Măsurile de siguranţă

1. Generalităţi

Măsurile de siguranţă constituie cea de-a treia categorie de sancţiuni de drept penal
[alături de pedeapsă (principală, complementară şi accesorie) şi măsurile educative,
aplicabile numai minorului (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru
de reeducare sau într-un institut medical-educativ)], ce au drept scop înlăturarea unei stări
de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Având un
caracter preponderent preventiv şi coercitiv măsurile de siguranţă au următoarele
caracteristici:
- pot fi dispuse de instanţa de judecată numai împotriva unei persoane (major sau
minor) care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă fapta constituie
sau nu infracţiune, deci trebuie să preîntâmpine săvârşirea altor fapte, prevăzute de legea
penală, de către persoana respectivă;
- pot fi luate în orice fază a procesului penal şi indiferent dacă făptuitorului i se aplică
o pedeapsă sau o măsură educativă;
- au durată nedeterminată, respectiv atât timp cât durează starea de pericol şi posi-
bilitatea săvârşirii unor fapte cu caracter penal, deci cauzele care înlătură răspunderea
penală [amnistia.] sau executarea pedepsei [graţierea ], precum şi prescripţia nu produc
efecte asupra măsurilor de siguranţă;
- sunt revocabile.
Pentru a se putea dispune instituirea măsurilor de siguranţă trebuie să fie îndeplinite,
cumulativ, următoarele condiţii:
a) subiectul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b) făptuitorul să prezinte pericol pentru societate, în sensul că este susceptibil de a
săvârşi din nou, fapte prevăzute de legea penală.
 c) înlăturarea stării de pericol să nu fie posibilă decât prin instituirea acestor măsuri
de siguranţă, indiferent dacă şi ce pedeapsă se aplică (inclusiv măsuri educative în cazul
minorilor)
C.pen. precizează tipul măsurilor de siguranţă, şi anume:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o
altă ocupaţie;
d) interzicerea de a se afla în anumite localităţi;
e) expulzarea străinilor;
f) confiscarea specială;
g) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.
Dintre cele şapte măsuri de siguranţă menţionate, două au caracter medical şi în
consecinţă probarea stării de pericol susceptibilă de a se materializa în fapte antisociale
trebuie realizată prin expertiză medico-legală psihiatrică.

2. Obligarea la tratament medical

In conformitate cu prevederile C.pen. „Dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a
intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol
pentru societate, poate fi obligat a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la
însănătoşire".
Instituirea măsurii de siguranţă cu caracter medical de obligare a făptuitorului să urmeze
un tratament medical se dispune atunci când tulburările psihice din momentul comiterii
faptei au avut, de regulă, intensitate nevrotică sau psihopatică, iar discernământul
subiectului a fost păstrat sau diminuat.
Deoarece discernământul nu a fost abolit se consideră că starea de pericol social poate
fi înlăturată numai prin administrarea în ambulatoriu a tratamentului recomandat, fără a fi
necesară şi măsura suplimentară a privării de libertate prin internare. Dacă persoana în
cauză nu respectă obligaţia de a se prezenta la unitatea sanitară la care a fost repartizată
în mod regulat în vederea aplicării tratamentului, se dispune internarea medicală
Această măsură, ce se dispune pe o perioadă nedeterminată, poate fi luată în mod
provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau a judecăţii .In cazul în care făptuitorul a fost
condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii, cu executare,
tratamentul recomandat se efectuează în cadrul reţelei sanitare a Administraţiei Naţionale
a Penitenciarelor.
Menţionăm faptul că unitatea sanitară unde se realizează tratamentul are obligaţia, în
conformitate cu prevederile C.proc.pen., să comunice instanţei dacă persoana obligată la
tratament medical s-a prezentat pentru a-i fi administrat tratamentul ,s-a sustras de la
efectuarea acestuia, după prezentare şi, am adăuga noi, dacă nu respectă periodicitatea
prizelor terapeutice.
Măsura obligării la tratament medical se dispune printr-o hotărâre definitivă în baza
unui raport de expertiză medico-legală psihiatrică , iar încetarea sau înlocuirea acesteia
prin măsura internării medicale se face, de asemenea, în urma întocmirii unui raport de
expertiză medico-legală psihiatrică .
