Universitatea de Științele Vieții „Regele Mihai I” din Timișoara

Facultatea de Inginerie și Tehnologii Aplicate

Specializarea: Management forestier
Disciplina: Managementul fondului cinegetic și salmonicol

AMENAJAREA FONDURILOR DE
VÂNĂTOARE

Îndrumător:
Șef lucr. dr. Dragomir Petru
Masterand:
Udrescu Maria-Adelina

2024
 Cuprins
Introducere
Importanţa amenajării fondului de vânătoare
Concepţii de amenajare
Situaţia actuală a amenajării fondului de vânătoare la noi
Rolul factorilor geografici
Rolul factorilor biotici
Rolul factorilor antropogeni
Bibliografie
 Introducere
Valorificarea produselor naturale vegetale sau animale este activitatea cea mai
veche a omului, ea însoţindu-l în permanenţă de la apariţia sa pe acest pământ. Atât
timp cât numărul oamenilor nu a fost prea mare, exploatarea nu s-a dovedit prea
dăunătoare, dar, o dată cu creşterea acestuia au început să apară şi consecinţe
nefaste, care, în unele cazuri şi în unele regiuni ale pământului au produs
dezechilibre ca şi distrugeri soldate cu pierderea din flora sau fauna mondială a
numeroase specii. O dată cu dezvoltarea societăţii umane, procesul a căpătat
proporţii ameninţătoare şi o anvergură ce a pus în alertă nu numai oamenii de
ştiinţă, ci şi pături din ce în ce mai largi ale populaţiilor. Vechile tendinţe
protecţioniste, cel puţin modeste, nu au avut darul să încetinească procesele
distructive, fapt ce a generat o reacţie care, cel puţin în ultima jumătate de secol, a
produs măsuri semnificative în concepţii şi mai ales în acţiunea unor organisme
guvernamentale şi nonguvernamentale, dar şi în conţinutul unor convenţii
internaţionale sau mondiale (Berna, Washington, Berlin etc.).
În acest context, exploatarea faunei a format obiectul unor studii şi dezbateri
ale căror rezultate s-au concretizat într-o legislaţie specifică, din ce în ce mai
conformă cu nevoia de perpetuare a vânatului. Încă înainte de a se gândi la vânat,
mulţi dintre vânători au imaginat metode şi mijloace din ce în ce mai facile de
recoltare, fapt ce a accelerat diminuarea efectivelor şi chiar au pus în pericol
existenta unor specii de interes cinegetic. Dacă ne referim doar la evoluţia armelor,
ea este edificatoare pentru eficienţa tot mai mare a vânătorului şi posibilitatea tot
mai scăzută a vânatului de a se apăra cu simţurile şi/sau fuga.
Măsurile de protejare a vânatului prin legislaţia vânătorească au fost, treptat,
însoţite şi de măsuri privind ameliorarea condiţiilor de existenţă ale acestuia.
 Importanţa amenajării fondului de vânătoare

Amenajarea teritoriului pe care se îngrijeşte şi se recoltează vânatul şi/sau

peştii se impune ca necesară în contextul în care habitatele sunt supuse unor
continue schimbări care afectează atât capacitatea trofică, cât şi adăpostul necesar
vânatului.
Care trebuie să fie unitatea de gospodărire a vânatului si sau peştelui? La noi,
această unitate este fondul de vânătoare sau fondul de pescuit. Mărimea acestor
fonduri de vânătoare trebuie să fie în concordanţă cu raza de activitate a speciilor
ce populează acel fond.
Amenajarea fondului de vânătoare presupune în primul rând mărirea
capacităţii trofice, printr-o suită de măsuri care să asigure hrana necesară
efectivului de vânat existent în fond, iar în perspectivă la nivelul efectivului
normal, eventual potenţial al speciilor de interes pentru fiecare fond. Concomitent
cu aceasta este necesară asigurarea condiţiilor de adăpost pentru animalele
respective. În mod similar, obiectivele amenajărilor sunt aceleaşi şi în cazul
fondurilor de pescuit.

