Nume: Piștea Vasile Dragoș

EFS anul 2

FORME DE ORGANIZARE A
ACTIVITĂȚILOR TURISTICE ÎN MEDIUL
MONTAN
 Definiţii
Apreciat deseori ca un perimetru cu o activitate restrânsa muntele nu a reprezentat o
prioritate pentru progresele de valorificare a resurselor naturale de turism, fapt atestat în tara
noastră de echiparea relativa modesta atât calitativ cât şi cantitativ, atât în infrastructura cât şi
în alte domenii, unităţi de cazare, de agrement, de alimentaţie şi în acelaşi timp prezenţa
neconvingătoare în staţiunile turistice cu real specific montan.
În acest context pornind de la necesitatea reconsiderării zonei montane în prezentul
curs vom încerca o jalonare de ansamblu a principalelor direcţii de acţiune în vederea
înscrierii produsului turistic montan între componentele de competitivitate ale turismului
romanesc.
Turism montan. Concept.
a. Ansamblul activităţilor turistice care se desfăşoară în mediul montan.
b. Activitatea turistică care are la bază o strânsă legătură cu mediul ambiant natural şi
uman din zona montană.
Este o formă de turism care se desfăşoară în mediul montan care prezintă următoarele
caracteristici:
- valorifică resursele turistice montane (naturale, culturale, umane);
- valorifică suprastructura turistică (mijloace şi căi de acces, staţiunile, pensiunile şi
fermele agroturistice);
- utilizează diverse spaţii de cazare (hanuri, hoteluri rurale, case de vacanţă);
Turismul montan are un caracter complex, fiind în conexiune directă cu celelalte
activităţi din zonă. El nu poate fi disociat de viaţa economică, socială şi culturală a
colectivităţii în care se desfăşoară. Reprezintă un factor de dezvoltare a unor activităţi conexe
cu efecte benefice asupra nivelului veniturilor având un „efect multiplicator“ pentru
dezvoltarea altor activităţi tangente turismului.
Analiştii turismului, urmărind evoluţia industriei ospitalităţii pe plan internaţional până
în prezent, au identificat o serie de tendinţe generale ale cererii şi consumului turistic, cum ar
fi:
- dezvoltarea continuă ascendentă a fluxurilor turistice, diversificarea continuă a
cererii turistice ca o consecinţă a motivaţiei turiştilor;
- modificările intervenite în structura pe categorii de vârstă şi a transformării
turismului într-un fenomen de masă;
- înregistrarea unor diferenţe apreciabile în circulaţia turistică de la o ţară la alta;
- creşterea cheltuielilor pentru serviciile turistice în totalul bugetelor de familie pe
măsură ce cresc veniturile populaţiei;
- creşterea produsului intern brut pe cap de locuitor şi a nivelului de dezvoltare
economică a unei ţări şi gradul de instruire care influenţează în mod direct
exigenţele manifestate în legătură cu petrecerea vacanţelor.
Factorii determinanţi ai transformării cererii şi consumului turistic pe plan mondial
sunt legaţi de caracteristicile societăţii contemporane, care oferă posibilităţi multiple de
creşterea productivităţii muncii, cu efecte pozitive asupra populaţiei cum ar fi: creşterea
veniturilor şi a puterii de cumpărare, sporirea duratei timpului liber prin reducerea zilei de
lucru şi prin mărirea concediilor, creşterea speranţei medii de viaţă şi dezvoltarea sau
modernizarea mijloacelor de informare, tendinţa de creştere a populaţiei globului, dezvoltarea
şi diversificarea mijloacelor de transport, creşterea continuă a nivelului de cultură a populaţiei
şi creşterea gradului de urbanizare a acesteia.
Rolul turismului în economia unei ţări poate fi definit prin: aportul la nivelul venitului
naţional, valorificarea superioară a resurselor în profil teritorial, stabilizarea forţei de muncă,
asigurarea unei circulaţii băneşti normale, element dinamizator al structurilor economice,
element de instruire şi educaţie, regulator al balanţei de plăţi externe, vocaţie ecologică, etc.
În condiţiile recentei reevaluări a turismului de weekend, cu mijloace automobilistice,
dar a lipsei infrastructurii rutiere moderne, de tip autostradă, se disting, în funcţie de distanţe:
- zone situate la unu-cinci kilometri de oraşul generator de fluxuri turistice, parcurse cel
mai ades pietonal şi care înregistrează maximul de încărcătură pe unitatea de
suprafaţă,
- zona apropiată, între 5-20 kilometri, parcursă cu mijloace mixte, pietonale şi
automobilistice,
- zona medie cuprinsă între 10-50 kilometri, parcursă în totalitate cu mijloace mecanice.
Expresia turism verde se referă cu predilecţie la elementele reprezentative ale
peisajului în cadrul căruia componenţii naturali deţin un loc principal şi, în consecinţă,
implică frecvenţa spaţiilor rurale situate cât mai departe de oraşe şi care pot facilita accesul
într-un mediu natural autentic, sau cât mai puţin afectat de intervenţii antropice. Aceasta
corespunde atât spaţiilor rurale propriu – zise, precum şi ariilor mai puţin populate din
regiunile montane sau litorale care nu au fost incluse în zona de influenţă a turismului de
staţiune.

