămas cu ea
şi eu am ştiut, de data asta, că nu o voi mai vedea din nou. Aşa că
m i-am încetinit pasul, mi-am dus mâna la centura cu bani şi am
scos nişte pesetas, pe care ea să îi dea lui José.
- E prea mult, s-a împotrivit ea, împiedicându-se, ca să ţină
pasul. Am să-i dau şi eu ceva.
Cu răsuflarea întretăiată, am vorbit despre cum era cinstit să
procedăm - pentru că, dacă eu nu-1 mai vedeam şi, dat fiind că el
avea rucsacul meu, voiam să-mi trimită prin poştă preţioasele mele
benzi înregistrate. Ea a spus că se va îngriji de asta. în cele din
urmă, i-am înghesuit, pur şi simplu, în m ână un teanc de bani, i-am
trimis în zbor un sărut, am strigat „Ultreya” şi am luat-o la trap.
Reporterii TV nu puteau ţine pasul, deoarece camerele lor erau
prea grele.
Carlos a rămas cu Aii. Am privit în urmă, ca să mi-i întipă­
resc în memorie. Cuvintele lui Carlos aveau să se adeverească. Nu
l-am mai revăzut niciodată pe nici unul dintre ei.
* * *

Consuelo şi cu mine am alergat pe lângă Muntele Bucuriei,

până când am ajuns la un indicator de drum care arăta spre Santi­

207
 Shirley MacLaine
ago de Compostela. Erau sute de camere TV acolo. Mi-am ridicat
băţul în aer şi, cu ploaia şiroindu-mi pe faţă, am cântat „Santiago,
iată-mă că vin”, pe m elodia cântecului „California, iată-mă că
vin” . Consuelo mi s-a alăturat ca să m ă susţină. Poza asta au
facut-o; cu acompaniament muzical.
Am întrecut presa, alergând încă zece kilometri (cam şase
mile şi jumătate), până când am ajuns la nişte trepte de piatră. Am
alergat în jos pe trepte şi am zărit o m aşină dând colţul şi opridu-se
în faţa noastră. Anna era înăuntru. Ea a strigat:
- Urcaţi-vă, sunt sute de reporteri în faţă. Aţi trecut linia
oraşului pe propriile picioare. Asta e tot ce contează. Aţi reuşit.
Acum trebuie să mergeţi la catedrală, fără ziarişti.
Consuelo şi cu mine ne-am înghesuit în maşină, pe noi şi
beţele noastre, şi am pornit în goană către biserica din oraş, unde
urma să ne închinăm, în semn de omagiu, Sfântului Iacov - Santi­
ago de Compostela - sfântul fără cap.
Şi eu m ă simţeam la fel.
La acel moment, presa nu mai ştia unde mă aflam, sau cu
cine mergeam. Cu Aii, Juan, Carlos, irlandezele, nemţii, omul în
căruţul cu rotile, sau cu o haită de câini? Nu, eu eram într-o maşină,
cu un liliac roşu zburător din Brazilia.
* * *

în sfârşit, am ajuns la splendida catedrală din Santiago de

Compostela* şi am urcat scara de piatră. începută în secolul al
IX-lea, ea este o minune arhitecturală, o capodoperă care adăpos­
teşte, sub înaltul ei altar, mormântul Sfântului Iacov.
Am fost întâmpinate de un preot care ne-a condus la statuia
sfântului, ce se află deasupra altarului. Conform obiceiului, am
urcat treptele din spatele statuii şi am rămas acolo privind în sus,
spre spatele capului său. A nna mi-a făcut o fotografie îmbrăţişând

* Catedrala Santiago de Com postela, situată în oraşul Santiago de Coni

postela, din Spania, este locul unde e înm orm ântat sfântul Iacov. Clădirea e con
struită din granit, în stil rom anic şi a fost term inată la sfârşitul secolului al Xl-lca
M orm ântul siSntului Iacov se află într-o criptă situată sub altarul central. N.T.

