INOVARE ȘI

REFORMĂ ÎN
ÎNVĂȚĂMÂNTUL
ROMÂNESC
Inovaţia în educaţie este definită ca un proces deliberat de transformare a practicilor prin introducerea unei
noutăţi curriculare, pedagogice sau organizaţionale, care face obiectul unei diseminări şi care vizează
ameliorarea durabilă a reuşitei educative a elevilor şi studenţilor. Analiza acestor definiţii ne permite
identificarea principalelor caracteristici ale inovaţiei în învăţământ:
1. inovaţia propune o ameliorare care poate fi măsurată (creşterea nivelului de educaţie al populaţiei, a ratei
de participare şcolară, a rezultatelor, a performanţelor educaţionale obţinute de elevi (examene, teste
naţionale sau/şi internaţionale etc.);
2. inovaţia trebuie să fie durabilă (descentralizarea învăţământului);
3. inovaţia trebuie să fie o acţiune deliberată, care să contribuie la reuşita şcolară a unui număr cât mai mare
de indivizi (prelungirea duratei obligatorii de şcolarizare, care reuşeşte să menţină în sistem şi populaţia
şcolară expusă riscului abandonului şcolar, programe educaţionale de incluziune în sistemul de învăţământ a
persoanelor cu dizabilităţi, a celor defavorizaţi social şi familial, a adulţilor etc.).
Factori declanşatori/inhibitori ai inovaţiei în învăţământ
1.Factori care acţionează la nivelul mediului:
-schimbare în general – reeditarea conţinuturilor universitare într-o societate aflată în proces de
transformare;
-tehnologică şi pedagogică emergentă;
-actorii schimbării – organizaţii profesionale, private, publice, civile etc., care urmăresc schimbarea
conţinutului învăţământului;
-strategiile schimbării – strategii legislative, de cooperare, colaborare, competiţie.
2. Factori care acţionează la nivelul instituţiei:
-percepţia actorilor schimbării – dominate de percepţii negative asupra resurselor financiare alocate
învăţământului superior şi necesitatea schimbării programelor de studii;
-formularea strategiilor – analiza puterii şi fiabilităţii instituţiilor de învăţământ în ceea ce priveşte
identificarea soluţiilor, ocaziilor, pistelor de atingere a obiectivelor pe care şi le-au propus;
-implementarea – transpunerea practică a soluţiilor, strategiilor identificate
3. Factorii care acţionează la nivelul departamentului:
- climatul de muncă – climat de colaborare între cadrele didactice sau de necolaborare;
- rolul şefului de departament – şeful de departament poate iniţia, incita la colaborare, cooperare sau poate
avea o atitudine indiferentă;
- activităţile profesorilor – asumarea riscului, tehnici inovative de predare–învăţare–evaluare etc.
4. Factori care acţionează la nivelul clasei (profesori şi elevi/ studenţi):
- atitudine favorabilă schimbării sau rezistenţă la schimbare, la nivelul colectivului didactic;
- motivaţie şi satisfacţie în muncă sau dezinteres;
- cultură organizaţională şcolară.
Schema, deşi construită pentru a explica inovaţia de la nivelul învăţământului superior, poate fi extinsă la
nivelul întregului sistem.
Inovaţia acţionează în învăţământ la nivelul tuturor componentelor sale: structură şi organizare, conţinutul
învăţământului, mediul educaţional. Evoluţia inovaţiei, rezultatele la care se ajunge depind şi de
caracteristicile socioeconomice ale societăţii, şi de particularităţile sistemului de învăţământ.
Inovaţia la nivel de structură şi organizare a învăţământului
Analiza procesului de inovare în învăţământ este direct corelată cu structura şi organizarea acestuia:
învăţământ centralizat sau învăţământ descentralizat. Descentralizarea învăţământului înseamnă, în linii
generale, transferul total sau parţial al unor responsabilităţi (finanţare, recrutare, salarizare personal,
curriculum etc.) de la nivel central la nivel local, sau chiar la nivel de instituţie de învăţământ. Primul efect
asupra învăţământului este acela că, pentru a fi posibil un astfel de transfer, a fost necesară modificarea
legislaţiei învăţământului, ceea ce în opinia unora reprezintă, în sine, un mod de inovare. Se consideră că
procesul de inovare are mai multe şanse de reuşită într-un sistem descentralizat decât într-unul centralizat şi
datorită faptului că descentralizarea permite, prin transferul de responsabilităţi, implicarea directă a unei
diversităţi de actori în procesul educaţional (ONG, asociaţii ale părinţilor, reprezentanţi ai mediului economic
etc.), schimbarea modului de lucru, participarea directă în procesul decizional etc.
