Repertoriul muzical al rușilor lipoveni din Sarichioi - formă de menținere și perpetuare

a identității etnice

Studiul de față își propune să evidențieze aspectele ce țin de conservarea și perpetuarea

repertoriului muzical al rușilor lipoveni din comuna Sarichioi. Acest grup etnic majoritar în
actualul spațiu geografic și-a derulat existența după norme imuabile, capabile să le asigure
identitate într-un mediu alogen. În cercetările de teren desfășurate în comuna Sarichioi am
remarcat existența în memoria colectivă a comunității a unui repertoriu muzical substanțial, ce
reunește atât creații din teritoriile de proveniență cât și creații din teritoriul de adopție.
Caracterul relativ închis al comunității de ruși lipoveni din comuna Sarichioi a protejat
repertoriul muzical de pericolul contaminării sau expunerii influențelor specifice culturilor
orale existente în spațiul dobrogean. Am constatat totuși un factor perturbator ce amenință pe
viitor trecerea acestui repertoriu în memoria pasivă a grupului etnic sau care poate determina
dispariția unor categorii muzicale tradiționale. Acest factor îl reprezintă diminuarea numărului
rapsozilor comunitari. Pentru a preîntâmpina asemenea situații, avem datoria de a culege și de
a valorifica din punct de vedere științific patrimoniul muzical al rușilor lipoveni, oferind pe
viitor șansa celor interesați să îl cunoască și să-l aprecieze la adevărata valoare.

Cuvinte cheie: ruși lipoveni, cazaci, identitate etnică, spațiu multietnic, repertoriu
muzical, staroveri

Repere istorice și geografice ale rușilor-lipoveni din Dobrogea

Lipovenii reprezintă un grup etnic de origine rusă ce s-au stabilit în teritoriile