208
 C am ino. O călătorie a Spiritului.
statuia. I-am mulţumit Sfântului lacov pentru că m-a inspirat să fac
această călătorie.
Am coborât şi m -am dus să-mi pun ştampila pe carné -
ştampila finală care va dovedi că parcursesem Camino. Preotul a
spus că cel care ştampila carné-unle nu se mai întoarce până a
doua zi dimineaţa. Anna l-a implorat, folosind cea mai elocventă
spaniolă pe care o cunoştea. Eu priveam scena. El nu ştia cine sunt,
sau de ce eram într-o astfel de grabă. în cele din urmă, a spus că va
semna el, întrucât el însuşi fusese acela care întocmise carné-urile.
Câţiva reporteri au păşit în catedrală, dar, din respect, nu au
făcut nici o fotografie. Preotul a simţit ceva şi s-a uitat pe fereas­
tră. Peste tot mişunau camere şi reporteri. S-a uitat la mine nedu­
merit, dar nu a spus nimic.
Apoi, Anna i-a spus cine sunt şi i-a explicat că doream să
părăsesc Santiago, fără a fi acostată. El a dat din cap şi apoi, în
timp ce-mi oferea o cuvenită dizertaţie asupra simbolismului pele­
rinajului - şi, chiar şi după ce a încheiat, în timp ce-mi spăla
picioarele, îmi punea tot felul de întrebări despre Hollywood.
* * *

După ce am terminat cu spălatul picioarelor, am întrebat

dacă nu cumva exista o ieşire secretă din biserică. Ştiam că, cu cât
stăteam mai mult, cu atât presa i-ar putea deranja mai mult pe cei
care îşi încheiau pelerinajul lor spiritual.
Preotul nu prea ştia cum să se poarte cu mine. Am întrebat
dacă puteam folosi telefonul. El a spus că da. Am sunat la aeroport
şi am făcut o rezervare la un zbor către Madrid, la ora nouă şi ju ­
mătate. Acum era ora opt. Nu ştiam unde era José. La el era rucsa­
cul cu toate notele şi benzile mele; însă cărţile mele de credit, banii,
paşaportul şi crucea de aur erau în centura din jurul taliei.
Pur şi simplu, trebuia să am încredere că Aii va şti cum să
procedeze cu José.
A m alergat la fiecare fereastră şi m -am uitat afară. Erau
fotografi şi reporteri la fiecare intrare în biserică. în cele din urmă,
am găsit o ieşire, în spate, unde nu era decât o singură echipă de

209
 S hirley M acL aine
filmare. M aşina Annei era acolo, cu un şofer!
I-am mulţumit în grabă preotului, mi-am înşfăcat carné-ul
ştampilat şi le-am îmbrăţişat pe Consuelo şi pe Anna. Anna mi-a
spus că m ă va întâlni în Madrid. Le-am făcut la revedere cu mâna,
m -am strecurat afară pe uşă şi m-am urcat în maşina Annei, lăsân-
du-i pe toţi în urmă. Echipa TV nici măcar nu m -a observat.
Am avut sentimentul unui trium f personal.
Şoferul m -a dus în viteză către aeroport. M-am uitat în
oglinda retrovizoare. In spate era José, singur, în maşină. Şi-a adus
maşina lângă a mea, a coborât geamul şi mi-a întins rucsacul. I-am
strigat un mulţumesc şi i-am întins sticla m ea de apă şi noua mea
pălărie albastră, ca un memento, în chip de mulţumire.
El a zâmbit. Ştiam că Aii îi va da bacşişul meu substanţial.
Eu şi băţul m eu ne-am îndreptat către aeroport.
N u aveam nici un fel de stare sentimentală cu privire la toate
prin câte trecusem sau realizasem.
M ă voi gândi la asta, m ai târziu.
Parcursesem pe jos 780 de kilometri - aproape 500 de mile.
Eram în 3 iulie. M i-am obţinut independenţa, cu o zi înainte de cea
în care îmi propusesem să o fac.
M ă întrebam un singur lucru - trecusem oare de banca mea?