Concepţii de amenajare
Concepţiile privind amenajarea unui fond de vânătoare şi pescuit diferă de la
tară la tară şi pornesc de la suprafaţa fondului. Sunt ţări în care nu există o
delimitare a teritoriului în fonduri, iar în altele există o astfel de delimitare, dar ea
se bazează fie pe proprietatea asupra terenului, fie pe mijloacele financiare ale celui
ce exploatează potenţialul cinegetic sau pe etologia speciei, respectiv pe raza de
activitate a vânatului. Preocupările pentru hrana vânatului oscilează între
indiferenta totală şi hrănirea intensivă artificială. La fel, se remarcă lipsa
preocupării pentru adăpost şi linişte la cea mai mare parte a celor care valorifică
vânatul sau peştele.
Amenajările pentru administrarea sau producerea hranei, patrularea
terenului, observarea vânatului se regăsesc doar într-un număr mic de ţări, cu
excepţia administrării de hrană ca momeală lângă locuri de pândă sau capcane.
Amenajările având ca obiectiv recoltarea vânatului sunt mai frecvent întâlnite şi
cuprind o gamă destul de variată de lucrări, pornind de la cele mai simple, până la
observatoare speciale cu dotări complexe.
Cele mai vechi şi mai variate lucrări cinegetice sunt reprezentate de capcane,
destinate tuturor speciilor de vânat, de pe toate continentele.
Amenajările complexe privind fondurile de vânătoare, în sensul celor
prezentate mai sus se regăsesc doar în destul de puţine locuri în lume. Realizarea
lor pleacă de la două puncte de vedere diferite. Un punct de vedre este acela ca prin
amenajări să nu se afecteze cadrul natural, ceea ce exclude de la început lucrările
mai complexe, precum observatoarele. Un alt punct de vedere are în vedere lucrări
de amenajare complexe, chiar construcţii care să se integreze în mediul în care se
realizează, mizând pe idea că vânatul, în timp, se obişnuieşte cu situaţiile noi
apărute, se adaptează într-o măsură mai mare sau mai mică. Desigur că între aceste
concepţii se situează cazuri intermediare, între care ne situăm şi noi. Lucrările cu
caracter cinegetic s-ar putea împărţi în trei categorii: amenajări simple, instalaţii şi
construcţii. Amenajările simple ar cuprinde lucrări precum potecile, scăldătorile,
adăpătorile. Instalaţiile ar cuprinde hrănitorile şi observatoarele, iar construcţiile s-
ar referi la depozite de hrană, colibe de vânătoare, cabane şi case de vânătoare.

