24 ianuarie 1859: „Mica Unire”, primul pas

spre România. Unirea Principatelor Române

sub domnia lui Cuza
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea
statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării
Românești, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al
ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara
Românească.

Turismul -act de cultură

Turismul se adaugă celorlalte mijloace de care dispune societatea pentru asimilarea

geografiei, istoriei, artei, etnografiei etc., transformând călătoriile în admirabile posibilităţi de
instruire şi de desfătare estetică sau de agrement.

Scurtă istorie a industriei ospitalității

Ospitalitatea este aproape la fel de veche precum specia umană.
De la primele peș teri, ”la comun”, până la hanuri, popasuri, moteluri ș i resorturile de astăzi,
industria ospitalității a fost ș i este într-o continuă dezvoltare, cu peste 187.000 unită ți de
cazare în întreaga lume.

OSPITALITATEA STRĂVECHE
Cca. 15.000 î.Hr.
Picturile rupestre descoperite în pe ș tera Lascaux, Franța, sugerează ideea că un trib din zonă
ar fi oferit adăpost unui alt trib. Rămâne o sugestie, evident, prin interpretarea plină de
fantezie a specialiș tilor; iar dacă ne gândim că în acele vremuri oamenii nu renun țaseră cu
totul la canibalism, ne putem întreba multe despre natura acelei ospitalită ți…

OSPITALITATEA ÎN ANTICHITATE
Grecia antică (sec.18-13 î.Hr.)

Civilizația greacă (elenă) a fost prima dintre cele europene, cea care a adus noutatea absolută
a organizării vieții vechilor greci la un nivel neatins până atunci. În plan militar, politic,
social. Acest ultim aspect ne interesează, pentru implica țiile lui în ceea ce priveș te relațiile
interumane, ș i deci influența sa asupra legilor scrise ș i nescrise ale ospitalității.
Mai presus de orice, grecii iubeau comunicarea. Comunicarea de orice fel, mai ales în
discuțiile de la vestitele lor simpozioane, în care funcționa ca o obligație dar ș i ca o bucurie,
legea ospitalității.

Roma antică (sec. 8-5 î.Hr.)

O dată cu civilizația romană fața lumii antice se schimbă din temelii. Ne referim, fire ș te, nu
numai la ș lefuirea posibilităților de cazare ș i găzduire, ci, mai ales, la crearea unei
formidabile rețele de comunicații (terestre, fluviale ș i maritime) folosită – ș i de neegalat –
până în sec. XIX. Întreg Evul Mediu ș i mai departe, oamenii au folosit, distrus ș i uitat
moș tenirea rutieră romană. La apogeul său, Imperiul roman se întindea de la hotarele Sco ției
până la Eufrat ș i din ținuturile germanilor până pe coasta de nord a Africii, re țeaua de
drumuri însumând – atenție! – peste 400.000 km, din care peste 80.000 erau pietrui ți!
Această inegalabilă civilizație s-a dezvoltat ș i consolidat datorită permanentei comunicări ș i
interacțiuni între milioanele de cetățeni care foloseau drumurile Romei. Sute de mii de tone
de alimente ș i materiale de toate felurile traversau Imperiul în câteva săptămâni, centrul de
primire ș i redistribuire fiind, bineînțeles, Roma. Urma apoi, corespondența: militară,
imperială, senatorială, privată. Curierii, oficiali sau nu, străbăteau cu maximă iu țeală
imperiul, cei mai mulți dintre ei pe distanțe considerabile, fapt care a impus încă de la
consolidarea republicii, apariția popasurilor de noapte, o adevărată institu ție, care a impus, la
rândul ei, un set de reguli precise.
Regulile prevedeau existența popasurilor de zi, cu spațiu pentru odihnă, nutreț, adăposturi
simple pentru vreme rea, la zece-cincisprezece mile romane distan ță.
La cel puțin douăzeci de mile, urmau popasurile de noapte, mansio. Clădiri de piatră cu
camere, locuri de cazare în comun, han cu servirea mesei, cai de schimb pentru curierii
oficiali – contra cost pentru cei particulari – ș i, acolo unde se impunea – o mică unitate
militară pentru protecția călătorilor.
O perioadă lungă de timp drumurile romane au avut un rol exclusiv practic; militari,
corespondență, negustorie, ș i din ce în ce mai multă pribegie, odată cu sărăcirea accentuată a
plebei. Abia în ultimul secol al Republicii au apărut călătoriile de plăcere, pe distan țe scurte
la început, în jurul Romei ș i al marilor oraș e, între proprietăți. Apoi, ca niș te cercuri pe
suprafața apei, cercurile s-au lărgit, distan țele au crescut în proporție aritmetică, până când
totul a devenit modă. Se născuse turismul.
 În paralel cu drumurile, romanii
au reuș it să dezvolte o altă rețea, aceea a termelor, adică a băilor romane, reu ș ind să ducă
fericita îmbinare dintre curățenie, întreținerea fizică ș i conversație la nivel de artă. Le
datorăm câte ceva romanilor, nu? Se spune chiar că băile termale din Grecia ș i Roma antice se
află la originea SPA – urilor de azi.
OSPITALITATEA ÎN EVUL MEDIU
Orientul Mijlociu (sec. 7 d.Hr)
Încă din zorii civilizațiilor orientale, mai mult sau mai pu țin strălucitoare, mai mult sau mai
puțin benefice cultural pentru spa țiul în discuție, zecile de generații care l-au împărțit ș i-au
descoperit ș i cultivat chemarea irezistibilă pentru agita ție ș i gălăgie, pentru bârfă ș i scandal,
pentru hoinăreală. Spre deosebire de europeni, ceva mai a ș ezați, ceva mai calculați, clădind
cu greu ceea ce urmau să fie națiunile europene, aceș ti admirabili orientali trebuiau să circule,
să povestească, să transporte, să tragă cu urechea. Dar unde să se întâmple toate acestea?

În caravanseraiuri. Sute de caravane de cămile – corăbiile deș ertului – brăzdau nisipurile în

toate direcțiile, poposind din caravanserai în caravanserai, a ș ezăminte extrem de bine gândite
ș i dotate, apariții oarecum surprinzătoare în acele pustietăți încinse. Să nu uităm, însă, că în
urmă cu un mileniu Alexandru Macedon adusese cu el nu numai falangele macedonene, ci ș i
un dar de o importanță covârș itoare pentru vremile viitoare: elenismul, în toată for ța ș i
splendoarea sa.
Erau caravanseraiuri oriș iunde, dar mai ales pe vestitul Drum al Mătăsii, o cale de contact
între două lumi ce începuseră deja să se izbească cu necru țare. Câteva secole mai târziu,
caravanele aveau să se oprească pe linia nord-sud a Ierusalimului, în timp ce dincolo, spre
vest de ea, Occidentul nu-ș i va putea permite decât umile refugii deservindu-i pe pelerinii ș i
cruciații aflați în drum spre Ț ara Sfântă.
Orientul Mijlociu (sec. 7 d.Hr)

