Unitatea de studiu III.2.

Principii şi metode specifice aplicării

exerciţiului fizic în Kinetoterapie

Principii specifice aplicării exerciţiului fizic în Kinetoterapie, preluate şi adaptate din

pedagogie

În vederea realizării obiectivelor urmărite, se impune ca organizarea şi desfăşurarea

proceselor Kinetoterapiei să se efectueze în concordanţă cu anumite cerinţe, norme, directive,
jaloane etc., pe care le impune comanda socială. Aceste cerinţe obiective, norme generale etc.,
sunt denumite principii ale procesului respectiv.
În Kinetoterapie se folosesc principii preluate şi adaptate din pedagogie, ţinându-se cont
de particularităţile specifice acestei activităţi. Aceste principii sunt (Joiţa, E., 1999):
o Principiul participării conştiente şi active, este foarte important în procesul de aplicare a
exerciţiilor fizice în kinetoterapie. El implică, conform denumirii, două laturi distincte:
participarea conştientă şi participarea activă. Aceste laturi vizează, în primul rând,
participarea subiecţilor, dar sunt valabile şi pentru participarea kinetoterapeutului.
Respectarea acestui principiu presupune îndeplinirea următoarelor cerinţe:
o Înţelegerea corectă şi aprofundată a importanţei obiectivelor urmărite. În
Kinetoterapie, aceasta înseamnă că kinetoterapeutul trebuie să insiste pentru
conştientizarea subiecţilor privind efectul exerciţiilor fizice asupra organismului,
explicându-le relaţia între stimul şi efect, corelaţia dintre diferite exerciţii fizice
pentru atingerea obiectivelor urmărite (recuperare, reeducare, refacere psihică etc.).
Prin formarea unei motivaţii puternice şi corecte, trebuie să se obţină de la subiecţi,
participarea lor activă la actul kinetoterapeutic. Se va încerca de la început obţinerea
unui progres cât de mic, cunoscut fiind faptul că, mai ales în situaţiile speciale în care
se află unii subiecţi, primul câştig poate stimula mult persoana respectivă şi îi poate
asigura o participare activă pe viitor.
o Înţelegerea clară a structurii exerciţiilor care se însuşesc, depinde de măiestria şi
tactul kinetoterapeutului, de modul cum ştie să ordoneze exerciţiile, să le facă
accesibile, atractive, să le prezinte valenţele educative, reeducative, recuperatoare şi
să le transmită subiectului. În acest sens, kinetoterapeutul va supraveghea, dirija şi
controla în permanenţă execuţia subiectului, pentru a se convinge că structura
exerciţiilor a fost înţeleasă clar şi se aplică corect.
o Manifestarea unei atitudini responsabile pentru însuşirea corectă a exerciţiilor.
Reuşita în însuşirea corectă a exerciţiilor este condiţionată şi de "activismul"
subiectului, de conştientizarea sa în execuţie. Trebuie să i se stimuleze mereu dorinţa
de a păstra o atitudine responsabilă în executarea exerciţiilor, pentru a participa
efectiv la actul recuperator.
o Educarea capacităţii de apreciere obiectivă a propriului randament. Pentru a-i păstra
gradul de conştientizare obţinut şi pentru a-i stimula participarea activă, subiectului
trebuie să i se educe capacitatea de a-şi aprecia singur propriile execuţii şi, fie prin
măsurători, fie prin comparaţie cu etapa precedentă, de a-şi stabili singur propriul
randament.
o Principiul intuiţiei subliniază importanţa treptei senzoriale în procesul cunoaşterii. Intuiţia
presupune o cunoaştere nemijlocită a realităţii cu ajutorul simţurilor, al analizatorilor
organismului uman. În Kinetoterapie, principiul este foarte important pentru asigurarea
eficienţei dorite şi presupune stimularea cât mai multor analizatori pentru a contribui la

40
Unitatea de studiu III.2. Principii şi metode specifice aplicării
exerciţiului fizic în Kinetoterapie

Principii specifice aplicării exerciţiului fizic în Kinetoterapie, preluate şi adaptate din

pedagogie

În vederea realizării obiectivelor urmărite, se impune ca organizarea şi desfăşurarea

proceselor Kinetoterapiei să se efectueze în concordanţă cu anumite cerinţe, norme, directive,
jaloane etc., pe care le impune comanda socială. Aceste cerinţe obiective, norme generale etc.,
sunt denumite principii ale procesului respectiv.
În Kinetoterapie se folosesc principii preluate şi adaptate din pedagogie, ţinându-se cont
de particularităţile specifice acestei activităţi. Aceste principii sunt (Joiţa, E., 1999):
o Principiul participării conştiente şi active, este foarte important în procesul de aplicare a
exerciţiilor fizice în kinetoterapie. El implică, conform denumirii, două laturi distincte:
participarea conştientă şi participarea activă. Aceste laturi vizează, în primul rând,
participarea subiecţilor, dar sunt valabile şi pentru participarea kinetoterapeutului.
Respectarea acestui principiu presupune îndeplinirea următoarelor cerinţe:
o Înţelegerea corectă şi aprofundată a importanţei obiectivelor urmărite. În
Kinetoterapie, aceasta înseamnă că kinetoterapeutul trebuie să insiste pentru
conştientizarea subiecţilor privind efectul exerciţiilor fizice asupra organismului,
explicându-le relaţia între stimul şi efect, corelaţia dintre diferite exerciţii fizice
pentru atingerea obiectivelor urmărite (recuperare, reeducare, refacere psihică etc.).
Prin formarea unei motivaţii puternice şi corecte, trebuie să se obţină de la subiecţi,
participarea lor activă la actul kinetoterapeutic. Se va încerca de la început obţinerea
unui progres cât de mic, cunoscut fiind faptul că, mai ales în situaţiile speciale în care
se află unii subiecţi, primul câştig poate stimula mult persoana respectivă şi îi poate
asigura o participare activă pe viitor.
o Înţelegerea clară a structurii exerciţiilor care se însuşesc, depinde de măiestria şi
tactul kinetoterapeutului, de modul cum ştie să ordoneze exerciţiile, să le facă
accesibile, atractive, să le prezinte valenţele educative, reeducative, recuperatoare şi
să le transmită subiectului. În acest sens, kinetoterapeutul va supraveghea, dirija şi
controla în permanenţă execuţia subiectului, pentru a se convinge că structura
exerciţiilor a fost înţeleasă clar şi se aplică corect.
o Manifestarea unei atitudini responsabile pentru însuşirea corectă a exerciţiilor.
Reuşita în însuşirea corectă a exerciţiilor este condiţionată şi de "activismul"
subiectului, de conştientizarea sa în execuţie. Trebuie să i se stimuleze mereu dorinţa
de a păstra o atitudine responsabilă în executarea exerciţiilor, pentru a participa
efectiv la actul recuperator.
o Educarea capacităţii de apreciere obiectivă a propriului randament. Pentru a-i păstra
gradul de conştientizare obţinut şi pentru a-i stimula participarea activă, subiectului
trebuie să i se educe capacitatea de a-şi aprecia singur propriile execuţii şi, fie prin
măsurători, fie prin comparaţie cu etapa precedentă, de a-şi stabili singur propriul
randament.
o Principiul intuiţiei subliniază importanţa treptei senzoriale în procesul cunoaşterii. Intuiţia
presupune o cunoaştere nemijlocită a realităţii cu ajutorul simţurilor, al analizatorilor
organismului uman. În Kinetoterapie, principiul este foarte important pentru asigurarea
eficienţei dorite şi presupune stimularea cât mai multor analizatori pentru a contribui la

