Lucrare nr 5

1. Cum are loc schimbarea de paradigmă educațională?

Schimbarea de paradigmă educațională este un proces complex și dinamic, influențat de
evoluția societății, schimbările culturale și nevoile în continuă transformare. Elementele
cheie în acest proces includ reevaluarea finalităților educației, adaptarea la schimbările
societale, necesitatea flexibilității și inovației, implicarea tuturor actorilor educaționali,
dezvoltarea continuă a profesorilor și revizuirea proceselor de evaluare și măsurare a
performanței. Schimbarea de paradigmă educațională începe prin reexaminarea
scopurilor și obiectivelor educaționale, ajustându-le pentru a răspunde mai bine nevoilor
societății și individului. Este strâns legată de schimbările semnificative în societate, cum
ar fi adaptarea la tehnologie, globalizare sau transformări economice, și impune
flexibilitate și inovație în metodele și conținutul educațional. Un element esențial în
procesul de schimbare de paradigmă este implicarea tuturor actorilor educaționali,
inclusiv profesori, elevi, părinți și factori de decizie politici. Dialogul, consultările și
parteneriatele sunt cruciale în acest sens. Profesorii au un rol cheie în implementarea
schimbărilor, iar sprijinul pentru formare continuă și adoptarea noilor metode sunt
esențiale. Revoluționarea proceselor de evaluare și măsurare a performanței este adesea
necesară pentru a reflecta noile obiective educaționale și pentru a încuraja dezvoltarea
abilităților relevante pentru lumea contemporană. În ansamblu, schimbarea de paradigmă
educațională este o adaptare constantă la schimbările în societate și o răspuns la nevoile
în continuă evoluție ale elevilor într-o lume dinamică.

2. Ce factori contribuie la schimbarea paradigmei?

Schimbarea paradigmei educaționale este un proces influențat de o serie de factori care
interacționează pentru a redefine scopurile, metodologiile și rezultatele educației. Printre
acești factori se numără evoluția tehnologică accelerată, modificările semnificative în
structurile sociale și economice, precum și noile înțelegeri privind învățarea și
dezvoltarea umană. Evoluția tehnologică și digitalizarea au adus schimbări semnificative
în paradigma educațională. Accesul la informații, tehnologiile de comunicare și
platformele de învățare online au transformat modul în care elevii accesează și
procesează cunoștințele. Integrarea tehnologiei în procesul educațional este acum crucială
pentru a dezvolta abilități relevante pentru secolul XXI. Schimbările în societate, inclusiv
diversificarea culturilor și valori, cer o abordare mai flexibilă și incluzivă în educație.
Promovarea diversității și egalității în învățare devine o prioritate, iar paradigma
educațională trebuie să reflecte aceste valori în scopul pregătirii elevilor pentru o lume
pluriculturală și interconectată. Noul înțeles al învățării și dezvoltării umane, axat pe
abilitățile cheie precum gândirea critică, rezolvarea problemelor, colaborarea și
creativitatea, contribuie la schimbarea paradigmelor. Accentul pe competențele socio-
emoționale și formarea unei gândiri adaptabile sporește relevanța educației în fața
provocărilor și schimbărilor din societate. Alți factori relevanți includ cercetările în
domeniul neuroștiințelor, care oferă noi înțelegeri despre modul în care creierul uman
învață, și aspirațiile globale pentru sustenabilitate și responsabilitate socială, care își
găsesc loc în noul cadru educațional.
 În concluzie, schimbarea paradigmei educaționale este alimentată de o combinație complexă
de factori tehnologici, sociali, științifici și culturale, reflectând necesitatea unei educații
relevante și pregătite să răspundă provocărilor unei lumi în continuă transformare.