românești fugind din calea autorităților țariste care îi persecutau pentru convingerile lor
religioase. Aflați în situația de a nu-și putea împlini aspirațiile morale și religioase, aceștia s-
au văzut obligați să părăsească teritoriile de origine și să se așeze în altele noi, adaptându-se
unor condiții care de cele mai multe ori erau nefavorabile fiind nevoiți să lupte pentru
supraviețuire. Cercetările cu privire la grupul etnic al rușilor lipoveni, statorniciți de mai bine
de trei secole pe pământ românesc fac referire la trecutul, evoluția, traiul, religia, tradițiile,
obiceiurile și cultura scrisă. (TUDOSE, 2015, 6)
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mai exact cu anul 1653, la
inițiativa Țarului Alexei Mihailovoci și a Patriarhului Nikon, în Biserica Rusă sunt introduse
noi reforme ce vizau înlocuirea vechilor cărți și orânduieli bisericești cu cele de sorginte
grecească. (TUDOSE, 2015, 12) Intenția Patriarhul Nikon al Moscovei (1652-1658) era aceea
de a reforma slujbele și textele slavone după modelul ritualului religios grecesc contemporan,
diferite de cele vechi grecești primite de ruși de la Sf. Vladimir din Kiev (în anul 988 d. Hr).
Se nasc disensiuni între reprezentanții bisericii oficiale, adepți ai reformelor, și
credincioșii păstrători ai vechii rânduieli. Amploarea disputelor dintre aceste două categorii
religioase stă la baza scindării Bisericii Ruse și a apariției unei comunități religioase în
societatea pravoslavă - staroverii, credincioși ortodocși de rit vechi. (TUDOSE, 2015, 12)
Toți cei care s-au împotrivit revizuirii cărților și ritualului religios au fost anatemizați
și declarați eretici. Din acel moment schisma (rascol) produsă în Biserica Rusă a fost
confirmată oficial. Biserica creștină ortodoxă de rit vechi era reprezentată de apărătorii
credinței și ritualului tradițional rusesc care au fost numiți pe nedrept rascolnici. Pentru
trecerea la noul rit, Țarul Alexei Mihailovici a intervenit în forță, punând în mișcare întregul
arsenal represiv de care dispunea, recurgând chiar la arderea pe rug a tuturor celor care
refuzaseră reformele (simpli credincioși sau fețe bisericești ca episcopul Pavel de Kolomna,
protopopul Avvakum, preotul Lazăr, diaconul Feodor, monahul Epifanie și mulți alții).
(JORA, 2014, 41-42)
 După Sinodul din 1666-1667, mișcarea protestatară a staroverilor a lut amploare,
culminând cu migrarea unui număr însemnat de familii către Finlanda și Marea Albă (în
nord), spre Volga și Marea Caspică (în sud), spre Siberia și Sahalin (în est) și spre țările dintre
Marea Baltică și Marea Neagră (în vest). Se estimează că peste trei milioane de credincioși de
rit vechi au părăsit ținuturile de origine. (IPATIOV, 2001, 29)
Fenomenul migrării, apariției și existenței staroverilor în diferite zone din spațiul
geografic al Rusiei și în afara granițelor ei este vast și are cauze multiple. În lucrarea de față
ne vom referi la aceea ramură din care fac parte rușii lipoveni din zilele noastre.
