143.

Leul şi celelalte animale ale pădurii care au

plecat la vînătoare

Leul şi celalelte fiare s-au grupat într-o gaşcă ca să meargă la vînat. După ce
omorîră un cerb mare, leul se numi singur în funcţia de a tranşa prada în
trei părţi.

Luînd cea mai bună parte pentru el, leul spuse: "Asta-i a mea în virtutea
rolului meu oficial de rege, iar a doua bucată o să mi-o împart tot mie
pentru că am participat la vînătoare. Şi cum veni vorba de a treia parte, s-o
ia cine are curajul."
144. Albinele, trîntorii şi viespea

Nişte albine îşi construiră un cuib în borta trunchiului unui stejar.

Bineînţeles, trîntorii revendicară că ei că au făcut toată munca şi că fagurele
era al lor, nu al albinelor.

Ei îşi aduseră cazul în faţa curţii unde judecătorul era viaspa, care ştia cîte
ceva din partea ambelor părţi. Aşa că ea se adresă: "Acuzatorii şi acuzaţii se
aseamănă aşa de tare în formă şi în culoare că drepturile de proprietate
asupra cuibului sunt într-adevăr sub semnul întrebării, iar cazul a fost bine
că mi-a fost înaintat mie.

Aşa că ordon ca fiecare să ia un stup pentru el însuşi şi să construiască un

fagure astfel încît proprietarii de drept aflaţi în dispută, să fie recunoscuţi
după forma ochiurilor fagurilor şi după gustul mierii."

Albinele fură imediat de acord cu planul viespii, dar trîntorii dară înapoi.
Astfel, viespea declară: "Acum e clar cine a construit fagurele şi cine nu îl
poate construi. Curtea conferă albinelor dreptul asupra mierii"

Cuvintele sunt cel mai bine acoperite de fapte.

145. Copilul şi lupul flautist

Un copil care se rătăci din satul lui, era urmărit de un lup. Şi cînd văzu că
nu are nici o şansă să scape, se întoarse şi-i spuse lupului. "Trebuie să
recunosc că de-acum sunt al tău, şi cum sfîrşitul mi se apropie de-acum, fă-
l să fie unul frumos. Te rog cîntă din flaut pentru mine, şi eu o să dansez."

În timp ce lupul cînta din flaut şi copilul dansa, cîinii auziră muzica şi o
zbughiră să vadă ce se întîmplă. Cînd ei văzură lupul, imediat începură să-l
urmărească, şi lupul o luă la goană cît putu el de tare.

Cine oi ia hăisa ca s-o facă pe prostul să nu se mire dacă o ia pe cocoaşă.

146. Armăsarul şi măgarul

Împodobit cu zorzoane alese, un armăsar, care se ducea la război galopa

de-a lungul unui drum, dîndu-se mare şi tare în faţa unui amărît de măgar,
care mergea la pas pe acelaşi drum cu o povară grea în spate.

"Pleacă din drumul meu," strigă calul cu nasul pe sus, "ori te strivesc sub
picioare."

Măgarul nu spuse nimic şi merse tăcut pe partea cealaltă a drumului. Nu

mult după această întîmplare, el se întîlni pe acelaşi drum cu acelaşi cal,
dar într-o împrejurare diferită. Armăsarul fu rănit în luptă, şi stăpînul său
omorît. Acum el şchiopăta, era pe jumătate orb, şi trebuind să ducă acum o
povară grea din cauza noului său stăpîn, care îl mîna înainte cu puternice
lovituri de bici.

Calea mîndriei nu e scutită de capcane.