3. Identificați potențialul paradigmelor clasice și modalități de valorificare a acestuia.

Paradigmele clasice în educație au jucat un rol semnificativ în modelarea modului în care
înțelegem și implementăm procesul de învățare. În acest context, identificăm patru paradigme
fundamentale ale contextului educațional școlar:

1) Paradigma clasei dreptunghiulare (secolul XIX): Accentul este pus pe autoritatea absolută
a profesorului, iar structura spațiului de clasă reflectă o ierarhizare rigidă în relațiile
interpersonale dintre elevi și profesor.
2) Paradigma clasei pătrate (începutul secolului XX): Exprimă pedagogii active, centrate pe
copil și nevoile sale. Accentul se mută de la profesor la elev, promovând învățarea și
permitând diverse grupări ale elevilor.
3) Paradigma clasei circulare (mijlocul secolului XX): Elevul nu mai este văzut ca o entitate
pasivă sau activă, ci ca o persoană plasată într-un câmp al influențelor reciproce, promovând
învățarea socială și intereducația.
4) Paradigma clasei deschise (bazată pe principiile învățării prin acțiune și descoperire):
Se orientează către valorificarea curiozității și dorinței naturale a elevilor de a explora
realitatea, promovând o abordare flexibilă și eliberând învățarea de constrângeri spațiale.

Valorificarea potențialului acestor paradigme clasice poate fi realizată prin adaptarea și

integrarea elementelor relevante în contextul educațional contemporan. De exemplu, abordarea
pedagogică modernă poate încorpora principii ale clasei deschise pentru a promova învățarea
activă și adaptabilitatea. Este esențial să recunoaștem valorile și limitările fiecărei paradigme și
să le combinăm astfel încât să se potrivească cerințelor complexe ale educației actuale.

4. Analizați avantajele și dezavantajele paradigmelor educaționale contemporane.

Analizând avantajele și dezavantajele paradigmelor educaționale contemporane, putem
identifica caracteristici specifice fiecăreia. Paradigma tradițională oferă o structură bine
definită, cu roluri și responsabilități clare, dar poate duce la pasivitate în rândul elevilor.
În schimb, paradigma centrată pe elev permite adaptarea la nevoile specifice ale fiecărui
elev, însă gestionarea diversității poate fi dificilă. Paradigma inovatoare, axată pe
tehnologie, oferă acces la resurse diverse și interactivitate, dar poate crea inechități
digitale. Paradigma incluzivă încurajează diversitatea și creează un climat pozitiv, dar
implementarea practică poate fi dificilă în școli cu resurse limitate. Paradigma bazată pe
competențe pregătește elevii pentru cerințele viitoare și se concentrează pe dezvoltarea
abilităților practice, dar evaluarea competențelor poate fi subiectivă și pot exista
rezistențe la schimbare. În general, nicio paradigmă nu este perfectă, iar alegerea depinde
de context, resurse și obiective educaționale, iar integrarea elementelor din mai multe
paradigme poate oferi un cadru mai echilibrat și adaptabil pentru procesul de învățare.
 5. În ce constă specificul cercetării pedagogice?
Specificul cercetării pedagogice constă în investigarea fenomenelor legate de învățare și
educație. Aceasta implică studierea aspectelor precum predarea, învățarea, dezvoltarea cognitivă,
metodele didactice, evaluarea, relațiile profesor-elev, și alte aspecte conexe ale educației. Scopul
cercetării pedagogice este de a contribui la îmbunătățirea practicilor educaționale.

Principalele caracteristici ale cercetării pedagogice includ:

 Obiectul de studiu: Se concentrează pe fenomenele legate de învățare și educație, având ca scop

aducerea de contribuții pentru îmbunătățirea sistemului educațional.
 Metodologia: Utilizează metode specifice cercetării, precum studii de caz, sondaje, experimente,
analiza documentelor, observații, interviuri, pentru colectarea și analiza datelor relevante.
 Aplicabilitate practică: Vizează nu doar înțelegerea fenomenelor, ci și furnizarea de soluții
practice pentru optimizarea proceselor educaționale.
 Interdisciplinaritate: Se intersectează adesea cu alte domenii, cum ar fi psihologia, sociologia,
tehnologia educațională, pentru a aborda aspecte complexe ale învățării și educației.
 Schimbare și îmbunătățire: Are o orientare către schimbare și îmbunătățire, căutând cele mai
bune practici și modalități de optimizare a proceselor educaționale.