În spațiul românesc staroverii s-au îndreptat în două direcții: în nordul orașului Iași, cu
deschidere spre Bucovina (anexată în 1775 de Austria), iar în sud Tulcea, cu deschidere spre
Dobrogea (aflată până în anul 1878 sub dominație turcească). (TUDOSE, 2015, 14)
Toleranța autorităților austriece și turcești în ceea ce privea religia, precum și
beneficiile acordate noilor sosiți, au avut scopul de ai determina să se stabilească în regiuni
mai puțin primitoare, departe de teritoriul originar. (TIULIUMEANU, 2015, 121)
În prezent, în estul țării noastre întâlnim zeci de localități (rurale și urbane) cu
populație compactă de etnie rusă, cunoscută cu etnonimul rus lipovean. În nord-est, îi întâlnim
în localități din județul Suceava și, coborând spre sud-est, în satele și orașele din Județul
Tulcea. La toate aceste așezări, trebuie să amintim localitățile de la gurile Dunării și de pe
malul lacului Razelm. (TUDOSE, 2015, 14)
Rușii de rit vechi sau staroveri din Dobrogea provin din două mari grupe: rușii
staroveri fugiți din Rusia din cauza persecuțiilor religioase și cazacii staroveri de pe râurile
Don (cunoscuți sub numele de oastea Donului) și Nipru (sau cazacii zaporojeni).
(TIULIUMEANU, 2015, 27-33)
Cazacii au emigrat în Dobrogea în două perioade: prima, în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea și a doua la începutul secolului al XIX-lea. Staroverii așezați în satele
dobrogene erau deja, în aceea vreme, cunoscuți sub numele de lipoveni, iar ceilalți au primit
numele de cazaci necrasoviți. Cazacii necrasoviți sunt urmașii cazacilor de pe râul Don care,
sub conducerea unor atamani destoinici, au luat parte la unele dintre cele mai mari revolte din
istoria Rusiei: între anii 1670-1671 revolta condusă de Stepan Razin 1 (supranumit atamanul
săracilor), în anul 1708 revolta condusă de Kondratii Bulavin, în anul 1708, revolta condusă
de Ignat Necrasov. (JORA, 2014, 50) (TIULIUMEANU, 2015, 37-38)
În anul 1660, cazacii de pe Don, conduși de atamanul Stepan Razin încep să prade în
Marea Neagră, făcându-și cuib în bălțile și limanurile din preajma lacului Razelm, atacând
vasele comerciale sau hărțuind navele de luptă ale turcilor (TIULIUMEANU, 2015, 54, 61)
Încercările guvernamentale de a controla acțiunile militare ale cazacilor de pe Don și
de a le încorpora în armata rusă au generat și ultima revoltă a cazacilor staroveri, condusă de
Yemelyan Pugachov și desfășurată între anii 1773—1774. (TIULIUMEANU, 2015, 34)
Pentru a supraviețuii, secole la rând cazacii și-au pus la dispoziție serviciile ca
mercenari în slujba celor care plăteau mai bine sau în funcție de interesele de moment. În
secolul al XVI-lea îi vom întâlni atât în armatele rusești care luptau împotriva tătarilor
încercând să recupereze teritoriile rusești aflate sub dominația tătară sau în oastea tătară care
cotropea teritorii rusești. Vor face parte și din oastea otomană ce exercita presiune asupra
hanatului Crimeei sau în oastea ridicată de Poarta otomană împotriva răzvrătitului Ion Vodă al
Moldovei. (TIULIUMEANU, 2015, 20)

