4.

Raporturile spaţio-temporale dintre componentele

sistemului turistic
• Confuzia dintre loisir (recreere) şi turism este frecventă şi derivă din raportul
acestora faţă de spaţiu şi timp. Există limite foarte clare între cele două noţiuni,
acestea ţinând de două variabile discriminante: distanţa de deplasare şi durata
sejurului (cotidian, scurt-sejur, long-sejur, vacanţă etc.).
• Definirea turismului doar prin raportarea la turişti este insuficientă. Aceasta
trebuie completată cu teritoriul ocupat şi amenajările specifice, fluxurile şi
impactul economic. Turismul este un concept dual – atât activitate umană cât şi
infrastuctură pusă în slujba acesteia. Câmpul sau matricea turistică este reflectat
de trei componente majore : „place, time and activity” cf. Lisle S. Mitchell (1991,
citat de Cazes), care evidenţiază natura sa inter sau/şi multidisciplinară.
• Turismul este un rezultat al interferenţei locale a patru elemente esenţiale:
turiştii, rezidenţii, fluxurile şi teritoriile. Turismul este prin excelenţă o
activitate legată de mobilitate, de schimbare, sistemele de valori carea leagă
turistul şi spaţiul destinat acestuia modificându-se continuu. Se desprind astfel
trei categorii de probleme care gravitează în jurul a trei teme esenţiale :
• -distribuţia spaţială : comportamentele spaţiale ale cererii, mobilitatea şi
mijloacele aflate în slujba acestora, fenomenele de difuziune, strategiile de
localizare, problematica distanţei, modelizarea fluxurilor şi formelor de ocupare a
spaţiului;
-producţia spaţiului turistic, atât a celui imaginar (reprezentat, perceput)
cât şi a celui material (constituit din forme de manifestare, marcaje,
stereotipii şi constante spaţiale, modele şi tehnici de amenajare, peisaje
construite, produse spaţializate);
-articularea spaţială a sistemului turistic cu sistemul economic local, din
care rezultă eventualele conflicte de interes cu celelalte activităţi în cursul
procesului de turistificare a locurilor.
• Aceste trei teme majore permit analizarea unor concepte curente în
studiile de specialitate : ofertă şi resurse, cerere şi frecvenţă, fluxuri şi
focare de emisie/ destinaţie, staţiuni şi regiuni turistice, impact şi
retroacţiune, planificare şi amenajare etc.
• Mai mult decât alte sectoare economice, turismul modelează spaţiul în
funcţie de conjunctura internă sau internaţională, regulile de funcţionare
fiind stabilite de multă vreme în zonele de emisie a fluxurilor turistice. Din
această logică de tip comercial derivă importanţa proceselor de
delocalizare/relocalizare sau deteritorializare/reteritorializare aferente
activităţilor turistice. Prezenţa „vocaţiei” turistice este o iluzie, turismul
putând să se dezvolte oriunde dacă există interes. Condiţiile naturale
trebuie totdeauna raportate la motivaţiile şi practicile turistice, acestea din
urmă fiind cele care creează fluxurile turistice spre zone aparent „fără
vocaţie turistică” (coastele Mării Baltice, spaţii rurale abandonate de ex.).
• Turismul are nevoie permanentă de a cuceri noi spaţii sau de a recupera
altele pierdute, insuficient valorificate ori aflate sub protecţie. Se poate
spune că turismul provoacă o adevărată subversiune spaţială. În fond
teritoriile investite şi pervertite de către turism sunt cele care se află în
centrul atenţiei oricărui studiu geografic.
• Afluența turistică în sezonul estival pe
”riviera” Skaniei, în sudul Suediei poate
rivaliza cu masivele fluxuri dirijate sprea
coastele mediteraneene (stg.). Infrastuctura
specifică este la fel de dezvoltată: complexe
hoteliere de lux (Saltsjobaden, stg.jos);
porturi de agrement (Marstrand), etc.
Vocația turistică a acestei regiuni este mai
degrabă una de ”necesitate” și nu impusă
de valoarea peisajului sau a potențialului
turistic.
