Fiind o etnie de sorginte slavă, rușii lipoveni sunt urmașii staroverilor, adică ai adepților

credinței ortodoxe de rit vechi din Rusia, care și-au părăsit patria în secolele XVII-XVIII în

urma schismei din Biserica Oficială Rusă, ca o consecință tragică a reformei de cult inițiată de

către țarul Alexei Mihailovici Romanov (tatăl lui Petru cel Mare) și de patriarhul Nikon al

Rusiei (1652-1658). Reforma, începută în anul 1954, care viza modificarea ritualului

bisericesc, a fost adoptată de Soborul Bisericii Ortodoxe Ruse în anul 1667. Cei care nu se

supuneau noilor canoane erau anatemizați, fiind considerați eretici, rascolnici (denumiți așa în

mod eronat, pentru că nu ei au fost aceia care au inițiat rascolul - schisma). Dintre cei care s-

au împotrivit reformei, fiind adepții credinței străbune, îi amintim pe episcopii Pavel de

Kolomna, Makarie de Novgorod, protopopii Avvakum, Neronov, boieroaica Morozova ș.a.

Pentru nestrămutata lor credință, unii dintre ei au fost arși pe rug, alții supuși prigoanei țariste;

la sfârșitul sec. al XVII-lea, peste 20.000 de staroveri au ars pe rugurile acestei n[praznice

inchiziții pravoslavnice din Estul Europei. După legalizarea persecuțiilor prin decretul

regentei Sofia (sora mai mare a lui Petru I), în anul 1685, staroverii au luat drumul pribegiei,

răspândindu-se în lumea întreagă (Turcia, Prusia, Austria, Australia, Argentina, Brazilia,

Canada, Japonia, țările Baltice, Polonia, SUA, țările Române, Bulgaria, Finlanda, Ucraina,

Belarus etc.)

Adepții credinței de rit vechi s-au grupat în câteva centre spirituale2: Starodubie (pe teritoriul

actual al Ucrainei), Kerjeneț (lângă Nijni Novgorod din Rusia, între Volga și Kerjeneț), Irghiz

(centru apărut în perioada Ecaterinei a II-a, care a domnit între anii 1762-1796), Rogojskoe

kladbišce (“Cimitirul Rogojskoe” din capitala rusă) - teren oferit de Ecaterina a II-a

staroverilor pentru cimitir, ca s[ aib[ un loc unde să-și poată îngropa morții, victime ale

epidemiei de ciumă ce s-a abătut asupra Moscovei în 1771; Vâg (nordul Rusiei) a fost prima
 comunitate a staroverilor fără popă - bespopovțî (áåñïîïîâöû); Vetka (insulă pe teritoriul

actualului stat Bielorus); Fântâna Albă (azi în Ucraina, centru pentru staroverii cu preot -

popovțî - ïîïîâöû - din Rusia, Europa, America, Australia și Canada); Novozâbkov din Rusia

(pentru staroverii fără preot - áåcïîïîâöû). Mulți dintre staroveri s-au ascuns și în locurile greu

accesibile ale Siberiei.

În perioada 1827-1855, în timpul țarului Nikolae I, prigoana asupra staroverilor s-a întețit,

fiind distruse unele centre spirituale, multe cărți și obiecte de cult arse sau confiscate. Abia în

anul 1971, Soborul Bisericii oficiale Ruse a ridicat anatema aruncată asupra staroverilor de

către Soborul din sec. al XVII-lea.

Primele atestări documentare ale prezenței staroverilor (cei de credință veche, numiți și

staroobreadțî - de rit vechi) pe teritoriul României datează din perioada 1724-1740. Ei s-au

stabilit în localitățile din Moldova, unde erau numiți lipoveni (Socolinți-Lipoveni, jud.

Suceava, în anul 1724, Dumasca, jud. Vaslui, în 1730, în Manolea, Lespezi și Brătești, jud.

Suceava, în anul 1740). Conform lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu, care inserează în cartea sa

Istoria toleranței religioase în România. Lipovenii o povestire a călugărului Partenie de la

mijlocul secolului al XIX-lea: “…nu departe de târgul Fălticeni, între apele Moldova și Siret,

se află satul Manuilovca, locuitorii căruia ‚…ƒ au venit aici din Rusia, sunt acum peste 150 de

ani” (deci, aproximativ în anul 1700). În Dobrogea, aflată în prima jumătate a secolului al

XVIII-lea în componența Imperiului Otoman, s-au așezat și cazacii de pe Don din armata

atamanului Ignat Nekrasov, cel care a organizat viața socială a cazacilor cu reguli cuprinse în