Cultura spirituală a rușilor lipoveni

1
cf. M Tiuliumeanu, op. cit. pp. 28-29, termenul hatman/ataman desemna conducătorul unei unități
administrative din Zaporojia
 Etnonimul lipovean s-a născut în Dobrogea, iar de aici s-a extins spre Moldova, iar
mai apoi la staroverii din Bucovina. Utilizarea pentru prima dată, în mod oficial, a
etnonimului lipovean, este plasată de către specialiști în anul 1784, într-un raport al
generalului Karl von Etzenberg, înaintat Centrului Militar din Bucovina, la 23 iunie 1784.
(TUDOSE, 2015, 67)
Termenul de lipovean, cu o vechime de mai bine de două secole, a devenit unul
consacrat și însușit de majoritatea staroverilor din România, și exprimă apartenența precisă,
clară la un grup etnic, în același timp și confesional. (TUDOSE, 2015, 71) Imediat după
evenimentele din decembrie 1989 s-a adoptat o nouă sintagmă pentru acești etnici, aceștia
numindu-se ruși lipoveni. Această sintagmă definește identitatea etnică în raport cu alte
naționalități din țară și din străinătate.
În studiul de față ne vom referi la rușii lipoveni din comuna Sarichioi, comună ce face
parte din județul Tulcea, considerată prima așezare de staroveri necrasoviți. (TUDOSE, 2015,
25) (JORA, 2014, 50) Este situată în Podișului Babadag, pe țărmul lacului Razelm 2 (sau
Razim), la o distanță de 43 de kilometri față de municipiul Tulcea. Satele componente ale
comunei sunt: Sarichioi, Enisala, Sabangia, Zebil și Visterna. Denumirea comunei Sarichioi
este de origine turcă, însemnând ,,Sat galben” (scris în limba turcă Sarıköy). Rușii lipoveni l-
au numit Seriavoco. (IBRAM, 2017, 88) Populația este majoritar etnic rusă, comuna fiind
localitatea cu cei mai mulți etnici ruși din Romania.
Vom menționa faptul că grupurile organizate ale cazacilor necrasoviți se stabilesc în
Dobrogea, la Dunavăț și Sarichioi, alături de lipoveni, tătari și turci. În anul 1651, călătorul
turc Evlia Celebi menționa Sarichioiul ca fiind un sat tătăresc, mare și frumos. Staroverii au
conviețuit o vreme cu populația musulmană dar, odată cu venirea cazacilor necrasoviți,
populația slavă a devenit majoritară, determinând părăsirea satelor de către turci și tătari.
(TIULIUMEANU, 2015, 124, 128)
Staroverii necrasoviți, strămoșii rușilor lipoveni din Sarichioi sunt cazacii care au
făcut parte din armata atamanilor S. Razin, K. Bulavin și I. Necrasov. Mulți dintre cazacii lui
S. Razin, după anul 1660, încântați de locurile bune pentru pescuit din preajma lacului
Razelm, precum și de apropierea marilor porturi de la Marea Neagră în care își puteau vinde
peștele, au rămas în regiune, chiar dacă nu și-au întemeiat așezări permanente.
(TIULIUMEANU, 2015, 62) Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, încep să sosească, în
teritoriile turcești de la Dunărea de Jos, primii staroveri, credincioși de rit vechi, urmăriți de
autoritățile din Rusia pentru nesupunere față de reforma religioasă a patriarhului Nikon.
(TIULIUMEANU, 2015, 121, 124) O parte erau cazaci de pe Don, care au luat apărarea
vechii credințe, iar printre aceștia se aflau, probabil, tovarăși ai lui Razin, care cunoșteau bine
regiunea. După unele păreri, lacul Razelm a fost numit de etnicii ruși Razin, în amintirea
atamanului de pe Don, care ar fi locuit o vreme în această regiune. Legendele locale confirmă
această teorie. Alți cercetători consideră că numele turcesc al lacului Razelm ar fi, de fapt, o
derivație a grecescului Preazimos, lac amintit de Herodot cu ocazia expediției lui Darius I,
regele Persiei, împotriva sciților, în anul 514. (TIULIUMEANU, 2015, 62, 63)
Lacul Razelm are o suprafață de 415 kilometri pătrați și o adâncime de maxim 2,8
metri și face parte din Complexul lagunar Razim - Sinoe, situat în sudul Deltei Dunării. În
nordul lacului Razelm se află insula Popina, de natură calcaroasă, și având o suprafață de
aproximativ 98 hectare și o înălțime maximă de 47 de metri. Insula face parte din Rezervația
Biosferei Delta Dunării, fiind zonă strict protejată.
În spațiul dobrogean, de-a lungul timpului cele două grupuri, lipoveni și cazaci
necrasoviți, s-au contopit, astfel că în prezent este aproape imposibil să-i mai deosebești.