210
 Camino. O călătorie a Spiritului.

EPILOG

Călătoria continuă

In timp ce m ă urcam în avion, arătam şi m ă simţeam ca un

refugiat, un refugiat dintr-un alt timp.
Ţineam băţul meu de încredere deasupra capului. Stewar­
desa l-a confiscat repede şi l-a depozitat în spatele avionului.
Ceilalţi pasageri se uitau la părul m eu ud de transpiraţie şi
în două culori, la faţa m ea arsă de soare şi pătată, la ghetele mele
murdare, la jam bierele mele zdrenţuite şi la rucsacul meu uzat,
care, acum, nu mai conţinea decât benzile, ghidul, sacul de dormit
şi o pereche de papuci de baie. Ei încercau să fie discreţi, dar pasa­
gerul lângă care m-am târât şi m-am aşezat nu era încântat. Aş fi
dorit să am nişte parfum. M -am aşezat pe locul meu, încercând să
nu ies în evidenţă. Avionul a decolat, iar eu am suspinat, mulţumită
de realizare. M ă întrebam ce voi face cu ea?
A m privit în jos, prin crepusculul soarelui de vară.
Dincolo de Compostela, am zărit Finisterre, coborând în
Oceanul Atlantic. Prin faţa ochilor mei se derulau imaginile pe care
le văzusem, ale unui continent ce fusese odinioară magnific şi care
îşi provocase propria distrugere.
Da, mă gândeam. Parcursesem Camino, ca să înţeleg de ce
eram noi capabili ca fiinţe umane - o asemenea măreţie spirituală
şi o asemenea fragmentare distructivă a propriilor noastre suflete.
Repetam noi, oare, asemenea tragedii chiar şi în ziua de azi - pen­
tru că nu ne reaminteam de unde veneam?
într-o stare de meditaţie şi reverie, am privit în jos la iubi­
tul meu Camino, care şerpuia printre munţii răcoroşi şi văile Spa­
niei şi prin mesetas-urile veştejite de arşiţa care le lipsea de viaţă.
211
 S hirley M acL aine

Aveau oare şi alţi pelerini călătoriile lor interioare - care

erau atât de şocante şi îi transformau atât de mult, încât nu puteau
vorbi despre ele? Să fíe oare refugios-urile locuri de retragere şi
limanuri sigure, tocmai din cauza a ceea ce pelerinii ar putea expe­
rim enta în ei înşişi?
A m privit atent prin fereastră, în timp ce zburam lin deasu­
pra câinilor care lătrau şi care puneau la încercare frica; deasupra
presei, care mârâia şi se comporta ca o haită şi care testa adevărul
şi mânia; a oamenilor binevoitori de la ţară, care apreciau adevă­
ratul ultreya; a bisericilor ce au fost întotdeauna opulente şi au ce­
rut supunere spirituală; şi, mai presus de orice, a fântânilor cu apa
care te ajuta să rămâi în viaţă şi care făceau posibilă parcurgerea
Camino-ul.
Unde erau acum Aii şi Carlos? Oare vor discuta ei în con­
tradictoriu asupra adevăratului sens al Sfântului Iacov? îşi căraseră
oare irlandezele farfuria şi câmaţii fierbinţi până la capăt? Va fi
oare Juan admonestat de presă, pentru că nu reuşise să le obţină un
articol? Era oare José mândru că m-a ajutat să-i evit pe ziarişti?
Se va năpusti bărbatul în căruciorul cu rotile în măreaţa ca­
tedrală din Compostela, cu şaptezeci de mile la oră, sub călăuzire
divină care să-l ajute să urce treptele de piatră? Cânta oare Baby
Consuelo la picioarele sfântului? Neamţul va ajunge oare beat?
încerca încă Javier să se vâre în patul cuiva? Şi ofereau încă
preoţii beţe solide pelerinilor, în speranţa de a obţine donaţii?
Privind în jos la peisajul de dedesubt, îmi imaginam că-i văd
pe Charlemagne cu oştirile lui, pe mauri cu conflictele lor, poveş­
tile individuale din vieţile noastre şi evenimentele istorice.
Eu eram copila m aură cu părul negru, fluturând în vânt în
timp ce călăream, cea care scuipam obscenităţi, ieşind dintr-un râu
rece, după ce fusesem botezată. Iar deasupra tuturor, se afla John
Scoţianul, clericul-dascăl, pe care încă îl auzeam vorbind în capul
meu. „Aminteşte-ţi cine eşti şi cine ai fost.”
Apoi, m -am întors în scaunul meu şi am privit, încă o dată,
în urmă, la imaginea ţării pe care tocmai o străbătusem.
Fusese ea oare conectată la un continent odinioară măreţ, la
o lume necunoscută care se scufundase cu mult timp în urmă?
212
 Camino. O călătorie a Spiritului.
Şi fusese oare acel continent o colonie a unei civilizaţii încă
şi mai străvechi, care constituise începutul a ceea ce omenirea era
menită a fi?
Da, călătorisem către acele lumi necunoscute, în căutare de
cine sunt şi de cine fusesem atunci.
Cred că am văzut acele evenimente cruciale: lumile necu­
noscute scufundându-se sub valuri.
M -am gândit la lum ea cunoscută de azi. Se va repeta oare
istoria? N e vom scufunda şi noi, pentru că nu recunoaştem şi
acceptăm lecţiile trecutului? Noi nu părem să înţelegem, încă, le­
gătura fundamentală a sufletului nostru cu Măreţul Spirit al lui
Dumnezeu-Dumnezeiţei, cuvântul de început, originea a TOATE.
Apoi, m-am întrebat: se baza oare, cu adevărat, ceea ce noi
num eam imaginaţie, pe amintirea sufletului?
Vom cunoaşte noi oare, vreodată, trecutul sufletului nostru
- şi, prin aceasta, vom visa la un viitor mai măreţ?
Vom învăţa noi oare să credem că, odată, cu miliarde de ani
în urmă, Spiritul Divin fusese singur şi ne crease pe noi întru fiinţă,
ca pe copiii ei care iubim Zeitatea din toate inimile noastre şi din
toate sufletele noastre - şi pe aproapele nostru, ca pe noi înşine?
M i-am scos crucea de aur şi am strâns-o în palmă.
Da, îmi puteam imagina un astfel de lucru.
* * *

