Obiectul de studiu şi noţiunile principale ale geografiei turismului

Geografia turismului este o ramură a geografiei economice, care studiază aspectele

spaţiale şi funcţionale ale obiectivelor şi activităţilor turistice, relaţiile fenomenului turistic cu
mediul natural, economic şi social. Această ştiinţă apare la hotarul secolelor XIX şi XX, odată
cu declanşarea turismului de masă, răspândirea întreprinderilor turistice specializate, cu
aprofundarea diviziunii muncii şi diversificarea sistemului de ştiinţe. În pofida unei perioade
scurte de dezvoltare ca ştiinţă de sine stătătoare, studiile de geografie turistică au completat
ştiinţa geografică încă de la fondarea acesteia. Descrierea obiectivelor naturale şi antropice de
atracţie a călătorilor, a efectelor terapeutice ale apelor minerale şi termale, a competiţiilor
sportive olimpice, a fluxurilor de vizitatori, pelerinajelor, a căilor şi nodurilor comerciale,
informaţionale şi culturale se regăseşte în numeroase lucrări ştiinţifice, rapoarte ale
funcţionarilor de stat, în jurnale de bord, în memoriile persoanelor celebre etc. Un imbold masiv
asupra studiilor resurselor şi fluxurilor turistice l-au constituit procesele complexe de reformare a
societăţii europene în perioada Renaşterii şi Marile Descoperiri Geografice. Pe parcursul
colonizării europene, s-a acumulat un volum enorm de informaţie despre locurile cu importanţă
terapeutică, recreativă, istorico- culturală, religioasă, cinegetică, care era intens folosită de către
persoanele mai înstărite, luminate şi romantice ale perioadei respective.
Revoluţia industrială a multiplicat enorm capacităţile tehnologice şi financiare de deplasare
a persoanelor, astfel încât, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, turismul devine un
fenomen obişnuit, care capătă, în statele industriale dezvoltate, un caracter de masă. În acelaşi
timp, sporirea şi optimizarea fluxurilor şi activităţilor turistice impune analiza ştiinţifică şi
empirică a aspectelor spaţiale şi funcţionale a fenomenului turistic, a resurselor şi fluxurilor care
îl caracterizează. Apare, ca necesitate, dezvoltarea unei discipline geografice de legătură între
geografie şi turism, care să studieze relaţiile interdependente dintre activitatea de turism şi
factorii geografici, social-economici, politici, ecologici etc. În consecinţă, geografia turismului se
consolidează ca o ramură a ştiinţei geografice, cu un obiect de studiu şi aparat metodologic bine
definit şi într-o dezvoltare vastă şi multidimensională. Începând cu deceniul doi al secolului al
XX- lea, geografia turismului ajunge obiect de studiu la Universităţile din Dusseldorf (1914),
Roma (1925) şi Berlin (1929).
Unul dintre primii savanţi în acest domeniu, cercetătorul polonez Stanislaw Leszczycki,
rezuma geografia turismului la patru aspecte determinante: 1) elementul om (migraţii turistice,
intensitatea, durata şi direcţiile de mişcare, compoziţia demografică a turiştilor); 2) mediul
geografic (descrierea, clasificarea şi funcţiile zonelor şi centrelor turistice); 3) exploatarea
economică a industriei turismului; 4) aspectele culturale. După C. Swizewski şi D. Oancea,
geografia studiază turismul ca un fenomen social-economic în cadrul relaţiilor interdependente
dintre mediul geografic şi societate, sub raportul genezei, repartiţiei şi consumului produsului
turistic, al consecinţelor fenomenului turistic asupra peisajului în cadrul unor unităţi spaţiale bine
definite. Rolul geografiei turismului constă în explicarea fenomenului turistic, în evidenţa
cauzelor obiective, care stau la baza repartiţiei teritoriale a acestor fenomene. De aici, se
profilează cele trei componente principale ale turismului – resursele turistice atractive,
infrastructura turistică şi fluxurile turistice.
Prin urmare, direcţiile principale de studiu ale geografiei turismului sunt: răspândirea
şi valorificarea resurselor turistice; factorii determinanţi şi de influenţă ai turismului; repartiţia
ofertei de produse turistice şi servicii specifice consumului turistic; distribuţia bazinelor emitente
de turişti şi a fluxurilor turistice ca volum, ritm şi direcţie; relaţiile de interdependenţă dintre
turism, mediul natural, economic şi social; regionarea turistică; stabilirea unor tipologii în
domeniu.