40
 înţelegerea corectă a exerciţiilor. Cei mai eficienţi analizatori pentru domeniul nostru sunt cei
vizuali şi tactili (mai ales în cazul unor categorii de subiecţi cu deficienţe ale analizatorului
auditiv). În acest sens se foloseşte demonstraţia celor ce urmează a fi învăţate, sau chiar
conducerea sau dirijarea mişcării, apoi execuţia concomitentă cu subiectul. Nu este exclusă,
ba chiar este necesară, solicitarea analizatorului auditiv (atunci când este posibil), cu toate că,
în acest caz, se trece dincolo de treapta senzorială, făcându-se apel la treapta logică prin
folosirea limbajului. Se va mai folosi prezentarea unor materiale intuitive, cum ar fi: planşe,
casete video, diapozitive, care redau esenţialul elementelor de învăţat. Se vor folosi, de
preferinţă, proiecţiile dinamice, deoarece imaginile statice stimulează mai puţin corelarea
intuitivă a elementelor exerciţiului.
o Principiul accesibilităţii este foarte important în Kinetoterapie, ţinând cont de faptul că se
lucrează cu subiecţi în anumite situaţii speciale. În alegerea şi aplicarea exerciţiilor trebuie
ţinut cont, în primul rând, de particularităţile de vârstă, sex, pregătire (experienţa motrică
anterioară) ale subiecţilor, precum şi de aspectul vizând deficitul sau deficienţa asupra căreia
se acţionează (sau de eventualele handicapuri).
În strânsă legătură cu cele de mai sus, alegerea, sistematizarea, aplicarea exerciţiilor
fizice, precum şi gradarea efortului, vor ţine cont de următoarele reguli pedagogice:
o "de la uşor la greu" (sistematizarea exerciţiilor de la cele uşoare, cu efort mai mic,
spre cele mai grele, în care se depune un efort mai mare);
o "de la simplu la complex (alegerea, pentru început, a unor exerciţii simple, pentru
ca pe măsură ce acestea se însuşesc, să se treacă la altele mai complexe);
o "de la cunoscut la necunoscut" (sistematizarea exerciţiilor începând cu cele
cunoscute din experienţa motrică anterioară a subiectului, pentru a se ajunge la
folosirea exerciţiilor noi, pe baza celor învăţate anterior).
o Principiul sistematizării şi continuităţii se referă la faptul că în eşalonarea elementelor
componente ale unui exerciţiu, a exerciţiilor în cadrul unei şedinţe de tratament, a înlănţuirii
exerciţiilor în cadrul unui ciclu de şedinţe de tratament, trebuie să se păstreze o logică
condiţionată de modul cum acţionează excitantul respectiv (efectele exerciţiului). Din acest
punct de vedere, se va urmări ca exerciţiile nou introduse în program să se bazeze pe cele
învăţate şi executate anterior şi, în acelaşi timp, să constituie o bază pentru cele ce se vor
folosi în activitatea viitoare. De asemenea, sistematizarea exerciţiilor se va face în aşa fel
încât să se asigure o legătură logică, bazată pe continuitate, între şedinţele şi etapele
tratamentului, pentru a obţine eficienţa maximă. Din cele prezentate, derivă şi necesitatea
asigurării participării ritmice la şedinţele de tratament, fără întreruperi, asigurând
continuitatea exercitării.
o Principiul modelării sau al legării de activitatea practică se referă la faptul că exercitarea
subiecţilor se va realiza astfel încât, prin exerciţiile folosite şi prin efectele obţinute, să fie
utilă activităţii şi vieţii subiecţilor. Având în vedere faptul că, Kinetoterapia urmăreşte
educarea, reeducarea, recuperarea, dezvoltarea unor funcţii diminuate sau pierdute, se va
acţiona cu exerciţii, în asemenea manieră încât subiectul să poată face faţă activităţilor din
familie sau societate, deci programele de exercitare se vor alcătui după "modelul" activităţii
practice. Subiectul va fi informat, în acelaşi timp, asupra posibilităţilor de recuperare, pentru
a fi conştient şi pentru a putea participa activ, în cazul în care unele funcţii nu pot fi
recuperate integral, la formarea unor mecanisme compensatorii, care să le suplinească pe
celelalte în activităţile zilnice din familie şi societate.
o Principiul însuşirii temeinice (al durabilităţii). Acest principiu exprimă chintesenţa
respectării tuturor celorlalte principii. Temeinicia, durabilitatea celor însuşite, nu se poate
asigura decât dacă este respectată comanda socială (nevoile practice ale subiectului), dacă
sunt create toate condiţiile pentru accesibilitate, sistematizare, continuitate etc. În
Kinetoterapie, acest principiu îşi găseşte aplicabilitatea şi în necesitatea menţinerii
rezultatelor obţinute. Odată însuşite temeinic, exerciţiile, programele de exercitare, vor fi