• Trama spaţială a turismului este marcată de constante şi variabile care îl
structurează. Acestea nu se raportează exclusiv la tipul de turism
practicat (termalism, climatism etc.) si nici la tipul de deplasare (intern
sau internaţional, individual sau de grup etc.) ci se definesc prin
tendinţele, procesele şi formele de ansamblu, care pot fi uşor
generalizate.
• Imaginea turismului mondial este departe de a ilustra alura unui val de
maree sau de furtună tropicală, uniform repartizat în teritoriile pe care le
ia în stăpînire. Turismul are mai degrabă alura unui arhipelag format din
numeroase puncte separate de vaste spaţii utilizate doar pentru tranzit,
contrar cartografiei turistice care atribuie o valoare turistică întregului
spaţiu adesea. La condiţii geografice similare corespunde în general o
inegală dezvoltare a turismului. Alături de aglomeraţiile turistice pot fi
întîlnite viduri imense iar opoziţiile şi clivajele sunt adesea brutale (litoral–
hinterland, insule ignorate-insule invadate de turism, regiuni sufocate de
fluxurile turistice – regiuni abia traversate de către acestea etc.).
Combinaţia variabilelor naturale (climat, situaţie, condiţii de accesibilitate)
şi a celor socioculturale (politice, economice, teritoriale, inserţia reţelelor
de întreprinderi etc.) merită din punct de vedere geografic o interpretare
şi o înţelegere completă.
• Spaţiul impune ca principală variabilă în studiul geografic al turismului,
sub divers forme, distanţa :
-distanţa-timp care interesează prin raportarea la timpul disponibil,
condiţionând tipul sejurului şi mijlocul de transport.
Astfel o bună parte din fluxurile numite internaţionale corespund unor
deplasări de scurtă durată, transfrontalieră, acolo unde
infrastructura este bine dezvoltată (cazul turiştilor germani care
frecventează masiv Austria, Elveţia, Italia sau Franţa) ori a celor
americani în Mexic;
-distanţa-cost, la fel de importantă atât pentru tariful transportului dar
şi al cazării (de multe ori inclusă în preţul biletului de călătorie)
reducând astfel efectul distanţei liniare. Dezvoltarea spectaculoasă
a tarifelor promoţionale (tren sau avion) exacerbate de concurenţa
între operatori şi companiile de transport conducând la aparente
aberaţii : America de Nord este extrem de apropiată şi accesibilă
faţă de vestul Europei la fel ca şi sud-estul Asiei, spre deosebire de
Africa sau Orientul Apropiat. Un sejur în Baleare ajunge astfel mai
puţin costisitor pentru un britanic, un neamţ sau un scandinav decât
un scurt sejur nu departe de domiciliu.
-distanţa psihoculturală, evaluată prin intermediul atractivităţii
destinaţiei alese, dependentă de familiaritatea lingvistică şi de
relaţiile istorice, politice, economice şi civilizaţionale. Acestea sunt
legate adesea şi de existenţa unor legături aeriene, zone monetare,
de liber schimb, economice etc, sau a acordurilor diplomatice.
Aceasta explică existenţa unor culoare tradiţionale în lungul cărora
se dirijează fluxurile turistice : Germania-Turcia, Italia-Tunisia,
S.U.A. – Caraibe, Franţa –Maroc etc. La nivel regional aceste relee
sunt chiar mai vizibile.
• Distanţa, sub diversele sale forme contribuie şi la stratificarea socio-
spaţială, costurile mai reduse fiind legate şi de utilizarea unor
mijloace proprii de deplasare, specifice unei clientele mai puţin
dotate financiar.
• Investirea şi organizarea turistică a spaţiului ţine cont de patru
principii esenţiale :
-principiul discontinuităţii (ruptura faţă de mediul cotidian de viaţă);
-principiul liniarităţii, corespunzător dorinţei de apropriere a unui spaţiu
limitat (litoral, malurile lacurilor şi rîurilor, bordura munţilor sau limita
zăpezilor, frontierele terestre etc.);
-principiul polarităţii specific mai ales turismului cultural sau staţiunilor
montane polivalente, care nu exclud existenţa unor „sateliţi”.