A nna a sosit în Madrid a doua zi după mine. Am dormit

două zile şi am descoperit că mersul pe jos era mai dureros, dacă
era lipsit de energia oferită de Camino. Am cumpărat o poşetă nouă
din piele şi am mâncat deserturi.
Nu i-am putut împărtăşi Annei experienţa mea. Era prea
devreme. De când am terminat pelerinajul, am vorbit cu ea şi i-am
explicat că aveam nevoie să scriu ceea ce mi se întâmplase - mai
degrabă decât să vorbesc despre asta. Suntem prietene apropiate şi,
atunci când ne-am despărţit şi ea s-a întors în Brazilia, am ştiut că,
aşa cum prezisese, de altfel, călătoria m ea era „doar începutul”.
După ce am părăsit Spania, m-am dus direct la Londra, la

213
 Shirley M acLaine
Kathleen. I-am împărtăşit, într-adevâr, câteva dintre experienţele şi
revelaţiile mele - dar, în condiţia ei, avea destule la care trebuia să
facă faţă. „Şi eu sunt gata, acum, pentru o revelaţie a sufletului”, a
spus ea cu tristeţe. M i-a mulţumit pentru că am făcut pelerinajul,
în parte, pentru ea. I-a plăcut să audă de munţi şi mesetas, de casca­
de vesele, de diverşi pelerini, de câini - şi chiar de presă.
In ceea ce privea Lemuria şi Atlantida, era de părere că am
o imaginaţie magnifică şi creativă. Când i-am cerut să definească
imaginaţia, a adormit. Asta eram cu adevărat în stare să înţeleg.
A m rămas cu ea o săptămână. A vorbit ore întregi despre
viaţa ei, despre relaţiile ei din trecut şi despre ceea ce făcuse şi nu
făcuse în cadrul lor. Şi ea era creativă şi o intelectuală cu o minte
deschisă, o inimă plină şi o mare nevoie de a înţelege cine este.
In cursul zilelor petrecute în Londra, am simţit nevoia să
continui să merg pe jos, prin parcuri şi prin oraş. M ă simţeam
dezbrăcată fără rucsacul meu, aşa că îl purtam, indiferent de vesti­
mentaţie.
I-am spus la revedere lui Kathleen, ştiind că, probabil, nu o
voi mai revedea. Şi, atunci când a murit, câteva luni mai târziu,
pierderea prieteniei ei a marcat începutul contemplaţiei mele asu­
pra felului în care voi istorisi povestea eforturilor noastre combi­
nate de a înţelege cine eram în raport cu ceilalţi, cu timpul, cu isto­
ria - şi de ce ne preocupa atât de mult acest lucru.
Demnitatea ei regească, generozitatea spiritului ei, frumu­
seţea ei fragilă şi strălucirea autentică vor rămâne cu mine pentru
totdeauna. Ea a fost o femeie preocupată de ce înseam nă cu ade­
vărat inteligenţa şi pierderea paradisului - o femeie care a mers
mai departe, pentru a-şi găsi propriul paradis.
Deşi am schimbat adrese cu Aii şi Carlos, nu am mai avut
nici un contact cu ei. E ca şi cum experienţele noastre împreună ar
rămâne izolate în timp, preţioase, dar de nereactualizat. De aseme­
nea, nu am mai avut nici un contact cu persoana care mi-a scris
insistentele scrisori anonime, ce m-au influenţat atât de mult să fac
pelerinajul. Nu am nici o idee de la cine au venit acele scrisori.
Marele meu regret este că nu am fotografii personale, dar,
oricum, simple poze uni-dimensionale nu s-ar putea compara cu
214
 Camino. O călătorie a Spiritului.
experienţa însăşi. Singurele fotografii existente au fost cele făcute
de presă.
Pot eu oare dovedi că Lemuria şi Atlantida au existat?
Bineînţeles că nu.
Dar, dacă mi le pot „imagina” în asemenea detalii, atunci de
unde vin toate astea? Din cotloanele străvechilor mele amintiri cre­
ative? De un singur lucru sunt sigură - am un suflet şi el ştie mai
mult decât sunt eu capabilă să înţeleg în prezent, cu mintea mea.
N u am nici o îndoială că am trăit înainte şi că voi mai trăi
din nou. O prea mare sincronicitate între anumite relaţii pe care
le-am avut cu oamenii, îmi dovedeşte acest lucru - atât mie, cât şi
multora dintre acei oameni.