“Legământul lui Ignat”, ei fiind numiți aici nekrasovțî (nekrasoviți). De la ei s-a păstrat până

în zilele noastre denumirea lacului Razelm - Razin din Dobrogea, numit așa în memoria

conducătorului răscoalei cazace din secolul al XVII-lea, Stepan Razin. Potrivit profesorului de
 istorie din Sarichioi, județul Tulcea, Sevastian Fenoghen (cf. “Zorile”, nr. 11/2002),

“ostilitatea celor din jur i-a obligat să renunțe la numele de nekrasoviți ‚…ƒ. Așa a început să

se manifeste «complotul tăcerii» încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, fără să aibă

un caracter organizat ‚…ƒ. Majoritatea nekrasoviților dobrogeni au rămas în Deltă și în zonele

ei adiacente, fiind siliți de împrejurări să-și schimbe doar numele, acceptând etnonimul

lipovean”.

În cartea Sarichioi. Pagini de istorie4, profesorul Sevastian Fenoghen este de părerea,

contestată de unii, că “Anul de atestare documentară a existenței satului se poate socoti 1651.

‚…ƒ. Tradiția orală, înregistrată la sfârșitul secolului al XIX-lea în Marele Dicționar

Geografic Român, amintește despre o locuire temporară a lui Stepan Razin în cetatea Enisala

(la câțiva kilometri sud de Sarichioi), a lui Vanika Kain, pe insula Popina (nord-est de

Sarichioi), și a lui Trișka-Rastrijka pe insula Bisericuța. Așa ceva nu se putea întâmpla decât

înainte de anul 1670 (între 1670-1671 Stepan Razin s-a aflat în fruntea răscoalei cazacilor de

pe Don)”.

Obiceiuri
Pentru a reînvia și conserva tradițiile rușilor staroveri din România, au fost organizate, în

decursul celor 14 ani de existență a CRLR, șase Festivaluri naționale ale cântecului, dansului

și portului popular. Gazdele festivalurilor au fost comunitățile locale ale rușilor lipoveni din

Sarichioi, județul Tulcea (23-24 septembrie 1995), Brăila (28-29 septembrie 1996),

Ghindărești, județul Constanța (2-3 august 1998), Slava Rusă, județul Tulcea (28-29 august

1999), Sulina, județul Tulcea (11-14 iulie 2001), Climăuți, județul Suceava (28-29 august

2003).
 La ora actuală există 19 ansambluri folclorice, a căror apariție pe scenă stârnește de fiecare

dată ropote de aplauze atât la festivalurile naționale, cât și la cele internaționale. Este vorba de

ansamblurile: Verbocika (“Sălcioara”) din Bordușani, județul Ialomița; Kanareika (“Canarul”)

din Botoșani; Tihii Dunai (“Dunărea liniștită”) din Brăila; Ciubcik (“Moțul”) din București;

Verba (“Salcia”) din Carcaliu, județul Tulcea; Vișinka (“Vișinul”) din Climăuți, județul

Suceava, Goluboe more (“Marea albastră”) din Constanța; Aganeok (“Focul”) din Focuri,

județul Iași, Belovodie (“Apa albă” - o legendă a rușilor staroveri) din Galați; Novoseolki

(“Satul nou”) din Ghindărești, județul Constanța; Iolociki (“Brăduții”) din Gura Humorului,

județul Suceava; Reabinușka (“Scorușul”) din Jurilovca, județul Tulcea; Bereoza

(“Mesteacănul”) din Manolea, județul Suceava; Cereșenka (”Cireșul”) din Lipoveni -

Socolinți, județul Suceava; Ceaika (“Pescărușul”) din Sulina, județul Tulcea; Landâș

(“Lăcrămioara”) din Sarichioi, județul Tulcea; Slaveanka din Slava Cercheză, județul Tulcea;

Dumbravușka din Slava Rusă, județul Tulcea; Lotca din Tulcea.