 Inovaţia la nivel de conţinut al învăţământului
Inovaţiile la nivelul conţinutului învăţământului urmează celor de la nivel de structură şi organizare a
sistemului, pentru că, fie şi dacă ne referim doar la prelungirea duratei obligatorii de şcolarizare,
constatăm că aceasta presupune o nouă ordonare, succesiune a competenţelor ce trebuie formate la elevi.
Inovaţia la nivelul conţinutului învăţământului este însă necesară şi din alte motive: pe de o parte,
totalitatea cunoştinţelor, informaţiilor acumulate la nivelul societăţii este imposibil de cuprins şi transmis
prin conţinutul învăţământului, oricât de mult s-ar prelungi perioada de şcolarizare, iar pe de altă parte,
cunoştinţele, informaţiile au devenit nu doar foarte numeroase, ci chiar, în unele cazuri, perisabile, astfel
că între momentul debutului şcolarizării şi finalizarea acesteia ceea ce şi-a însuşit individul poate să nu
mai corespundă exigenţelor societăţii şi economiei. Adepţii inovării conţinutului învăţământului au
preconizat o selectare a cunoştinţelor, informaţiilor ce urmează a fi transmise elevilor, dar mai cu seamă
formarea la aceştia a unor competenţe de a învăţa pe tot parcursul vieţii, pentru a evita mai ales
excluderea de pe piaţa forţei de muncă. Descentralizarea sistemului de învăţământ a permis introducerea
disciplinelor opţionale, a curriculumului la decizia şcolii, demers prin care oferta educaţională este
Competenţele necesare a fi formate la indivizi prin educaţie care să-l sprijine în a face faţă
exigenţelor societăţii cunoaşterii:
-manifestarea autonomiei;
-afirmarea/ apărarea drepturilor, intereselor, responsabilităţilor, limitelor şi nevoilor
personale;
-dezvoltarea şi managementul unor proiecte personale;
-abilitatea de a acţiona într-un context mai larg;
-utilizarea interactivă a instrumentelor intelectuale;
-folosirea limbajului, a simbolurilor şi a textului în mod interactiv;
-folosirea interactivă a cunoştinţelor şi informaţiilor;
-funcţionarea în grupuri eterogene din punct de vedere social;
-relaţionarea adecvată cu ceilalţi;
-cooperarea, gestionarea şi rezolvarea conflictelor.
 Inovaţii la nivel de mediu educaţional.
Mediul educaţional este format cu precădere din personalul didactic şi din elevi/ studenţi şi este
definit prin relaţiile care se stabilesc între cadrele didactice, între acestea şi elevi/ studenţi şi
familiile lor etc. Pentru a ajunge la rezultate durabile, orice inovaţie are nevoie de un mediu
educaţional favorabil, adică de relaţii de cooperare, colaborare, încredere şi ajutor reciproc
între cei care formează mediul educaţional. Într-o lucrare care abordează tema inovaţiei la
nivelul învăţării limbilor moderne, se afirmă că „inovaţia se construieşte pe o aparentă
contradicţie: ea pune în discuţie, deranjează, aduce schimbări, dar, în acelaşi timp, se înscrie în
respectul şi voinţa instituţiei în care se produce”. Altfel spus, inovaţia este cea care aduce
noutate, iar continuitatea este reprezentată de mediul, cultura organizaţională. Studiile asupra
inovaţiei în învăţământ un accent deosebit îl pun pe rolul personalului didactic în procesul de
inovaţie, pe caracteristicile, comportamentele de care trebuie să dispună acesta.
Principalele caracteristici ale unui cadru didactic inovator sunt cooperarea, colaborarea, încrederea în
ceilalţi, dorinţa şi voinţa de a inova. Aceasta probează că inovaţia în educaţie ţine prea puţin sau deloc de
vechimea în activitate a cadrelor didactice fie de disciplina predată, de treapta de învăţământ la care
predau etc. Deşi mult se discută despre mediul educaţional şi despre cum poate el influenţa inovarea,
specialiştii recunosc faptul că prea puţine se cunosc despre acesta. Ceea ce s-a reuşit, până în prezent, este
identificarea unor tipuri de relaţii care se stabilesc între cadrele didactice şi modul în care acestea pot
conduce sau nu la formarea unei culturi şcolare.