Similară este situaţia plăcilor turnante ale transportului aerian -
Singapore, Bangkok, San Juan;
-principiul conectivităţii sau asociativităţii care leagă zone receptoare şi
zone emiţătoare, integrate adesea în vaste spaţii discontinui,
formînd bazine turistice precum cel mediteranean, mezoamerican
sau Asia-Pacific.
• Discontinuitățile sunt mai greu de
reperat cartografic, turistificarea
spațiului fiind aparent continuă
(cazul părții sudice a litoralului
românesc). În realitate, suprafețe
vaste scapă amenajării turistice,
cazul plajei ”sălbatice” de la Tuzla,
între Eforie și Costinești.
Continuitatea turismului este
întreruptă și de alte utilizări ale
litoralului, cum sunt cele portuare
(în imagine portul Constanța-Sud).
• Liniaritatea este extrem de evidentă în cazul lacurilor alpine, mărginite de
spații amenajate turistic, accesul rutier paralel cu țărmul accentuând-o. În
imagine, lacul Maggiore, nordul Italiei.
• Polaritatea, specifică mai ales centrelor turistice urbane, se exprimă cel mai
adesea prin amenajarea unor vaste piețe, în jurul cărora se află principalele
obiective turistice. În imagine Piața Sfatului din Brașov, cu Biserica Neagră
lateral.
Există mai multe moduri de organizare turistică a spațiului care se manifestă
distinct sau combinat, în funcție de scopul urmărit de investitori dar și de
preferințele turiștilor. Tipologia creată de Cuvelier (1998) a devenit clasică.
• Spaţiul turistic internaţional poate fi modelat fie matematic (modele
de marketing, de selecţie a clientelei), fie geografic, plecând de la
regularităţile spaţiale şi distribuţia fluxurilor. Cel mai evident este
modelul centru-periferie, ilustrat de Christaller, cu rezervele de
rigoare legate de rigiditatea sau permeabilitatea frontierelor,
accesibilitatea locurilor turistice, gradul de atracţie sau politicile
turistice. În acest sens, strategiile spaţiale ale marilor companii
turistice sunt extrem de importante, manifestîndu-se sub multe
forme:
-internaţionalizare, de cele mai multe ori tur-operatorii naţionali
ignorând oferta internă, fiind mai interesaţi de cea externă;
-căutarea unor nişe geografice sau comerciale, inserându-se astfel pe
o nouă piaţă;
-crearea de relee locale, mai ales pentru distanţe mari (lanţul hotelier
Club Mediteranée de ex.).
• Localizarea turistică devine astfel un rezultat al jocului complex
dintre toţi factorii spaţiali menţionaţi, aparent fără o logică
geografică dar corespunzând mondializării. Astfel, poate părea
curioasă prezenţa relativ masivă a turiştilor în Polinezia, izolată în
Pacificul meridional şi raritatea acestora în regiuni apropiate de
marile centre emiţătoare precum subcontinentul indian, Iranul sau
Africa subsahariană.
• O nouă nișă turistică balneotropică
în Turcia: Coasta de Turcoaz , de pe
litoralul SE al Mării Mediterane, între
Antalya și Marmaris, în zona orașului
Fethiye (antica regiune Caria). Interesul
marilor operatori turistici pentru această
zona este în creștere, dorindu-se
crearea unei alternative la cele doua
regiuni turistice amintite.
Crearea de relee în zone cât mai
exotice de către marile firme tur-
operatoare este o formă clasică de
control asupra spațiului turistic.
Concurența pentru acapararea cât mai
multor destinații complementare a
devenit foarte puternică, dirijând și
opțiunile turiștilor (imagini din Club
Méditerannée Casamance, Senegal).
Deși potențialul turistic al Iranului
este imens, de la ruinele unor
civilizații antice (Persepolis, dr.jos)
la grădinile medievale din Shiraz
(stg.sus) sau la minuni naturale
precum cascada Asiab din
Azerbaijanul iranian (stg.jos),
fluxurile turistice au crescut lent
după 1990, în special pe seama
diasporei tot mai importante, doar
după anul 2000 depășind 1 milion
de sosiri.