Conexiunile lingvistice și religioase au constituit cauzele uniformizării etnice.
2
cf. M Tiuliumeanu, op. cit. pp 62-63 Razelm este denumirea dată de turci iar Razim este denumirea dată de
lipoveni
 În Dobrogea, rușii lipoveni au obținut în anul 1851 un firman de la Poartă prin care lor
li se acorda dreptul de a-și practica cultul de rit vechi în voie și fără amestecul nimănui.
Totodată rușilor lipoveni li se recunoștea episcopia înființată de ei la Slava Rusă. (JORA,
2014, 63)
Din punct de vedere religios, există trei ramuri de credincioși staroveri (de rit vechi).
Prima, se referă la rușii lipoveni numiți popovțî, (cei cu preot), bezpopovțî (fără preoți) și
beglopopovțî (cei cu preot de ocazie). (JORA, 2014, 55). Rușii lipoveni din România care fac
parte din categoria popovțî (popiștii) au 2 eparhii: la Brăila și la Slava rusă. (JORA, 2014, 54)
În Sarichioi există o biserică pentru popovțî, care țin de Arhiepiscopia de Novozâbkov din
Federația Rusă și una pentru bespopovîț, care țin de Eparhia Brăilei și Tulcei. Diferența dintre
cele două biserici constă în faptul că slujba la prima dintre ele este oficiată de un preot, iar la
cea din urmă de un membru desemnat al colectivității (predicatori, persoane alese fără statut
de preot sau de dascăl). Popovțîii au recunoscut preoții hirotoniți de Biserica Rusă de rit nou
care au aderat la mișcarea credincioșilor de rit vechi și au denunțat reformele lui Nikon.
Bezpopovții au renunțat la preoți și la toate Sfintele Taine, cu excepția botezului. În ambele
biserici ritualul religios se desfășoară în limba slavonă iar cântarea bisericească este omofonă
antifonică. Rușii lipoveni sunt bilingvi, ei vorbind limba română în relațiile impuse de
societate (școală, loc de muncă etc.) și limba maternă în familie sau în cadrul comunității. Toți
cei intervievați, indiferent de vârstă, mi-au mărturisit că doar în limba rusă se roagă și cântă în
biserică sau acasă, neputând să facă aceste lucruri în altă limbă.
În trecut rușii lipoveni din comuna Sarichioi erau pescari, marangozi (dulgheri
renumiți în construirea și repararea ambarcațiunilor), agricultori, se ocupau cu creșterea și
vânzarea vitelor, practicau apicultura, sau meșteșugurile. (TIULIUMEANU, 2015, 131,132)
În prezent, pe lângă vechile ocupații au îmbrățișat activități din sfera turismului (ospătari,
bucătari, agenți hotelieri, agenți de turism, etc.) sau calificări datorate școlarizării de nivel
liceal sau superior (ingineri, medici, asistenți, educatori, învățători, profesori, navigatori, etc.)
Comunitățile rușilor lipoveni au fost izolate și greu accesibile în trecut. Aceste
caracteristici au garantat prezervarea culturii orale a acestor grupuri etnice care s-au
consolidat în timp și au devenit bine reprezentate din punct de vedere numeric. În cercetarea
desfășurată nu am constatat o slăbire a coeziunii acestui grup etnic, chiar dacă în anii
comunismului cât și după evenimentele din anul 1989 s-a înregistrat și la ei fenomenul
dispersării membrilor comunității. Dacă la început au plecat în centrele urbane dezvoltate din
punct de vedere economic, astăzi au ajuns în țări cu societăți dezetnicizate,
hiperindustrializate și de consum. Părinții tinerilor plecați în afara țării mi-au mărturisit că
sunt destul de liniștiți în ceea ce îi privește pe copiii lor, deoarece au părăsit țara abia după
căsătoria cu un conațional, iar identitatea etnică este asigurată astfel prin structuri comunitare
ce refac prin intermediul familiei rădăcinile pierdute.
Unii dintre cei întorși în comună și-au refăcut casele, sporidu-le confortul, dar
păstrând trăsăturile tradiționale iar alții au înlocuit sau eliminat tocmai acele elementele atât
de caracteristice locuințelor lipovenești. Marea majoritate a păstrat lejanka, soba pe care se
puteau odihni în trecut pescarii care se întorceau înfrigurați în zorii zilei de la pescuit, dar au
renunțat la acoperișul confecționat din stuf, la ornamentele traforate de la streșinile caselor și
uneori la prispă. Cromatica tradițională a fost înlocuită și ea, astfel că întâlnim deopotrivă
