146 e)

Curtea Constituțioanlă este o autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în

afara sferei puterii legislative, executive și judecătorești, având rolul de a garanta
supremația Constituției. Acesta este comppletat de asigurarea respectării principiilor
fundamentale, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și a menținerii
echilibrului puterilor în stat. În baza art 142(1), CCR, fiind un organ specializat, independent
și jurisdicțional are atribuția de a asigura separarea puterilor în stat și prin urmare are
competența instituită de art 146 lit e), de a soluționa conflictele juridice de natură
constituțională dintre autoritățile publice ale statului.

Într-un stat de drept, separația și echilibrul puterilor în stat este pilonul fundamental pentru
buna funcționare a autorităților publice, ce au obligația de a-și respecta cadrul conferit de
Constiuție în sfera limitelor propriilor competențe și de a adopta o atitudine activă atunci
când aceasta îi este impusă prin textul Legii fundamentale. Însă, aceste aspecte nu au fost
respectate în totalitate de-a lungul timpului, astfel că jurisprudența Curții cu privire la
conflictele juridice de natura constituțională este una bogată, cu diverse reconsiderații a
deciziilor Curții. Astfel, vor fi analizate pe rând considerațiile Curții cu privire la semnificația
sintagmei conflict juridic de natură constituțională.

Prin urmare, din interpretarea per a contrario a art. 146 e) CR, reiese faptul că CCR nu este
competentă să se pronunțe asupra conflictelor exclusiv politice. Într-un astfel de context,
instanța constituțională s-ar interfera în activitatea politică a autorităților publice, lucru care
este inadmisibil. De asemenea, CCR a statuat că nu poate să intervină în soluționarea unui
conflict ce are ca premisă opinii, critici, judecăți de valoare ale unui titular de mandat de
demnitate publică asupra modului de activitate ale unei anumite autorități publice. Astfel
de divergențe nu pot aduce ingerințe libertății de exprimare ale autorităților publice și nici
nu sunt susceptibile de a produce efecte juridice în cadrul activității supuse criticilor. Curtea
a arătat că majoritatea conflictelor ce cad sub incidența articolului antereferit sunt cele prin
care o autoritate publică și-a depășit competențele stabilite de Constituție și a intervenit în
domeniul atribuțiilor altor autorități publice, sau din contră, premisa conflictului a pornit de
la o inacțiune prin care s-a refuzat adoptarea unei conduite obligatorii reglementate de
Legea Fundamentală. Prin urmare, sursa acestuia poate proveni din acte, fapte, acțiuni sau
inacțiuni susceptibile de a produce efecte juridice nu doar în interiorul autorității publice
care nu și-a respectat obligațiile. Trebuie să existe reale blocaje instituționale apărute din
cauza problemelor de rang constituțional din sfera autorităților publice. În aceeași măsură,
nici actele pregătitoare în adoptarea unui act normativ nu pot constitui element generator
de conflicte juridice de natură constituțională. Acest aspect este indubitabil provenit din
faptul că CCR nu poate pleca de la premisa relei-credințe a autorității în exercitarea
atribuțiilor, intuind prin actele pregătitoare o anumită conduită susceptibilă de a încălca
Constituția. Inițial, prin sesizările cu care a fost îndrituită spre soluționare, CCR a statuat că
natura constituțională a conflictelor juridice nu poate să izvorască din nerespectarea unor
atribuții legale, deoarece acestea nu sunt de rang constituțional. CCR a argumentat acest
aspect prin prisma faptului că nu poate interveni în astfel de situații, deoarece problema
supusă controlului nu presupune un text de referință din Legea fundamentală. Ulterior, CCR
și-a reconsiderat jurisprudența, pronunțându-se că în orice atribuție stabilită prin legi în
sarcina autorităților publice există un reazem constituțional deoarece autoritățile publice au
respectivele competențe reglementate astfel în baza celor conferite ca premisă de
Constituție. Prin urmare, pentru buna desfășurare a raporturilor juridice de ordine publică,
CCR trebuie să adopte o conduită activă și în privința conflictelor juridice izvorâte din legi,
dar care au fost reglementate în baza Legii fundamentale.