41
 înţelegerea corectă a exerciţiilor. Cei mai eficienţi analizatori pentru domeniul nostru sunt cei
vizuali şi tactili (mai ales în cazul unor categorii de subiecţi cu deficienţe ale analizatorului
auditiv). În acest sens se foloseşte demonstraţia celor ce urmează a fi învăţate, sau chiar
conducerea sau dirijarea mişcării, apoi execuţia concomitentă cu subiectul. Nu este exclusă,
ba chiar este necesară, solicitarea analizatorului auditiv (atunci când este posibil), cu toate că,
în acest caz, se trece dincolo de treapta senzorială, făcându-se apel la treapta logică prin
folosirea limbajului. Se va mai folosi prezentarea unor materiale intuitive, cum ar fi: planşe,
casete video, diapozitive, care redau esenţialul elementelor de învăţat. Se vor folosi, de
preferinţă, proiecţiile dinamice, deoarece imaginile statice stimulează mai puţin corelarea
intuitivă a elementelor exerciţiului.
o Principiul accesibilităţii este foarte important în Kinetoterapie, ţinând cont de faptul că se
lucrează cu subiecţi în anumite situaţii speciale. În alegerea şi aplicarea exerciţiilor trebuie
ţinut cont, în primul rând, de particularităţile de vârstă, sex, pregătire (experienţa motrică
anterioară) ale subiecţilor, precum şi de aspectul vizând deficitul sau deficienţa asupra căreia
se acţionează (sau de eventualele handicapuri).
În strânsă legătură cu cele de mai sus, alegerea, sistematizarea, aplicarea exerciţiilor
fizice, precum şi gradarea efortului, vor ţine cont de următoarele reguli pedagogice:
o "de la uşor la greu" (sistematizarea exerciţiilor de la cele uşoare, cu efort mai mic,
spre cele mai grele, în care se depune un efort mai mare);
o "de la simplu la complex (alegerea, pentru început, a unor exerciţii simple, pentru
ca pe măsură ce acestea se însuşesc, să se treacă la altele mai complexe);
o "de la cunoscut la necunoscut" (sistematizarea exerciţiilor începând cu cele
cunoscute din experienţa motrică anterioară a subiectului, pentru a se ajunge la
folosirea exerciţiilor noi, pe baza celor învăţate anterior).
o Principiul sistematizării şi continuităţii se referă la faptul că în eşalonarea elementelor
componente ale unui exerciţiu, a exerciţiilor în cadrul unei şedinţe de tratament, a înlănţuirii
exerciţiilor în cadrul unui ciclu de şedinţe de tratament, trebuie să se păstreze o logică
condiţionată de modul cum acţionează excitantul respectiv (efectele exerciţiului). Din acest
punct de vedere, se va urmări ca exerciţiile nou introduse în program să se bazeze pe cele
învăţate şi executate anterior şi, în acelaşi timp, să constituie o bază pentru cele ce se vor
folosi în activitatea viitoare. De asemenea, sistematizarea exerciţiilor se va face în aşa fel
încât să se asigure o legătură logică, bazată pe continuitate, între şedinţele şi etapele
tratamentului, pentru a obţine eficienţa maximă. Din cele prezentate, derivă şi necesitatea
asigurării participării ritmice la şedinţele de tratament, fără întreruperi, asigurând
continuitatea exercitării.
o Principiul modelării sau al legării de activitatea practică se referă la faptul că exercitarea
subiecţilor se va realiza astfel încât, prin exerciţiile folosite şi prin efectele obţinute, să fie
utilă activităţii şi vieţii subiecţilor. Având în vedere faptul că, Kinetoterapia urmăreşte
educarea, reeducarea, recuperarea, dezvoltarea unor funcţii diminuate sau pierdute, se va
acţiona cu exerciţii, în asemenea manieră încât subiectul să poată face faţă activităţilor din
familie sau societate, deci programele de exercitare se vor alcătui după "modelul" activităţii
practice. Subiectul va fi informat, în acelaşi timp, asupra posibilităţilor de recuperare, pentru
a fi conştient şi pentru a putea participa activ, în cazul în care unele funcţii nu pot fi
recuperate integral, la formarea unor mecanisme compensatorii, care să le suplinească pe
celelalte în activităţile zilnice din familie şi societate.
o Principiul însuşirii temeinice (al durabilităţii). Acest principiu exprimă chintesenţa
respectării tuturor celorlalte principii. Temeinicia, durabilitatea celor însuşite, nu se poate
asigura decât dacă este respectată comanda socială (nevoile practice ale subiectului), dacă
sunt create toate condiţiile pentru accesibilitate, sistematizare, continuitate etc. În
Kinetoterapie, acest principiu îşi găseşte aplicabilitatea şi în necesitatea menţinerii
rezultatelor obţinute. Odată însuşite temeinic, exerciţiile, programele de exercitare, vor fi

41
 folosite şi după încheierea recuperării, timp de 15-17 luni, zilnic, pentru a consolida şi
menţine rezultatele obţinute.

Metode specifice aplicării exerciţiului fizic în Kinetoterapie, preluate şi adaptate din

pedagogie

Metoda este un program după care se reglează acţiunile practice şi intelectuale în scopul
realizării unor obiective. Acest program de reglare vizează atât acţiunile specialistului, cât şi pe
cele ale "beneficiarului".
În Kinetoterapie, metoda reprezintă un anumit fel de a proceda, în funcţie de fazele pe
care le implică procesul recuperator.
Şcoala românească de pedagogie propune ca şi criterii de sistematizare a metodelor
(Joiţa, E., 1999):
o ″experienţa social-istorică a omenirii;
o experienţa individuală de explorare a lumii reale;
o experienţa obişnuită prin acţiunea de intervenţie şi transformare a realităţii″.
În funcţie de aceste criterii de sistematizare, categoriile de metode şi încadrarea
metodelor în fiecare categorie reies din figura nr. 11. Sunt prezentate doar acele metode care sunt
preluate şi adaptate de către Kinetoterapie.

42
 Metode expozitive: povestirea; descrierea;
explicaţia; prelegerea
Metode de comunicare orală
Metode conversative: conversaţia; discuţia;
problematizarea

Se bazează pe limbajul scris, în sensul muncii

cu cartea. Sunt mai puţin folosite în
Metode de kinetoterapie, deşi unii pacienţi cer să citească
transmitere- Metode de comunicare scrisă
cărţi de specialitate în legătură cu afecţiunea
însuşire a lor; contribuie la educarea atitudinii conştiente
valorilor şi active.
culturale

Bazate pe limbaj oral şi recepţie vizuală

Metode de comunicare oral-vizuală (terapeutul transmite informaţii scriind sau
desenând)

Bazate pe limbaj intern, de comunicare cu sine însuşi;

sunt foarte importante pentru învăţarea prin
Metode de comunicare interioară conştientizarea propriilor senzaţii şi trăiri.

Metode de explorare directă a - Observaţia

Metode de - Experimentul
obiectelor şi fenomenelor.
explorare
- demonstraţia propriu-zisă
organizată - demonstraţia prin planşe,
a realităţii schiţe
Metode de explorare a Metode - demonstraţia prin mijloace
substitutelor realităţii. demonstrative tehnice moderne

- modele ale dezvoltării fizice

Metode de - modele ale capaciăţii motrice
modelare etc.

