ÎNTRU DĂINUREA SPIRITULUI UNIRIST

„Istoria ne totalizează”, afirma Constantin Noica, sintetizând, astfel, ideea că numai prin
conştiinţa identităţii istorice putem stabili coordonatele esenţiale ale existenţei noastre ca neam.
Raportarea la trecut, sentimentul unei identităţi comune, existenţa unor rădăcini trainice în solul
fertil al istoriei sunt acele subtile şi adânci legături care dau sens identitar unei naţii:
 „Nimic nu-i leagă mai mult pe oameni decât conştiinţa unui trecut comun”
(Eugen Lovinescu)
 Idealul unirii a fost urmărit dintr-o dublă perspectivă, cea istorică, dar şi cea motivată
sufleteşte, izvorâtă dintr-un sentiment al apartenenţei la o matrice comună, la un ethos cu
rădăcini ancestrale:
 „Dacă pământul poate fi hotărnicit cu graniţe, sufletului nu i se poate pune nicio stavilă.
Dacă mai avem fraţi necuprinşi în hotarele pământului românesc, să nu uităm că aceşti
fraţi pot fi cuprinşi în nemărginita dragoste a sufletului românesc!”
(I.Popescu Băjenaru)
 „Moldova, Transilvania şi Muntenia nu există pe faţă pământului. Există o singură
Românie: există un singur corp şi un singur suflet, în care toţi nervii şi toate suspinele
vibrează unul către altul.”
(Bogdan Petriceicu Hașdeu)
Timpul valorizează, edificiul unei naţii se construieşte prin succesiunea generaţiilor, a
unor constante care presupun raportarea la un set comun de valori, la tezaurul unor
tradiţii, la acel fond de spiritualitate care se clădeşte prin cultură şi din credinţă.

 ,,Pentru marea, istorica adunare de la Alba-Iulia, menţionează Lucian Blaga, unde s-a
hotărât alipirea Transilvaniei la patria-muma, n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a
opiniei publice. Pregătirea se făcuse de sute de ani. In dimineaţa zilei de 1 decemvrie, ca
la un semnal, lumea românească a purces spre Alba-Iulia, pe jos şi cu căruţele. Fratele
meu şi cu mine luarăm şi noi o trăsură... Era o dimineaţă rece de iarnă...”.

(Lucian Blaga, „Hronicul și cântecul vârstelor)

 Poate că nu există mărturisiri mai pline de căldură şi de emoţie decât acelea ale lui Lucian
Blaga, care, pătruns de elanul manifestărilor, descria momentul acela spontan, unic, al
reunirii din Sala Marii Adunări: „La Alba-Iulia nu mi-am putut face loc în Sala Adunării.
Lionel, care era în delegaţie, a intrat... Pe câmp se înălţau ici-colo tribunele, de unde
1
 oratorii vorbeau naţiei... In ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional,
sincer, irezistibil, organic, masiv... Seara, în timp ce ne întorceam, cu aceeaşi trăsură la
Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu, ne simţeam purtaţi de conştiinţa că ,,pusesem”
temeiurile unui alt Timp, cu toate că n-am făcut decât să ,,participăm” tăcuţi şi
insignifianţi la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu
tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică.”

(Lucian Blaga, „Hronicul și cântecul vârstelor)

La finalul călătoriei, emoţiile continuă să fie la fel de puternice, scriitorul menţionând starea de
spirit care îi cuprinsese, care se resimţea până şi în vibraţia molcomă a aerului, în spaţiul arhetipal
al satului natal:

 „Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul unde,
lângă biserică, Tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor... << Ah, dacă ar şti Tata
ce s-a întâmplat>>, zic eu fratelui meu, întorcând capul spre crucea din cimitir. Şi cât a
ţinut drumul prin sat n-am mai scos nici un cuvânt, nici eu, nici Lionel... Când dăm să
ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de
copil: ,,Trăiască România dodoloaţă!” (acest ,,dodoloţ” era în Lancrăm cuvântul curent
pentru ,,rotund”)”.

(Lucian Blaga, „Hronicul și cântecul vârstelor)

 „Sufleteşte, această unire a fost totdeauna. Viaţa Ardealului are, de veacuri, ca unic punct
de orientare, credinţa unirii de sânge cu ţara. Tot astfel, şi politiceşte principiul unităţii a
îndrumat în mod perpetuu programul gândirii de peste munţi.”
(Octavian Goga, Românul, nr. 31/1918).

În acelaşi ziar, dar în numărul 17, din 1918, Octavian Goga exprima suferinţa celui care se
simţea dezrădăcinat, mutilat sufleteşte, fără sentimentul apartenenţei:
 Sunt ţipătul muiat în sânge / Al văduvelor din Ardeal. Sunt solul dragostei şi-al urii, Un
visător de biruinţi,/ Ce port blestemu-n cerul gurii,/ Drept moştenire din părinţi.( Fără
Ţară ).
 Alexandru Vlahuţă în versuri pătimaşe, după ce, tot în ziarul Românul, nr. 31, din 1918,
afirma plin de entuziasm: „ Înaintea noastră mijesc zorii pe-o lume nouă!”