Resursele turistice reprezintă totalitatea elementelor atractive ale unui teritoriu. Se
deosebesc două grupe majore de resurse turistice: naturale (relief, structuri geologice, climat,
ape, vegetaţie, faună) şi antropice (vestigii istorice, edificii religioase, muzee, etnografie etc).
Infrastructura turistică include capacităţile de cazare şi alimentaţie, mijloacele de
agrement şi tratament, căile de comunicaţie, infrastructura tehnică, serviciile poştale, bancare,
medico- sanitare etc. Infrastructura influenţează direct turismul, accesibilitatea la fondul turistic,
precum şi gradul de utilizare a amenajărilor turistice, determinând eficienţa economică a acestei
ramuri.
Potenţialul turistic rezultă din asocierea spaţială a fondului turistic cu baza tehnico-
materială.

Produsul turistic înglobează totalitatea bunurilor şi serviciilor necesare bunei desfăşurări a

activităţilor de agrement şi recuperare fizico-psihică.
Piaţă turistică reprezintă aria de interferenţă a produsului turistic cu consumatorii săi, a
unei părţi a ofertei turistice cu cererea. Ea se suprapune cu zonele receptoare, dar nu lipseşte
nici de-a lungul drumurilor de acces sau chiar din aria emiţătoare. În cadrul ei, produsul turistic
îmbracă forma ofertei turistice, iar nevoia de turism şi posibilităţile consumatorilor, pe cea a
cererii turistice.
Fluxurile turistice sau circulaţia turistică presupun „deplasarea vizitatorilor de la
reşedinţa acestora la locul ales, altul decât propria reşedinţă, pentru satisfacerea necesităţilor
recreativ- curative sau a altor motivaţii, altele decât o activitate remunerată sau stabilirea
domiciliului. Formarea fluxurilor turistice se face sub influenţa, cu precădere, a factorilor legaţi
de nivelul de trai (venituri disponibile, buget de cheltuieli alocabil pentru concediu etc.), de
posibilităţile de călătorie (durata călătoriei, distanţa parcursă, timpul disponibil şi fracţionarea
vacanţelor, mijloacele de transport etc.) şi de caracteristicile demografice particularizate (vârstă,
sex, situaţie familială etc.). Dimensiunea fluxurilor turistice (a traficului turistic emis) depinde
de atractivitatea turistică relativă a diverselor destinaţii posibile, de forma sejurului (organizat,
semiorganizat, individual), de costul sejurului, de diversele mijloace de transport folosite etc.
În dimensionalitatea spaţială a fluxurilor turistice sunt recunoscute trei arii turistice distincte:
aria emitentă (emiţătoare) sau bazinul cererii; aria de tranzit şi aria receptoare sau bazinul
ofertei turistice/ destinaţia turistică.
Industria turismului este un termen folosit convenţional, deoarece turismul nu produce
bunuri materiale şi deci nu poate fi acceptat ca o activitate industrială, fiind utilizat doar pentru
a sublinia importanţa complexă a acestei ramuri.

Principii, metode şi procedee de cercetare a geografiei turismului

Cercetarea geografică a turismului se bazează pe şapte principii primordiale:
1. Principiul repartiţiei spaţiale. Geografia turismului nu poate fi concepută în afara
repartiţiei teritoriale a fenomenului turistic. Conform acestui principiu, orice obiectiv turistic,
flux turistic, echipament, staţiune sau activitate turistică are o localizare şi o anumită extindere
spaţială. Trebuie precizate aşezarea, poziţia în raport cu regiunile/arealele/staţiunile turistice
limitrofe, căile de comunicaţie, arealele emitente de turişti, aeroporturi, puncte de frontieră,
centre de coordonare sau administrative etc. Pe de altă parte, este necesară delimitarea şi
stabilirea arealului pe care sunt situate componentele activităţii de turism şi se desfăşoară
fenomenul turistic.
2. Principiul integrării geografice. Obiectivele şi procesele luate izolat pot fi înţelese
doar în contextul sistemului din care fac parte. Deosebim integrare funcţională – de stabilire a
rolului şi funcţiilor pe care îl are obiectivul sau complexul turistic şi integrare spaţială sau de
amplasare faţă de alte componente ale industriei turistice din cadrul unei zone turistice şi din
afara ei. Fără această integrare, obiectivele şi reţelele turistice nu pot fi monitorizate şi dirijate
eficient şi durabil.