Tipologia unităţilor taxonomice amenajate pentru turism

În literatura de specialitate sunt făcute unele clasificări ale unităţilor teritoriale în
funcţie de mărimea şi importanta lor definite după cum urmează :
a) regiune turistică reprezentata de o mare suprafaţa în care întreaga viata economico-
sociala e marcata într-o măsura importanta de activitate turistică : Munţii Carpaţi
b) zona turistică reprezentata de un teritoriu întins care include mai multe subzone sau
localităţi cu atracţii antropice, echipamente şi servicii turistice care au o funcţionalitate
independenta, o anumita omogenitate şi conferă zonei un caracter unitar
c) areal turistic reprezintă o parte componenta a unei zone relativ omogena din punct
de vedere al resurselor turistice dar şi a infrastructurii existând o legătura strânsa între
localităţile sau centrele pe care le includ. Exemplu: Valea Prahovei, Poiana Braşov, Culoarul
Rucăr Bran care pot fi considerate areale turistice.
d) complexul turistic reprezintă o grupare a mai multor obiective turistice relative
omogene care include cel puţin o localitate sau mai multe regiuni turistice (ex. Muntele Mic)
împreuna cu Poiana Mărului împreuna cu nucleele Peştera, Zănoaga pot forma reale complexe
turistice
e) centre turistice sunt reprezentate de un conglomerate urban sau rural care include în
teritoriu sau unele atracţii turistice, echipamente şi servicii capabile sa motiveze deplasarea şi
sejurul turiştilor
 Concret, centrul turistic poate fi socotit:
1. de distribuţie din atracţiile turistice se concentrează în împrejurimile localităţii
(Braşov, Miercurea Ciuc)
2. centrul turistic de sejur coincide cu staţiunea turistica
3. centrul turistic de escala în principiu situat pe mari artere rutiere
4. centrul turistic de excursii care primeşte vizitatori de o zi
f) nucleul turistic reprezintă o lucrare teritoriala care include un număr restrâns de
obiective turistice şi prezintă o funcţionare modesta din cauza slabelor dotări
- aici pot fi incluse Văişoara, Crivaia, Balea Lac, Trei Ape
g) punct turistic de un element de atracţie turistică suficient de interesant pentru a
motiva deplasarea turiştilor şi care dispune de o minima echipare turistică (ex. Voineasa,
Cheia de Prahova)
Baza activităţii unei staţiuni turistice o constituie serviciile de cazare, alimentaţie,
agrement, transport, acesta aflându-se într-o strânsa legătura cu funcţiunile economice,
sociale, juridice şi politice, dar şi culturale ale activităţii respective. Calitatea acestor servicii,
modul în care corespund cererii turistice condiţionează şi fluxurile turistice sub aspectul
mărimii şi structurii lor.
Criteriile de clasificare ale staţiunilor turistice pot fi multiple şi se pot grupa după
funcţia turistica, aşezare geografica, dimensiunea localităţilor.
În funcţie de caracteristicile specifice fiecărei staţiuni în activitatea practica sunt
identificate următoarele tipuri de staţiuni turistice
a) staţiuni balneare
b) staţiuni climaterice
c) staţiuni termale
d) staţiuni pentru sportul de iarna
De asemenea, în funcţie de îndeplinirea criteriilor prevăzute în normele de atestare a
staţiunilor turistice, ele se împart în doua categorii:
a) staţiuni de interes naţional
b) staţiuni de interes local
În funcţie de elementele de diversificare şi de natura resurselor turistice o altă
clasificare care este deseori abordata în literatură de specialitate, dar mai ales în activităţi de
turism, grupează staţiunile turistice în următoarele categorii:
a) staţiuni de litoral - sunt localităţi sau parte a unei localităţi amplasate pe litoralul
Marii Negre, care beneficiază de toate resursele naturale, dar şi de structurile şi dotările
specifice corespunzătoare.
b) staţiuni balneare - localităţi sau parte a unei localităţi care dispune din belşug de
factori naturali de cura (ape minerale, săruri), dar şi de alţi factori ambientali recunoscuţi
ştiinţific şi totodată de toate structurile şi mijloacele de dotare necesare alimentarii produsului
turistic balnear.
c) staţiunile montane - localitate sau parte a unei localităţi care dispune de ambiaţă
montană pitorească şi nepoluată de factori naturali de mediu, dar şi cu structuri turistice şi
dotări specifice (pârtii de schi, transport pe cablu) care presupun produsul turistic de tip
montan.
Tipologie
 turism de cură balneară: – practicat în staţiunile cu izvoare minerale
termominerale şi termale, cunoscute pentru puterea de vindecare a apelor;
turismul de litoral (balnear-maritim) – practicat pentru cura heliomarină, băi de nămol,
cura climaterică marină;
turismul montan – cuprinde drumeţia, cura climaterică (aer curat, ozonificat,
schimbarea altitudinii etc., sporturi montane extreme);
turism cultural – vizitarea monumentelor istorice, de artă, arhitectonice, a caselor
memoriale, a muzeelor, participarea la manifestări culturale;
turismul de vânătoare şi pescuit – răspândit în toate zonele ţării;
turismul de reuniuni şi congrese – legat de manifestări ştiinţifice, de instruire, de
bilanţ, etc.;
turismul de afaceri – cu tendinţă accentuată de creştere;
turismul sportiv – este prilejuit de manifestările sportive de anvergură (olimpiade,
campionate, etc.);
turismul comercial-expoziţional – legate de târguri, expoziţii, burse;
turismul festivalier şi de carnaval – prilejuit de festivaluri importante culturale şi de
agrement;
turismul sentimental – deplasare cu persoana iubită cu scopul asigurării intimităţii;
turismul nostalgic – revenirea la locurile copilăriei sau cele cu semnificaţii speciale;
turismul religios – vizitarea unor lăcaşuri de cult, participarea la evenimente religioase
importante;
turismul familial – vizitarea părinţilor, copiilor, rudelor apropiate;
turismul eveniment – deplasări în spaţiu rural pentru a participa la evenimente
ocazionate de nunţi, botezuri, ziua fiilor satului etc.