Situaţia actuală a amenajării fondului de vânătoare la noi

Fondurile de vânătoare din ţara noastră au un grad de amenajare diferit, în
funcţie de zona în care se situează sau in funcţie de gestionar. Astfel, fondurile de
vânătoare din zona de câmpie au un grad de amenajare mai restrâns decât cele din
zonele de deal sau munte. Desigur că aceste amenajări depind în mare măsură de
mijloacele financiare ale gestionarului sau în funcţie de speciile care populează
fondul. În general toate fondurile beneficiază de o oarecare amenajare.
Unele diferenţieri se înregistrează şi în funcţie de modul de folosinţă şi
gestionare: fonduri utilizate de organizaţiile vânătoreşti afiliate la A.G.V.P.S. din
România, fonduri utilizate de unităţile Regiei Naţionale a Pădurilor şi fonduri
atribuite unităţilor de învăţământ cu profil cinegetic, respectiv unităţilor de
cercetare de profil. Fondurile de pescuit beneficiază în general de un grad
diferenţiat de amenajări. Cele din zona apelor de munte sunt echipate cu lucrări
transversale, bazine etc. vizând îmbunătăţirea condiţiilor trofice şi de adăpost.
Amenajarea complexă a unui fond de vânătoare presupune fixarea în primul
rând a obiectivelor pe care le are în vedere beneficiarul. Prin administrarea faunei
cinegetice se pot realiza obiective de interes social sau economic, eventual chiar
ambele. Nu trebuie să ignorăm că poate exista în unele cazuri, permanent sau
temporar, un obiectiv de protecţie. Sunt, de asemenea, un număr mai restrâns de
situaţii in care pot trece pe primul plan obiective ştiinţifice sau didactice (sau de
protecţie). Interesele îşi pot concentra preocupările pe o singură specie, în
comparaţie cu marea majoritate a situaţiilor în care administrarea are în vedere
toate speciile ce habitează în teritoriu, eventual chiar creşterea numărului de specii
în raport cu potenţialul oferit de staţiune. Nevoile faunei sălbatice ca şi interesul pe
care îl va prezenta aceasta în perspectivă impun o evaluare atentă atât a influentelor
externe, cât şi a posibilei evoluţii a speciei sau a speciilor în noile situaţii ce pot
apărea. Un element de referinţă trebuie să fie, desigur, capacitatea de suport a
fondului de vânătoare şi evoluţia acestuia în timp, concomitent cu evoluţia
numărului de vânători. Tendinţa de creştere a numărului de animale recoltate pune
de la un moment dat în pericol existenţa unor specii, ceea ce, pe lângă măsurile
adecvate de protecţie, impune adoptarea unor măsuri alternative. Trebuie să se aibă
în vedere, în cazul fiecărei specii, că ea poate fi valorificată, de regulă, după
atingerea maturităţii sexuale, pentru a permite reproducerea naturală. În acelaşi
timp, dac avem în vedere valoarea trofeului, se cunoa te c acesta, în principiu, are o
evoluție specifică. Astfel, la unele specii evoluţia trofeului atinge un maxim de
dezvoltare la o anumită vârstă, după care se înregistrează un regres, care în câţiva
ani afectează esenţial valoarea cinegetică a exemplarului (cerb, căprior, mistreţ). În
alte situaţii, evoluţia trofeului este concomitentă cu vârsta (urs, capră neagră).
Amenajarea unui fond de vânătoare presupune întocmirea unui proiect de
amenajare care va avea în vedre, în primul rând, obiectivele legate de specii, vârste
de valorificare, trofee, reproducere ş.a.m.d. Proiectul va trebui să conceapă
măsurile necesare aducerii terenului la o stare de normalitate în raport cu
obiectivele fixate. Acest lucru se poate realiza doar în raport de evoluţia sectoarelor
economice principale cu care se intersectează vânătoarea: agricultura, silvicultura,
zootehnia, turismul, industria.
Condiţiile de existenţă pentru fauna sălbatică sunt dependente în primul rând
de potenţialul staţional (potenţialul cinegetic) şi de măsura valorificării acestuia
prin fauna existentă. În mod evident, acest lucru este dificil de stabilit la nivelul
unui fond de vânătoare, din cauza mobilităţii, mai ales a vânatului mare. Efectuarea
de studii de anvergură la nivel de zone geografice şi apoi desprinderea din acestea a
situaţiilor pentru fiecare fond de vânătoare, ar putea
da o soluţie acestei nevoi. De altfel, dacă examinăm evoluţia potenţialului cinegetic
la care trebuie să facem referire constatăm că şi acesta suferă schimbări, mai lente
în ce priveşte zonele împădurite şi mai rapide în zonele cultivate agricol. Dacă
acest lucru are mai puţină importanţă pentru speciile cu longevitate mică (iepure,
fazan, potârniche), el trebuie în mod necesar avut în vedere la speciile mai
longevive (cerb, urs). De aici rezultă imediat şi extinderea în timp pe care trebuie să
o aibă o lucrare de amenajare cinegetică. Astfel, se impune un studiu de perspectivă
pe 20 de ani, cu reveniri din 5 în 5 ani, prin care măsurile preconizate pentru
amenajare să fie stabilite şi apoi corectate în raport cu evoluţia factorilor
determinanţi.
Conducerea procesului de realizare a obiectivelor de amenajare cinegetică
trebuie să urmărească pas cu pas ţelurile stabilite în privinţa biotopului, a evoluţiei
efectivelor prin evaluări
judicioase (corecte), supravegherea recoltărilor şi îndrumarea către structurile
optime pe vârste şi sexe a fiecărei specii de vânat.
 Rolul factorilor geografici
Dintre aceştia altitudinea, expoziţia, panta şi reţeaua hidrografică pot avea
influente importante. Altitudinea determină în mare măsură lungimea sezonului de
vegetaţie, compoziţia vegetaţiei etc. ceea ce eşalonează pe altitudine biomuri
caracteristice, ca de exemplu al caprei negre în zona alpină, al cerbului şi ursului în
zona montană, al căpriorului în zona de dealuri şi al potârnichei în zona de câmpie.
Expoziţia este cea care influenţează distribuţia animalelor pe versanţii însoriţi iarna
şi pe cei umbriţi vara.
Panta poate ajuta la formarea de microclimate cu consecinţe în formarea pe
suprafeţe restrânse de insule stepice în care, în primul rând, întâlnim o vegetaţie
caracteristică, de care se leagă apoi şi o faună corespunzătoare.
Un rol important în peisajul geografic îl joacă reţeaua hidrografică. De
existenţa,debitele, forma, persistenţa şi densitatea acestei reţele depinde, în mare
măsură, existenta faunei. De exemplu, într-un teren în care avem fazani şi avem
bălţi persistente iar în apropiere nu sunt ape curgătoare, aceştia vor fi mult mai
stabili decât în terenurile în care sunt râuri sau pâraie pe malul cărora, de cele mai
multe ori se deplasează într-un sens sau altul. Importantă este şi distanţa dintre
locurile de hrănire şi locurile de adăpat, mai ales pentru animalele care au nevoie
zilnică de apă.