În continuare, CCR a statuat că atribuția de la art 146 e) trebuie să aibă calitate de rol
subsidiar dacă autoritățile publice au un mecanism propriu de a soluționa conflictele
sesizate. De asemenea, această atribuție nu trebuie să fie interpretată ca o a treia formă de
control a constituționalității legilor/ordonanțelor. În toate cazurile în care CCR a fost sesizată
în baza art. 146 e) cu o solicitare de constatare a relației de contrarietate între o
lege/ordonanță și Legea fundamentală, cererile au constituit un fine de neprimire, Curtea
statuând că poate efectua un astfel de control doar prin sesizarea în baza art. 146d), sau a)
dacă este pus în discuție un act normativ care nu a intrat încă în vigoare. Nici hotărârile
instanțelor judecătorești nu pot fi verificate în cadrul acestei atribuții, cel mult instanța
constituțională poate constata că o anumită interpetare dintr-o hotărâre judecătorească a
generat un conflict juridic, dar nu poate să intervină în sfera atribuțiilor instanțelor
judecătorești de aplicare și interpretare a legii. Totodată, datorită efectului ex nunc al
deciziilor CCR, obiectul conflictelor juridice nu poate consta în acțiuni viitoare ale subiecților
cu calitate procesuală,

Cât privește titularii dreptului de a sesiza CCR cu o astfel de cerere, aceștia sunt limitativ
prevăzuți de Constituție: Președintele României, unul dintre președinții celor două Camere
ale Parlamentului, prim-ministrul și președintele CSM. Este de observat faptul că această
posibilitate a fost atribuită proporțional, pentru fiecare dintre puterea legislativă, executivă
și judecătorească. Însă Curtea a arătat diferența dintre subiecții care au calitatea de a sesiza
Curtea și cei care au calitatea procesuală de parte în conflict. Sesizarea poate veni doar din
partea celor menționați anterior și nu presupune obligativitatea de a fi și parte din conflict.
Iar autoritățile publice implicate sunt cele prevăzute de Titlul III din Constituție. Conflictul
juridic nu poate să apară între puterile statului, ci doar între autoritățile publice ale statului.
Curtea a statuat că un conflict juridic de natură constituțională poate să existe între doua
sau mai multe autorități publice ce au ca obliect conflicte de competență pozitive sau
negative ce izvorăsc din atribuții ce au un reazem constituțional.

În astfel de situații, Curtea a adoptat mai multe variante de a-și exercita atribuția. În cele
mai multe cazuri în care a constatat existența conflictului juridic, CCR fie a impus o
soluționare a acestuia prin adoptarea unei conduite de către autoritatea publică care nu și-a
respectat competențele, fie a constatat epuizarea conflictului, fie a omis să precizeze
atitudinea pe care trebuie să o adopte acestea și a făcut referință doar la anumite principii
generale care ar trebui respectate. Dacă a constat inexistența acestuia, cererea de
soluționare a conflictului a fost respinsă.

Unele dintre cele mai relevante exemple de conflicte juridice sunt cele prin care CCR a
confirmat existența unui conflict juridic între Președintele României și ICCJ, cea din urmă
nerespectând anumite decizii ale CCR printr-un RIL și momentul în care Senatul a refuzat să
respecte decizia ANI de suspendare de drept a unui senator care era într-o situație de
incompatibilitate, cel de-al doilea subiect implicat în conflict fiind Ministerul Public. De
asemenea, Senatul a mai fost implicat într-un alt conflict în care nu a făcut public votul din
Senat cu privire la solicitarea de arestare a acestuia de către Procurorul General al PICCJ.

CCR, în cadrul atribuției de la 146 e), se pronunță printr-o decizie adoptată cu votul
majorității judecătorilor. Aceasta produce efecte general obligatorii și pe viitor, conform art
147(4). Scopul acestor decizii, cât și efectele lor ex nunc au ca premisă asigurarea securității
raporturilor juridice de drept public și menținerea echilibrului puterilor în stat.