Locul turismului montan în economia locala şi naţionala

Activitatea turistică are implicaţii numeroase şi forme diferite asupra mediului uman
dacă efectele economice directe sunt evidenţiate în general, cuantificarea şi evaluarea lor
rămâne extrem de dificila. În literatura de specialitate în rândul informaţiilor prin care se
atesta locul turismului montan în economia locala şi naţionala este deţinut de indicatori
ponderea PIB-ului
Dintre ramurile care beneficiază cel mai mult de pe urma turismului montan putem
menţiona construcţiile, producţia materialelor sportive şi dezvoltarea cailor de acces către
zonele montane.
Susţinerea dezvoltării turismului montan a avut la baza crearea de noi locuri de munca,
dar şi schimbările structural demografice la nivel naţional şi local. Prin dezvoltarea turismului
montan s-au putut crea nu numai locuri de munca, dar s-au dezvoltat intensiv serviciile
publice şi comerciale, îmbogăţirea infrastructurii locale, toate conducând practic la creşterea
nivelului de trai, dar dezvoltarea turismului montan a exercitat totodată şi unele efecte
negative cu referire mai ales la creşterea rapida a preturilor (pentru produsele agricole), la
scumpirea imobilelor şi chiar la îngreunarea accesului.
În timp, turismul montan a contribuit la modificarea unor reguli sociale: au apărut
profesii noi, s-au modificat structuri sociale, şi în general a sporit nivelul de trai material şi
cultural al populaţiei în zonele montane; dezvoltarea turismului montan a avut efecte
nemijlocite în sub aspect socio-cultural, atât pe plan european cât şi în tara noastră.
Oferta turismului montan în tara noastră
În tara noastră numeroase grupări asociaţii şi societăţi de turism care au funcţionat
începând cu secolul XIX, au avut contribuţii remarcabile la echiparea turistică a zonei
montane. De activitatea acestora se leagă de fapt propagarea şi dezvoltarea turismului montan.
Odată cu reorganizarea activităţii de turism prin înfiinţarea oficiului naţional de turism şi mai
ales după al II - lea Război Mondial, s-au realizat numeroase investiţii pentru dezvoltarea
staţiunilor montane: Sinaia, Predeal, Paltiniş, Borşa, Semenic, Stâna de Vale.
În acelaşi timp au fost construite alte puncte de distracţie turistică în zona montană,
concretizate în cabane, hanuri, popasuri turistice, zone de agrement. În acest fel zona turistică
a munţilor Carpaţi si-a sporit atractivitatea prin echipamentele şi amenajările specifice menite
sa atragă cât mai mulţi turişti. Oferta turistică montană din tara noastră prezintă caracteristici
conferite de particularităţile fizico geografice ale Carpaţilor care ii diferenţiază de alte lanţuri
montane europene. Astfel, principala trăsătura a ofertei montane romaneşti o constituie
discrepanta între valoarea şi atractivitatea potenţialului turistic şi gradul actual de valorificare
care înregistrează sensibile minusuri cantitative dar mai ales calitative.
Zona montană, una dintre cele 3 componente definitorii a structurii peisagistice din
tara noastră, alături de Dunăre şi Marea Neagra contribuie într-o foarte mare măsura la
diversitatea potenţialului turistic al României. Munţii Carpaţi ocupa o treime din suprafaţa
tarii (66 700 km²) oferind o mare diversitate de atracţii turistice originale şi deosebit de
valoroase. Printr-o serie de caracteristici, munţii Carpaţi se diferenţiază atât de Alpi cât şi de
Balcani mai ales prin:
a) altitudini ce depăşesc 2500 m pe alocuri
b) ca latine au întindere maxima de 160 km Carpaţii Orientali (intre Baia Mare şi
Tacica)
c) o întindere minima de 35 km Carpaţii Orientali în Făgăraş (intre oraşul Victoria şi
comuna Nucşoara)
De asemenea podişurile de culme între 1000 şi 2000 m, multitudinea depresiunilor
intracarpatice conferă lanţului carpatic o larga accesibilitate din toate colturile ţării.
Potenţialul turistic al zonei carpatice este dat de o multitudine de obiective naturale sau
antropice variate şi valoroase:
Condiţii naturale
A. Relieful specific zonei Carpaţilor se remarca prin:
a) peisaje alpine situate la peste 2000m
b) peisajele cu relief glaciar unde se remarca lacurile glaciare
c) platourile, defileele, cheile, stâncile şi pietrele munţilor oferă de asemenea un peisaj
deosebit
d) peşterile - România ocupa locul III în Europa cu peste 10900 peşteri)
e) pereţii stâncoşi ai Carpaţilor favorizează practicarea alpinismului (in Bucegi -
Babele şi Sfinxul), în Ciucaş ( Ciupercile, Turnul lui Goliat, Tigăile Mari)
g) relieful vulcanic oferă obiective naturale interesante cum ar fi Detunata Goala în
Metaliferi, Creasta Cocsului în Gutâi, Conurile vulcanice în Tibleş, precum şi crestele
vulcanice din munţii vulcanici Căliman, Gurghiu. Harghita
 h) domeniile schiabile între 800-2000 m sunt lipite de avalanşe de zăpada şi ferite de
viscole puternice
B. Condiţiile climatice favorizează practicarea turismului tot timpul anului prin faptul
că exista 40 de zile anual cu cer senin şi temperaturi medii între 0-6°C, stratul de zăpada
depăşeşte 20 m anual la înălţimi de peste 1500m , grosimea stratului de zăpada favorabile
practicării schiului se menţine 4 -5 luni/an.
C. Resursele hidrografice: munţii noştri adăpostesc numeroase râuri şi pârâuri, lacuri
glaciare, vulcanice, de baraj natural şi artificial; totodată în zonele depresionare din interiorul
munţilor se întâlnesc izvoare de ape minerale
D. Elementele de fauna sunt foarte diversificate de la animale cinegetice de interes
vânătoresc la pasări de munte precum şi un fond piscicol (păstrăvul şi linul)
E. Parcurile naţionale cele mai vestite, sunt Retezat, Pietrosul Rodnei, cetăţile
Ponorului, Muntele Domogled, Codrii Căprioarei (Rarău)
Potenţialul turistic antropic completează în mod armonios frumuseţea cadrului
natural. Astfel, în zona montană prezintă un deosebit interes:
a) vestigiile arheologice de la Bretcu, Costesti, Sarmisegetusa Ulpia Traiana, Rosia
Montană, Baile Herculane
b) construcţiile feudale: castele şi cetăţi cu valoare istorica şi arhitecturala întâlnita la
Codlea, Bran, Oraviţa, Caransebeş, Sighişoara
c) mănăstirile, adevărate monumente istorice şi de arta răspândite în întreg lanţul
Carpatic, cele mai vestite fiind Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Arbore, bisericile din lemn din
Maramureş şi alte zone din Ardeal, catedrale catolice din Miercurea Ciuc, Alba Iulia
d) muzeele şi castelele memoriale: Peles, Sinaia, Bran, Hunedoara, Deva, Resita,
Petroşani, Baia Mare
e) elemente etnografice şi folclor începând cu arhitectura populara, meşteşugurile
artizanale, cusături populare, creaţii şi credinţe populare, porturi specifice
f) obiective turistice tehnico - economice create de mana omului după al II - lea război
mondial
- predomina barajele Vidraru, Vidra, Bicaz şi Izvorul Mureşului
- drumurile Trans Carpatice - Transfăgărăşanul 2050 m străbate un tunel de 890m
g) aşezările urbane şi rurale situate atât pe principalele vai cât şi în interiorul munţilor
pana la 1200-1300m/alt cu oameni harnici, gospodari, primitori.

