Iosif și Maria se gândeau mereu la cuvintele îngerului și știau că

Pruncul care urma să se nască avea să fie cu totul deosebit. Se

pregăteau pentru acest eveniment, dar, cu puțin înainte de sosirea
momentului așteptat, Iosif a aflat că trebuiau să plece într-o lungă
călătorie spre sud. Trebuiau să ajungă la Betleem, de unde se trăgea
familia sa, în localitatea unde trăise cândva marele său strămoș
David.
Când au ajuns la hanul unde voiau să se cazeze, acesta era
deja plin. Iosif și Maria au găsit doar un staul, în care au putut
înnopta. Acolo, în acel loc umil, Maria L-a născut pe Fiul său. L-a
înfășat în scutece curate și L-a așezat în ieslea cu fân, care I-a ținut
atunci loc de leagăn.
În ținutul din jurul Betleemului se aflau în acea noapte păstori
care stăteau pe câmp cu turmele lor. Ei își păzeau oile de
numeroasele animale sălbatice ce dădeau târcoale în întuneric.
Dintr-o dată, noapte adâncă din jurul lor a fost luminată de slava lui
Dumnezeu și un înger al Său a venit lângă ei. Văzându-l, păstorii s-au
înfricoșat, însă îngerul i-a liniștit și le-a propovăduit despre nașterea
Mântuitorului.
Păstorii au putut vedea alături de îngerul care le vorbise, o mulți
de alți îngeri.
După ce îngerii au plecat, păstorii, încă foarte uimiți, și-au
propus să meargă să vadă nașterea Mântuitorului.
Când au ajuns la Betleem, i-au găsit pe Maria și Iosif și-au văzut
cu ochii lor pruncul culcat în iesle, întocmai cum le spusese îngerul.
Păstorii au povestit totul Mariei și lui Iosif, explicând plini de însuflețire
ce îi adusese la ei. Maria a primit cu bucurie cuvintele lor și le-a
păstrat cu smerenie în inima ei.
Dumnezeu a descoperit taina nașterii lui Iisus și unui grup mici de
oameni, care nu erau săraci și disprețuiți ca păstorii. Erau înțelepți din
părțile Persiei, oameni bogați și importanți, care se ocupau cu
studierea astrelor.
Într-una din acele nopți, au fost foarte impresionați să descopere
pe cer o stea nouă și strălucitoare. Erau siguri că ea anunța un
eveniment deosebit, nașterea unui rege. Au fost cu toții de acord să
urmeze calea stelei pentru a-L găsi pe rege.
Când au intrat în Israel, au știut că ajunseseră aproape de
capătul drumului lor, pentru că steaua călăuzitoare nu se mai vedea
pe cer. Ajunși în Israel, cei 3 Magi au început să întrebe în stânga și
în dreapta unde se află noul Rege al iudeilor. Aceste întrebări au
ajuns și la urechile lui Irod cel Mare care i-a chemat pe cei 3 Magi la
palat. Aici, Irod cel Mare le-a spus acestora să meargă să Îl caute și
când Îl vor găsi să-i dea de veste mințindu-i că dorește să îi aducă și
el omagiile sale.
După ce au plecat de la palat, steaua li s-a arătat din nou și au
continuat drumul până la staulul unde se aflau Maria și Iosif împreună
cu pruncul Iisus Hristos. Cei 3 Magi au îngenuncheat în fața Sa și s-
au închinat Lui, apoi I-au oferit daruri precum aur, tămâie și smirnă.
În acea seară, în timp ce dormeau, celor 3 Magi li s-a arătat în vis
care sunt adevăratele intenții ale lui Irod cel Mare iar a două zi aceștia
au plecat pe altă cale în țara lor.
Există o legendă potrivit căreia staulul unde au stat Iosif și Maria
împreună cu Iisus aparține, de fapt, lui Moș Crăciun.
Se spune că Maica Domnului, atunci când i-a venit vremea să nască,
a bătut mai întâi la poarta lui Moş Ajun. Acesta fiind un om sărac, a
trimis-o la fratele său mai bogat, Moş Crăciun.
Soția acestuia, Crăciunița a primit-o în iesle pe Fecioara Maria,
care l-a născut pe Iisus, în fân, printre animale.
Se spune ca Hristos s-a născut pe data de 25, deși nu se știe luna
exactă. A fost aleasă luna decembrie pentru că atunci aveau loc
sărbătorile păgâne.