Din documente aflăm că mult

mai departe, în China ș i Mongolia, popasurile ofereau adăpost solda ților ș i curierilor
imperiali. Dacă ne gândim la numărul de solda ți ai hoardelor mongole, putem estima suprafa ța
acestor popasuri în …terenuri de fotbal! Ș i nici chinezii nu erau prea puțini…
În Japonia, la începutul sec. 8, au fost construite primele două hoteluri atestate din istorie. Se
numeau ryokans ș i erau de fapt case de oaspeți de dimensiuni respectabile. Tot în acea
perioadă este înălțat primul hotel din lume al cărui nume se cunoa ș te: Hotel Koshu
Nishiyama, care primeș te oaspeți ș i în prezent, fiind administrat de aceea ș i familie de câteva
generații.
Europa (sec. 5-14 d.Hr.)
Chiar ș i după destrămarea Imperiului Roman, mo ș tenirea sa în domeniul ospitalității nu s-a
pierdut, Evul Mediu preluând, atât cât l-au ținut curelele, traseele ș i facilitățile romane.
Urmând vechile rute, întâlnim spa ții de cazare ș i chiar hrană de-a lungul ș i de-a latul fostelor
provincii occidentale. În actuala Elve ție, în regatul franc, în Spania – în special în Spania
musulmană -, în insulele britanice, în Italia, dar ș i în Orientul Apropiat, în regatele ș i
principatele creș tine, de-a lungul țărmurilor Africii de nord ș i în Balcani.

La fel, mănăstirile ofereau cazare gratuită pelerinilor, ”la pachet” cu sfaturi practice ș i tehnice
privind voiajul spre ceruri.
Marea afluență de călători provocată de cruciade a constituit temelia viitoarei industrii
hoteliere. Popasuri, pensiuni ș i hanuri au apărut cu repeziciune pe vechile rute comerciale,
oferind proprietarilor lor câș tiguri de vis din cazarea ș i hrănirea negustorilor ș i a călătorilor
de orice soi. Prin contrast, nobilimea prefera lini ș tea ș i siguranța sejururilor din mânăstiri,
departe de ochii muritorilor de rând.
La fel ca strămoș ii lor din secole trecute, ș i trăitorii din Evul Mediu simțeau nevoia să
circule. Simțeau nevoia sau erau nevoiți, tot una. Atâta doar că nu oricine putea s-o facă.
Nobilimea, burghezimea, clerul, soldățimea, da. Sărăcimea, haimanalele, ba. Când ș i când
apărea straja, îi arestuia pentru vagabondaj ș i-i înălța în furci cu zecile, pe la răspântii.
În general, însă, lumea călătorea. Călătorea în scopuri educative, negustore ș ti, de curierat,
pentru colectare de impozite, pentru instruc ții militare, pentru practicarea celor mai vechi
meserii din lume, prostituția ș i tâlhăria.
După anul 1000, dacă tot nu se sfâr ș ise lumea, oamenii s-au apucat s-o modernizeze.
Tavernele ș i hanurile au câș tigat ș i ele în eleganță ș i popularitate, iar proprietarii în numerar.
OSPITALITATEA PÂNĂ LA REVOLUȚIA
FRANCEZĂ
Evul Mediu (sec. 15-18 d.Hr.)
Evul Mediu a rămas în amintirea urma ș ilor nu doar pentru încercarea Bisericii de a
îngenunchea spiritul omenesc ci ș i pentru totalul dezinteres pentru igienă a trăitorilor acelor
vremuri ș i necunoaș terea consecințelor mizeriei cotidiene: boli peste boli ș i, mai ales, molime
(ciuma, holera).
Cu toate acestea, populația s-a refăcut cu repeziciune de fiecare dată, crescând de la deceniu
la deceniu. Astfel, circulația oamenilor a impulsionat construirea de hanuri ș i taverne, oriunde
curiozitatea ș i necesitatea împingeau oamenii înainte.

Prin secolul 17, de exemplu,

erau înregistrate peste 600 de hanuri numai în Anglia; ș i vorbim aici doar de cele
înregistrate… Astfel că legiuitorii englezi ș i cei francezi, ș i de fapt, de oriunde, s-au văzut
nevoiți să introducă reglementări exacte ș i nenumărate pentru supravegherea acestor activită ți
ș i taxarea lor conform legilor… scrise, ș i uneori, ale bunului plac local.
Tot în secolul 17, se semnalează apari ția a ceea ce numim azi SPA, cu apă termală ș i facilități
de cazare, construite la Karlovy Varo, în Cehia (pe atunci în Sfântul Imperiu German).
Dar poate că cea mai importantă noutate apărută până atunci în încă timida industrie hotelieră
a fost editarea, în Franța, a primelor ghiduri pentru călătorii. Încet, încet, către Michelin, nu?
Rămânând în Franța, pe la începutul secolului 18, semnalăm apari ția primului complex
arhitectural cu utilități multiple, incluzând boutique– uri, birouri, apartamente ș i hoteluri.
 REVOLUȚIA FRANCEZĂ
Secolul 18

Ș i iată intrând în istorie, plutind

pe valuri de sânge, Revoluția Franceză. Nu scriem acum, aici, despre ceea ce a însemnat ea în
plan politic ș i social, spiritual ș i militar; pe noi ne interesează, cu încăpă țânare, evoluția
industriei hoteliere ș i a instituției ospitalității. Iar această aspră Revoluție Franceză a produs
fără să ș tie, ș i fără să vrea, o schimbare uriaș ă în mentalitatea industriei hoteliere ș i
ospitaliere.
În avântul lor haotic, revoluționarii voiau, printre altele, să lase Franța fără aristocrație. Nu
le-a ieș it asta chiar cum ș i-au dorit; în schimb, au lăsat bucătarii, marii bucătari, fără
aristocrație.
Vorbim aici, fireș te despre les chefs, adevărați artiș ti ai bucătăriei, pentru care marii nobili,
ca ș i marii îmbogățiți, plăteau sume uriaș e pentru doar o seară de muncă, ș i care în lipsa
marilor lor angajatori, s-au văzut nevoi ți să-ș i dezvolte afacerile proprii, oferind astfel tuturor
clienților produsele artei lor. Un dar nepre țuit oferit ș i industriei hoteliere, care se pregătea să
folosească la maxim uriaș ele resurse financiare revărsate asupra lumii de Revolu ția
industrială.
EPOCA DE AUR A OSPITALITĂȚII
Secolul 19
Datorită cantității semnificative de informație, vom apela mai puțin la considerații personale
ș i de context, prezentându-vă punctual datele.
Primul hotel modern construit în Anglia, cu o gamă generoasă de facilită ți : Royal Hotel din
Plymouth.
Încep să înflorească stațiunile de vacanță de Rivierele franceză ș i italiană.
În Japonia, casele de odihnă ( ryokans), semnalate încă din sec. 8, se înmul țesc într-un ritm
accelerat.
În India apar bungalow– rile de tip dak, sub îngrijirea administrației britanice.
1829 – Se construieș te The Tremont House din Boston, primul hotel care a oferit toalete
interioare, încuietori la uș i ș i bellboy.
1832 – Hotelul Holt din New York montează primul ascensor alimentat cu aburi.
1862 – S-a inaugurat Le Grand Hotel Paris, cel mai mare ș i mai luxos din Europa, decorat de
către cei mai mari artiș ti plastici ai vremii.
1870 – Hotelul Palmer House din Chicago, primul hotel cu construcție anti-incendiu, ș i
primul care a oferit servicii telefonice în fiecare cameră.