Măsura de siguranță a obligării la tratament medical poate fi înlocuită cu măsura
de siguranță a internării medicale obligatorii:
- atunci când a fost dispusă în mod provizoriu, în cursul urmăririi penale sau în
cursul procedurii de cameră preliminară ori în cursul judecății, dacă suspectul sau
inculpatul încalcă cu rea-credință această măsură. ori starea sa de sănătate s-a
deteriorat și se impune internarea medicală;
- când a fost instituită ca urmare a punerii în executare a unei hotărâri definitive,
dacă persoana obligată la tratament medical fie nu se prezintă la unitatea sanitară
sau se sustrage de la efectuarea tratamentului, fie starea sa de sănătate s-a înrăutățit
și se impune internarea medical.
Menționăm că atunci când înlocuirea măsurii de siguranță a obligării la
tratament medical se impune ca urmare a agravării stării de boală, expertiza
 medico-legală este obligatorie pentru a confirma acest lucru.
Expertiza medico-legală psihiatrică este obligatorie pentru ridicarea acestei
măsuri, dispuse în mod provizoriu în timpul derulării procesului penal sau pentru
încetarea acesteia.
In situaţia în care, în urma administrării tratamentului se obţine ameliorarea, iar
starea de pericol este înlăturată, unitatea sanitară unde a fost efectuat tratamentul,
trebuie să înştiinţeze instanţa, care va dispune efectuarea unei expertize medico-
legale psihiatrice, ce va concluziona dacă tratamentul administrat trebuie menţinut,
înlocuit sau poate să înceteze. Deci atât instituirea cât şi ridicarea acestei măsuri de
siguranţă se realizează numai după o evaluare obiectivă a stării psihice a
subiectului, de comisia specială medico-legală.

3. Internarea medicală obligatorie

Aşa cum se precizează în C.pen. „Când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi
se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării
într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire".
Deci, la fel ca în situaţia măsurii obligării la tratament medical făptuitorul este nevoit,
printr-o hotărâre judecătorească, să se interneze într-o unitate medicală de profil, ceea ce
justifică utilizarea în titlul articolului a sintagmei „obligatorie", cu atât mai mult cu cât, în
cazul în care acesta refuză să se supună internării, se va apela la forţa de constrângere
(executarea măsurii se va face cu sprijinul organelor de poliţie)
Instituirea măsurii obligativităţii internării medicale în vederea efectuării trata-
mentului se dispune în situaţia în care tulburările psihice din momentul comiterii faptei
sunt de mare intensitate, şi anume psihotică, iar discernământul făptuitorului a fost abolit,
astfel încât numai obligarea la tratament, fără privare de libertate, prin internare într-o
unitate medicală de specializate, nu va putea înlătura starea de pericol. Această măsură,
ce are o durată nedeterminată, poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmării penale
sau a judecăţii
Executarea măsurii internării medicale obligatorii se realizează în unităţi medicale
speciale, unde, pe lângă tratamentul medical, trebuie asigurată şi o supraveghere, o pază
corespunzătoare a pacienţilor care, neavând discernământ, pot comite şi alte fapte penale,
pentru care să nu răspundă penal.
Unitatea sanitară în care s-a făcut internarea are obligaţia să încunoştinţeze
judecătoria prin judecătorul delegat, în cazul în care, datorită ameliorării (mai precis a
remisiunii durabile) internarea nu mai este necesară. De asemenea, judecătorul delegat al
judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară respectivă, trebuie să
verifice periodic, dar nu mai târziu de 6 luni, dacă internarea medicală mai este necesară
Măsura de obligare la internare medicală se dispune printr-o hotărâre definitivă în
baza unui raport de expertiză medico-legală psihiatrică, iar menţinerea, încetarea sau
înlocuirea acesteia cu măsura obligării la tratament medical se face, de asemenea, după
mtocmirea unui raport de expertiză medico-legală psihiatrică
In cazul măsurii de siguranţă a obligării la internare medicală, la fel ca în situaţia
măsurii obligării la tratament medical, instituirea sau revocarea acesteia se poate face
numai după evaluarea obiectivă a stării psihice a subiectului, de comisia specială medico-
legală. Atunci când se dispune internarea medicală obligatorie numai pe baza
circumstanţelor juridice, fără o evaluare corespunzătoare a stării psihice de o comisie
abilitată, se încalcă Convenţia Europene care arată că trebuie indeplinite cel puţin trei
condiţii pentru a se admite o internare medicală nevoluntarâ care să nu aducă
atingere drepturilor omului şi anume:
- starea de alienare (tulburare psihică gravă) a subiectului trebuie să fie stabilită în
mod edificator (deci, prin expertiză medico-legală psihiatrică);
- această tulburare psihică trebuie să aibă o amploare care să justifice internarea
(intensitate psihotică cu abolirea discernământului);
- să se întindă pe o perioadă de timp adecvată, respectiv atât timp cât durează episodul
acut psihotic, fără a se prelungi în mod nejustificat.