Metode de acţiune autentică, - Metoda exerciţiului

reală, efectivă. - Metoda lucrărilor practice
Metode - Metoda studiului de caz
operaţionale
Metode de acţiune simulată - Jocuri simulative (jocul de rol)
(metode de simulare, de imitare) - Jocuri educative (senzoriale, de orientare
spaţio-temporală etc.)

43
 Figura nr. 11. Sistemul metodelor specifice aplicării exerciţiului fizic în Kinetoterapie,
preluate şi adaptate din pedagogie
După alte clasificări (Ionescu, M., Chiş, V., 2001), simplificate, metodele pe care
Kinetoterapia le preia din pedagogie şi le adaptează în scopul folosirii lor specifice, sunt:
o ″Metode verbale: - expunerea (povestirea, explicaţia)
- conversaţia
- prelegerea
o Metode intuitive: - demonstraţia:
- propriu-zisă
- prin planşe, schiţe
- prin mijloace tehnice moderne
- observarea execuţiei altor subiecţi
o Metode practice: - exersarea (exerciţiul)″

La o analiză atentă se va observa că nu există diferenţieri radicale şi că, de fapt, diferă

doar modul de abordare al criteriilor. Vom exemplifica, în continuare, pe scurt, modul de folosire
a acestor metode în kinetoterapie:

Metodele verbale
Expunerea poate fi făcută sub formă de explicaţie sau povestire.
o Explicaţia trebuie folosită în fiecare zi şi în fiecare moment din activitatea cu
pacienţii, în strânsă legătură cu demonstraţia, putând să o preceadă, să o însoţească,
sau să o urmeze pe aceasta. Ea trebuie să respecte următoarele cerinţe:
o să fie clară, logică, concisă şi oportună;
o să ţină cont de nivelul de înţelegere al subiecţilor, pentru a asigura înţelegerea
mecanismului de bază al exerciţiilor executate (localizarea mişcării, modul de
execuţie, amplitudinea, intensitatea, ritmul), precum şi conştientizarea
efectelor urmărite şi modul în care se obţin acestea.
o Povestirea poate fi folosită în discuţiile cu pacientul sau cu grupa de pacienţi,
prezentându-le aspecte din activitatea cu alţi pacienţi şi rezultatele obţinute cu aceştia
(informaţii selectate în funcţie de necesitatea de a stimula interesul şi motivaţia
subiecţilor actuali).
Conversaţia este folosită frecvent în activitatea noastră, în sensul că se poartă un dialog
permanent între kinetoterapeut şi pacient/pacienţi, dialog care vizează punerea în evidenţă a unor
aspecte strict legate de efectele resimţite de acesta/aceştia în urma efectuării programelor de
exercitare (efecte imediate sau tardive).
Prelegerea este folosită pentru a informa pacientul sau grupa de pacienţi (prezentându-le
şi imagini) asupra a ceea ce urmează să se execute şi asupra efectelor scontate.
Metodele verbale se asociază, se interpătrund cu cele intuitive, urmărindu-se deschiderea
orizontului pacienţilor pentru a participa conştient şi activ la propria recuperare.

Metodele intuitive
Metodele intuitive fac apel la primul sistem de semnalizare, la stimularea unor analizatori
(mai ales cel vizual şi, în unele situaţii speciale, cel tactil), în scopul formării unor reprezentări
clare privind structura şi execuţia corectă a exerciţiilor cuprinse în programele de exercitare.
Metodele intuitive se folosesc de o serie de mijloace intuitive, aşa după cum reiese din figura nr.
12.
Demonstraţia se foloseşte în strânsă corelaţie cu explicaţia şi povestirea şi chiar cu
prelegerea (folosindu-se planşe, schiţe, mijloace moderne). Cea mai eficientă rămâne
demonstraţia propriu-zisă sau nemijlocită, cu condiţia ca ea să fie realizată la nivel de "model"
(să-i ofere subiectului imaginea clară a ceea ce are de executat, să fie identică cu actul motric

44
care urmează să se execute). Folosirea planşelor, schiţelor, kinogramelor şi, mai ales, a
imaginilor dinamice (filme, înregistrări video), însoţite de explicaţii, nu face decât să întărească
formarea reprezentărilor clare asupra structurii şi execuţiei corecte a exerciţiilor.
În Kinetoterapie se poate folosi şi observarea execuţiei altor subiecţi, fie pe viu, fie pe
film sau înregistrare video, însoţită de comentarii care subliniază aspectele pozitive sau negative,
momentele importante ale mişcării etc. Se poate folosi şi autoobservaţia, prin lucrul cu
autocontrol în oglindă, ceea ce îi oferă subiectului posibilitatea de a-şi sesiza şi corecta greşelile.
Observarea execuţiei altor subiecţi poate fi corelată şi cu exersarea prin lucrul câte doi faţă în
faţă, în care unul execută, celălalt observă şi încearcă să execute şi el, fie după execuţia
partenerului, fie concomitent cu acesta. Această observaţie vizează, în majoritatea cazurilor,
desprinderea aspectelor esenţiale ale execuţiei, pozitive sau negative, în scopul însuşirii corecte a
execuţiei sau a corectării sale.

Directe Execuţie - experienţă motrică şi

proprie execuţie de probă Percepţii proprioceptive
- execuţie cu îngrădire şi
orientare spaţială

- execuţie cu ajutorul Percepţii vizuale

terapeutului
- observarea propriei
mişcări în oglindă
Percepţii mixte
- execuţie cu ajutorul
aparatelor

Percepţii neintenţionate
Mijloace - execuţie cu partener
intuitive

Execuţia - demonstraţia
altora terapeutului Percepţii intenţionate
- observarea execuţiei
spontane a altora

- observarea execuţiei proprii pe baza unor

Indirecte fotografii, filme etc.
- observarea execuţiei în aceleaşi condiţii a
altora, folosiţi ca material didactic

Care fac
trecerea - schiţe, desene
de la - imaginarea exerciţiului
senzorial
la logic