1888 – S-a
construit Victoria din Kansas City, Missouri, primul hotel cu băi private pentru fiecare
cameră.
1893 – Un an extrem de important în istoria industriei hoteliere: se înfiin țează, la Lausanne,
în Elveția, prima ș coală pentru viitorii hotelieri (Ecole hoteliere de Lausanne).
1893 – Ș i, tot în 1893, ș i-a deschis porțile hotelul Waldorf Astoria din New York. A fost
primul hotel care a oferit room service; tot aici s-a creat rețeta salatei Waldorf.
Secolul douăzeci
În secolul 20 cursa pentru un loc mai bun în bătălia industriei hoteliere ș i unul ș i mai bun în
cea a ofertelor de ospitalitate s-a accelerat, investi țiile atingând cote de neimaginat cu doar
câteva decenii în urmă.

N-a existat, de fapt, nicio pauză

între secole, totul a continuat cu viteză accelerată. Au apărut rapid noi hoteluri de
lux : Ritz din Madrid, Savoy din Londra, Beau Rivage Palais din Lausanne, Plaza din New
York, Metropole din Bruxelles, Plaza-Athenee din Paris, Taj Mahal din Bombay au fost
doar câteva. Acesta este considerat primul mare boom din istoria ospitalității.
În această perioadă, elvețienii nu s-au mulțumit doar cu dezvoltarea industriei hoteliere
urbane, ci, stimulați de frumusețea de basm a munților lor, au trecut la dezvoltarea turismului
montan – ai cărui lideri mondiali sunt ș i astăzi, după un secol, – construind primele sta țiuni
pentru practicarea schiului.
Istoric