 In caz contrar se poate ajunge în situaţia în care CEDO să considere că au fost
încălcate drepturile omului şi să se pronunţe în consecinţă .
Măsurile de siguranţă cu caracter medical sunt instituite exclusiv în vederea
diminuării periculozităţii sociale a subiectului, prin aplicarea unui tratament medical de
specialitate, în ambulatoriu sau prin internare astfel încât să se obţină o remisiune
durabilă, şi nu pentru vindecarea bolii de fond, care nu se poate realiza aşa cum se
întâmplă în situaţia celorlalte boli somatice, unde aplicarea tratamentul, de cele mai multe
ori, este urmată de vindecare.

4. Cauze care înlătură caracterul penal al faptei

Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Pentru ca o faptă să fie

considerată infracţiune trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii:
- să fie prevăzută de legea penală;
- să fie săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege (pentru a putea fi imputabilă
făptuitorului);
- să prezinte pericol social (generic sau abstract, stabilit de legiuitor prin legea penală,
şi concret, identificat de judecător).
In situaţia în care oricare dintre aceste caracteristici lipseşte, fapta respectivă nu mai
este considerată infracţiune şi în consecinţă făptuitorul este exonerat de răspundere
penală. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt acele împrejurări, stări,
situaţii, condiţii a căror intervenţie, în timpul săvârşirii faptei, împiedică realizarea
vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
Codul penal precizează următoarele cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
1. legitima apărare -.
- este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac
material direct, imediat şi injust şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui
atacat ori interesul obştesc;
- se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a
respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin
alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori
delimitat prin semne de marcare;
2. este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a
depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în
care s-a produs atacul
3. starea de necesitate - se consideră că există stare de necesitate când fapta este
săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea persoanei respective sau a altei persoane ori un bun
important sau un interes obştesc dacă făptuitorul nu şi-a dat seama în momentul când a
săvârşit fapta că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce
dacă pericolul nu era înlăturat
4. constrângerea-. - fizică căruia făptuitorul nu i-a putut rezista sau morală,
exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi
care nu putea fi înlăturat în alt mod
5. cazul fortuit - când rezultatul faptei este consecinţa unei împrejurări care nu putea
fi prevăzută; această intervenţie imprevizibilă care s-a supradăugat peste activitatea
făptuitorului a modificat rezultatul normal, al activităţii acestuia, generând un efect
neaşteptat prin care s-a realizat conţinutul faptei penale.
6. eroarea de fapt - este exoneratoare de răspundere penală dacă făptuitorul, în
momentul săvârşirii faptei, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de
care depinde caracterul penal al faptei .
Deşi nu prezintă nici o tulburare psihică de natură să-i altereze discernământul, datorită
unei reprezentări incorecte a realităţii, prin necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei
stări, situaţii sau împrejurări, se produce o discordanţă între realitatea obiectivă şi
reprezentarea acesteia la nivelul psihicului subiectului, ce reprezintă substratul conduitei
inadecvate. Deci, aflat în imposibilitatea de a-şi da seama de caracterul penal al faptei,
făptuitorul consideră că realizează o faptă licită. Aceasta constituie aşa-numita eroare de
fapt principală spre deosebire de eroarea de fapt secundară [menţionată la alin. (2)]
reprezentată de împrejurarea, care nefiind cunoscută de făptuitor în momentul săvârşirii
infracţiunii, nu este considerată circumstanţă agravantă (făptuitorul răspunde pentru
forma simplă a infracţiunii).
In ceea ce priveşte eroarea de drept, dacă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii
penale nu înlătură caracterul penal al faptei , în situaţia unei legi extrapenale eroarea de
drept este asimilată erorii de fapt, înlăturând astfel caracterul penal al faptei.