3. Principiul cauzalităţii pune accentul pe explicarea cauzală a fenomenului, pe legăturile
cauzale ale obiectului cercetat cu alte obiecte în anumite condiţii de loc şi timp. Acest principiu
cere, pe de o parte, explicarea raportului de cauzalitate dintre motivaţiile turistice, declanşarea
fenomenului turistic şi necesitatea satisfacerii acestora şi, pe de altă parte, descoperirea
legăturilor de cauzalitate dintre turism şi factorii determinanţi sau mediul exogen al activităţii de
turism.
 4. Principiul regionalismului se impune în cercetarea geografică de profil, prin
identificarea, delimitarea şi caracterizarea unor unităţi teritoriale (regiuni, areale, centre, staţiuni
turistice etc.) ca entităţi turistice cu trăsături şi utilizări distincte.
5. Principiul ecologic exprimă relaţiile reciproce dintre dezvoltarea turismului şi mediul
natural. Conform acestui principiu se cercetează impactul ecologic şi social al turismului. Un loc
important îl are educaţia ecologică, organizaţiile nonguvernamentale, conştientizarea
comunităţilor locale pentru dezvoltarea unui turism durabil, conservarea patrimoniului natural şi
istorico-cultural.
6. Principiul sociologic se impune prin: evidenţierea raportului de interdependenţă dintre
populaţia rezidentă şi efectivul de turişti dintr-o staţiune sau regiune turistică; cercetările
motivaţionale pentru călătoria turistică; rolul turismului în dezvoltarea socio-economică a unei
regiuni sau localităţi, satisfacerea unor nevoi materiale, spirituale şi sociale ale populaţiei din
zonă.
7. Principiul istorismului impune cercetărilor geografice căutarea originii şi evoluţiei
fenomenului turistic, de la turismul izolat şi episodic până la turismul contemporan de masă şi
selectiv, explicarea procesului de diversificare a formelor de turism.
Metode de cercetare în geografia turismului
1. Metoda analizei reprezintă diagnoza amănunţită a componentelor turismului şi a
condiţiilor naturale şi socio-economice concrete ale unui teritoriu, cu scopul de a cunoaşte
caracteristicile acestora, evoluţia şi modul de încadrare în teritoriul dat, posibilităţile de
valorificare în turism.
2. Metoda sintezei. Analiza detaliată a componentelor activităţii de turism impune
integrarea informaţiilor într-o reprezentare unitară, care să evidenţieze complexitatea
fenomenului turistic.
3. Metoda cartografică este necesară la cercetarea fenomenului turistic, în profil spaţial şi
temporal. Reprezentarea cartografică a activităţilor de turism presupune inventarierea
fenomenului turistic cu toate componentele sale de potenţial: bază tehnico-materială,
infrastructură generală, fluxuri turistice şi compararea şi generalizarea informaţiilor, delimitarea
arealelor. Reprezentările cartografice prin hărţi devin un model simplificat al relaţiilor turistice dintr-un
teritoriu şi permit o analiză şi sinteză spaţială a fenomenului turistic. Harta turistică redă şi analize şi
sinteze temporale ale turismului, anumite etape ale dezvoltării sale ca echipare, fluxuri turistice etc.
4. Metoda comparativă constă în compararea obiectelor şi complexelor turistice, a stării de
fapt a activităţii de turism şi a componentelor sale din mai multe teritorii, stabilind, prin
asemănările şi deosebirile ce se evidenţiază, unele legităţi de dezvoltare şi direcţii de optimizare
a turismului.
5. Metoda geografică reprezintă o abordare complexă şi spaţială a fenomenului turistic,
pornind de la existenţa obiectivelor turistice potenţiale şi construite şi a fenomenului turistic în
complexitatea sa, ca şi de la faptul că turismul se desfăşoară în mediul înconjurător cu care este
în strânsă intercondiţionare. Metoda geografică presupune, de altfel, utilizarea principiilor
repartiţiei şi integrării geografice şi presupune o abordare spaţială (extindere, formă,
complexitate) şi poziţională (aşezare geografică) a obiectivelor şi a fenomenului turistic în
general, în raport cu ariile şi formele de turism din vecinătate (sau la un nivel teritorial
superior), şi de integrare funcţională şi teritorială a activităţii de turism; o abordare cauzală a
fenomenului turistic, dar şi ecologică şi socio-economică prin prisma raportului cu mediul
înconjurător şi cu comunităţile umane.