Sibiu
Începuturile turismului în România
Apariţia turismului ca fenomen economico-social Deşi apariţia turismului se pierde în negura
timpurilor şi în consecinţă, din cauza lipsei unor informaţii istorice nu se poate stabili o dată
cât de cât certă a detaşării sale ca activitate distinctă, se pare totuşi că unele forme incipiente
de turism s-au practicat din cele mai îndepărtate timpuri23. Poate nu ar fi exagerat dacă s-ar
afirma că, deşi nu au constituit un scop în sine, satisfacţiile turistice ale unor călătorii au o
vârstă aproximativ egală cu cea a primelor aşezări omeneşti stabile. Afirmaţia se bazează pe
ideea că omul, chiar din cele mai îndepărtate timpuri ale evoluţiei sale, nu a reuşit să producă
toate cele trebuincioase subzistenţei şi în ciuda mijloacelor precare de comunicaţie, a căutat să
cultive şi să întreţină relaţii cu semenii săi din alte colectivităţi, prin intermediul schimburilor
comerciale, ceea ce a favorizat, evident, şi o lărgire treptată a contactelor, permiţînd o mai
bună cunoaştere a colectivităţilor respective. Călătoriile pe care grecii din întreaga Eladă le
făceau cu ocazia Jocurilor Olimpice, precum şi pelerinajele la locurile de cult, pot fi şi ele
considerate, între-un sens, activităţi turistice. De altfel, turismul nu a fost străin nici
locuitorilor din Imperiul Roman; începuturile călătoriilor în scopuri turistice se întrezăresc şi
în vizitele pe care patricienii romani le făceau în staţiunile cu ape termale din Italia, Galia sau
Dacia Felix (de exemplu, Băile Herculane de astăzi), pentru tratarea unor maladii, deci în
scopuri curative. Cu toate că Evul Mediu, cu instabilitatea provocată de năvălirile barbare şi
fărâmiţarea statală nu a favorizat acest gen de călătorii, turismul nu a dispărut în totalitate,
acesta desfăşurându-se, cu precădere, în scopuri religioase (pelerinaje la locurile sfinte). După
încetarea năvălirilor, în ciuda condiţiilor grele, călătoriile turistice au progrsat treptat – cu
diferenţe de la o ţară la alta, de la o zonă la alta – până spre mijlocul secolului al XIX-lea.
Industrializarea, descoperirea forţei aburilor, realizarea locomotivei şi 23 Oscar Snak, Petre
Baron, Nicolae Neacşu, Economia turismului, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 17. 52
construirea primelor căi ferate, iar mai târziu apariţia automobilului au determinat un progres
rapid al mijloacelor de deplasare şi alături de dezvoltarea căilor de comunicaţie au favorizat şi
extins activităţile turistice. Instituţionalizarea turismului pe plan naţional şi organizarea lui în
continuare şi pe plan internaţional au determinat un avânt continuu al acestuia şi au făcut ca,
prin ritmurile de dezvoltare atinse, turismul să devină, alături de revoluţia tehnico-ştiinţifică,
unul dintre cele mai spectaculoase fenomene ale secolului XX, cu consecinţe sociale,
economice şi umane deosebit de importante. Se poate afirma că, din această epocă, turismul
începe să se detaşeze ca o activitate economico-socială distinctă. Trebuie însă menţionat că, în
majoritatea ţărilor, transformarea turismului într-o activitate economico-organizatorică, pe
scară naţională, s-a produs numai în cea de-a doua jumătate a secolului XX, ceea ce a
favorizat apariţia şi instituirea în sectorul terţiar, cel al prestărilor de servicii, a unor noi
ramuri ale economiilor naţionale, domenii cunoscute generic sub denumirea de industrie
turistică. Deşi nu există date statistice publicate oficial pentru întreaga Românie Mare,
realitatea istorică ne arată amploarea luată de activitatea turistică, care a impus crearea
„Oficiului Naţional de Turism” în anul 1936. Enciclopedia României, vol. IV, îi dedică un
capitol special, intitulat „Turismul în România”24. 5.2 Condi
După reîntregirea ţării, mişcarea călătorilor a devenit mai vie, născându-se un adevărat curent
de cercetare a frumuseţilor ei. Totodată, s-a ridicat şi problema dacă România poate deveni o
ţară turistică internaţională, folosind variatele resurse pe care i le punea la dispoziţie cadrul
său natural. Condiţia esenţială ca turismul să devină un factor de însemnătate socială şi
economică era ca ţara să fie înzestrată cu un cadru geografic având însuşiri caracteristice.
Aşezată la răspântia drumurilor mari, stăpânind părţile cele mai însemnate din marea arteră de
circulaţie a Dunării şi din lanţul muntos al Carpaţilor, România era cunoscută, datorită
tocmasi acestor două componente ale cadrului său geografic, deopotrivă ca ţara de la gurile
Dunării sau ca ţară carpatică. La aceste două mari coponente geografice se adăuga al treilea,
litoralul Mării Negre, ale cărui perspective se întrevedeau de pe 24Enciclopedia României,
vol. IV, p. 177-276. 53 atunci. Dunărea. Dintre toate drumurile de pătrundere a străinilor în
ţară, nici unul nu e mai atrăgător decât al Dunării de Jos, între Baziaş şi Orşova. „După ce
încărcat cu apele din gheţarii Alpilor, fluviul a curs liniştit, străbătând întrega Europă centrală,
el îşi întinereşte cursul tăind pragul ce a unit odinioară balcanii cu Carpaţii. Această vale,
săpată între două şiruri de munţi, nu-şi găseşte pereche în Europa... Frumuseţea peisajului
alternează cu ruine de fortăreţe medievale, cu urme de vechi drumuri romane săpate în stâncă
sau cu ostroave îmbrăcate într-o luxuriantă vegetaţie mediteraneeană, cum este acel de la Ada
Kaleh, colţ de viaţă arhaică transplantat aici din Orientul îndepărtat”25. În aceeaşi manieră
erau prezentate Marea Neagră şi relieful. Pe o linie asemănătoare erau reliefate caracteristicile
turistice regionale: Banatul şi Oltenia; Transilvania, Crişana şi Maramureşul; Bucovina,
Moldova şi Barasarbia; Bucureştii şi Muntenia. Luăm ca exemplu de prezentare turistică
Banatul. „Pentru călătorul care vrea să viziteze Banatul, calea cea mai prielnică este aceea pe
care au urmat-o legionarii împăratului Traian către capitala regatului dac. Ea începe cu valea
strâmtă a Cernei, trecând prin localităţi cu nume ce amintesc dominaţia romană, ale cărei
vestigii (poduri, apeducte, băi drumuri) sunt pretutindeni mărturie. Dincolo de cheia teregovei
(fosta Porta Orientalis), pe unde trece şoseaua şi calea ferată, se deschide fertila câmpie a
Banatului, cu sate mari ducând o viaţă de belşug şi civilizaţie, care se poate compara cu a
celor mai înaintate aşezări din Occident. Nota caracteristică a ţinutului o dau însă costumele şi
mai ales cântecul. Din coridorul Timişului, drumuri sau poteci întinse pe plaiuri urcă de o
parte către vastul platou al Semenicului sau către coamele domoale ale Muntelui Mic şi
Ţarcului, unul din leagănele vieţii pastorale româneşti; se înfundă în terenuri cartsice (Cheia
Prolazului), ori în văi înguste şi împădurite (Valea Cernei), în căutare de cascade ori peşteri de
mărimi puţin obişnuite (Peştera de la Comarnic)”26. Fiind o ţară de tranzit, mulţi călători au
făcut însemnări numeroase, destul de temeinice asupra stării lucrurillor de la noi, dar
preocupările lor politice sau negustoreşti nu le lăsau decât rareori răgaz să arunce o privire şi
asupra peisajului românesc. Unii călători străini au făcut totuşi observaţii pertinenete. La
începutul veacului al XVIII-lea trece prin Pincipate negustorul englez La Motraye, care
cunoaşte bine o parte din Muntenia, Dobrogea şi Basarabia, remarcând 25 Enciclopedia
României, vol. IV, p. 276. 26 Op.cit., p. 180. 54 că cea mai mare parte din locuitorii lor sunt
Valahi şi Moldoveni. La începutul secolului al XIX-lea, una din cele mai de seamă cărţi
asupra Ţării Romţneşti ne-o dă Ludovic von Stürmer, interesante fiind în special descrierea
Turnului Roşu, a cursului Oltului, a modului cum se călătorea în căruţa de poştă. Între
scriitorii străini care ne-au cunoscut mai bine şi ne-au descris ţara, în secolul XIX, un loc de
frunte îl ocupă profesorul francez Vaillant. Timp de 34 de ani, cât a stat în Muntenia, el a
elaborat o serie de studii asupra României, sprijinit şi pe numeroasele sale excursii. Una din
acestea se ocupă de ascensiunea pe care a făcut-o pe Bucegi, în iulie 1839, fiind întovărăşit de
slugerul Angelescu27. Numeroşi oameni de ştiinţă, scriitori, ziarişti, oameni politici,
economişti de pretutindeni s-au străduit să redea o icoană cât mai fidelă a României,
contribuind la cunoaşterea şi iubirea ei în ţările lor de origine. 5.3. Iniţiative turistice
particulare Dezvoltarea turismului presupunea ca noi înşine să ne cunoaştem şi să ne preţuim
ţara, frumuseţile ei. Apoi să se pornească o acţiune de propagandă dincolo de hotarele ei.
Premergătorii turismului românesc. Până la începutul secolului al XX-lea, în România veche,
turismul a fost practicat numai de o infimă minoritate, împărţită în două categorii foarte
distincte. Cea dintâi, vilegiaturiştii şi oaspeţii mănăstirilor formează şi astăzi clientela
staţiunilor balneare şi climaterice. În opoziţie cu acest turism, mai mult sedentar, lua naştere
una din ramruile turismului prorpiu-zis, turismul itinerant, practicat de elementele tinere,
atrase în special de frumuseţile munţilor noştri, începeau să şi le aproprie trecând peste
greutăţile ce aveau să le întâmpine, din cauza lipsei drumurilor de acces şi a caselor de
adăpost. Premergătorii acestui turism eroic dedicat muntelui românesc trebuie căutaţi în
ciobanii care de-a lungul secolelor au cutriereat munţii cu turmele lor şi în ctitorii mănăstirilor
sau schiturilor, retrase în pădurile acestora. Aceştia au trezit dragostea de munte în scriitori de
însemnătatea lui Alecu Russo, Vasile Alecsandri sau Al. Odobescu. Despre înfiinţarea
primelor societăţi de turism şi literatura turistică s-a vorbit în capitolul 1 (vezi şi Enciclopedia
României, vol. IV, p.195-205, 215-220). Pentru a se asigura o conducere unitară a
principalelor societăţi turistice din România s-a creat “Federaţia Societăţilor de Turism din
România”, forul 27 Op.cit., p. 191. 55 suprem de supraveghere şi control fiind Oficiul
Naţional de Turism, reprezentat de drept, printr-un delegat, în comitetul de conducere al
federaţiei. Alături de drumeţie, existau deja şi alte forme de turism. Turismul automobilistic.
“Automobil Clubul Regal Român” din Bucureşti şi filialele sale din Cluj, Iaşi, Cernăuţi,
Chişinău, Timişoara şi Sibiu au depus eforturi pentru dezvolatrea automobilismului, tradus
mai mult pe teren sportiv, decât pe cel turistic, prin organizări de concursuri anuale şi
participări la competiţiile interanţionale. În turismul propriu-zis s-a manifestat prin
semnalizarea şoselelor şi indicarea distanţelor kilometrice. Până în anul 1938, era dată în
funcţiune - mai bine de 85% - şoseaua internaţională Londra-Instabul. Dintr-o lungime de
4000 km, 916 km treceau pe teritoriul României, de la Episcopia Bihorului până la Dunăre şi
Marea Neagră. Campingul sau găzduirea sub cerul liber, era practicat de un număr restrâns de
amatori. Cea mai serioasă dintre asociaţiile care s-au ocupat de organizarea campingului au
fost “Prietenii Mării” şi şi-a legat activitatea de litoralul Mării Negre. În vara anului 1935 a
găzduit 957 persoane, dintre care numeroşi străini. Turismul pe apă. Litorarul Mării Negre
(454 km), Dunărea cu numeroase revărsări, canalurile şi lacurile din Balta Brăilei şi Deltă,
bogatele râuri de munte pe care plutăritul era încă în floare, aveau îndestulătoare însuşiri
pentru atragerea turiştilor. „Liga navală”, aflată la început de drum, căuta să popularizeze
acest gen de turism. Cluburile nautice se străduiau să atragă tineretul spre şcoli de înnot şi de
vâslit, excursii, crearea de locuri de popas şi cabane de adăpost. Turismul de iarnă. Mult timp
munţii erau cercetaţi de turişti doar vara. Treptat au apărut mulţi admiratori şi în timpul iernii,
datorită sporturilor de zăpadă şi în special practicării schiului. „Valea Prahovei cu Siana,
Buştenii, Predealul, după stare de linişte a lunilor mohorâte de toamnă, cunosc o viaţă nouă,
odată cu căderea zăpezii. Din trenuri coboară zilnic, în ajun de sărbători, mii şi mii de schiori.
Acelaşi fenomen se observă şi de cealaltă parte a carpaţilor, în Poiana Braşului de sub
Cristianul Mare sau pe muntele Piatra Mare. El nu se mărgineşte numai asupra acestei regiuni,
ci s-a întins neaşteptat de repede aproape în întreaga regiune muntoasă a ţării”28. Cursurile şi
întrecerile puse la cale de Academia Naţională de Educaţie Fizică, de batalioanele de vânători
de munte, activitatea desfăşurată de cluburile de schi şi societăţile de turism, erau fără
îndoială menite să deschidă turismului de iarnă perspective nebănuite în toate regiunile
muntoase

