MOSTENIREA BIZANTINA

• Bizantinismul este un termen folosit în știința politică și filozofia

politică pentru a descrie sistemul politic și cultura imperiului bizantin,
dar și ai succesorilor săi spirituali, în special țările din Balcani,
Imperiul otoman și Rusia.
• In întreg cursul Evului Mediu, ţările române au suferit o dublă
influenţă: atât din partea Occidentului cât şi din cea a Orientului
bizantin. Ambele direcţii de influenţă au contribuit la naşterea şi
afirmarea în plan european a unei culturi româneşti originale. Limbile
în care s-a dezvoltat această cultură au fost la început slavona, latina şi
greaca, înlocuite apoi pe scară din ce în ce mai largă de limba română.
 INTERFERENTE
CULTURALE

Cultura românească medievală s-a

dezvoltat în strânsă legătură cu marile De altfel, domnitorii munteni şi moldoveni
culturi europene: cea occidentală şi
au fost multă vreme singurii principi creştini
cea bizantină. Până la căderea
care s-au identificat cu tradiţia imperială
Constantinopolului, ambele influenţe
au fost la fel de pregnante, cu o bizantină.
preponderenţă a influenţelor apusene
în Transilvania, aflată sub
suzeranitatea regatului ungar.
Transformarea Ungariei în paşalâc şi
politica de concesii a Poloniei faţă de
turci au avut drept rezultat slăbirea
legăturilor cu Occidentul şi
accentuarea influenţelor orientale, mai
cu seamă în afara arcului carpatic.

MOSTENIREA BIZANTINA
Deşi urmaş al romanităţii orientale,
poporul român a folosit târziu limba
română ca limbă de cultură. Parte a
culturii răsăritene, ţările române au
folosit multă vreme limbile de cultură
proprii spiritualităţii ortodoxe: slavona
şi, în mai mică măsură şi mai târziu,
greaca. Slavona a fost astfel, timp de
şase veacuri, deopotrivă limbă
liturgică, folosită în biserică, şi limbă a
cancelariilor domneşti, în care erau
redactate actele domniei. Ea a fost
introdusă probabil în secolul al X-lea,
aşa cum atestă scrierile descoperite la
Basarabi şi Mircea Vodă.
La început, creaţiile au urmat modele
bizantine: imnuri, rugăciuni sau vieţi de sfinţi,
dar treptat, au început să apară şi opere cu
caracter laic, nedesprinse însă total de influenţa
Bisericii. Astfel, în secolul al XV-lea poate fi
menţionat „Letopiseţul de când cu voia lui
Dumnezeu a început Ţara Moldovei”, scris din
porunca lui Ştefan cel Mare, pentru ca veacul
următor să reţină cronicile lui Macarie, Eftimie
şi Azarie. În Ţara Românească, o primă operă
originală a literaturii române scrisă în slavonă a
fost “Invăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul
său Teodosie”, iar în domeniul istoriografiei o
serie de scrieri au tratat despre domniile lui
Vlad Ţepeş şi Radu de la Afumaţi.
 „LETOPISEŢUL DE CÂND CU VOIA LUI
DUMNEZEU A ÎNCEPUT ŢARA MOLDOVEI”,
 ALTE LIMBI DE CULTURA

• În Transilvania, scrierile au folosit cu precădere limba latină, utilizarea ei în

cancelarie, în Biserică şi în mediile studenţeşti fiind atestată începând cu
secolul al XI-lea, fără să afecteze însă în chip semnificativ populaţia
românească preponderent rurală şi cu puţină ştiinţă de carte la vremea aceea.
Cele mai vechi creaţii în latineşte sunt relatările unui prizonier turc şi câteva
cronici de familie. În Ţara Românească şi Moldova, latina şi greaca au fost
folosite rar în redactarea actelor de cancelarie, în special a celor de politică
externă. Uneori, ele au fost folosite în şcoli, fără a se impune însă ca limbi de
cultură.
 LIMBA ROMANA Scrisoarea lui Neacsu din Campulung

Treptat, începând din veacul al XVII-

lea, ca o consecinţă a influenţelor
umanismului renascentist, în cultura
ţărilor române se impune tot mai mult
limba română, scrisă deocamdată cu
litere slavone. Se rezolva astfel
„conflictul” dintre limba oficială şi
limba vorbită de popor. Prin aceasta,
accesul la cultură s-a lărgit, iar
contactele culturale între provinciile
româneşti au sporit în intensitate.
Primului document în limba română,
„Scrisoarea lui Neacşu din
Câmpulung”, i s-au adăugat în timp
mai întâi traduceri ale unor lucrări cu
caracter religios, iar apoi scrieri
originale.