Formarea unei culturi şcolare favorabile inovaţiei are la bază şi motivaţia profesională a cadrelor
didactice. Motivaţia şi satisfacţia în muncă a cadrelor didactice reprezintă una dintre temele de interes
pentru cercetători, pentru că s-a constatat că reuşita educaţională a elevilor/ studenţilor depinde, într-o
foarte mare măsură, de tipul de motivaţie al cadrelor didactice, de gradul de satisfacţie profesională.
Numeroase cercetări au demonstrat că atunci când cadrele didactice prezintă un nivel înalt de motivaţie
profesională de natură intrinsecă (adică sunt motivaţi mai degrabă de realizările, rezultatele activităţii
didactice, decât de beneficii exterioare muncii lor, precum salariul, prestigiul social) investesc mai mult în
activitatea lor, dau dovadă de mai multă creativitate şi eficienţă în rezolvarea problemelor.
Inovaţia reprezintă un proces de învăţare, de achiziţionare de noi cunoştinţe, de noi moduri de a
lucra, fapt pe care personalul didactic, elevii şi părinţii acestora, alte autorităţi îl experimentează
deja.
Descentralizarea sistemului de învăţământ, chiar dacă într-o formă limitată, favorizează acest
proces de învăţare – cadrele didactice învaţă, în primul rând, să colaboreze, să coopereze între ele,
cu autorităţile locale, cu familia în scopul creşterii şanselor de reuşită şcolară a elevilor/
studenţilor. La nivel de structură şi organizare au apărut modificări esenţiale: învăţământul privat
de toate nivelurile, noi profiluri, specializări specifice economiei de piaţă (educaţia antreprenorială,
managementul), învăţarea pe tot parcursul vieţii etc.
Un alt aspect important îl constituie legislaţia învăţământului, care a fost adaptată şi completată în
consens cu realităţile şi exigenţele societăţii bazate pe cunoaştere. Procesul de reformă este unul
dificil, de lungă durată. Numeroase studii şi cercetări au subliniat faptul că la nivelul societăţii
noastre se manifestă deja o anume oboseală, un „stres al reformei”. Aceleaşi studii evidenţiază
faptul că relaţiile dintre cadrele didactice, dintre acestea şi elevi s-au îmbunătăţit, comunicarea şi
cooperarea fiind cele care i-au ajutat să facă faţă procesului de reformă.
Inovaţia în educaţie poate şi trebuie să fie susţinută şi stimulată, atât prin măsuri care să acţioneze
din interiorul sistemului, cât şi din afara lui. În al doilea caz, finanţarea corespunzătoare a
învăţământului este una dintre măsurile cele mai importante, pentru că inovaţia solicită un suport
financiar. În interiorul sistemului se poate acţiona prin continuarea procesului de descentralizare.
Sistemul educaţional trebuie să se concentreze într-o mai mare măsură asupra dezvoltării unor
programe speciale pentru diferite categorii de populaţie, de la persoane cu dizabilităţi – la
minorităţi etnice, indivizi superior dotaţi, până la posibilitatea includerii în sistemul de învăţământ
a tuturor celor care doresc să-şi perfecţioneze, să-şi completeze pregătirea şcolară.
Un alt mod de stimulare a inovaţiei constă în recompensa muncii în echipă. În prezent, la nivelul
sistemului educaţional personalul didactic, dar şi elevii/ studenţii sunt evaluaţi, recompensaţi în
funcţie de activitatea individuală. Munca în echipă, implicarea în diverse programe, proiecte
educaţionale nefiind recompensată nu este atractivă pentru indivizi. În aceste condiţii nici
motivaţia profesională şi nici satisfacţia în muncă nu sunt considerabile, fapt care împiedică
formarea unei culturi şcolare favorabile inovaţiei. Sistemul educaţional actual se caracterizează
prin forme incipiente ale inovaţiei, care însă – printr-o intervenţie susţinută atât din interiorul
sistemului, precum şi din afara acestuia – are şanse să devină o constantă a sistemului.