Figura nr. 12. Sistemul metodelor intuitive folosite în Kinetoterapie

45
Metodele practice
Metodele practice se adresează aspectului de însuşire, de asimilare a "informaţiilor"
transmise, în principal, prin metodele verbale şi intuitive.
Pentru a fi însuşite exerciţiile, programele de exercitare, nu există decât o singură soluţie:
repetarea, execuţia conştientă, sistematică, continuă. Această repetare implică nemijlocit
activitatea practică, efort fizic (combinat cu cel de natură psihică), ea căpătând şi denumirea de
"metoda exersării". În aplicarea acestei metode trebuie să se ţină seama de capacitatea de
execuţie a subiecţilor, în funcţie de care se va stabili numărul de repetări, complexitatea
execuţiilor, intensitatea de lucru etc. La început, exersarea se poate realiza în condiţii uşurate sau
într-un ritm mai lent, pentru ca treptat, pe măsura însuşirii corecte a mecanismului de execuţie,
să se ajungă la execuţia în condiţii normale şi cu intensitatea dorită.
Exersarea se poate realiza parţial (analitic, fragmentat) sau global.
o Exersarea parţială va susţine însuşirea corectă a elementelor componente ale
exerciţiului, programului de exercitare etc.
o Exersarea globală, în întregime, a exerciţiului sau programului de exercitare, va
conduce la însuşirea temeinică şi durabilă a acestora, oferind subiecţilor
posibilitatea aplicării lui conştiente în procesul recuperator.
O metodă mai nou folosită în procesul educaţional-terapeutic-recuperator este metoda
studiului de caz, sau metoda cazurilor. Ea este cunoscută mai mult ca metodă de cercetare a
pacientului şi a evoluţiei sale, dar poate fi folosită eficient (în unele situaţii) şi în scopul motivării
subiecţilor pentru activitatea de recuperare şi a stimulării învăţării prin descoperire, ceea ce
dezvoltă încrederea în forţele proprii şi oferă mare satisfacţie.
Metoda leagă foarte mult conţinutul programelor de recuperare cu situaţii concrete din
viaţă, folosind cazuri bine alese şi transpuse (explicate, prezentate) în termeni adecvaţi pentru a
fi înţeleşi şi stabilind variante pentru soluţionarea lor. Relaţiile care se stabilesc în folosirea
studiului de caz sunt cele din figura nr. 13.

PRACTICA TERAPEUTUL
PACIENTUL

Informaţie

Informaţie
Găsirea soluţiei

Informaţie

Argumentarea soluţionării
cazului şi aplicarea în
practică.

Figura nr. 13. Reprezentarea grafică a metodei cazurilor

Sunt posibile mai multe variante ale acestei metode:

o Metoda situaţiei, în care se prezintă o anumită situaţie complet, cu tot cu rezolvarea
sa (cazul unui pacient cu o afecţiune similară şi evoluţia recuperării sale);
o Studiul analitic al cazului, în care situaţia se prezintă complet, dar modul de rezolvare
(evoluţia subiectului şi metodele folosite) doar parţial;

46
 o Pacientul nu beneficiază de nici o prezentare completă, acesta primind doar sarcini
concrete de rezolvat (la subiecţii bine motivaţi şi ambiţioşi).

Principiile specifice proprii ale aplicării exerciţiului fizic în Kinetoterapie

În afara principiilor preluate din pedagogie şi adaptate pentru a fi folosite în activitatea

specifică, pentru o mai bună structurare şi folosire a exerciţiului fizic în Kinetoterapie, trebuie
respectate şi următoarele principii specifice proprii (Moţet, D., Mârza, D., 1995):
o "Primum non nocere" (în primul rând, să nu faci rău), principiu de bază în
kinetoterapie, care înseamnă că nu se aplică nici un tratament fără convingerea că el
poate îmbunătăţi starea pacientului şi, niciodată, sub nici o motivare, pentru a-i face rău.
Pentru respectarea acestui principiu, kinetoterapeutul trebuie să posede cunoştinţe
temeinice de aplicare a exerciţiului fizic ca mijloc de bază al kinetoterapiei, trebuie să dea
dovadă de tact, de înţelegere şi apropiere sufletească pentru a câştiga încrederea
pacientului în efectele tratamentului.
o Respectarea unui ritm care să nu deranjeze, să fie facil pentru pacient, să nu creeze stări
de disconfort, să nu suprasolicite şi, dacă se poate, să dea satisfacţii generale şi finale (la
fiecare şedinţă).
o Stabilirea poziţiilor şi a trecerilor prin acestea în aşa fel încât să faciliteze mişcările şi
legarea acestora într-o direcţie care să asigure rezolvarea obiectivelor propuse şi atingerea
scopului urmărit.
o Gradarea şi dozarea exactă a efortului. Evoluţia structurii exerciţiilor, a încărcăturii, a
succesiunii logice trebuie să respecte o gradare şi o dozare exactă a efortului care nu
trebuie să fie peste limitele stabilite prin mijloacele de explorare şi evaluare (nici prea
mult, nici prea puţin).
o Amplitudinea nu trebuie apreciată subiectiv, ci ea trebuie să ţină seama de parametrii
măsuraţi şi, dacă există posibilitatea, să fie condusă prin mijloace moderne de feed-back.
o Intervalele dintre contracţie şi relaxare trebuie să ţină seama de capacitatea de refacere a
plăcii neuromotorii, ceea ce dă ritmul de execuţie.
o Nici un exerciţiu nu trebuie să se execute în limite nedefinite, ci trebuie să ţină seama
de evaluarea iniţială şi de progresele înregistrate pe parcursul aplicării exerciţiului fizic.
o Fiecare şedinţă de tratament trebuie să reprezinte o verigă, repetată (cu valori diferite şi
amplitudini crescânde), amplificată, respectând o spirală a creşterii valorice care să ducă
spre atingerea obiectivelor propuse.

Rezumatul unităţii de studiu

Kinetoterapia preia o serie de principii şi metode din pedagogie, pe care le adaptează şi le
foloseşte pentru aplicarea specifică a exerciţiului fizic în scop profilactic, terapeutic şi
recuperator. De asemenea, pentru a obţine rezultatele scontate, Kinetoterapia şi-a elaborat şi
propriile principii de aplicare a exerciţiului fizic, a căror respectare condiţionează atingerea
obiectivelor specifice.

Autoevaluare
1. Care sunt principiile specifice aplicării exerciţiului fizic în Kinetoterapie, preluate şi
adaptate din pedagogie? Detaliaţi particularităţile folosirii fiecărui principiu în
Kinetoterapie.

47
 2. Care sunt metodele specifice aplicării exerciţiului fizic în Kinetoterapie, preluate şi
adaptate din pedagogie? Detaliaţi particularităţile folosirii fiecărei metode în
Kinetoterapie.
3. Care sunt principiile proprii specifice aplicării exerciţiului fizic în Kinetoterapie?
Detaliaţi particularităţile fiecărui principiu.