Prin grija comunităților locale ale rușilor lipoveni, copiii sunt implicați în activitățile de

revigorare a folclorului. În perioada 10-11 iunie 1999 s-a desfășurat la Tulcea Primul festival

folcloric național al copiilor. Cea de a II-a ediție a festivalului a avut loc la București, în

perioada 22-23 iulie 2000, la festival participând 11 grupuri de copii, iar cea de a treia ediție a

reunit în august 2002, la Brăila - Lacu Sărat, 19 grupuri artistice: Krasotki (“Fete frumoase”)

din Bordușani, județul Ialomița; Ciubcik (“Moțul”) din București; Zveozdociki (“Steluțele”)

din Brătești/Pașcani, județul Iași; Reabinușka (“Scorușul”) din Brăila; Verba (“Salcia”) din

Carcaliu, județul Tulcea; Lebeodușka (“Lebăda”) din Chilia Veche, județul Tulcea; Ceaika

(“Pescărușul”) din Constanța; Vișinka (“Vișinul”) din Fălticeni, județul Suceava; Aganeok

(“Focul”) din Focuri, județul Iași; Belovodie (“Apa albă”) din Galați; Maliutki (“Micuții”) din

Ghindărești, județul Constanța; Molodki (“Tinerelele”) din Jurilovca, județul Tulcea;

Podsnejniki (“Ghioceii”) din Lipoveni, județul Suceava; Zolotaia râbka (”Peștișorul de aur”)

din Mila 23, județul Tulcea; Bereozușka (“Mesteacănul”) din Manolea, județul Suceava;

Malâe nekrasovțî (“Micii nekrasoviți”) din Sarichioi, județul Tulcea; Cerkezeanocika din

Slava Cercheză, județul Tulcea; Kolokolciki (“Clopoțeii”) din Slava Rusă, județul Tulcea; și

Lotocika din Tulcea.

Referitor la portul rușilor lipoveni, acesta se păstrează, în special în unele localități din

Dobrogea, doar când se merge la biserică. Este obligatoriu ca femeile să intre în lăcașul sfânt

cu capul acoperit cu batic (de obicei înflorat), să aibă fusta lungă și largă legată cu un brâu

special multicolor (pois), împletit din lână și cu ciucuri la capete, și bustul să-l aibă îmbrăcat

cu o bluză cu mânecă lungă. Părul femeilor măritate este împletit în două cozi acoperite sub

batic cu kicika (o “tichie” specială), iar cele nemăritate își prind părul într-o coadă, fiind

legată cu panglici multicolore. Bluzele și taioarele pot fi confecționate din același material din

care este făcută și fusta. Femeile în vârstă poartă la biserică mătăniile - lestovka. Bărbații

trebuie să fie îmbrăcați pentru biserică cu cămăși cu mânecă lungă, legate la mijloc cu un

brâu, și în pantaloni lungi.

În prima săptămână a Postului Mare, este obligatoriu să mergi la biserică să te spovedești,

primind de la preotul duhovnic, drept “pedeapsă” pentru păcate, un anumit număr de mătănii

pe care urmează să le faci în decursul postului.

Dintre obiceiurile păstrate până în zilele noastre, cel mai bine s-a conservat Maslena -

Maslenița (Săptămâna Brânzei și a Laptelui, Lăsata Secului) - o sărbătoare a spiritului, dar și a

bunătăților, plină de voie bună, fiind săptămâna de dinaintea intrării în postul Paștelui. Se

pregătesc în acea perioadă preparate din lactate: colțunași cu brânză (“vareniki”), clătite cu
 brânză (“blinî”), plăcintă cu brânză, piroști (“piroghi”) cu brânză ș.a. În unele localități, în

special în cele din Dobrogea, grupurile se plimbă de Lăsata Secului pe străzi interpretând

diverse cântece vesele.

Paștele se sărbătorește, de obicei, în familie. Se vopsesc ouă în toate culorile, se face pască

sau cozonac, care se sfințesc în ziua Învierii. În Săptămâna Paștelui, oricine dorește poate urca

în clopotnița bisericii pentru a trage clopotele, anunțând Săptămâna Luminată. Există la rușii

lipoveni obiceiul de a se pupa de trei ori la întâlnire în perioada Paștelui, pronunțând “Hristos

a inviat!, Adevărat a înviat!” (“Hristos voskrese! Voistinu voskrese” - “Õðèñòîñ âîñêðåñå!

Âîèñòèíó âîñêðåñå!”). De Paște se joacă așa-numitul “katok”, un fel de biliard cu ouă vopsite,

câștigătorul obținând ca recompensă toate ouăle intrate în joc.

După liturghia de Crăciun, și nu înainte de sărbătoare, este slăvită nașterea lui Isus Hristos,

printr-un singur colind-cântare bisericească. Este vorba de “Se naște Hristos” (“Hristos

rajdaetsja” - “Õðèñòîñ ðîæäàåòñÿ”), cântare preluată din slujba bisericească.

De Florii se așterne iarbă prin biserică, iar în timpul liturghiei, într-un anumit moment, se stă

în genunchi, cu fruntea aplecată pe iarbă. Porțile caselor sunt împodobite cu diverse crenguțe

înverzite sau chiar cu flori.