Elaborat: Plesca Antonina. Gr.

MI31R

Dezvoltarea culturii românești medievale.

1. Dezvoltarea culturii romanesti in secolul XIV-XVI

Între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea cultura medievală românească a fost profund

influenţată de valorile spirituale şi estetice ale ortodoxiei bizantine – caracteristice pentru sud-
estul Europei de la acea vreme. Faptul a fost marcat, printre altele, prin adoptarea slavonei ca
limbă aulică şi de cult. Influenţa sud-dunăreană a ajuns în spaţiul românesc pe filieră politică,
religioasă şi culturală. În primul mileniu creştin slavii din zonă erau suficient de puternici încât
să-şi poată impune anumite elemente de spiritualitate. Tradiţia acestei relaţii a fost continuată,
mai târziu, prin menţinerea unor raporturi diplomatice şi bisericeşti – întărite de legăturile
dinastice stabilite între domnii români şi conducătorii sârbi ori bulgari. Având în vedere
caracterul eterogen al populaţiei care locuia spaţiul extracarpatic în evul mediu, acest lucru a
lăsat urme şi în cultura ţărilor române. Transilvania a fost cu atat mai marcată de amestecul etnic
cu cât românii de acolo erau dominaţi din punct de vedere politic de alte grupuri. Unul dintre
lucrurile care trebuie amintite despre cultură în general şi cea medievală, în speţă, este diferenţa
notabilă existentă între sat şi oraş din acest punct de vedere. Cultura urbană a fost întotdeauna
mai mobilă, mai deschisă şi mai expusă influenţelor din exterior decât cea rurală – conservatoare
şi cu o gamă limitată a căilor ce o perpetuează. Mediul din care proveneau anumite persoane
marca în mod aproape decisiv felul în care putea evolua cineva din punct de vedere cultural.
Mobilitatea socială era mult mai limitată în trecut faţă de astăzi – lucru care crea aproape o
predestinare pentru cursul vieţii cuiva. Prin urmare, aveau acces la cultură aproape în mod
exclusiv categoriile sociale care puteau investi în instruirea urmaşilor. Informaţia scrisă era cu
atât mai dificil de accesat cu cât analfabetismul era un fenomen aproape general.

2. Dezvoltarea culturii romanesti in secolul XVII

PROBLEMATICA ŞI FORMELE de manifestare ale vieţii culturale româneşti din secolul al

XVII-lea din Transilvania stau sub semnul unor achiziţii intelectuale derulate în întreg spaţiul
istoric românesc: promovarea scrierii în limba română, diversificarea domeniilor de creaţie,
consacrarea în arhitectura socială a cărturarilor drept o categorie distinctă, afirmarea vieţii
culturale deocamdată în cadrele instituţionale ale religiei şi bisericii. Contextul religios în care
este plasat fenomenul cultural este particularizat în cazul Transilvaniei secolului al XVIIlea de
ofensiva misionară în spaţiul tradiţional, monolitic ortodox de până atunci, exercitată de
calvinism şi de Contrareformă. Pe acest teren de aplicaţie şi competiţie a unor strategii misionare
lansate de cele două confesiuni, cultura română îşi extrage, într-o măsură profi tabilă, o serie de
iniţiative şi realizări ce conso lidează programul de promovare a culturii şi scrierii în limba
română. Configurată pe de o parte de raportul structural dintre religie şi producţia culturală, iar
pe de altă parte de tensiunea, tot mai evidentă în contextul premodernităţii din secolul al XVII-
lea, dintre tradiţie şi inovaţie, dintre medieval şi modern, viaţa culturală a românilor transilvăneni
cunoaşte o dinamică fără precedent, marcată de condiţiile stimulatoare ale epocii istorice
respective. Marile teme şi direcţii culturale şi intelectuale ale umanismului târziu din secolele
XVI-XVII, corelate cu cele ale barocului din a doua jumătate a secolului al XVII-lea sunt
recognoscibile şi în spaţiul cultural românesc transilvănean. Acest fapt determină, în consecinţă,
conectarea şi recentrarea unui spaţiu şi unei geografii culturale la marea Europă, care devine în
secolul al XVIIlea o adevărată „republică de spirit cultural" ce asumă diverse tipologii culturale
regionale. Istoria culturii româneşti din Transilvania secolului al XVII-lea se distribuie tematic şi
ca domenii de manifestare după o structură existentă şi în secolul al XVI-lea, ce încorporează, în
principal, şcoala şi învăţământul, cartea, tiparul şi bibliotecile, literatura de factură religioasă şi
istorică, beletristica şi arta.

Concluzie:

Deopotrivă cu dezvoltarea culturii materiale, a comerțului, meșteșugurilor, orașelor, pe parcursul

acestor două secole se dezvoltă și cultura spirituală.
Apar primele cronici moldovenești (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), se introduce
limba română în biserică, este deschisă prima tipografie (1642), unde este editată prima carte în
limba  băștinașilor - Cazania lui Varlaam (1643).
La 1646  apare  Pravila lui Vasile Lupu, o carte monumentală a literaturii juridice din Moldova.
O personalitate științifică remarcabilă a fost Nicolae Milescu-Spătaru, care a scris circa 30 de
lucrări științifice.
Cea mai vastă operă de cultură românească a epocii o constituie cea a lui Dimitrie Cantemir
(1710-1711), care a dus faima Moldovei în lume.
La mijlocul secolului al XVIII-lea înfăptuiesc marile reforme social-economice și administrative
ale lui Constantin Mavrocordat (1733-1735; 1741-1743; 1748-1749; 18 iunie- 4 decembrie 1769;
care pun bazele  modernismului în Moldova.