2
  „Te-ai întrebat vreodată din ce undire’nceată / De lacrimi tăinuite se naşte un izvor?/ De
mii de ani în piatră loveşte răbdător. Strop după strop să o spargă… Drum greu a fost…
Dar…-iată!/ În valuri de lumină, chemat de dorul mării, / Un fluviu nou vesteşte Triumful
aşteptării! ( Alexandru Vlahuţă)

 „Soarta voieşte astăzi ca, după ce jertfa cea mai devotată a noastră, celor de aici, a rămas
zadarnică, aceeaşi dreptate să încunune, în aceeaşi clipă, silinţele noastre cu silinţele
voastre, îmbrăţişând în aceeaşi răsplătire întreg neamul românesc”

( Nicolae Iorga, Românul, nr. 14/1918).

Momentul Marii Uniri a fost anticipat, scriitorii prevesteau prin versuri mobilizatoare acest
eveniment, îndemnul la unitate era expresia metaforică a unei dreptăţi cosmice:
„Veniţi voioşi azi, fraţi români, / Pe câmpul libertăţii / Căci răsărit-a, în sfârşit,/ Şi soarele
dreptăţii./
(I. Georgescu, Pe Câmpul Libertăţii, în Românul, nr. 18/1918).
Paginile Românului găzduiesc tot mai multe creaţii mobilizatoare, scriitorii nu sunt
întotdeauna dintre cei consacraţi, dar sentimentele lor curate nu fac decât să amplifice patosul
literar:
 Popor de sclavi pe plaiuri ardelene / Ridică-ţi ochii sus şi-ţi şterge astăzi / Şi cea din urmă
lacrimă din gene! / Ni s-a mplinit şi visul azi şi dorul / Căci iată-l ca o tainică minune /
Zâmbeşte pretutindeni:Tricolorul!
(T. Mureşanu, Trăiască neamul românesc, în Românul, nr. 39/1918).
Apreciată a fi una dintre cele mai frumoase poezii inspirate de Marea Unire, poezia Imnul
Unirei a fost recitată de Nicolae Boilă, autorul ei, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, fiind un
adevărat imn al acestui mare eveniment istoric al poporului nostru, aşa cum de altfel este şi titlul
ei:
 Neam românesc ridică-ţi glasul, căci şi cerul şi pământul /Vrea acum să te asculte, să-ţi
audă azi cuvântul / În cetatea cea străbună, ridicată de Traian / Azi se-nalţă-a doua oară,
falnic vulturul roman / Şi cu ochii lui cei ageri spintecă văzduhul mare / Neamului român
să-i pună nouă şi mai largi hotare!
(Nicolae Boilă, Imnul Unirei, în Românul, nr. 19/1918).
Iubirea de ţară şi-a găsit cele mai variate forme de expresie artistică, dar când aceasta este
transmisă sub forma unei declaraţii pătimaşe, sentimentul este unic şi înălţător:

„Iubita mea se cheamă România.”

( George Călinescu)

3
Deși a fost dedicată momentului unirii celor două principate, poezia „Deșteptarea
României”, de Vasile Alecsandri continuă să se constituie într-un vibrant imbold patriotic:

Deşteptarea României

Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,

N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce se înalţă pân’ la ceruri din a lumii deşteptare,
Ca o lungă salutare
Cătr-un falnic viitor?

Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate?

Nu simţiţi pieptul vostru un dor sfânt şi românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
Ce pătrunde şi răzbate
Orice suflet omenesc?

Iată! lumea se deşteaptă din adânca-i letargie!

Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit.
Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!
Sculaţi toţi cu bărbăţie,
Ziua vieţii a sosit!

Libertatea-n faţa lumii a aprins un mândru soare,

Ş-acum neamurile toate către dânsul aţintesc
Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare
Se cerc vesel ca să zboare
Către soarele ceresc!

Numai tu, popor române, să zaci veşnic în orbire?

Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?
Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire,

4
La obşteasca fericire,
La obştescul viitor? ( Vasile Alecsandri)

Patria română

de George Coşbuc

Patria ne-a fost pământul

Unde ne-au trăit strămoşii,
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Şi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane, n gură,
Şi punând duşmanii-n juguri
Ei au frământat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii.
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!
Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte:
Numai noi cu acelaşi nume,
Numai noi români pe lume
Toţi de-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
Şi ea sfântă să ne fie!

5
Patria ne-o fi pământul
Unde ne-or trăi nepoţii,
Şi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească
Şi vor face tot mai mare
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Şi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.
George Coşbuc

Mult succes!