6. Metodele matematice, cu precădere statistice, presupun prelevarea şi prelucrarea
informaţiilor şi datelor statistice privind potenţialul şi activitatea turistică, reprezentarea grafică
şi formularea, folosind un limbaj matematic, a ideilor şi concluziilor privind fenomenul turistic.
7. Metoda modelării se utilizează şi în cercetarea turismului prin elaborarea unei
reprezentări (model) simplificate şi care păstrează doar trăsăturile esenţiale ale fenomenului
turistic studiat. Pentru turism se impune modelarea matematică (bilanţ, matrice, modele optime,
grafuri etc.).
Procedee utilizate în cercetarea geografică a turismului:
 1. Observarea geografică, în turism, se aplică pentru adunarea informaţiilor şi vizualizarea
fenomenului turistic. Poate fi directă (expediţionară) sau staţionară (în staţiuni turistice); vizuală
şi indirectă (prin hărţi şi reprezentări grafice) şi ajută la evidenţierea trăsăturilor turismului.
2. Măsurarea activităţii de turism prin componentele sale de potenţial, care relevă
dimensiunile şi forma (peşteri, cascade, plajă, faleză, rezervele de apă minerală, gradul de
ionizare negativă a aerului, grosimea şi durata stratului de zăpadă etc.), fluxurile turistice
(volum, forma, structura, mişcarea în cadrul general al turismului etc.), echipamente turistice (de
cazare, alimentaţie etc.), realizări economice, impact economic şi social etc.
3. Descrierea geografico-turistică prezintă o mare importanţă în prezentarea turistică a
unei regiuni, staţiuni turistice, ţări (resurse turistice, fluxuri turistice, structuri de primire turistică
de cazare, alimentaţie, tratament, agrement etc.) şi oferă o imagine fenomenului turistic din aria
respectivă. Descrierea, în activitatea de turism, trebuie să fie: exactă (bazată pe elemente
calitative şi cantitative), cantitativă, selectivă (caracteristică), comparativă, explicativă,
integrată (componentele fenomenului turistic să fie urmărite în raporturile lor de subordonare în
sistemul funcţional şi teritorial al turismului), analitică, sintetică şi estetică.
4. Reprezentarea grafică finalizează procedeele de observare, descrierea şi măsurarea
fenomenului turistic cu toate componentele sale, rezultatele fiind materializate în hărţi,
cartograme.
5. Evidenţa statistică presupune arhivarea statistică a tuturor informaţiilor cantitative şi
calitative culese din documentarea din teren, biblioteci, alte instituţii de documentare, sub forma
unor „bănci de date”, ce se depozitează în calculatoare, utilizând anumite fişiere, CD-uri etc.
6. Ancheta sociologică realizată pe tematici diferite (calitatea serviciilor şi diversificarea
lor, fluxuri turistice, structuri de primire turistică, publicitate), reprezintă o sursă informativă de
mare importanţă pentru testarea stării turismului, perspectivele de dezvoltare, promovare etc.
7. Prelucrarea statistico-matematică reprezintă prelucrarea datelor obţinute folosind
aparatul statistico-matematic pentru a evidenţia anumite aspecte ale dezvoltării fenomenului
turistic.
8. Clasificarea geografică presupune o anumită ordonare a obiectivelor, formelor de
turism şi a activităţilor turistice după importanţă, dimensiune, pondere, funcţionalitate, grad
de atractivitate.
9. Regionarea geografică. Regiunea turistică reprezintă un spaţiu de mari dimensiuni cu
o structură organizatorică bine consolidată şi un patrimoniu turistic diversificat (Alpii, litoralul
Atlantic). Pentru regiunile mari geografice receptoare de fluxuri mari turistice se foloseşte
termenul de bazin turistic (de exemplu: Bazinul Mediteranean sau Bazinul Caraibilor).
Zonă turistică este un areal mai restrâns, consacrat activităţii turistice într-un anumit timp,
marcat de importante obiecte şi motivaţii turistice (Bucovina, Codrii Moldovei).
Centre turistice – puncte de convergenţă a unor fluxuri de turism, precum aglomeraţiile
urbane, staţiuni litorale şi montane, centrele balnear-curative.
Obiective turistice – peşteri,mănăstiri,defileuri, catedrale, mănăstiri, piramide, cetăţi
etc.