6. iresponsabilitatea - „nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din
cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele".
Intrucât responsabilitatea, ca stare prezumată, este rezultatul interferenţei discer-
nământului şi a voinţei proprii (R = D + Vp) ori de câte ori unul dintre cei doi factori este
absent (sau ambii) se constituie starea de iresponsabilitate.
Absenţa discernământului, ce trebuie demonstrată printr-o expertiză medico-legală
psihiatrică, produce perturbări majore ale capacităţii psihice, fiind de regulă consecinţa
unei tulburări psihice grave, de intensitate psihotică, datorită căreia făptuitorul nu-şi dă
seama de conţinutul şi consecinţele antijuridice ale faptelor sale, neputând distinge între
bine şi rău. Neînţelegând caracterul ilicit al acţiunilor sau inacţiunilor sale, subiectul nici
nu va putea fi tras la răspundere penală, în astfel de cazuri impunându-se instituirea
măsurii de siguranţă a internării medicale obligatorii.
Observăm că legiuitorul utilizează termenul de „alienaţie" mintală (noţiune desuetă
care, de fapt, traduce incapacitatea psihică permanentă) pentru a reliefa incapacitatea
psihică a făptuitorului la un moment bine determinat, respectiv din momentul săvârşirii
faptei, adică lipsa temporară şi nu permanentă a discernământului (reiterăm că
discernământul păstrat echivalează cu starea de responsabilitate, iar discernământul
diminuat sau scăzut, de asemenea, cu responsabilitatea dar atenuată care, deşi nu înlătură
răspunderea penală, contribuie la individualizarea judiciară a sancţiunii).
Dacă incapacitatea psihică a survenit după comiterea faptei, respectiv în oricare din
fazele procesului penal, făptuitorul trebuie internat într-o unitate medicală specială, sub
imperiul măsurii de siguranţă până când se va produce ameliorarea, cu dispariţia
pericolului social ce va permite reluarea procesului penal.
In situaţia în care starea de incapacitate psihică este consecinţa culpei făptuitorului (şi-a
administrat un somnifer şi nu s-a mai putut trezi să schimbe macazul, să administreze un
tratament medical etc. ori datorită consumului de substanţe psiho-active a devenit violent,
fără a mai putea fi stăpân pe manifestările sale etc), prezumându-se că acesta ar fi putut
avea reprezentarea faptei înainte de producerea ei, deci putea să anticipeze consecinţele
ilicite, caracterul penal al faptei nu mai este înlăturat, iar făptuitorul este responsabil.
Deşi înlătură responsabilitatea penală, iresponsabilitatea nu exclude răspunderea
civilă.
7. beţia -., este exoneratoare de răspundere penală dacă a existat la momentul
săvârşirii faptei, independent de voinţa făptuitorului.
Starea de beţie, indiferent dacă a fost produsă de alcoolul etilic (beţia caldă) sau de alte
substanţe: hidrocarburi (benzină), diverse medicamente, stupefiante, ciuperci etc (beţia
rece), trebuie să fie accentuată („completă" conform textului legii penale) astfel încât
subiectul, datorită modificării capacităţii psihice în sensul abolirii discernământului, să nu
mai aibă posibilitatea de a înţelege semnificaţia actelor sale ori de a nu şi le mai putea
cenzura.
Dacă starea de beţie accentuată involuntară nu există în momentul săvârşirii faptei, ci
anterior sau după comiterea infracţiunii, nu mai sunt operante (starea de beţie „completă"
înlătură răspunderea juridică penală numai dacă a existat în momentul sau pe întreaga
durată a comiterii faptei).