Prin urmare, cercetarea pedagogică joacă un rol esențial în dezvoltarea continuă a sistemelor
educaționale, înțelegerea nevoilor elevilor și adaptarea practicilor didactice la cerințele în
schimbare ale societății.

6. Caracterizați tipologia cercetării pedagogice.

Cercetarea pedagogică poate fi clasificată în mai multe tipuri, depinzând de diferite
criterii. În general, există diverse categorii de cercetare pedagogică, inclusiv cercetare
fundamentală și aplicată, cercetare calitativă și cantitativă, cercetare primară și secundară,
precum și cercetare transversală și longitudinală. Aceste clasificări reflectă diversitatea
abordărilor utilizate pentru a investiga și îmbunătăți procesele educaționale.

7. Care sînt etapele cercetării în pedagogie?

Procesul de cercetare în domeniul pedagogiei implică mai multe etape distincte. În primul
rând, cercetătorii stabilesc o problemă de cercetare sau o întrebare specifică pe care
doresc să o rezolve. Apoi, ei efectuează o revisie a literaturii pentru a înțelege contextul și
pentru a identifica cercetările anterioare relevante. Pasul următor constă în dezvoltarea
unui plan de cercetare și selectarea unei metode adecvate, fie că este vorba despre
cercetare cantitativă sau calitativă.
După implementarea planului, se colectează datele și se analizează rezultatele obținute.
Această fază poate implica diverse tehnici și instrumente, în funcție de abordarea
cercetării. Ulterior, cercetătorii interpretează rezultatele și trag concluzii. În cele din
urmă, ei împărtășesc descoperirile lor printr-un raport de cercetare sau prin publicații
științifice.
Este important de menționat că aceste etape pot varia în funcție de natura cercetării și de
metodologia adoptată.
 8. Ce înseamnă eşantion? Care-s felurile eşantionului?
Eșantionul în cercetare reprezintă o parte sau un subset al unei populații mai mari, selectat pentru
a fi studiat, iar rezultatele obținute în urma analizei eșantionului sunt apoi generalizate pentru
întreaga populație. Există două tipuri principale de eșantioane: eșantionare aleatorie și
eșantionare non-aleatorie.

1) Eșantionare aleatorie:
 Eșantionare aleatorie simplă: Toate unitățile din populație au șansa egală de a fi
selectate în eșantion. Aceasta se realizează, de exemplu, prin metode precum extragerea
la sorți.
 Eșantionare aleatorie stratificată: Populația este împărțită în straturi (subgrupuri) și
apoi se face o eșantionare aleatorie simplă din fiecare strat. Acest tip de eșantionare
asigură o reprezentare adecvată a fiecărui strat în eșantion.
 Eșantionare aleatorie în trepte: Se selectează unități succesive la întâmplare dintr-o
listă ordonată a populației.
2) Eșantionare non-aleatorie:
 Eșantionare de conveniență: Cercetătorul selectează unități care sunt ușor accesibile sau
convenabile.
 Eșantionare prin cuotă: Cercetătorul selectează unități în funcție de anumite cote
prestabilite, cum ar fi proporția de gen sau vârstă.
 Eșantionare prin selecție întâmplătoare: Unitățile sunt selectate în mod aleatoriu, dar
cercetătorul utilizează o anumită metodă de selecție care poate introduce un grad de
subiectivitate.