Oportunităţi şi limite ale dezvoltării turismului montan

Zona montană reprezintă pentru tara noastră un element marcant al potenţialului
turistic de care dispune constituindu-se astfel ca un produs turistic competitiv pe piaţa interna
şi internaţionala. Necesitatea dezvoltării turismului montan decurge din multiplele posibilităţi
pe care le deţine muntele în satisfacerea motivaţiilor turistice deosebit de diverse dar mai ales
din tendinţa de creştere a cererii pentru practicarea sporturilor de iarna precum şi de
posibilitatea obţinerii unor încasări ridicate/zi turist şi realizării unor eficiente economice şi
sociale ridicate.
Puncte forte ale turismului montan
a) un potenţial turistic montan deosebit de valoros de o mare complexitate şi o
varietate a resurselor naturale şi antropice precum şi o natura virgina în mare parte;
 b) un important domeniu schiabil garantat de prezenta zăpezii la altitudini joase (1000-
1500m) şi care circa 5 luni pe an favorizează practicarea sporturilor de iarna;
c) îmbinarea armonioasa a resurselor turistice montane cu factorii naturali terapeutici
(izvoare minerale, izvoare termale, saline, nămoluri terapeutice) fapt ce permite amenajarea şi
dezvoltarea unor staţiuni cu profil complex şi atractiv;
d) mare accesibilitate în zonele din masivele montane şi o reţea intensa de comunicaţii
rutiere şi feroviare care îngăduie accesul în oricare dintre masivele montane din toate
direcţiile;
e) existenta unui patrimoniu cultural, religios şi istoric foarte valoros;
f) un mediu natural în general lipsit de surse majore de poluare;
g) experienţa importanta în amenajarea şi dezvoltarea unor staţiuni montane pentru
odihna, recreere şi tratament, dar şi pentru practicarea sporturilor de iarna;
h) conceperea şi promovarea pe piaţa externa şi interna a unor produse turistice
originale deja consacrate (circuitul dracula, turul mănăstirilor, vizitarea cetăţilor şi
monumentelor istorice, practicarea sporturilor de iarna);
i) cerere turistică potenţială foarte importanta şi în continua creştere;
j) preturi şi tarife relativ scăzute fata de puterea de cumpărare a turiştilor;
k) reţea de comunicaţii deja operaţionala atât în tara cât şi în străinătate incluzând
agenţiile romaneşti dar şi oficiul pentru promovarea turismului (peste 20 de birouri în
străinătate);
Exista şi nenumărate dezavantaje în acest domeniu care au împiedicat dezvoltarea
potenţialului turistic montan pe măsura posibilităţilor de care dispune sau în comparaţie cu
amenajările renumite din Alpi.
Punctele slabe ale turismului montan din tara noastră
a) repartizarea spaţiala inegala a resurselor turistice montane din punct de vedere al
structurii, al volumului, al valorii şi a posibilităţilor de valorificare turistica;
b) amplitudinile moderate ale munţilor Carpaţi precum şi morfologia reliefului montan
nu permit în general amenajarea unor pârtii pentru marile concursuri de schi
c) lipsa unei evaluări precise a întregului domeniu schiabil potenţial în tara noastră
d) slaba dezvoltare a reţelei de unităţi turistice de cazare, alimentaţie, agrement
e) slabele performante tehnice ale amenajărilor pentru practicarea sporturilor de iarna
şi mai ales necorelarea acestora ca lungime şi capacitate cu capacitatea de cazare a staţiunii
f) inegala repartiţie a investiţiilor turistice, a eforturilor de amenajare a unei zone
montane
g) proasta întreţinere a cailor de acces rutier în zona montană mai ales a drumurilor
secundare precum şi a traseelor montane, a pârtiilor de schi
h) proasta gestionare a domeniului schiabil amenajat
i) zona relative redusa a produselor turistice promovate atât pe piaţa interna cât si pe
piaţa externa
j) neconcordanta evidenţa între nivelul plaţilor şi tarifelor practicate şi calitatea
serviciilor oferite
k) vizibila degradare a mediului natural în ariile de circulaţie interna fie prin eroziunea
solului dar mai ales neglijenta şi lipsa educaţiei turiştilor
 Dintre limitele cele mai pregnante întâlnite în turismul din tara noastră menţionam:
concurenta puternica pe piaţa europeana a turismului montan manifestata în tari ca : Austria,
Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Polonia, implementarea relativ lenta a practicilor
manageriale moderne în conducerea turismului la toate nivelele, slaba implicare a autorităţilor
locale în dezvoltarea turismului montan datorita lipsei de experienţa, lipsa infrastructurii
corespunzătoare pentru dezvoltarea turismului montan, absenta unei politici de investiţii care
sa modernizeze structura materiala în domeniul turismului montan.
Toate aceste elemente de analiza trebuie luate în considerare la elaborarea concepţiei
globale de valorificare superioara a zonei turistice montane din tara noastră.