Unitatea de studiu III.3. Elemente de bază referitoare la efortul fizic şi

dozarea sa

Efortul fizic ca proces adaptativ

Dictionarul explicativ al limbii române (1996) defineşte efortul ca fiind ″încordarea
voluntară a puterilor fizice sau psihice ale organismului în vederea realizării unui randament
superior celui obişnuit″
Efortul (fr.effort = sforţare) este ″rezultatul multiplelor solicitări (musculare,
cardiorespiratorii, endocrino-metabolice, psihice etc.) la care este supus organismul uman în
timpul prestării unor activităţi de natura diferită″ (Dragnea, A. şi colab., 2000).
A. Dragnea, în 1995, citându-l pe Paul Popescu-Neveanu, defineşte efortul „o conduita
conativă de mobilizare, concentrare şi accelerare a forţelor fizice şi psihice în cadrul unui sistem
de autoreglaj conştient şi aconştient, în vederea depăşirii unui obstacol, a învingerii unei
rezistenţe a mediului şi a propriei persoane”.
Din punct de vedere biologic, efortul fizic este un stimul (excitant) biologic adecvat care
obligă organismul să răspundă prin manifestări electrice, mecanice, termice. Acest stimul, când
este bine dozat şi administrat corespunzator particularităţilor individului, conduce la acumulări
cantitative şi calitative ce vizează obţinerea unor performanţe superioare. Specificitatea
stimulului este data de structura mişcării care solicită diverse grupe musculare, de durata acestei
solicitări, de tipul de acţiune neuro-musculară, metabolică şi de adaptare a structurilor osteo-
tendinoase, dar şi de ansamblul de funcţii pe care le activează într-o ordine precisă. ″Solicitările
(stimulii) sunt fenomene - cauză care provoacă fenomene - efect (reacţiile organismului)″
(Colibaba-Evuleţ, D. şi Bota, I., 1998).
Efortul fizic este un proces adaptativ desfăşurat pe mai multe direcţii, planuri, în interiorul
organismului uman (sistem muscular, energetic, transmitere şi prelucrare a informaţiei, psihic).
Aceste procese adaptative sunt determinate de mărimea efortului, orientarea efortului şi
caracterul efortului.
Efectele adaptative ale efortului fizic pot fi explicate prin intermediul curbei lui Folbort.
Cercetătorul american I. Folbort (citat de Demeter, A., 1979), a conceput o curbă, o reprezentare
grafică din care reiese importanţa care trebuie acordată efortului în vederea mobilizării tuturor
resurselor organismului uman în vederea ridicării continue a nivelului indicilor morfofuncţionali
ai corpului.

48
 Figura nr. 14. Curba lui Folbort (Demeter, A., 1979)

Folbort dovedeşte experimental că ″întotdeauna după efort şi odihnă urmează o perioadă

numită SUPRACOMPENSARE - exaltare, după A. Demeter, perioadă în care organismul îşi
pune în acţiune toate resursele de care dispune pentru sporirea indicilor morfofuncţionali, care
însă nu este prea lungă, existând tendinţa căderii indicilor organismului chiar sub valorile
iniţiale, urmând apoi o perioadă de revenire la normal″ (Demeter, A., 1979).
Conform teoriei lui Folbort, procesul se petrece în trei faze succesive:
o scăderea capacităţii de efort, determinată de instalarea oboselii
o faza de refacere, când capacitatea de efort, după odihnă, ajunge la nivelul iniţial
o procesele de refacere ale capacităţii funcţionale nu se opresc la nivelul dinaintea
efortului, ci continuă, instalându-se o nouă fază, în care capacitatea funcţională este
mai mare decât înainte de efectuarea efortului respectiv, fază numită faza de
suprarefacere sau de supracompensare.
Astfel, supracompensarea, refacerea (faza trofotropă) se transformă în susţinător biologic
al efortului (faza ergotropă). În acest moment, este foarte important modul în care acţionează
kinetoterapeutul, deoarece el trebuie să ştie că, dacă excitantul (efortul) nu se repetă în faza de
supracompensare, capacitatea funcţională regresează şi se pierde beneficiul efortului anterior.

Clasificarea eforturilor
Cornelia Bota şi B. Prodescu-Anton (1997), studiind marea diversitate a eforturilor fizice
prestate în viaţa cotidiană, evidenţiază posibilitatea clasificării acestora în mai multe categorii, în
raport cu anumite criterii.
A. În funcţie de intensitatea efortului:
o efort de intensitate maximală, cu o durata de 10-15 secunde şi consum energetic
foarte mare;
o efort de intensitate submaximală, cu o durată de până la un minut şi consum
energetic foarte mare (dar nu la fel de mare ca în cazul efortului de intensitate
maximală);
o efort de intensitate mare, cu o durată de până la 6 minute şi consum energetic mare;
o efort de intensitate moderată, cu o durată de până la 60 de minute şi consum
energetic moderat;
o efort de intensitate mică, cu durata între 60 de minute şi câteva ore şi consum
energetic mic.
B. Dupa aprovizionarea cu 02, a organismului:
o efort anaerob, când acesta se realizează în condiţii de apnee sau într-o ventilaţie
limitată;

49
 o efort aerob, în care lucrul se desfăşoară în condiţii aerobe; doar în primele 2-3
minute, până când sistemele de captare şi transport a oxigenului îşi ridică nivelul
funcţional, se lucrează în deficit de oxigen.
o efort mixt, care se întâlneşte atunci când se alternează intensitatea astfel încât să se
treacă şi prin zona aerobă, cât şi prin cea anaerobă.
C. După tipul de contracţie:
o efort izotonic (dinamic), în care contracţiile musculare presupun creşterea iniţială a
tensiunii interne şi apoi păstrarea constantă a acesteia tot timpul contracţiei, iar
fibrele musculare se scurtează sau se alungesc deplasând segmentele corporale;
o efort izometric (static), care presupune doar creşterea tensiunii interne a fibrelor
musculare, fără scurtarea sau alungirea muşchiului;
o efort izokinetic (în care tensiunea internă este mare în toate fibrele musculare active,
pe toată durata contracţiei).
D. În funcţie de organul, aparatul şi sistemul antrenat în efort:
o efort de tip neuromuscular, în care solicitarea se adresează preponderent sistemului
neuromuscular; eficienţa acestui efort depinde de nivelul de dezvoltare şi organizare
a sistemului nervos central şi periferic, capabil să mobilizeze prompt, economicos şi
în condiţii diverse, efectorii musculari;
o efort de tip cardiorespirator, în care aparatele cardiovascular, respirator şi sângele
sunt direct responsabile de valorile optime ale consumului maxim de oxigen utilizat
de ţesuturi în scopul degajării unei cantităţi suficiente de energie;
o efort de tip energetic, denumit şi efort endocrino-metabolic. Performanţa depinde de
posibilităţile organismului de a resintetiza, chiar în timpul efortului, substratul
energetic metabolizat.
E. În funcţie de caracterul repetării mişcărilor:
o efort ciclic (stereotip, ritmic), în care mişcările se repetă în unitate de timp, într-un
anume ritm şi au avantajul unei mai rapide automatizări, desfăşurându-se în condiţii
de economicitate energetică;
o efort aciclic, caracterizat printr-o succesiune de contracţii şi relaxări, în care,
neexistând un ritm anume, nu se creează stereotipie dinamică şi, în final, nu se pro-
duce automatizarea mişcărilor.
F. În funcţie de caracterul efortului:
o eforturi specifice, date de specificitatea stimulilor care caracterizează o anumită
activitate;
o eforturi nespecifice, cu o structură şi o dinamică diferită de cea a eforturilor
obişnuite.
Efortul fizic practicat sistematic are un efect pozitiv asupra organismului şi a capacităţii de
efort, numai dacă se respectă principiile metodice ale antrenamentului. În caz contrar pot
aparea efecte negative atât în obţinerea rezultatelor urmărite, cât şi asupra stării de sănătate a
persoanelor care depun efortul respectiv.
Pentru efectuarea unui act motric este nevoie de consumarea unei cantităţi de energie
musculară şi nervoasă. Atunci când acest consum de energie este mare, datorită parametrilor
efortului depus, apare oboseala. Diminuarea sau înlăturarea oboselii se realizează prin odihnă.
Relaţia dintre efortul fizic şi odihnă este fundamentală în kinetoterapie, deoarece defineşte
dozarea efortului.