A avut oare loc, cu eoni în urmă, un astfel de eveniment pre­
cum diviziunea sexuală? Miturile nu sunt noţiuni izolate, mai ales
când se manifestă în multe culturi.
Dacă noi ne considerăm, astăzi, ingineri genetici prin m od­
ificare de ADN şi donare, de ce să nu fi putut noi face acelaşi lucru
într-o societate avansată, cu mult timp în urmă?
Absenţa dovezii nu înseamnă dovada absenţei. Eu cred că
fiinţelor umane le-a plăcut mereu să se joace de-a Dumnezeu, în­
trucât acea energie creativă există în fiecare dintre noi.
Poate că un astfel de eveniment se află, într-adevăr, în spa­
tele puternicei dorinţe pe care atât de mulţi o au de a-şi găsi cealaltă
jum ătate, în altul. Poate că tot el m otivează luptele şi neînţelegerile
de astăzi, dintre bărbat şi femeie. Şi oare, contribuţia extraterestră
are un rol în evaluarea a cine suntem noi ca oameni?
Eu cred că e o prostie să ne închipuim că suntem singuri în
schema cosmică a vieţii din vastul univers. Există foarte multe do­
vezi că ei ne-au vizitat şi că ne vizitează încă Pământul.
De aceea, eu consider că este timpul ca să se arunce o lu­
m ină asupra unor posibile ocultări în acest sens şi ca noi să ne des­
chidem către noi orizonturi, prin recunoaşterea şi admiterea între­
gului potenţial al existenţei lor.Pământul însuşi deţine misterele
neexplicate ale originilor noastre spirituale. In timp ce am parcurs
pe jos o suprafaţă din planeta noastră iubită, am realizat în profun­
zime cât de important,este să o protejăm. Pământul mam ă este le-
215
 Shirley M acLaine
gătura noastră cu cine suntem, ca vlăstarele ei spirituale. Iar, ca lo­
cuitori ai ei, echilibrul şi armonia din noi vor asigura echilibrul şi
armonia planetei. Dacă natura se manifestă ca urmare a conştiinţei,
atunci depinde de noi să ne păstrăm armonioşi - în aşa fel încât
Pământul să reflecte exact acest lucru.
Ce este timpul? Este el oare atât de flexibil, încât cineva să
poată experimenta totul dintr-odată?
Se spune că Buddha şi-a închis ochii numai câteva clipe şi
a trăit nouăzeci şi nouă de mii de încarnări. Acest simţ al Divinităţii
era atât de profund, încât el putea supune timpul.
A fost oare experienţa m ea numai o conştienţă extinsă, de­
clanşată de energia de pe Camino? Mi-aş spori eu oare cunoaşterea
- recunoscând şi acceptând că întreaga experienţă a sufletului meu
este înregistrată în memoria lui? Cum e cu imaginaţia?
Cine suntem fiecare dintre noi, faţă de ceea ce percepem a
fi real? Fiecare dintre noi este propria sa creaţie.
Acesta este miracolul scenei pe care se desfăşoară spectaco­
lul omenirii. Poate că fiecare dintre noi am experimentat „binele”
şi „răul” şi fiecare existenţă ne furnizează lecţii de viaţă, în timp ce
călătorim înapoi, către Zeitatea Divină.
Cele mai profunde intuiţii ale unei persoane sunt adesea
considerate ca inacceptabile din punct de vedere social - şi chiar
iluzorii. Ar trebui noi oare să fim „siguri” de ele, numai pentru că
mai puţin de atât nu ar fi demn de Dumnezeu? Poate că totul e sim­
plu. Noi am venit din Divinitate; noi creăm cu energia imaginativă,
până când ne întoarcem la ea. O viaţă după alta.
Şi John Scoţianul?
Dragă Cititorule, el vine la mine, din când în când.
A fost cu mine cât am scris această poveste, aşa cum a fost
şi energia crucii de aur pe care o port întotdeauna. Eu îl consider
pe John bunul meu prieten, pentru că mi-a arătat că, a face ab­
stracţie de el sau de tot ceea ce am „învăţat”, ar însemna să renunţ
la propriul m eu talent pentru creativitate.
Fiecare dintre noi creează totul.
Şi, iarăşi, absenţa dovezii nu înseamnă dovada absenţei.
Gândiţi-vă la asta.
216
 Camino. O călătorie a Spiritului.