Forme de activitate extraşcolară organizate de cadrele didactice: excursii, expediţii,

marşuri turistice, întruniri, expoziţii, concursuri, festivaluri, competiţii.

Vizitele - Vizitele la muzee, la expoziții, în diferite locuri cu încărcătură istorică, la case

memoriale se pot constitui în adevărate modalități de a cunoaște și prețui valorile țării.
Vizionarea unor filme, spectacole de teatru, operă, balet pot constitui surse de informații, dar
în același timp și puncte de plecare în a face cunoștință cu lumea artei, a frumosului și de le
educa gustul pentru frumos. De asemenea, se pot organiza întâlniri cu personalități care pot
constitui un model de conduită pentru copii / elevi (medici, avocaţi, preoţi, etc.).
Excursiile - „Excursiile și vizitele didactice sunt forme organizate în natură sau la diferite
instituții culturale sau agenți economici în vederea realizării unor obiective instructiv-
educative legate de anumite teme prevăzute în programele de învățământ” (I. Nicola, 2000,
451). Ele „ au menirea de a stimula activitatea de învățare, de a întregi și desăvârși ceea ce
copiii / elevii au acumulat în cadrul activităților / lecțiilor” scria I. Nicola (2000, 451).
În cadrul activităţilor de tip excursii, drumeţii copiii - elevii pot cunoaște diferite
localități ale țării, pot cunoaște realizările semenilor lor, locurile unde s-au născut diferite
personalități naționale, au trăit și au creat opere de artă. De asemenea, ei îşi pot dezvolta
afecţiunea faţă de natură, faţă animale şi plante. Copiii / elevii sunt foarte receptivi la tot ce li
se arată sau li se spune în legătură cu mediul, fiind dispuși să acționeze în acest sens. În urma
plimbărilor, a excursiilor în natură, a drumețiilor copiii / elevii pot reda cu mai multă
creativitate și sensibilitate, imaginea realității, în cadrul activităților de educație plastică și
cunoașterea mediului, iar materialele pe care le adună, pot fi folosite la abilități practice, în
diverse teme de creație.
În funcție de sarcina didactică fundamentală, excursiile prezintă mai multe tipuri, după
cum urmează (I. Nicola, 2000):
 excursii și vizite introductive – organizate înaintea predării unui capitol /
unei teme cu scopul de a-i sensibiliza pe copii / elevi și a valorifica
rezultatele în cadrul lecției / lecțiilor viitoare;
 excursii și vizite organizate în vederea comunicării de cunoștințe noi – se
urmărește transmiterea de cunoștințe noi prevăzute în programa școlară;
 excursii și vizite finale (de consolidare și fixare) – organizate după predarea
unui capitol / unei teme în vederea concretizării cunoștințelor predate, de
sistematizare și fixarea lor.
 Excursiile şi drumeţiile tematice proiectate și organizate de instituțiile școlare au
multiple valenţe de informare şi formare a elevilor, completând sau/și aprofundând procesul
de învăţământ. Conţinutul didactic al drumeţiilor şi excursiilor poate fi mult mai flexibil, mai
variat şi complex decât al lecţiilor organizate în clasă, având de asemena şi un caracter mai
atractiv, elevii participând într-oatmosferă de optimism şi bună dispoziție la asemenea
activități. Cadrele didactice după de discută cu elevii clasei stabilesc destinația / destinațiile,
scopurile excursiilor / drumețiilor, obiectivele vizate, itinerariul, perioada de derulare (data
concretă). De asemenea, sunt prezentate principalele situații problematice care se vor fi
urmărite pe parcursul excursiei / drumeției.
Stimularea interesului elevilor și menținerea acestuia pe durata desfășurării excursiei /
drumeției se poate realiza prin: prezentarea unor hărţi, a itinerariului, a diferitelor lucrări de
literatură istorică, descrieri geografice şi chiar, articole de presă ce țin de tematica excursiei /
drumeției.
În timpul desfăşurării excursiei / drumeției, cadrele didactice dirijează procesul de
observare înmod sistematic, îndemnând elevii să noteze ceea ce li se pare interesant sau chiar
construind fișe de monitorizare a excursiei / drumeției în care elevii, periodic au anumite
sarcini de efectuat (de exempu, anul construcției monumentului vizitat, ctitorul lăcașului de
cult, materialele utilizate de constructori, culorile utilizate de artist(i), etc.). Informațiile
culese vor putea fi valorificate la disciplinele deînvăţământ la care se pretează, astfel fixându-
se, aprofundându-se cunoştinţele și îmbogăţindu-se cultura generală. În valorificarea
cunoştinţelor dobândite în timpul excursiilor, elevii pot veni cu nuanțe originale de natură
afectivă, prin care îşi exprimă propriile impresii şi sentimente faţă de cele văzute.
Îmbogăţirea, consolidarea şi valorificarea cunoştinţelor de geografie şi istorie se
realizează atât în orele de clasă cât şi printr-o excursie tematică. Excursia tematică presupune
parcurgerea următoarelor etape:
1. Pre-excursie:
 stabilirea obiectivelor excursie tematice:
1. identificarea folosindu-și fondul general de cunoştinţe a
particularităţilor şi importanţei principalelor monumente istorice
şi de cultură vizitate;
2. analizarea principalelor aspecte etnografice şi folclorice din
contextele vizitate;
3. precizarea și analizarea elementelor de floră şi faună din zonele
traversate și specificul acestora în funcţie de relief;
4. caracterizarea zonelor traversate (indicate precis) din punct de
vedere al: elementelor arhitecturale integrate în peisajul zonei,
combinația vechi – nou în elentele de construcție, conservarea
elentelor de tradiții locale, tipologiilor umane, vizibilitatea
(promovarea) obiectivelor turistice locale etc.
 prezentarea posibilelor alternative pentru excursia tematică elevilor clasei;
 alegerea destinației / destinațiilor excursiei în acord cu părerile argumentate ale
elevilor. O posibilă excursie tematică ar putea fi: „Pe urmele lui Ştefan cel
Mare”;
 stabilirea itinerariului excursiei tematice ținând cont de obiectivele vizate;
  elaborarea materialelor de lucru pentru elevi / grupele de elevi, preferabil
(hărțile, fișele de lucru, materialul documentar auxiliar etc.);
 organizarea excursiei propriu-zise cu implicarea elevilor în acele activități care
sunt în acord cu posibilitățile lor și specificul lor de vârstă (strângerea fondurilor
pentru excursie din sponsorizări, bani personali, bani ai părinților; elaborarea de
fișe de monitorizare a excursiei, documentare privind obiectivele turistice și
culturale care pot fi vizitate, etc.);
 organizarea elevilor pe durata desfășurării excursiei tematice (constituirea
grupurilor de elevi, motivarea elevilor pentru realizarea sarcinilor care le revin,
prevenirea și gestionarea posibilelor conflicte sau situații de criză care pot
apărea, animarea elevilor etc.);
2. Peri – excursie/ in momentul desfasurarii:
 organizarea, monitorizarea activităților care asigură buna desfășurarea a
activităților excursie tematice,
 în timpul desfăşurării excursiei / drumeției, cadrele didactice dirijează procesul
de observare înmod sistematic, îndemnând elevii să noteze ceea ce li se pare
interesant sau chiar construind fișe de monitorizare a excursiei / drumeției în
care elevii, periodic au anumite sarcini de efectuat (de exempu, anul construcției
monumentului vizitat, ctitorul lăcașului de cult, materialele utilizate de
constructori, culorile utilizate de artist(i), etc.).
3. Post -excursie
 evaluarea activităților excursie tematice (evaluare pe parcursul desfășurării
excursie – în anumite momente; la finalul excursiei și la câteva zile după, prin
valorificare).
Experienţele de învățare trăite de elevi s-au valorificat, în timpul excursiei prin
completarea fișelor de aprofundare. A fost „evaluarea directă” la disciplinele geografie și
istorie (așa a afost gândită excursia tematică la care s-a făcut referire). Valorificarea
experienţelor de învățare s-a materializat de asemenea în lucrări artistico-plastice: desene şi
machete ale obiectivelor cultural – istorice văzute, în elaborarea de lucrări literare (eseuri,
mică proză, versuri etc.), în realizarea de lucrări pentru simpozioane și sesiuni de comunicări
știițifice cu tematică asemănătoare domeniului excursiei tematice efectuate.