 Starea de beţie voluntară „completă" (accentuată) produsă de alcool sau de alte
substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei şi poate constitui, după caz, o circumstanţă
atenuantă sau agravantă
Referitor la starea de beţie, trebuie diferenţiate diversele forme sub care se poate
prezenta aceasta, şi anume:
a ) beţia voluntară ce reprezintă acea formă de beţie pe care şi-o provoacă per-
soana respectivă:
- cu intenţie (beţia voluntară intenţionată sau beţia preordinată), în scopul de a săvârşi
o faptă antisocială sau de a se sustrage rigorilor legii; astfel, un exemplu este cazul celui
aflat în stare de ebrietate, surprins de către organele de poliţie conducând autovehiculul
pe un drum public şi care, imediat ce este oprit de poliţist, începe să bea dintr-o sticlă de
alcool;
- fără intenţie (beţia voluntară neintenţionată, beţia simplă sau circumstanţială, beţia
spontană sau „beţia surogat", pentru a depăşi unele stări afective), în scop personal: de
plăcere, de necaz etc, fără a încerca deci mascarea, ascunderea (intenţiei) săvârşirii unei
fapte prevăzute de legea penală; această formă de beţie poate îmbrăca aspectul acut
(sporadic sau frecvent) ori cronic;
b) beţia involuntară sau accidentală (beţia fortuită), respectiv acea formă de beţie
care, aşa cum indică şi denumirea, se produce, în mod nevoit, independent de voinţa
persoanei în cauză, deci fără ca acest lucru să fi fost dorit sau urmărit de subiect; ca
exemple cităm persoanele care lucrează într-un mediu cu vapori de alcool (beţia
alcoolică) ori de benzină (beţia hidfocarburică), copiii lăsaţi nesupravegheaţi care ingeră
o cantitate de alcool, de cele mai multe ori confundând-o cu o altă băutură, nealcoolică,
sau persoanele care vin în contact cu diverse substanţe pe care nu le cunosc şi care pot
induce starea de beţie (beţia muscarinică după consumul de ciuperci de tip Amanita, beţia
cannabică, beţia cu oxid de carbon etc.) sau situaţia în care subiectul este constrâns (fizic
sau psihic) să consume alcool.
c) beţia patologică, denumită şi beţia atipică, deoarece se caracterizează prin
manifestări ample de beţie ce apar după administrarea, voluntară sau involuntară, a unor
cantităţi mici de alcool.
Se poate afirma că „în timp ce beţia acută obişnuită este răspunsul unui creier normal
la o cantitate mare de alcool, beţia patologică este răspunsul unui creier (organism)
bolnav la o cantitate mică de alcool".
Sunt descrise următoarele forme de beţie patologică (Garnier, citat de Gorgos):
- beţia patologică halucinatorie, caracterizată prin halucinaţii complexe cu conţinut
terifiant, faţă de care individul încearcă să se apere, printr-un comportament uneori
violent;
- beţia patologică delirantă, ce are la bază un dezacord între realitate şi ideile indivi-
dului, ceea ce determină manifestări de gelozie, de persecuţie, de megalomanie etc;
- beţia patologică excito-motorie, caracterizată printr-o stare crepusculară ce
antrenează uneori manifestări cu implicaţii medico-legale cu amnezie lacunară sau comă
postaccesuală.
8. minoritatea făptuitorului - „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale
pentru a răspunde penal".
Prin sintagma „minor" se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani.
Din perspectivă penală, limitele răspunderii juridice penale sunt:
- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal
- minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte
(prin expertiză medico-legală psihiatrică) că a săvârşit fapta cu discernământ ;
- minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal .
La data când persoana fizică devine majoră, capacitatea de exerciţiu a acesteia este
deplină [persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani - iar minorul care se
căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta capacitatea deplină de exerciţiu -. se precizează că
minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă, iar actele
juridice încheiate de acesta trebuie să aibă încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a
tutorelui .
In ceea ce priveşte răspunderea juridică civilă,:
- minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, nu răspund pentru fapta lor ilicită decât
dacă se dovedeşte că au acţionat cu discernământ (prin expertiză medico-legală
psihiatrică) deci
- minorii care au împlinit vârsta de 14 ani răspund pentru fapta lor ilicită, prezu-
mându-se că au acţionat cu discernământ.
Sub aspectul sistemului sancţionator penal, aplicabil în cazul minorilor, Codul penal
prevede că faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se
poate aplica o pedeapsă .
A. Măsurile educative cu caracter exclusiv educativ, sunt următoarele:
a) mustrarea - constă în dojenirea minorului, atrăgându-i-se totodată atenţia că în
situaţia în care va mai săvârşi o infracţiune i se va aplica o măsură mai severă sau o
pedeapsă; măsura se execută de îndată în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea sau când
nu poate fi executată imediat după pronunţare se fixează un termen pentru când se
dispune aducerea minorului.
b) libertatea supravegheată - constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un
an sub supraveghere deosebită, prin încredinţarea minorului, după caz, părinţilor, celui
care 1-a adoptat sau tutorelui, ori, dacă aceştia nu pot asigura supravegherea, unei
persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, sau unei
instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor . Această măsură temporară (de un
an) se pune în executare chiar în şedinţa în care a fost pronunţată sau când punerea în
executare nu se poate face în aceeaşi şedinţă se fixează un termen pentru când se dispune
aducerea şi este revocabilă.