Despre turismul românesc organizat avem informaţii doar din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. În 1873 se înfiinţează la Braşov „Societatea Carpatină Ardeleană”, cea mai veche
formă de turism organizat de pe întregul teritoriu al ţării noastre şi care a activat până în anul
1881. La Sibiu se înfiinţează în 1880 „Societatea Carpatină Ardeleană” (prescurtat S.K.V).
Societatea cu acelaşi nume din Braşov fuzionează în anul 1881 cu cea din Sibiu, devenind
filiala braşoveaă a acesteia. Societatea din Sibiu a fost întemeiată de un grup de turişti – saşi şi
români – având filiale în următoarele localităţi: Bistriţa, Braşov, Bucureşti, Făgăraş, Lupeni,
Mediaş, Orăştie, Petroşani, Reghin, Sebeş, Alba, Sibiu, Sighişoara, Timişoara, cu circa 5000
membri în total. Dintre realizări, menţionăm cele mai vechi marcaje turistice din munţii noştri
şi circa 40 de cabane şi refugii, din care mai erau în exploatare, în anul 1936, circa 15.
Societatea a editat „Anuarul S.K.V”, publicaţie anuală, 1881-1944. La data de 13 iunie 1945,
S.K.V şi-a întrerupt activitatea, fiind dizolvată prin decret al Consiliului de Miniştri, pentru
activitate politică pro-fascistă. În 1891 se înfiinţează la Cluj „Societatea Carpatină Ardeleană
a Turiştilor”, cea mai veche asociaţie a turiştilor maghiari din Transilvania, cu o bogată
activitate: circa 20 de cabane şi refugii montane, precum şi Revista de Turism „Erdely”
(Ardealul) , 1904-1940. La Sinaia s-a înfiinţat la 1893 „Societatea Carpatină Sinaia”, cea mai
veche formă de turism organizat din vechea Românie, rezultat al iniţiativei istoricului
V.A.Urechia, omului politic Tache Ionescu, arhimandritului Nifon al Sinaiei şi altor amatori
de călătorie prin munţi. Aici şi-au făcut ucenicia viitorii animatori ai turismului românesc:
Nicolae Bogdan, Mihai Gold-Haret, fraţii Alecu şi Nestor Urechia, Bucura Dumbravă etc. Ca
realizări menţionăm: amenajarea potecii de pe Valea Jepilor Bucegi (1895); amenajarea
peşterii Ialomiţei (1897); cele mai vechi case de adăpost cu paznic din Bucegi: Casa Omul
(1908-1913) şi Casa Caraiman (1907- 1916). În anul 1925 se înfiinţează la Bucureşti „Turing
– Clubul României” 4 Vasile Topana, Gheorghe David, Aşezări pentru toate veacurile, Editura
Sport-Turism, Bucureşti, 1987, p. 5. 14 (T.C.R.), asociaţie de turism şi pentru protecţia
pădurii, una din cele mai puternice organizaţii de turism din ţara noastră, cu 14 filiale (Arad,
Blaj, Braşov, Bucureşti, Câmpulung-Moldovenesc, Cluj, Deva, Focşani, Ploieşti, Satu-Mare,
Sibiu, Sighet, Sinaia, Timişoara) însumând peste 4000 membri. Sub directa conducere a lui
Mihai Haret T.C.R a contribuit substanţial la dezvoltarea turismului românesc modern,
organizat pe baze materiale solide şi urmârind prioritar construirea de case de adăpost în
munţi, aplicarea şi întreţinerea unei reţele de marcaje turistice în munţi, repararea şi
întreţinerea potecilor, promovarea turismului prin publicaţii, conferinţe etc. T.C.R a realizat
peste 20 de case de adăpst în munţi şi numeroase publicaţii. Dintre publicaţii menţionăm:
„Anuarul Bucegilor” (1926-1928); „Calendarul săptămânal de turism” (1934-1940);
„Enciclopedia turistică românescă” (1941-1947) şi altele. A existat şi o publicistică de turism.
Răsfoind „România”, revista Oficiului Naţional de Turism, nr. 2/februarie 1937, aflăm că
Zaharia Stancu semna un articol despre „Sate în zăpezi”, Vlaicu Bârna povestea despre
„Întâmplări vânătoreşti într-o zi de iarnă”. Într-un alt număr, din august 1937, revista îi
găzduia pe N. Iorga, cu „Drumuri în Bucovina”, pe Perpessicius cu „Munţii în literatura
noastră”, pe Lucia Demetrius cu „Pagină de jurnal”, pe prof. Al. Borza (fondatorul Grădinii
Botanice din Cluj) cu „Retezatul” pe Radu Ţiţeica cu „Munţii Făgăraşului”, pe prof. I.
Simionescu cu „Ceahlăul”.
În „Mesajul domnesc” adresat de Al.I.Cuza naţiunii în 1859 se face elogiul libertăţii de
acţiune în toate domeniile, inclusiv în domeniul comerţului interior şi exterior.