case din chirpici văruite cu alb și adevărate vile din cărămidă sau BCA vopsite în diverse
culori, cu tâmplăria modernă care a luat locul celei confecționată din lemn vopsită în albastru.
Chiar dacă nu mai practică pescuitul, unii dintre rușii lipoveni din comuna Sarichioi au păstrat
în curți magaziile destinate adăpostirii, reparării și întreținerii bărcilor. Alăturat casei, se mai
poate vedea încăperea în care se află bania (baia) lipovenească. Este construită pe principiul
saunei, fiind destinată reconfortării, cu scopul de a fortifica organismul. Fiind renumiți
gospodari au în curți magazii pentru depozitarea sau păstrarea uneltelor pescărești sau
agricole și anexele pentru animale și păsări.
În toate casele în care am avut ocazia să intru am constatat existența icoanelor, fie în
colțul camerei, pe peretele de la răsărit, fie deasupra ușii. Aceste icoane, însoțite de candele
care se aprind duminica sau în zile de sărbătoare, stau așezate pe un colțar de lemn numit
bajnicika. Fiind un neam cu o credință nestrămutată, rușii lipoveni sunt cu adevărat
credincioși de rit vechi practicanți. Respectul față de religie a dictat modul de organizare și
derulare a vieții cotidiene, afecțiunea și grija față de părinți și persoanele în vârstă din
comunitate fiind și acum manifestate.
Dragostea pentru limbă, tradiții și obiceiuri se transmite de la generațiile mai în vârstă
la cele mai tinere în cadrul restrâns al familiei, fie la sărbătorile, evenimentele și petrecerile
comunității. Un factor destabilizator în sânul comunității îl reprezintă căsătoriile realizate cu
etnici creștini dacoromâni. Acest fapt nu este privit nici în prezent cu ochi buni de cei
vârstnici. Este știut faptul că în bisericile rușilor lipoveni nu sunt primiți credincioși creștini
de rit nou, deci nu se poate realiza cununia religioasă a tinerilor de diferite religii. De cele mai
multe ori “străinii” trec la religia creștină de rit vechi pentru a evita dezaprobarea și pentru a
se integra firesc în viața comunității din care doresc să facă parte. Am întâlnit un astfel de caz
atunci când am mers la familia Alexandru și Alina Filip, el moldovean ea lipoveancă din
Sarichioi. S-au cunoscut în perioada studiilor universitare și s-au căsătorit. Alex a trecut la
religia creștină de rit vechi fără nicio ezitare, astfel că este considerat membru al comunității.
Portul tradițional al rușilor lipoveni din Sarichioi păstrează cromatica și elementele
originale ale rușilor veniți acum mai bine de două sute de ani în Dobrogea. Dacă în trecut
bărbații lipoveni se distingeau prin bărbile lungi pe care le purtau ca semn de credință și
apropiere de Dumnezeu. (RÂȘNOVEANU, 2008, 255) astăzi doar la bătrânii le mai vedem.
Tinerii mi-au mărturisit că nu se bărbieresc cu o zi înainte de a merge la biserică Costumul
bărbătesc este alcătuit din următoarele piese: cămașa (rubașka) fără guler și închisă cu nasturi
pe umăr care se leagă la mijloc cu un brâu (pois) confecționat din lână colorată și cu ciucuri la
extremități; o haină lungă (padiovka), obligatorie în zilele când merg la biserică; pantaloni
largi; iar în picioare cizme (aspect ce amintește poate de încălțămintea cazacilor).
Portul femeilor este fie monocromatic, fie colorat frumos, predominând albul,
albastrul, roșul și verdele. Piesele care compun costumul tradițional sunt: bluza (cohta) care
este legată cu un brâu (pois) peste o fustă plisată, lungă până la glezne; pe cap rusoaicele
lipovence poartă un batic (șalicika) înflorat, cu franjuri. Când merg la biserică acestea poartă
mătănii (lestovka) confecționate din piele, frumos decorate.
Cu mândrie mi-au mărturisit rușii lipoveni din Sarichioi că, dorința de a transmite
tinerei generații valorile culturale și identitare s-a materializat în anul 2010, când prin
finanțarea asigurată de Comunitatea Rușilor Lipoveni din România, s-a inaugurat Centrul
Cultural Multietnic din comună. Au trecut aproape zece ani de când ansamblurile vocale și
coregrafice, formațiile instrumentale și rapsozii participă local și național la serbările și
festivalurile organizate de localnici sau de Comunitatea Rușilor Lipoveni din România.