Fiecare tip de eșantionare are avantaje și dezavantaje, iar alegerea depinde de scopul cercetării și
de caracteristicile populației studiate.
9. Numiţi şi caracterizaţi metodele de cercetare în pedagogie?
Metodele de cercetare în pedagogie reprezintă instrumente și tehnici utilizate pentru colectarea și
analiza datelor în scopul înțelegerii fenomenelor educaționale. Există câteva metode comune de
cercetare în pedagogie:

Metoda observațională: Implică observarea directă a comportamentelor, interacțiunilor și

mediilor educaționale. Este utilizată pentru înțelegerea dinamicii claselor, relațiilor dintre
elevi și profesori sau pentru evaluarea implementării practicilor educaționale.
Metoda experimentală: Implică manipularea variabilelor independente pentru a observa
efectele asupra variabilelor dependente. Este folosită pentru testarea ipotezelor și evaluarea
impactului anumitor intervenții educaționale.
Metoda sondajului (chestionarului): Implică colectarea datelor prin întrebări standardizate,
distribuite unui eșantion reprezentativ. Este folosită pentru obținerea perspectivelor și opinii,
măsurând atitudini, cunoștințe sau comportamente.
Metoda studiului de caz: Se concentrează asupra detaliilor unui caz particular sau a unui
grup mic, oferind o analiză în profunzime. Este utilizată pentru înțelegerea contextelor
 complexe, investigarea problemelor specifice sau evidențierea aspectelor unice ale unei
situații educaționale.
Metoda istorică: Investighează evoluția evenimentelor, schimbările și influențele istorice
asupra sistemelor educaționale. Este folosită pentru înțelegerea rădăcinilor instituțiilor
educaționale, schimbările în politicile educaționale sau dezvoltarea unor concepte
educaționale.

Aceste metode pot fi utilizate individual sau combinate în funcție de obiectivele cercetării și
natura întrebărilor de cercetare. Utilizarea adecvată și integrată a acestor metode contribuie la
obținerea de rezultate robuste și relevante în domeniul cercetării pedagogice.

10. Expuneţi-vă părerea vis-a-vis de afirmaţia lui J.Thomas: „Cercetările trebuie să se alimenteze
din experienţa pedagogică după cum şi capacitatea creatoare a profesorului trebuie să se
sprijine pe rezultatele cercetării”.
Opinia lui J. Thomas, conform căreia cercetările ar trebui să se alimenteze din experiența
pedagogică, iar capacitatea creatoare a profesorului ar trebui să se sprijine pe rezultatele
cercetării, exprimă o perspectivă echilibrată și sinergică asupra relației dintre practica pedagogică
și cercetare. Această afirmație subliniază importanța interacțiunii reciproce dintre cele două
domenii în contextul îmbunătățirii calității educației. Iată câteva aspecte de luat în considerare:

1) Experiența pedagogică ca sursă de întrebări de cercetare: Prin trăirea directă a situațiilor

educaționale, profesorii pot identifica întrebări și probleme relevante care pot deveni subiectele
cercetărilor. Experiența practică poate furniza context și perspectivă, orientând cercetarea către
aspecte concrete și semnificative ale procesului educațional.
2) Cercetarea ca instrument de îmbunătățire a practicii: Rezultatele cercetărilor pot aduce
contribuții semnificative la dezvoltarea practicii pedagogice. Profesorii pot utiliza descoperirile
cercetării pentru a-și îmbunătăți metodele de predare, pentru a implementa strategii mai eficiente
și pentru a adapta abordările în funcție de nevoile schimbătoare ale elevilor și ale sistemului
educațional.
3) Creația și inovația pe baza cercetării: Capacitatea creatoare a profesorului poate fi stimulată și
ghidată de rezultatele cercetării. Cunoștințele obținute din studii pot oferi inspirație pentru
dezvoltarea de abordări noi, tehnici inovatoare și strategii pedagogice avansate, contribuind la
evoluția practicii educaționale.

Prin integrarea corespunzătoare a experienței pedagogice și a cercetării, se poate crea un cerc

virtuos în care fiecare aspect se întărește reciproc. Profesorii devin cercetători activi în propriile
lor clase, iar cercetarea devine un instrument vital pentru evoluția și progresul continuu în
domeniul educației.