Activități cultural-artistice, sportive etc. - Vizionarea emisiunilor / spectacolelor muzicale,

de teatru pentru copii, distractive sau a manifestărilor sportive, orientează și trezesc interesul
copiilor / elevilor spre unele domenii de activitate: muzică, sport, poezie, pictură, dans etc.

Parteneriate naţionale şi internaţionale - Complexitatea finalităţilor educaţionale impune

îmbinarea activităţilor curriculare cu cele extracurriculare, iar parteneriatul educaţional, ca set
de intervenţie complementară, apare ca o necesitate. În prezent, putem să construim o serie de
parteneriate cu foarte multe instituții. Oferim o serie întreagă de instituții cu care se pot
încheia parteneriate:
 unități școlare din țară (de același nivel, de nivel mai mic, de nivel mai
mare)
  unități școlare din străinătate
 centre universitare
 Direcția pentru Protecția Drepturilor Copilului
 Sectoarele de Poliție
 Centrele de Sănătate
 Protecția Mediului
 Instituțiile de cultură: teatre, filarmonici, operă, balet, biblioteci, muzee,
galerii de artă;
 Instituțiile de sport: asociațiile sportive, etc.
 Lăcașele de cult: biserici.
Astfel, obiectivele urmărite în cadrul acestor parteneriate pot fi:
o îmbunătăţirea procesului instructiv-educativ;
o atragerea elevilor în activităţi utile și de relaxare;
o îmbunătăţirea relaţiei profesor-elev, școală-comunitate;
o îmbunătăţirea frecvenţei și diminuarea abandonului şcolar;
o determinarea părinţilor să colaboreze cu unitățile școlare.