Rolul factorilor biotici

Aceştia pot fi împărţiţi în factori vegetali (fitocenotici) şi animali
(zoocenotici). Factorii vegetali sunt reprezentaţi de culturile agricole, pajiştile,
păşunile şi în primul rând de păduri. Procentul ocupat în teritoriu de fiecare dintre
acestea influenţează existenta animalelor. Apoi procentul speciilor vegetale,
biodiversitatea sunt importante pentru caracterizarea troficităţii naturale dar şi
pentru impactul animal – cultură (mistreţi – culturi de porumb sau cartofi). Pajiştile
sunt benefice pentru consumatorii primari câteva luni pe an, mai ales când
asociaţiile vegetale care le acoperă au o mare diversitate de specii între care se
regăsesc specii valoroase din punct de vedere trofic. În zonele agricole contează
culturile furajere perene dar şi alte culturi care pe timp limitat şi fără pericolul
daunelor pot asigura hrana şi adăpostul unora din animalele sălbatice. Pădurile au o
mare importanţă deoarece ele pot asigura hrană şi adăpost animalelor sălbatice în
tot timpul anului, desigur cu o oarecare variabilitate determinată de anotimp, de
compoziţia, structura, vârsta şi consistenţa lor. Un rol important revine lizierelor, in
funcţie de lungimea şi profunzimea lor.
Vegetaţia lemnoasă din afara pădurilor precum tufărişurile şi perdelele
forestiere pot avea un rol atât în adăpostul, cât şi în hrănirea animalelor sălbatice,
mai ales în perioadele de iarnă.
Factorii animali sunt reprezentaţi atât de fauna sălbatică, cât şi de şeptelul
domestic. Rolul lor este cu atât mai pregnant, cu cât este mai importantă concurenta
la hrană şi relaţia pradă – prădător. Contează aici speciile care vin în concurenţă,
modul acestora de hrănire în timpul în care are loc hrănirea şi, desigur, numărul
indivizilor din fiecare specie.