Parametrii de bază (elementele fundamentale) ai efortului fizic

Organismul uman se adaptează şi îşi ameliorează funcţionalitatea în relaţie directă cu
tipul de stimuli la care este expus. Efortul depus în timpul practicării exerciţiilor fizice este
cauza, iar adaptarea organismului este efectul. Stimulii optimi au ca rezultat un efect optim.

50
Pentru a obţine un efect optim, trebuie concepute programe de intervenţie specifice pentru
fiecare pacient şi trebuie prescrise doze corespunzătoare de efort.
Cantitativ, efortul depus de un pacient într-o şedinţă de exercitare trebuie stabilit după
capacităţile individuale şi raportul corect dintre volum, intensitate şi complexitate. Este esentială
cunoaşterea modalităţilor de aplicare a progresiei în angrenarea în efort a pacienţilor, pentru a
obţine rezultatele scontate, fără riscuri.
Parametrii de bază în dezvoltarea efortului, cunoscuţi ca elemente fundamentale ale
efortului fizic, cu ajutorul cărora se poate realiza dozarea efortului sunt:
Volumul reprezintă cantitatea de lucru mecanic exprimat în număr de repetări, distanţe
parcurse, kilograme ridicate, durata execuţiei etc. Volumul efortului se referă la latura cantitativă
a efortului şi se apreciază prin calificativele mic, mediu, submaximal, maximal. Volumul
reprezintă condiţia prealabilă de ordin cantitativ pentru îmbunătăţirea capacităţii de efort.
Creşterea continuă a volumului de efort este una dintre modalităţile de obţinere a creşterii
capacităţii de efort, deoarece în lipsa unui volum relativ ridicat de efort (adaptat la capacitatea
fiecărei persoane), organismele nu se pot adapta.
Totuşi, o creştere prea mare a volumului de efort per şedinţă de exercitare poate fi
dăunătoare. Harre (citat de Colibaba-Evuleţ, D. şi Bota, I., 1998) consideră că ″astfel de creşteri
duc la oboseală, eficienţă scăzută, efort muscular neeconomic şi risc sporit de accidentare″. Prin
urmare, dacă volumul per şedinţă de exercitare este deja suficient, este mai înţelept să crească
numărul de şedinţe de exercitare decât volumul de efort per şedinţă.
Dinamica volumului de-a lungul procesului de recuperare variază în funcţie de
particularităţile şi evoluţia fiecărei persoane şi de obiectivele urmărite.
Intensitatea reprezintă relaţia dintre lucrul efectuat şi timpul necesar, referindu-se la
aspectul calitativ al efortului.
Intensitatea este determinată de următorii parametri: viteza de execuţie a mişcării sau de
deplasare, numărul mişcărilor pe unitate de timp (tempoul), durata pauzelor şi valoarea
încărcăturilor. Intensitatea efortului se apreciază în procente în raport cu capacitatea maximă de
efort a organismului (1/1; 1/2; 3/4; 1/4) sau în calificative: mică, mijlocie, mare, foarte mare. Cu
cât o persoană depune mai mult efort în unitatea de timp, cu atât este mai mare intensitatea.
Exerciţiul muscular şi implicarea sistemului nervos central şi a psihicului, prin concentrare
maximă, determină intensitatea în cadrul şedinţelor de exercitare în Kinetoterapie.
Sarcini sau exerciţii de nivel scăzut duc la o dezvoltare lentă, însă asigură o adaptare
suficientă şi constantă a funcţionalităţii organismului. Exerciţiile de intensitate mare au ca
rezultat un progres rapid, dar conduc la o adaptare mai puţin stabilă, la un grad mai scăzut de
constanţă şi la un grad mai mare de risc, atunci când este vorba despre persoane care prezintă
deja anumite afecţiuni.
Utilizarea numai a exerciţiilor intense nu este calea cea mai eficientă în procesul de
recuperare, fiind necesară alternanţa între volum şi intensitate. Programele de exerciţii cu volum
mare şi intensitate mică vor asigura baza pentru programele de exerciţii de mai mare intensitate
şi vor da posibilitatea recuperării eficiente a capacităţii de efort.
Complexitatea efortului, reprezintă modul concret de înlănţuire a activităţii muşchilor şi
se află în legătură cu dificultatea însuşirii şi efectuării unor exerciţii, cu greutatea coordonării
mişcărilor. Complexitatea efortului este dată de numărul şi dificultatea acţiunilor motrice
efectuate simultan şi nu are repercursiuni prea mari asupra consumului energetic. Oboseala
generată de complexitatea efortului derivă din solicitarea sistemului nervos şi, cu precădere, a
sistemului nervos central, deoarece complexitatea are o relaţie directă cu capacitatea acestuia de
a coordona execuţia acţiunilor motrice.