Analiza morfologică a cântecului “Polno nam gore gorevati” / „Multă durere

avem de îndurat”

În repertoriul muzical al rușilor lipoveni din comuna Sarichioi întâlnim cântece vechi
sau mai noi, ce amintesc dorul de locurile natale, fie exprimă sentimente de iubire, de tristețe,
dar și cântece vesele care ironizează situațiile cotidiene sau defectele, metehnele membrilor
comunității. Voi prezenta și analiza în această lucrare cântecul “Полно нам горе горевати”
(“Polno nam gore gorevati”) ce mi-a fost interpretat vocal-instrumental, cu acompaniament de
armonică. Alături de balalaică, armonica face parte din categoria instrumentelor tradiționale
ce însoțesc acompaniamentul repertoriului muzical. Fiind un instrument de suflat cu rezervor
de aer și claviatură, armonica este înrudită cu acordeonul. Dacă la mâna dreaptă claviatura
este formată din clape, la mâna stângă claviatura este formată din butoane numite bași.
(BĂRBUCEANU, 1999, 9)

Multă durere avem de îndurat

Dar ieșim să petrecem în stradă
În stradă sunt oameni buni
Oameni buni și vecini buni
Eu sunt Marusia cea supărată
Sădesc castraveți și varză

Sădesc castraveți și varză

Dulci ridichi pentru aperitiv
De nicăieri a apărut o găinușă
Mi-a ciugulit castraveții si varza
Băieții noștri îndemânatici
Au prins găinușa cea hoață

Au prins găinușa cea hoață

Din pene au făcut o pernă
Iar carnea au pus-o la sărat
Uite! Frumoasa noastră cadonța (vas pentru sărat carne)
Dormi până răsare soarele!
Dormi până răsare soarele!

“Polno nam gore gorevati” este un cântec propriu-zis cu un caracter vesel, ce

povestește despre ghinionul pe care îl are o tânără rusoaică lipoveancă ce a sădit în grădină
zarzavat iar o găinușă, venită de nicăieri i-a stricat răsadurile. După ce tinerii prind găina,
frumoasa Marusia o pune la saramură.
Având un tempo vioi (Allegro, cu pătrimea la 126 M.M.), cântecul servește și ca
melodie de joc. Cele trei strofe melodice ample sunt delimitate de intervenția instrumentului
acompaniator care pune în evidență forma arhitectonică fixă de tip binar: ABABAvB. Fiecare
perioadă are doar două fraze. Am constatat că această limitare a frazelor se întâlnește atât în
cântecele propriu-zise cât și în cele de joc existente în repertoriul rușilor lipoveni. Repetarea
frazelor, două câte două, ajută ascultătorul să memoreze fără efort melodia și versurile.
Această aparentă “lipsă” de inspirație a creatorului popular a contribuit la fixarea în memoria
colectivă a creațiilor, asigurându-se în acest fel perpetuarea în timp a repertoriului muzical.
Configurația frazelor este pregnant motivică, permițând să se reliefeze un echilibru perfect
între cadențele interioare și locul cezurilor. Gruparea poeziei este distihul (2+2+2)
Tipul de versificație este silabic, versurile având un număr variat de silabe ce se
izometrizează pe tipar hexasilabic. Fiecare timp dintre cei șase comasează silabele (cinci,
șase, opt, nouă și zece) fiecărui vers cântat. Pentru că accentul metric din cântare desființează
accentele cuvintelor din vorbire, versurile pseudostrofei se încadrează pe tiparul hexasilabic
evidențiat de linia melodică. Rima se realizează pe ultima podie din vers. În acest cântec,
creatorul popular a utilizat ca mijloace de expresie repetarea versurilor și paralelismul
explicativ.
Ritmul giusto silabic impune în interpretarea vocală renunțarea la notele melodice
prezente în acompaniamentul realizat de armonică (mordente superioare și inferioare).
 Scara muzicală este un mod major pe Do, melodia având un ambitus de octavă
perfectă. Intervalele frecvent întâlnite (secunde, cvarte și cvinte perfecte) sunt realizate prin
salt, fiecare dintre ele fiind ulterior atenuate prin mers melodic descendent. Cadențele
interioare cât și cea finală sunt realizate pe sunetul Do, treapta întâi a modului, acest aspect
oferind stabilitate melodiei.

Concluzii

În urma cercetării pe care am efectuat-o am constatat că repertoriul muzical al rușilor