Rolul factorilor antropogeni

Importanta acestor factori a crescut şi va creşte în continuare în raport cu
intervenţiile în biotopuri. Este evident că oamenii pot să ajute dar pot şi să distrugă
viaţa animală. Despre acţiunile distructive vorbeşte lunga listă a speciilor dispărute,
dar şi lista celor ameninţate şi în prag de dispariţie. Dacă ne referim la acţiunile
pozitive, putem să enumerăm legislaţia specifică, convenţiile internaţionale,
reglementările de aplicare a legislaţiei şi respectarea acesteia, controlul complex al
activităţilor specifice, paza contra braconajului, reducerea prădării nespecifice
(câini, pisici hoinare), îmbunătăţirea condiţiilor de hrănire a vânatului prin ogoare,
plantaţii de arbuşti, hrană complementară, un rol important revine echipării cu
instalaţii de observare, hrănire şi recoltare, asigurarea resurselor de apă, crearea de
zone de protecţie şi rezervaţii.
În planul acţiunilor nefavorabile faunei sălbatice se situează vânătoarea
iraţională, braconajul, distrugerea habitatelor ca şi unele activităţi şi tehnici de
lucru, unele favorabile altele nu, din agricultură, silvicultură, industrie, zootehnie şi
turism.
Deoarece în fondurile de vânătoare din zona de câmpie predomină
agricultura, apreciem că este utilă analizarea factorilor ce pot influenta amenajarea
şi valoarea cinegetică a acestora.
Influenţe ale unor factori din silvicultură
Arboretele asigur ă condiţii de existentă pentru peste 80% din speciile faunei
de interes cinegetic, astfel încât anumite caracteristici ale pădurii vor avea un rol
important, ce trebuie luat în calcul, cu atât mai mult cu cât aceste caracteristici se
pot modifica, atât în funcţie de politica silvică, cât şi în funcţie de interesele
managementului cinegetic.
Împreună cu altitudinea, pădurea joacă un rol major în distribuţia vânatului
pe verticală, aşa cum se vede în schema nr. 1.
Speciile vegetale, arbori, arbuşti şi plante erbacee care constituie
ecosistemele forestiere joacă un rol hotărâtor în existenta speciilor animale, care îşi
găsesc în ele atât resurse de hrană, cât şi posibilităţi de adă post.
O analiză a conţinutului în substanţe minerale şi proteine (vezi tabelul nr. 1)
va releva valoarea incontestabilă a arborilor şi arbuştilor.
În acelaşi timp, în tabelul nr. 2 se indică pentru o parte din specii intensitatea
consumului de către vânat a acestora.
Prin structura sa, pădurea poate asigura biotopuri convenabile diverselor
specii de vânat. Astfel, în etajul arborilor, în etajul superior îşi au locurile de
cuibărit păsările de pradă, pentru ca în plafonul inferior să se instaleze păsări
insectivore (ciocănitori etc.) şi mamifere mici (veveriţa etc.). în subarboret îşi fac
cuiburile o serie de păsări insectivore, iar pe sol cuibăresc şi trăiesc cocoşul de
munte, ierunca, fazanul şi îşi duc existenţa cea mai mare parte a mamiferelor mari
şi mici (iepure, că prior, mistreţ, urs etc. – schema nr. 2). În mare măsur ă însă,
prezenţa lor depinde de existenţa unei vegetaţii accesibile pentru posibilităţile