Relaţia dintre volum, intensitate şi complexitate

Practicarea exerciţiului fizic implică, de regulă, atât cantitate, cât şi calitate, motiv pentru
care diferenţierea lor în practică este dificil de realizat. O importanţă relativ diferită acordată
acestor componente conduce la efecte diferite asupra adaptării organismelor şi a stării

51
funcţionale a pacienţilor. Cu cât volumul, intensitatea şi complexitatea sunt mai mari, cu atât mai
mari sunt consumurile energetice şi stresul asupra sistemului nervos central şi a psihicului
pacientului, iar acesta va obosi mai repede.
Determinarea combinaţiei optime între volum, intensitate şi complexitate este o sarcină
complexă şi, de regulă, este dictată de particularităţile pacientului, de evoluţia sa şi de
obiectivele urmărite. Deşi aceste trei componente se completează una pe cealaltă, în funcţie de
etapa de recuperare, kinetoterapeutul va acorda o atenţie mai mare uneia, luând în consideraţie, în
acelaşi timp, modul în care componenta pe care se pune accent mai mare va influenţa pe celelalte
şi realizând reglajele necesare.
Durata efortului (timpul) este perioada de timp în care organismul prestează un anumit
efort şi se măsoară prin unităţi temporale, cronometrându-se timpul efectiv de lucru. De multe
ori durata efortului nu coincide cu durata antrenamentului.
Densitatea efortului este raportul între durata efortului şi durata pauzei ce urmează după
acesta. Studierea densităţii efortului impune cronometrarea timpului efectiv de execuţie şi a
duratei pauzei. Densitatea este indicatorul care subliniază calitatea unei şedinţe de exercitare în
care se urmăreşte creşterea capacităţii de efort, deoarece ea scoate în evidenţă modul de
valorificare a timpului alocat şedinţei de exercitare, atât din punct de vedere al volumului de
efort, al intensităţii efortului sau al complexităţii efortului.

Dinamica efortului în cadrul şedinţei de exercitare

Dozarea efortului este orientată în funcţie de variatele forme de manifestare a oboselii ca
răspuns la efortul prestat şi se referă nu numai la intensitatea şi volumul lucrului muscular, ci şi
la calitatea lui, la solicitarea progresivă a articulaţiilor şi la solicitarea progresivă şi paralelă a
acestor elemente şi a sistemului nervos.
Curba efortului trebuie să urmeze un sens ascendent începând din partea pregătitoare şi
continuând cu partea fundamentală, unde va interveni un platou (se încearcă menţinerea efortului
la acelaşi nivel), după care ea trebuie să înregistreze un sens descendent, pentru ca la încheierea
şedinţei de exercitare, organismul să se găsească cu indicii marilor funcţiuni apropiaţi de valorile
înregistrate la începere.

0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

Figura nr. 15. Curba efortului în cadrul şedinţei de exercitare

Cheia succesului în practicarea exerciţiilor fizice o reprezintă dozarea efortului, jocul

optim al efortului cu odihna, al cheltuielilor energetice cu refacerea. Toate acestea se realizează
în cadrul şedinţei de exercitare, ca formă organizată pentru efort. Dinamica efortului în cadrul
şedinţei de exercitare este condiţionată de succesiunea şi conţinutul momentelor/părţilor sale.
Nivelul efortului se apreciază după pulsul subiecţilor şi după frecvenţa lor respiratorie. Dirijarea
efortului se poate realiza pe două căi:
a. prin programarea volumului, a intensităţii şi a complexităţii efortului;
b. prin mărimea şi natura pauzelor dintre repetări.

52
 În mod subiectiv, dinamica efortului poate fi apreciată şi prin observarea atentă a
subiecţilor, a coloritului feţei acestora, a transpiraţiei, a respiraţiei, a coordonării mişcărilor, a
atenţiei etc.
Pentru dirijarea efortului în cadrul şedinţei de exercitare cel mai accesibil parametru
fiziologic (din punct de vedere al posibilităţii de măsurare) este frecvenţa cardiacă.
Frecvenţa cardiacă de repaus (FCR) a unui individ sănătos, dar neantrenat, este de
aproximativ 72 pulsaţii/min.
Frecvenţa cardiacă maximă teoretică (FCmax) se află prin aplicarea următoarei
formule:
o 220 – vârsta, pentru indivizii antrenaţi (un sportiv în vârstă de 18 ani va avea
frecvenţa cardiacă maximă teoretică de 202 pulsaţii/min.)
o 200 – vârsta, pentru cei neantrenaţi şi fără patologii cardiace (un individ în vârstă de
30 de ani va avea frecvenţa cardiacă maximă teoretică de 170 pulsaţii/min.)
Specialiştii domeniului au stabilit şi o serie de procedee de apreciere a gradului de
acomodare a organismului la efort, care pot fi folosite de kinetoterapeuţi pentru a preveni supra-
sau subsolicitarea subiecţilor, astfel:
Testul Ruffier, se referă la capacitatea de adaptare a organismului la efort nespecific, pe
baza măsurării pulsului în raport cu un efort standard de 30 de genoflexiuni efectuate în 45''. Se
măsoară pulsul în repaus, pe 15', (P1), pulsul în primele 15'' după terminarea efortului (P2) şi
pulsul pe primele 15' din cel de-al doilea minut după terminarea efortului (P3). Toate valorile se
înmulţesc cu 4, pentru a obţine frecvenţa cardiacă/minut, apoi se aplică formula:
P1 + P2 + P3 - 200
10
Rezultatele obţinute se raportează la următorul etalon:
o valoare sub 0 (zero) = capacitate de efort excepţională
o valori între 0-5= capacitate de efort foarte bună
o valori între 5-10 = capacitate de efort bună
o valori între 10-15 = capacitate de efort slabă
o valori peste 15 = capacitate de efort incompatibilă cu efortul
Proba vegetativă (clino-ortostatică), bazată pe reacţia hipotonă: proba se referă la
interpretarea valorii pulsului în repaus (culcat) şi în picioare (după staţionare de un minut). Dacă
diferenţa este situată până la valorile 12-15 se consideră că adaptarea organismului la efort este
normală. Dacă diferenţa este peste 15 înseamnă că organismul nu reacţionează corect la efort,
având o stare neurovegetativă nefavorabilă.

Rezumatul unităţii de studiu

Pentru a putea opera cu exerciţiul fizic şi pentru a-i putea stabili corect dozarea, trebuie
cunoscute câteva noţiuni generale care definesc efortul fizic (caracteristici, clasificări ale
tipurilor de efort) şi elementele de bază ale efortului fizic (parametrii de bază). Înţelegerea
acestora, îi dă posibilitatea kinetoterapeutului să cunoască şi să stăpânească modul de dirijare a
efortului, luând în considerare, pe lângă programarea volumului, a intensităţii şi a complexităţii
efortului şi posibilitatea măririi şi alegerii naturii pauzelor dintre repetări.
În această unitate de studiu mai sunt prezentate şi câteva procedee de apreciere a gradului
de acomodare a organismului la efort, care pot fi folosite de kinetoterapeuţi pentru a preveni
supra- sau subsolicitarea subiecţilor.

Autoevaluare
1. Cum este definit efortul fizic?
2. Explicaţi caracterul adaptativ al efortului fizic.
3. Explicaţi curba lui Folbort.

53