Elementele ale turismului colectiv în România sunt atestate documentar în trecut, când a apărut
turismul balnear, acesta fiind menționat în localitățile Băile Herculane - în secolul al II-lea, în anul
1734 Băile Felix în secolul al XV-lea, Ivanda, Buziaș, Călacea și Lipova în secolul al XVI-
lea, Bazna în secolul al XVII-lea, Băile Olănești în 1760, Borsec în 1770, Vatra Dornei în 1788.

În secolul al XIX-lea, se dezvoltă stațiunile balneoclimaterice existând 23 de stațiuni de interes

general, 78 de interes local și 38 de localități cu izvoare minerale.

Primele activități turistice organizate în România datează din a doua parte a secolului al XIX-lea.
Au apărut o serie de asociații, organizații, societăți, cluburi etc. care desfășurau activitate turistică
pe unele arii geografice, căutând să atragă turiști din toate păturile sociale și care sponsorizau de
asemenea amenajarea unor obiective turistice.

Aceste asociații și organizații de turism din România și-au desfășurat activitatea înainte de primul
război mondial și în perioada interbelică. Preocuparea acestor asociații de profil s-a îndreptat la
început spre zonele montane prin construirea de cabane și case de adăpost (refugii), amenajări
de drumuri, poteci, marcaje, precum și organizarea de cursuri de schi, publicarea de monografii
turistice, almanahuri, ghiduri, hărți etc.

„Trinitatea vremelnică” din anul 1869, având ca scop „de a întreprinde excursiuni”, și „Asociația
Alpină a Transilvaniei” („Siebenburgische Alpen Verein in Kronstadt” - S.A.V.K.) care a luat ființă
în august 1873 la Brașov, sunt considerate a fi primele societăți de turism din România. Aveau ca
scop cercetarea munților Carpați, îmbunătățirea căilor de acces, organizarea de excursii în
zonele montane. SAVK a activat până în anul 1881, când a fuzionat cu „Asociația Carpatină
Transilvană” („Siebenbürgischer Karpathenverein - S.K.V.”) din Sibiu, devenind filială a acesteia.

În anul 1875, s-a înființat la București Societatea Română de Geografie, care publică "Buletinul
Societății geografice române" (1876-1943), Marele dicționar geografic al României (1898-1902),
precum și numeroase descrieri de călătorie, expediții geografice, turism.

În Transilvania, și-a desfășurat activitatea „Asociația Carpatină Transilvania” („Siebenburgische

Karpathen Verein - S.K.V.”), fondată în anul 1880 la Sibiu, după modelul DOeA - „Asociația
Alpină Germano-Austriacă”. Asociația își propunea ca obiectiv cultivarea spiritului turistic, făcând
cunoscute și accesibile populației frumusețile naturale ale munților Carpați.

. Chiar şi „primul turist” atestat documentar la noi în ţară, Dion 13 Chrysostomos4 , care a
călătorit în Dacia cu puţin înainte de războaiele dacoromane, după cum rezultă din
fragmentele infime ale „impresiilor” sale, a fost îndemnat tot de setea de cunoaştere. Pe bună
dreptate spunea Nicolae Iorga: „Drumeţia te învaţă mai mult decât zece biblioteci la un loc”.
Industria hotelieră. Cele câteva hoteluri din oraşele mari sau din staţiunile balneo-climatice
erau foarte departe de a constitui ceea ce reprezintă în ţările cu tradiţie turistică, o industrie
hotelieră. Hotelul rămânea elementul hotărâtor al frecventării staţiunilor de cură, de rapos şi
chiar de turism. De aceea trebuiau construite hoteluri şi vile care să corespundă cerinţelor
crescânde de igienă şi confort. Profesiunea de hotelier cerea şi pe atunci o instrucţie şi
educaţie specială. Cunoştinţele privitoare la buna stare a unui hotel nu se puteau învăţa în mod
empiric35. În ţările cu turism dezvoltat, personalul hotelurilor primea o educaţie peofesională
în „şcolile hoteliere”; candidaţii trecând examenele 35 Cunoştinţe privind mobilierul, aeraţia,
canalizarea, încălzirea centrală, bucătăria, indicaţii asupra frumuseţilor şi curiozităţilor
oraşului şi regiunii înconjurătoare, felul cum trebuie primit un străin etc. 62 înaintea unor jurii
hoteliere. Se făceau şi stagii în străinătate. Existau ţinuturi în care gospodăria ţărănească
destul de evoluată putea suplini lipsa hotelurilor. Se avea în vedere regiunea carpatică
(Muscel, Argeş, Gorj, împrejurimile Sibiului etc.) unde fără măsuri extraordinare şi fără mari
investiţii se puteau selecţiona şi amenaja case ţărăneşti pentru găzduirea turiştilor (de exmplu
Italia şi Grecia). Dezvoltarea turismului de munte depindea în mare măsură de existenţa
caselor de adăpost. Acestea erau destul de rare în multe din masivele muntoase. Societăţile
turistice aveau la îndemână fonduri mici pentru întreţinerea şi amenajarea caselor de adăpost.
Turismul de stat trebuia să sprijine societăţile de turism, spre a construi, unde se simţea
nevoia, astfel de adăposturi. Organele superioare silvice urmau să uşureze, acolo unde era
posibil, accesul turiştilor şi popasul în casele de adăpost ce aparţineau personalului de pază a
pădurilor sau a închiria aceste adăposturi societăţilor turistcie, acolo unde ele nu mai
îndeplinesc rostul pentru care au fost construite. Politica turistică. Turismul căpătase o
asemena importanţă, încât statul nu se putea dezinteresa de veniturile care puteau fi realizate
printr-o politică de sporire a clientelei turistice autohotne şi de captare a turiştilor străini.
Valorificarea resurselor turistice se poate face numai dacă se găsesc mijloacele prin care să se
dezvolte gustul marelui public pentru turism. Propaganda turistică serioasă cere, ca înainte de
atragerea vizitatorilor străini, să se creeze condiţii de călătorire şi de găzduire cât mai bune cu
putinţă. În aproape toate ţările europene şi America, organele oficiale de turism desfăşurau o
activitate prodigioasă prin conferinţe, prospecte, emisiuni radiofonice, filme etc., pentru a
câştiga turismului cât mai mulţi aderenţi şi a face din el un factor de circulaţie a bunurilor. O
atenţie deosebită se acorda pretutindeni turismului şcolar şi turismului popular. În Italia
circulă în fiecare duminică trenuri populare, preţul unui bilet de călătorie fiind derizoriu.
Pentru atragerea turiştilor de peste hotare se folosesc din belşug şi în mod gratuit afişe,
broşuri, fotografii, filme, publicitate luminoasă, de către oficii de turism, birouri de cale ferată
şi de navigaţie, sindicate de iniţiativă etc. Organe de propagandă. Indiferent de regimul
politic, propaganda turistică se afla pretutindeni sub supravegherea şi controlul statului. Legea
pentru organizarea turismului în România sublinia importanţa acestei atribuţiuni rezervate
Oficiului Naţional de Turism. O.N.T avea datoria să coordoneze întreaga propagandă turistică,
utilizând întreg aparatul documentar pe care îl puneau la dispoziţie instituţiile de stat sau
particulare interesate în promovarea turismului (căi ferate, navigaţie pe apă, navigaţie aeriană,
staţiuni balneare şi climatice, societăţ

Cele mai vechi hoteluri din România: Hotel Caraiman, Sinaia

Construit în 1881, în stil clasic românesc, Hotelul Caraiman din Sinaia este unul dintre cele
mai vechi din România. Poziționat central, atrage turiști de peste o sută de ani. Clădirea care
găzduiește hotelul este monument înscris în Patrimoniul Național, clasa A.