lipoveni din Sarichioi se constituie într-o formă de menținere și perpetuare a identității etnice.
Acest repertoriu este viabil și performat cu diferite ocazii, atât în familie cât și la serbările
comunității. Atât tinerii cât și maturii mi-au interpretat cu plăcere și fără ezitare ceea ce au
considerat ei că este reprezentativ pentru grupul etnic din care fac parte. Am constatat cu
satisfacție existența unor interpreți cu reale calități vocale și foarte expresivi, fapt ce mi-a
oferit șansa să ascult uneori aceleași creații populare în diferite interpretări. Am menționat în
studiul de față că singurul factor ce ar putea amenința bogăția repertoriului muzical ar fi
diminuarea creatorilor populari. În prezent mai există în comună rapsozi vocali și
instrumentali la care vin tinerii interesați de preluarea și menținerea repertoriul muzical în
practica rușilor lipoveni din comuna Sarichioi. Persoanele din afara comunității care doresc să
le cunoască repertoriul muzical sunt îndrumați către doamna Uliana Mitri care cântă cu vocea
și la Pimon Bejenaru care cântă la armonică. În comunitate au existat două ansambluri de
dans (de fete și de băieți) care participau la diferitele manifestări artistice și festivaluri de
folclor. În prezent, la serbările rușilor lipoveni din Sarichioi participă un grup dansatori
format din elevii Școlii gimnaziale din Sarichioi, coordonați de doamna profesoară de muzică
Tamara Șerban.
În comuna Sarichioi există grupul Landâș (Lăcrămioara), grup vocal (feminin)
acompaniat de armonică și balalaică. Nici tinerii nu s-au lăsat mai prejos și au un grup ce
promovează muzica tradițională cu ritmuri moderne. Grupul se numește Folk Band Ruskyi
Ritm și are în componența lui patru instrumentiști: Alex-Iulian Onofrei - armonică rusească și
voce, coordonatorul formației; Cosmin-Ștefan Leon - Tobă tradițională și percuție; Ciprian
Onosă - chitară electro-acustică și Cătălin Dumitrache - chitară bas. Acești tineri inimoși și
talentați culeg muzică tradițională de la membrii comunității cunoscători ai repertoriului
comunitar. În comună există două ansambluri de dansuri (de fete și de băieți) ce promovează
dansurile specifice rușilor lipoveni din Sarichioi.
Aflați într-un mediu socio-cultural diferit de cel din care provin, rușii-lipovenii și-au
păstrat în teritoriile de adopție tradițiile, obiceiurile, limba și portul, dar mai ales credința,
indiferent de fenomenul de aculturație la care au fost supuși. În prezent, teama acestor etnici
ruși este aceea de a nu fi ca alții, majoritari din punct de vedere numeric. Ei au un ziar bilingv
(‘Zorile”) și o revistă de cultură („Kitej-grad”) și emisiuni radio și TV. Prin intermediul
acestor periodice și emisiuni ei doresc afirmare spirituală și păstrarea identității etnice (limba,
religia, tradițiile) și cunoașterea valorilor culturale în țară și în lume. (JORA, 2014, 66)

Bibliografie
Bărbuceanu, Valeriu. 1999. Dicționar de instrumente muzicale. București. Editura Teora.

Glodarenco, Olimpiu, Manuel. 2008. Repere geopolitice la Dunărea de jos la început de ev

mediu. Constanța. În volumul Dobrogea – model de conviețuire multietnică și multiculturală,
coordonator V. Coman. Editura Muntenia.
Ipatiov, Filip. 2001. Rușii lipoveni din România. Studiu de geografie umană. Cluj-Napoca.
Editura Presa Universitară Clujeană.

Jora, Roman. 2014. Folclor muzical-coregrafic al rușilor lipoveni din Județul Tulcea.
Constanța. Editura Ex Ponto.

Marian, Andrei, Ieromonah. 2008. Situația demografică și religioasă din Dobrogea în secolul
XIII. Constanța. În volumul Dobrogea - model de conviețuire multietnică și multiculturală,
coordonator V. Coman. Editura Muntenia.

Râșnoveanu, Ion. 2008. Aspecte privind minoritățile etnice și religioase din Dobrogea
interbelică. Constanța. În volumul Dobrogea - model de conviețuire multietnică și
multiculturală, coordonator V. Coman. Editura Muntenia.

Tiuliumeanu, Mihai. 2015. Cazacii din Dobrogea: o istorie uitată. București. Editura
Militară.

Tudose, Pavel. 2015. Rușii lipoveni din România - istorie și actualitate. București. Editura
Comunitatea Rușilor Lipoveni din România.