.Activităţi extraşcolare organizate în timpul vacanţei de vară: Taberele de vară . Forme

de activitate educativă în tabere de vară. (Ţîru C. Maria, „Pedagogia activităţilor
extracurriculare” – Suport de curs, Cluj-Napoca 2007 )

Taberele de vară: sunt activităţi extraşcolare/ extracurriculare ce presupun reunirea mai

multor elevi, ce fac parte din diferite instituţii de învăţământ, pe o anumită perioadă de timp,
de regulă în perioada vacanţelor şcolare.
În funcţie de obiectivul pe care-l vizează, taberele de vară pot fi:
 şcolare cu sejur de zi
 de întremare a sănătăţii
 de odihnă (recreere)
 de formare într-un anumit domeniu de activitate (Cărăşel A., Lazăr Gh., 2008, pag.
35).
Competenţele dezvoltate prin aceste activităţi pot fi de natura celor de comunicare şi
interrelaţionare, dar şi de perfecţionare într-un domeniu de activitate pentru care elevul îşi
manifestă interesul. De asemenea, scopul acestor activităţi este să devină un mijloc de a oferta
în forme variate cunoaşterea directă a realităţilor înconjurătoare printr-un program de
activităţi organizat, dar flexibil şi adaptabil nevoilor educabililor vizaţi. Indiferent de tipul
acesteia, participarea în tabere este benevolă, fiind condiţionată doar de nota mare la purtare şi
lipsa de corigenţe.
Forme de activitate educativă în taberele de vară (sursa: T. Repida “Studentul faţă
în faţă cu copilul”, Chişinău 2009)
Sunt cunoscute mai multe forme şi metode de organizare a odihnei copiilor în taberele de
vară. În continuare ne vom opri la unele dintre ele, mai des utilizate оn lucru cu copiii de
diferite vоrste.
 1. Jocul: În literature pedagogic şi cea psihologică locul este considerat o formă şi o
metodă important în dezvoltarea copiilor. Psihologia jocului evidenţiază importanţa
activării acestei metode mai ales în învăţămîntul primar. Jocurile didactice pot fi
clasificate оn baza mai multor criterii:
 După obiective prioritare: jocuri senzoriale(auditive, tactile, vizuale, motorii),
jocuri de observare (a mediului natural, social, etc), jocuri de dezvoltare a
limbajului, jocuri de stimulare a cunoaşterii interactive;
 După conţinutul instruirii: matematice, musicale, tehnologice( de aplicaţii, de
construcţii tehnice), sportive, literar-lingvistice;
 După forma de exprimare: simbolice, sesibilizare, orientare, cuvinte
încrucişate;
 După resursele folosite: materiale, orale, pe bază de întrebări, pe bază de fişe
individuale, pe calculator;
 După regulile instituite: cu reguli transmise prin tradiţie, cu reguli inventate,
spontane;
 După competenţele psihologice stimulate: de mişcare, de observaţie, de
atenţie, de memorie, de limbaj, de imaginaţie;
Cerinţe de organizare a jocurilor în cadrul taberelor de vară:
1. Durata – 15-45 minute;
2. Timpul organizării – pe parcursul întregii zile;
3. Selectarea locaţiei potrivite jocului;
4. Resurse pentru joc trebuie sa fie pregătite din timp – hirtie, baloane, batiste, mingi de
tenis, coarde, carioca, pixuri;
5. Implicarea tuturor copiilor;
6. Implicarea educatorului de rind cu copii;
7. Varietatea jocurilor va constitui un plus;
8. Efectuarea totalurilor la finele jocurilor.

2. Munca: Toate muncile în tabără sunt legate de autodeservire: copii vor trebui să-şi
strîngă patul, să facă serviciul în camera, să facă ordine în noptiere, să îngrijească
teritoriul. Copii mai mari vor fi de service şi în sufragerie. Educatorii ar trebui să
atragă atenţia şi să nu permită:
 copiilor să folosească obiecte ascuţite atunci cînd, de exemplu adună vreascuri
pentru rug;
 copiilor mici să ridice sau sa care greutăţi;
 să nu fie pusă în pericol sănătatea copiilor;
3. Excursia: o formă de activitate instructive-educativă ce dă posibilitatea de a studia
obiectele şi fenomenele în condiţii natural sau în locurile unde se pastrează anumite
colecţii(locuri istorice, muzee, expoziţii, case memorial, instituţii). În cadrul Taberelor
de vară se organizează, de regulă excursii/plimbări în natură(pădure, grădina botanică,
grădina publică, rezervaţii naturale). Excursiile organizate în taberele de vară le permit
copiilor să se odihnească, să-şi întremeze sănătatea, să se distreze. Ele sunt de scurtă
durată şi se desfăşoară în temei în prima jumătate a zilei.
 Eficienţa instructive-educativă a excursiilor depinde de respectarea unor cerinţe, şi
anume: pregătirea educatorului şi copiilor pentru excursie; stabilirea în prealabil a
conţinutului în raport cu obiectivele urmărite şi cu nivelul de dezvoltare a copiilor;
crearea în prealabil a unui climat psihologic favorabil activităţilor pe care le implică
deplasarea(obiective, conţinut, durată); respectarea cerinţelor activităţii concrete în
timpul desfăşurării excursiei, precum şi valorificarea rezultatelor obţinute.
Excursiile sunt prevăzute în planul de activitate a întregii tabere, plimbările în natură
le proiectează educatorii. Obiectivele pe care şi le formulează educatorii organizînd
excursii în natură ar putea fi:
 Cunoaşterea florei şi faunei ţinutului natal;
 Cunoaşterea problemelor lumii contemporane/ problem ecologice;
 Însuşirea normelor de protecţie a naturii;
 Formarea unor priceperi şi deprinderi de îngrijire a naturii;
 Formarea unei atitudini responsabile faţă de mediul natural;
 Organizarea unei odihne placate şi utile pentru copii.
În timpul excursiei/plimbărilor observările asupra naturii se vor îmbina cu îngrijirea
plantelor şi copacilor, dacă va fi nevoie cu lectura, jocul, sportul odihna.
Dacă excursia se organizează în muzee, monumente istorice, apoi obiectivele urmărite
ar fi:
 Cunoaşterea istoriei ţinutului natal;
 Însuşirea normelor de protecţie a monumentelor istorice(a valorilor naţionale);
 Dezvoltarea ataşamentului, dragostei faţă de trecutul glorios al poporului
nostrum.
Pregătirea pentru astfel de excursii presupune vizitarea din timp al locului excursiei de
către organizatori care vor discuta cu lucrătorii de acolo despre conţinutul excursiei,
traseul de părcurs. Dacă locul exursiei este departe se va avea grijă de transport. Copii
vor fi instruiţi cum să se comporte în timpul excursiei: să nu atingă exponatele(muzeu,
expoziţie), să nu vorbească tare, să meargă toţi împreună, iar dacă, totuşi cineva a
rămas de grupă să fie fixat locul de întîlnire pentru toţi.
La întoarcere se organizează convorbiri despre cele văzute.
4. Concursuri, victorine, jocuri-concurs: astfel de activităţi sunt preferate de copiii de
diferite vârste şi se referă la diferite domenii ale ştiinţei tehnicii, artei.