Crăciunul mai este numit și sărbătoarea familiei. Este o bună ocazie
când se reunesc părinți, copii și nepoți. Cu alte cuvinte, Crăciunul este
momentul care unește familiile.
Se colindă casele pentru un an mai bun, se pregătesc mâncăruri
tradiționale și se împodobește bradul, sub care copiii aşteaptă darurile
Moşului.
Se spune despre brad că este un pom al vieții datorită faptului
că el rămâne verde tot timpul, simbolizându-l, astfel, pe Hristos,
veșnic viu.
Despre obiceiul bradului de Crăciun nu se știe exact de unde a
luat naștere. Se bănuiește că pomul de Crăciun ar fi apărut pentru
prima dată la popoarele germanice, iar cu timpul acest obicei a intrat
și în tradiția creștină.
În România bradul de Crăciun a fost împodobit pentru prima
dată în palatul regelui Carol I de Hohenzollern, în anul 1866, iar de
atunci românii au preluat această tradiție.
Bradul de Crăciun era împodobit, la început, cu fructe, flori de hârtie
sau biscuiți. În timp, s-a trecut la ornarea acestuia cu fel si fel de
minunății, printre care: globulețele de sticlă, beteala, bomboanele de
ciocolată, instalațiile luminoase, etc
Există, de asemenea, obiceiul ca în vârful bradului de Crăciun
să se așeze o stea, simbol al stelei care i-a călăuzit pe magi până la
Betleem. Despre această stea se spune că aduce noroc și duce la
îndeplinire dorințele.
Veche tradiţie la români, colindatul dă mărturie despre felul cum
înţelepciunea populară a ştiut să vestească, prin versuri, venirea în
lume a Fiului lui Dumnezeu. Colindele româneşti sunt încărcate de
frumuseţe şi duioşie, dar au, totodată, şi un puternic mesaj teologic.
Prin vechimea lor, ele sunt un tezaur valoros al culturii şi spiritualităţii
româneşti. Perioada pregătitoare Sărbătorii Naşterii Domnului este
marcată de cântatul colindelor, ca modalitate de a vesti Întruparea
Mântuitorului.
Colindele prin care se vesteşte Naşterea Domnului în ajunul zilei
de 25 decembrie sunt de inspiraţie biblică. Prin versurile imnurilor
dedicate Crăciunului se reconstruiesc imagini din Sfânta Scriptură sau
aspecte surprinse în icoane.
Primele colinde au apărut cinci secole mai târziu de la naşterea lui
Hristos. Forma iniţială a acestora este întâlnită în Roma, acolo unde
erau cunoscute şi cântate în timpul festivalurilor sau în timpul unor
procesiuni.
Istoricii consideră că forma actuală, de imnuri dedicate
Crăciunului sau Paştelui, s-a conturat în perioada contemporană.
Dacă în Roma secolului al V-lea colindele erau un ritual prin care se
făceau urări de fertilitate şi belşug, în prezent, în spaţiul creştin ele au
rolul de a anunţa naşterea lui Mesia.
Cuvântul „colind” provine din latinescul „Calendae Ianuarii”,
denumire pe care o aveau sărbătorile păgâne din preajma Anului
Nou, atunci când se făceau urările de belşug pentru noul an. Tot
atunci se împărţeau şi daruri celor care colindau, obiceiul fiind întâlnit
şi astăzi.
Potrivit tradiţiei, colindătorii trebuie să primească un colac făcut
din grâu curat, numit colindeţ. Romanii sărbătoreau prin „Calendae”
Naşterea Soarelui, iar în colindele lor dansabile se vorbea despre
astrul ceresc. Istoricii sunt de părere că inclusiv în prezent, prin
obiceiul de a împărţi colaci şi nuci colindătorilor, se fac trimiteri la
simbolul cercului, al perfecţiunii.
Naşterea Soarelui era vestită timp de şase zile de un grup de de
bărbaţi care mergea din casă în casă şi colinda aşezându-se în forma
unui cerc. În prezent, cu colindul merg copiii şi tinerii, iar în unele
zone, după apusul soarelui, anunţă naşterea lui Iisus chiar şi adulţii.
Colindele creştin-ortodoxe ilustrează aspecte din viaţa
Mântuitorului pe pământ. Unele vorbesc despre bucuria naşterii, altele
despre evenimentele triste care, potrivit Bibliei, s-au derulat după
naşterea lui Iisus, cum ar fi uciderea celor 14.000 de prunci de către
regele Irod.