Cele mai vechi hoteluri din România: Hotel Cișmigiu

Inaugurat în 1912, Hotel Cișmigiu, care s-a lansat sub denumirea de Palace Hotel, era cea mai
modernă unitate de cazare a Bucureștiului în acea perioadă. În timpul Primului Război
Mondial, în sediul hotelului a fost centrul pentru cei răniți pe front. Hotelul a cunoscut o
perioadă de prosperitate în perioada interbelică, când la parterul său apare Cinema Bulevard
Palace, iar în 1941 locul cinematografului este luat de celebra berărie Gambrinus.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial cupola clădirii a fost complet distrusă în urma
bombardamentelor, însă a fost restaurată astfel încât să arate ca cea originală. În 1965, hotelul
își schimbă numele în Hotel Cișmigiu, primind denumirea după parcul din apropiere.

Cele mai vechi hoteluri din România: Grand Hotel du Boulevard

Clădirea în care se află Grand Hotel du Boulevard a început să fie construită în 1867, fiind
lucrarea arhitectului Alexandru Orăscu, cel care a făcut și Universitatea din București. Hotelul
a fost inaugurat în 1873, sub numele de Hotel Herdan. Aflat vizavi de Cercul Militar, Grand
Hotel du Boulevard a fost primul hotel din capitală dotat cu apă curentă în camere, iar în 1904
a fost iluminat electric și dotat cu ascensor. Grand Hotel du Boulevard a primit medalii de aur
la expoziția de la Milano în 1906 și la cea de la Torino în 1911.

Perfecţionarea utilajului turistic. Mijloacele de transport. Mijloacele de transport şi industria

hotelieră sunt factorii esenţiali pentru dezvoltarea turismului. Calea ferată. Densitatea reţelei
de cale ferată în România era de 3,82 km la 100 km2 şi 0,58 km la 1000 locuitori. Aceste
valori erau mult mai mici decât cele ale majorităţii ţărilor europene. România avea o situaţie
analoagă cu Jugoslavia şi superioară doar Bulgariei şi Republicii Sovietelor. Distanţa dintre
Turda şi Câmpeni (84 km) se parcurgea cu trenul în 5 ore. Progresele realizate (creşterea
vitezei şi a confortului pe traseele cu trafic internaţional, reducerile acordate, organizarea unui
serviciu de autobuze, instituirea călătoriilor în circuit etc) trebuiau amplificate şi coordonate
cu celelalte iniţiative, de stat sau particulare, al căror scop era promovarea turismului.
Tracţiunea automobilă.Automobilul servea mai bine cauza turismului. Acesta avea
următoarele avantaje: dă posibilitatea călătorului să descopere regiuni puţin accesibile, în
special pe cele muntoase şi care se găsesc 31 Enciclopedia României, vol. IV, p. 225. 32
Ibidem. 60 departe de centrele feroviare; permite fixarea unui itinerariu propriu şi o folosire
adecvată a timpului. În România, numărul vehiculelor cu tracţiune automobilă era încă destul
de retsrâns – 4500033. La un km de şosea existau aproape 3 automobile, Franţa avea 33 şi
Germania 102. Autobuzele prezentau avanataje inerente transportului în comun: periodicitatea
circulaţiei şi un orar regulat34. Înntocmirea unor circuite, interesante prin pitorescul lor, cu
drumuri carosabile şi putinţa unei găzduiri cât de cât confortabile erau: Braşov – Bran -
Câmpulung Muscel – Târgovişte – Sinaia – Braşov; Piatra Neamţ – Bicaz – Cheile Bicazului
– Gheorgheni – Topliţa – Borsec – Tulgheş – Bicaz – Piatra Neamţ, etc, constituiau, fără
îndoială, măsuri destinate a aduce tracţiunii automobile utilizate de C.F.R însemnate venituri
de pe urma turismului. Şoselele. Dezvoltarewa intensivă a turismului presupunea o reţea de
drumuri carosabile, adaptate la tracţiunea mecanică. Din reţeaua de drumuri în lungime de
10800 km, doar 53799 km (abia jumătate) erau pavate sau pietruite. Cealaltă jumătate se
compunea din drumuri naturale, sau, în cel mai bun caz, în stare de terasament. Şoselele
naţionale se întindeau pe 12040 km (6334 km în vechiul Regat, 4393 km în Transilvania, 754
km în Basarabaia şi 550 km în Bucovina). O mare parte din şoselele pietruite se găseau într-o
stare foarte precară, din punct de vedere al întreţinerii, iar construcţia de noi şosele era
înceată. Problema drumurilor era foarte departe de a fi găsit o soluţie, care să permită măcar
satisfacerea nevoielor economice ale ţării şi cu atât mai puţin a celor cerute de existenţa unui
turism bine organizat. Remedierea neajunsurilor se lovea de mari dificultăţi de ordin financiar.
Veniturile alocate drumurilor nu acopereau nici jumătate din cheltuielile cerute de întreţinerea
lor curentă. Pentru întreţinerea şoselelor naţionale şi judeţene trebuia o sumă de 2 miliarde şi
jumătate anual, în loc de 770 milioane cât se cheltuia. Paralel cu campania de întreţinere,
trebuiau adaptate principalele şosele carosabile la turismul automobilistic. Pentru a micşora
riscul accidentelor, se cereau lucrări de refarece a vechilor trasee (lărgirea şoselei, rectificarea
curbelor) şi o semnalizare judicioasă, destinată nu numai a preveni pe turist de anumite
obstacole (încrucişări, viraje etc) dar şi de a-l informa din punct de vedere topografic. Se
impunea deja suprimarea trecerilor de nivel şi înlocuirea lor cu treceri subpământene şi
aeriene, precum şi înfiinţarea unor şosele speciale pentru automobile. 33 Anuarul Statistic al
României, 1939 şi 1940, p. 516 arată că în anul 1938 exisatau în România Mare 41180 de
autovehicule (25350 de autoturisme şi 2687 autobuze). 34 Numărul autobuzelor a crescut de
la 185 în 1930 la 404 pe drumurile principale şi 824 pe cele secundare în 1934, cu un trafic de
31% din numărul total al călătorilor. 61 România avea regiuni întregi de un pitoresc desădârşit
(regiunea de nord-vest a Bucovinei, Maramureşul, regiunea Pădurenilor, Munţii Sebeşului,
Munţii Apuseni etc), care, din lipsa căilor de comunicaţie, se aflau încă în afară de circulaţia
turistică. Aceste zone pitoreşti izolate, locuite în general de o populaţie cu resurse economice
foarte reduse, ar putea fi scoase din sărăcie dacă ar avea la îndemână drumurile pe care să se
facă pătrunderea turiştilor.