indivizilor şi consumabile (să fie preferate de vânat şi să nu conţină substanţe
toxice sau să nu aibă spini etc.). La rândul lui, acest strat vegetal depinde de
speciile care formează arboretul (specii de lumină care permit instalaţia vegetaţiei
la sol sau specii de umbră care nu permit acest lucru). Aici intervine atât
consistenta arboretului, care, cu cât oscilează spre 0,7 – 0,8 este mai favorabilă
instalării plantelor, cât şi vârsta arboretului.
Dacă plantele preferate de vânat, precum salcia, plopul etc. sunt îndepărtate
treptat prin frângerea vârfurilor şi nu tăierea lor, sursa de hrană se menţine şi este
adusă la nivelul de accesibilitate al animalelor. Dacă degajarea este totală ea
determină producerea unor pagube, deoarece animalele nu mai au ce mânca şi
consumă ce a mai rămas, adică speciile ce vor compune viitorul arboret.
Regenerarea artificială prin plantare îndepărtează vegetaţia în propor ţie de 85 –
95%, ceea ce evident lipseşte de hrana preferată, accesibilă, animalele plantivore,
motiv pentru care, după multiple verificări, suger ăm ca vetrele în care se fac
plantaţiile să fie mai mici şi în nici un caz să nu se atingă vegetaţia naturală r ămasă
între vetre, care va juca astfel un rol tampon semnificativ, diminuând în mod cert
pagubele produse plantaţiilor.
Un rol mai puţin cunoscut şi în orice caz mai puţin evidenţiat revine
lizierelor. Aceste margini de păduri se remarcă în aproape toate situaţiile prin
efectul luminării laterale, întâlninduse aici numeroase plante şi puieţi cu o densitate
mare şi pe o adâncime ce poate atinge 20 – 25 m în arboretele cu specii de umbră
sau acolo unde arborii din marginea pădurii îşi dezvoltă crăci pe partea luminată,
efectul de lizier ă este mai redus în comparaţie cu arboretele formate din specii de
lumină. O cercetare a numărului de animale ce stau în liziere sau utilizează lizierele
ca loc de hrănire şi hr ănire în raport cu densitatea animalelor în interiorul pădurii
relevă faptul că aceste liziere concentrează un număr mult mai mare nu numai de
specii, dar şi de exemplare. Efectele de lizier ă se amplifică cu cât marginea pădurii
este mai ondulată şi în consecinţă şi această constatare trebuie avută în vedere la
amenajarea fondurilor de vânătoare, acolo unde acest lucru
este posibil cu acordul deţinătorului pădurii. După plantaţiile de ros, amenajarea şi
dezvoltarea lizierelor poate contribui substanţial la mărirea capacităţii trofice
naturale.
 Bibliografie
https://dokumen.tips/download/link/amenajarea-fondurilor-de-
vanatoare.html
https://www.google.com/search?
q=AMENAJAREA+FONDURILOR+DE+V%C3%82N
%C4%82TOARE+pdf&sca_esv=1c8402648bbf36d4&rlz=1C1JJTC_enRO1055R
O1055&sxsrf=ACQVn0--3Z2Rf38AzroljyUxu0JcQq0p_A
%3A1707718756946&ei=ZLjJZYOvOfS5i-
gPsYOKiAs&udm=&ved=0ahUKEwiD8YiPlKWEAxX03AIHHbGBArEQ4dUDC
BA&uact=5&oq=AMENAJAREA+FONDURILOR+DE+V%C3%82N
%C4%82TOARE+pdf&gs_lp=Egxnd3Mtd2l6LXNlcnAiKEFNRU5BSkFSRUEgR
k9ORFVSSUxPUiBERSBWw4JOxIJUT0FSRSBwZGYyCBAAGIAEGKIEMggQ
ABiABBiiBEibCVAAWNMGcAB4AJABAJgBpAGgAdoDqgEDMC40uAEDyA
EA-AEC-
AEBwgIGEAAYFhgewgIFECEYoAHCAgcQIRgKGKAB4gMEGAAgQQ&sclien
t=gws-wiz-serp