Mediul înconjurător este o noţiune fundamentală care stă la baza ecologiei ca ştiinţă,
fiind susceptibilă în raport cu necesitatea punerii în valoare sau a ocrotirii elementelor sale
componente, de reglementare juridică. Aşa cum reiese din literatură, această noţiune nu este
definită într-un mod unitar, ambiguitatea termenului fiind consecinţa conotaţiei date în diverse
domenii - ştiinţele naturii, arhitectură, urbanism, drept etc. Spre exemplu, ecologii
văd ,,mediul” un ansamblu format din comunităţile biologice şi factorii abiotici (sau altfel
spus ansamblul de elemente şi echilibre de forţe concurente, de natură diversă, care
condiţionează viaţa unui grup biologic. Sunt şi definiţii mai cuprinzătoare, de exemplu -
mediul înconjurător este ,,reprezentat de mulţimea factorilor naturali şi artificiali, de ordin
biologic, fizico-chimic şi social, capabili să influenţeze direct sau indirect starea
componentelor abiotice şi biotice ale biosferei”. Alte definiţii au în vedere elemente comune
precum: viaţa omului, calitatea vieţii şi fiinţa umană.
Mediul ca obiect de protecţie juridică trebuie însă analizat aşa cum diferite acte
normative îl definesc (legi naţionale, reglementări internaţionale). In opinia reprezentanţilor
UE, mediul înconjurător este definit ca fiind ,,ansamblul de elemente care în complexitatea
relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale omului, acelea care sunt ori
cele ce nu sunt resimţite”. Un element de noutate în această definiţie este acela că mediul este
considerat un bun care aparţine întregii colectivităţi şi, drept consecinţă, acesta nu poate fi
lăsat spre folosire la întâmplare.
În legislația națională mediul este definit ca ,,ansamblul de condiţii şi elemente
naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate
straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele
naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale
şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.
Calitatea mediului. Prin calitatea mediului se înţelege starea acestuia la un moment
dat, rezultată din integrarea tuturor elementelor sale structurale şi funcţionale, capabile să
asigure o ambianţă satisfăcătoare necesităţilor multiple ale vieţii omului.
Cunoaşterea calităţii mediului implică cunoaşterea şi analizarea unui număr mare de
aspecte. De exemplu, referitor la calitatea aerului se fac aprecieri asupra prezenţei unor gaze,
substanţe solide, hidrocarburi, conţinutul în unele elemente chimice, substanţe organice,
anorganice, iar exprimarea este în g/m3, mg/m3, %, prin indici de calitate şi indice general de
poluare. Calitatea apelor se exprimă prin gradul de impurificare cu diferite substanţe, prin
starea naturală a apelor respective şi prin indicatori chimici şi biologici, iar calitatea solurilor
se apreciază după contaminarea cu diferite substanţe, producţiile obţinute, diminuarea
producţiilor.
Pentru controlul calităţii mediului în literatura de specialitate se foloseşte termenul de
monitorizare a mediului. În conformitate cu Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 prin
monitorizarea mediului se înţelege ,,supravegherea, prognozarea, avertizarea şi intervenţia în
vederea evaluării sistematice a dinamicii caracteristicilor calitative ale elementelor de mediu,
în scopul cunoaşterii stării de calitate şi a semnificaţiei ecologice a acestora, a evoluţiei şi
implicaţiilor sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsurile care se impun.
Poluarea mediului. Deteriorarea mediului presupune ,,alterarea caracteristicilor
fizicochimice şi structurale ale componentelor naturale şi antropice ale mediului, reducerea
diversităţii sau productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea
mediului natural cu efecte asupra calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea apei,
atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară,
ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului),,.
Prin poluant se înţelege ,,orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă
sau sub formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică
sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al
organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale, iar poluarea reprezintă introducerea
directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii
mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării
mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.
Poluarea este o problemă a fiecărei ţări, dar, în acelaşi timp, este şi o problemă
internaţională datorită consecinţelor social-economice pe care le poate produce (poluare
transfrontieră).
Protecţia mediului. Ca noţiune, protecţia mediului înconjurător a fost şi este de cele
mai multe ori asociată fenomenului de poluare, dar în realitate conţinutul acestei noţiuni este
mult mai cuprinzător. Protecţia mediului are în vedere următoarele acţiuni: gospodărirea
raţională a resurselor, evitarea dezechilibrelor prin conservarea naturii, evitarea poluării
mediului precum, reconstrucţia ecologică a acestuia.
Măsurile de protecţie a mediului trebuie să cuprindă ,,instituirea unei obligaţii,
stabilirea unor condiţii speciale şi stipularea unor interdicţii privind utilizarea raţională a
resurselor naturale, prevenirea şi combaterea poluării mediului şi a efectelor dăunătoare ale
fenomenelor naturale asupra elementelor sale componente. Toate aceste măsuri au un sigur
scop şi anume cel de menţinere a echilibrului ecologic în vederea asigurării unor condiţii de
viaţă şi de muncă tot mai bune generaţiilor viitoare.