Heidi, prietenia sa cu munții

de Savu Sebastian Alexandru

Într-o dimineață senină și însorită Heidi a
început să descopere frumosul munte plimându-
se pe poteca șerpuită și magică ce traversa
valea.Susurul apei îi povestea tot ce era mai
frumos pe lume, pe sus fluturii jucăuși și colorați
încântau cerul, florile înmiresmate aduceau raiul
pe munte cu ajutorul mirosului îmbătător.
Undeva după niște pini bătrâni cu ramuri lungi și
groase, pe un munte abrupt se afla modestă casă
a bunicului, cea mai ieftină din sat ca valoare
monetară, dar, cea mai bogată ca valoare
sufletească. Era o casă atât de sărăcăcioasă încât
singurele obiecte de mobilier din casă erau o
masă, un scaun și patul bunicului. Asta nu conta și
pentru Heidi deoarece fetița, fericită de noua sa
casă, își găsise deja un culcuș, va dormi într-o
grămadă de fân unde se simte ca într-un așternut
de mătase, tot acolo va urma să viseze frumos,
legănată de noua sa viață.
Fata a ieșit din nou afară, unde, din cauza
frigului avea obrajii îmbujorați ca două mere. Tot
acolo se jucă cu caprele liniștite și cu iepurași ca
de zăpadă. Bunicul cu barba lungă și stufoasă și cu
sprâncenele cărunte era pentru prima dată fericit,
fericit să-și vadă nepoata jucându-se. Heidi se
simțea în al nouălea cer, începu să zburde dar
vântul năprasnic i se împotrivea. În timp ce se
opunea vântului Heidi începu să plângă de fericire
văzănd tot decorul de munte parcă desprins din
cele mai frumoase fabule ce cuprindea ciuperci
frumos înveșmântate, pini cu coroană regală, tufe
pestrițe cu fragi și mure, toate acestea o încăntau
pe noua Heidi, O Heidi a munților mai liberă, mai
sănătoasă, mai calmă și în primul rând o Heidi ce
avea să fie mândria vieții bunicului.