DESPRE AUTOARE
S H IR L E Y M acL A IN E , actriţă câştigătoare a premiilor:
Oscar; de trei ori Emmy; şi de zece ori Globul de Aur, a jucat în
peste cincizeci de filme, a fost nominalizată pentru Academy
Award de şase ori şi a primit Oscarul pentru Cea Mai Bună Actriţă,
în 1984. Mai recent, Shirley a fost distinsă cu Premiul Ursul de
Aur, 1999, pentru realizările de o viaţă la Festivalul Internaţional
al Filmului de la Berlin şi cu Premiul Cecil B. DeMille 1998, pen­
tru importanta contribuţie în domeniul spectacolului de divertis­
ment. Ea a câştigat, de asemenea, două premii British Academy,
două premii nemţeşti Ursul de Argint şi Camera de Aur, două pre­
mii Cupa Volpi la Festivalul Filmului de la Veneţia, două premii
Donatello şi premiile Criticilor de Film din New York şi al Criti­
cilor de Film din Los Angeles. De multă vreme militează pentru
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Shirley este autoarea a opt best-seller-uri: Don ’t F a ll o ff the
M ountain (Să nu cazi de pe munte), You Can Get ThereFrom Here
(Poţi ajunge acolo, de aici), Out on a Limb (în necunoscut), Danc-
ing in the Light (Dansând în lumină), !t s AII in the Pîaying (Impor­
tant e să intri in joc), Going Within (Introspecţie), Dance While You
Can (Dansează cât timp mai poţi) şi M y Lucky Stars (Stelele mele
norocoase). în cel mai recent film alei, Bruno, este co-protagonistă
şi îşi face debutul regizoral.
Locuieşte în Malibu, California şi Abiquiu, New Mexico.

217