Măsura educativă a libertăţii supravegheate poate fi însoţită de una sau mai multe
dintre următoarele obligaţii:
- să nu frecventeze anumite locuri, dinainte stabilite;
- să nu intre în legătură cu anumite persoane;
 - să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de
instanţă, activitate cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maxim 3 ore pe zi, după
programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă.
Dat fiind faptul că această măsură (care având durata de un an, nu poate fi pronunţată
dacă minorul a depăşit vârsta de 17 ani) constituie un termen de încercare, dacă înăuntrul
termenului de un an minorul se sustrage de la supraveghere sau are purtări rele. ori
săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, instanţa revocă libertatea supravegheată şi ia
măsura internării într-un centru de reeducare iar dacă fapta constituie infracţiune, instanţa
poate aplica o pedeapsă sau să ia măsura internării.
c) internarea într-un centru de reeducare - se ia în
scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a învăţa şi de a se
pregăti profesional potrivit aptitudinilor pe care le are dacă celelalte
măsuri educative nu sunt îndestulătoare Măsura internării într-un centru de
reeducare se instituie pe o perioadă nedeterminată, dar nu poate dura decât până la
împlinirea vârstei de 18 ani ., cu posibilitatea prelungirii pe o
durată de cel mult 2 ani, dacă se consideră că această suplimentare este necesară
pentru realizarea scopului internării .
Instanţa poate dispune liberarea minorului înainte de a deveni major, după ce a trecut
cel puţin un an de internare într-un centru de reeducare dacă acesta a dat dovezi temeinice
de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi la însuşirea pregătirii profesionale (art. 107
C.pen.). Dacă în perioada liberării acordate, minorul are o comportare necorespunzătoare,
se poate dispune revocarea liberării [art. 108 alin. (1) C.pen.].
Această măsură a internării într-un centru de reeducare poate fi amânată sau
întreruptă,., în cazurile şi în condiţiile ce fac referire la amânarea şi respectiv la
întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.
d) internarea într-un institut medical-educativ - atunci
când, datorită patologiei somatice (fizice) sau psihice (cu discernământul, de regulă,
păstrat, uneori diminuat, deci cu menţinerea responsabilităţii juridice) minorul are
nevoie, pe lângă regimul special de educaţie, şi de tratament medical. Aceasta măsură
cu caracter mixt (educativ şi medical) deşi se dispune pe o perioadă nedeterminată
trebuie ridicată de îndată ce a dispărut cauza care a impus această măsură, respectiv
atunci când starea de boală s-a remis, situaţie în care, dacă
consideră necesar (când nu sunt dovezi de îndreptare a minorului) instanţa poate
dispune internarea într-un centru de reeducare.
La fel ca în situaţia măsurii internării într-un centru de reeducare, internarea într-un
institut medical-educativ nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. cu
posibilitatea prelungirii pe o durată de 2 ani dacă se consideră că această continuare a
internării este necesară în vederea realizării scopului internării. Dacă în timpul internării
într-un institut medical-educativ minorul comite o altă infracţiune, instanţa poate revoca
măsura educativ-medicală urmând a dispune în consecinţă.
Pedepsele, sancţiuni de drept penal cu caracter coercitiv şi corectiv, sunt măsuri de
constrângere dar şi de reeducare al căror scop este prevenirea săvârşirii (de orice persoană
- scopul general, dar şi de cel care a fost condamnat - scopul special) de noi infracţiuni
care nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana
Minorului nu i se pot aplica decât pedepsele principale, iar dintre acestea numai
închisoarea şi amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, limitele acestora
fiind reduse însă la jumătate, dar fără ca minimul pedepsei cu închisoarea să depăşească 5
ani în cazul în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, se aplică minorului pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.
Aceste pedepse, se aplică numai dacă se apreciază că instituirea unei măsuri educative
nu este suficientă pentru corectarea minorului.
Condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag
incapacităţi sau decăderi şi nici starea de recidivă .