Navigaţia pe apă şi cea aeriană. Marea Neagră, Dunărea şi principalele râuri, care puteau fi
făcute naviganile pe o bună parte din lungimea lor, puteau aduce contribuţii la dezvoltarea
turismului. Pentru aceasta era necesar un program care să prevadă stabilirea unor itinerare
turistice pe trasee scurte, în legătură cu mersul trenurilor sau cu cel al autobuzelor, un serviciu
de curse regulate de-a lungul litoralului Mării Negre, avantaje date călătorilor în grup,
amanajarea de vapoare în scop turistic, organizarea de excursii pe plute în regiunea râurilor de
munte (Bistriţa, Ceremuş etc). Începutul era deja făcut, prin realizarea vaporului de turism
„Regele Carol a II-lea”, care executa curse pe Dunăre şi numeroasele reduceri acordate
diferitelor categorii de călători pe vapoarele Navigaţiei Fluviale Române. Nici aviaţia nu
putea rămâne străină de turism. Înmulţirea liniilor de aviaţie civilă, intensificarea colaborării
cu companiile străine de aviaţie, înzestrarea cu aparate puternice şi rapide urma să contribuie
la promovarea unui turism care se afla în faşă, chiar în ţările apusene. Cea mai frecventată de
turişti dintre liniile aeriene era Bucureşti - Constanţa – Balcic – Bazargic – Călăraşi –
Bucureşti, unde se făceau uneori mai multe curse pe zi pentru transportul turiştilor

Staţiunile balneare şi climatice din România România dispunea cu prisosinţă de toate

categoriile de ape minerale, în cele aproximativ 320 izvoare mai importante. După clasificarea
chimică se distingeau următoarele categorii de ape minerale: 1. Ape oligo-minerale 2. Ape
carbogazoase 3. Ape alcaline 4. Ape cloruro-sodice sau sărate 5. Ape sulfuroase 6. Ape
feruginoase 7. Ape teroase calcice sau diuretice 8. Ape sulfate sau purgative Se mai adăugau
apele radioactive, băile de mare şi băile de nămol. Climatologia. Prin climat se înţelege
ansamblul caracterelor generale din punct de vedere geografic, tehnic, meteorologic,
fiziologic şi patologic, pe care le prezintă o regiune. În România se distingeau următoarele
climate: 1. Climatul de mică altitudine sau de câmpie. 2. Climatul de altitudine mijlocie sau
sub-alpin. 3. Climatul de mare alttitudine sau alpin. 4. Climatul maritim.
INTRODUCERE

Problematica temei Imaginea României prin turism, târguri și expoziții, în perioada

interbelică este complexă, dar unitară, cu o deosebită importanță, atât teoretică cât și
practic-aplicativă. Demersul nostru se constituie într-o încercare de a prezenta, prin
realizări și politici specifice, gradul de dezvoltare și modernizare a României Întregite
și reflectarea sa în conștiința contemporanilor, a epocii

Un popor se cunoaște pe sine prin două dimensiuni valorice: o dimensiune verticală

– cunoașterea istoriei naționale – și o dimen-siune orizontală – cunoașterea celorlalte
neamuri din Europa, din întreaga lume și a aprecierilor acestora despre el. Imaginile
pe care un popor le generează de-a lungul istoriei sale sunt legate de impresiile cele
mai variate – în lumini și umbre –, de la interpretări pozitive foarte nuanțate, până la
stereotipuri negative, caricaturale, bazate pe refuzul cunoașterii reale ale unui popor.

Am dorit să evidențiem că natura țării noastre nu trebuie înțeleasă doar ca munți,

câmpii, ape, păduri – ca elemente concrete și separate unele de altele, ci „intim
integrate" și într-o „unitate armonică"; „O natură umanizată, îndrăgită, poetizată și
personificată în subtila poezie populară"⁸², care atrage admirația oaspeților noștri.

Prin așezarea, înfățișarea și bogăția sa, pământul românesc a înrâurit considerabil

istoria noastră, iar unele modificări ale condițiilor de mediu, destul de însemnate, s-
au produs cu declanșarea acțiunii antropice în peisajul țării: despăduririle și
extinderea arăturilor, de mari proporții, în secolul al XIX-lea; creșterea orașelor în
epoca modernă și contemporană; dezvoltarea rețelei de căi ferate, cu lucrările
aferente (terasamente, poduri, tuneluri) etc. Pe bună dreptate se apreciază că „între
natură și om, cu viața, destinul și sentimentele sale, legătura este indisolubilă,
directă."⁸³

În același timp, păstrarea și restaurarea patrimoniului arhitectural valoros moștenit de

la înaintași a constituit o direcție importantă a arhitecților specializați în astfel de
lucrări și a arheologilor români.

Cunoașterea ocupațiilor, stării materiale, nivelului de cultură, mentalității populației –

urbane și rurale – ne ajută să înțelegem atât gradul de profesionalism al creatorilor
de valori materiale și spirituale, cât și cum gândesc și folosesc timpul liber, în
concordanță și cu ameliorarea condițiilor de muncă (adoptarea repaosului duminical
și al sărbătorilor legale, introducerea zilei de muncă de 8 ore, ocrotirea muncii
minorilor și femeilor etc). Societatea românească cunoștea o evoluție determinată de
un ritm accelerat la oraș și unul mai lent în lumea satului, „dar direcția era aceeași:
spre o civilizație cu adevărat modernă"⁹⁵.

Important de relevat îl constituie faptul că între elementele și factorii care au o

deosebită influență asupra moștenirii străvechi se înscriu și târgurile anuale; sătenii
intrau în contact cu negustorii români și străini , care vehiculau tot felul de obiecte –
mărfuri; formele și compozițiile noi etc. erau înregistrate și adaptate apoi cerințelor
locale. Tot aici sau în sate, în zilele de sărbătoare, se dezvăluie grupurile de oameni
– femei și bărbați – înveșmântați în costume „de o mare eleganță și de o originalitate
neegalată în nici o altă țară europeană"⁹⁶.

Obiecte de artă țărănească – sculpturi în lemn, vase din ceramică, scoarțele de lână,
costume populare ș.a. – „toate promovate în participările României la expozițiile
internaționale ale vremii, începând cu cea de la Paris din 1867"⁹⁷ sau sunt expuse
în marile muzee ale lumii.