EDUCAȚIE, INOVAȚIE, PASIUNE

Prof. dr. Vasile Flueraș

„… arta educației - cel mai mare bun al omului”

Socrate
I. Ce a însemnat educația?
„Mărite străine, gândește-te și spune cât de mult a trebuit să lupte acest
popor ca să devină atât de frumos” îl îndemna Eschil pe vecinul său la reflecție în
timp de priveau la atleții de la jocurile olimpice. Mesajul lui Eschil revelează, pe
de o parte, educația este un proces de durată în care trebuie investit bani,
pasiune, creativitate și consecvență de către întregul polis în funcție de o
filozofie asumată integral de acesta, iar pe de altă parte, nevoia unui ideal
paideic asumat și promovat de cetate și de toți cetățenii. Unul dacă lipsește din
cele două, totul se prăbușește sau cade în derizoriu. Că este așa, este suficient să
privim în jurul nostru!

Fără a considera cetatea antică un ideal în ceea ce privește preocuparea

pentru educație, se poate afirma că ideii de educație i se acorda o mult mai
mare atenție în realitate în comparație cu societatea contemporană. De aceea,
azi, ne putem explica și lua ca model de ce norul de lumină a filosofiilor antice
pune în centrul reflecției lor omul și menirea acestuia pentru polis și mai târziu
pentru Kosmo-polis. Rostul acestei filosofii a educației, valabilă, consider eu și
azi într-o Europă ce se vrea unită este sintetizată de Constantinos Tsatsos, fost
președinte al Greciei: „educația nu este suficientă formării de oameni de politici
de valoare, producători cumpătați, păzitori viteji… educația dincolo de aceste
cerințe strict politice, trebuie să creeze mai ales conștiințe libere ( școala ar
trebuie să construiască conștiințe) gata de accepta și de a se bucura atât de
valorile cât și de ideile care se află dincolo de cetate și deasupra timpului istoric,
idei și valori ce rămân însă în sfera umanului absolut. Țelul suprem al educației
nu poate fi doar cetățeanul (ar fi o amputare dacă ar fi așa – spun eu), ci este
întotdeauna Omul”. Mai mult, antiquitatea elină prin Platon circumscrie primul
ideal paideic care poate fi păstrat și azi care îți dă și dreptul, dar și te obligă în
același timp de a deveni om al suveranităţii morale şi intelectuale pentru a-ţi
construi “republica interioară” despre care vorbea acesta în Politeia, conducând
în final la ceea ce Constantin Noica numea “omul regal, sau aristocratic”
(Constantin Noica, 1986, pag. 12), superior omului timocratic, oligarhic,
democratic sau tiranic. „Republica interioară” poate deveni idealul paideic
1
postmodern, loc de întâlnire a omului cu el însuşi şi cu semenii săi. Unde este
mai potrivit a te întâlni cu semenii tăi și cu tine însuți decât în agora!

II. Ce ar trebui să însemne educația azi?

De aceea societatea actuală și educaţia postmodernă trebuie să refacă
agora, să o resemnifice şi să o repopuleze ca loc de întâlnire şi negociere între
bunul comun, particular şi public după modelul agorei antice. Școala și clasele de
elevi pot marca începutul acestei viziuni, privite de către Peter Appelbaum
(2001) drept adevărate comunităţi de cercetare/învățare, evidenţiind
importanţa socialului pentru întreaga învăţare. Scopul nu este neapărat cel de a-
i antrena pe elevi în formularea de răspunsuri la întrebările şi problemele
enunţate, ci, mai mult, de a-i ajuta să descopere căile de a pune întrebări şi de a
identifica, circumscrie şi critica problemele. De aceea constituțiile lumii ar trebui
să consfințească nu dreptul de a învăța, ci obligația de a învăța și a te autoeduca.
Este necesar să recâştigăm valorile personale, să reconsiderăm ca esențială
pregătirea fiecăruia prin sine însuşi şi valorificarea la maximum a potenţialului
fiecărui individ, acestea putând deveni principii ale educaţiei viitoare. De aceea,
comunităţile de cercetare/învăţare create în şcoala postmodernistă
abandonează practicile care întăresc ierarhia în favoarea strategiilor care
difuzează şi decentrează puterea, creează reţele comunitare eficiente pentru ca
individul de jure să devină individ de facto, adică să-şi câştige controlul asupra
propriului destin. Individul de jure nu se poate transforma într-un individ de
facto decât în condiţiile în care a devenit mai întâi cetăţean. Iar a fi cetățean
înseamnă a păși în agora și a interacționa cu semenii tăi și cu problemele
cetății tale. Democrația nu se învață pe stradă, ci în agora, care este altceva!
Aceste comunităţi de învăţare au şi rolul de a prefigura şi schiţa o societate
autonomă şi democratică cu adevărat, aceasta din urmă fiind descrisă de către
Cornelius Castoriadis ca o societate care pune la îndoială tot ceea ce se dă
dinainte şi, în acelaşi mod, permite crearea de semnificaţii noi. Într-o astfel de
societate, toţi indivizii sunt liberi să îşi proiecteze şi să creeze orice semnificaţie
nouă pentru viaţa lor (dacă pot) (Cornelius Castoriadis, Le Délabrement de
ľOccident, apud. Bauman, 2000, pag. 198).

Într-o societate care evoluează atât de rapid ca a nostră încât de multe ori
evenimentele de orice natură ar fi ele depăşesc capacitatea de înţelegere,
educaţia trebuie să se adapteze la fel de rapid pentru a-şi îndeplini rolul.
Paradoxul este acela că, pe măsură ce ştiinţele educaţiei îşi diversifică şi
2
aprofundează obiectul cercetări, educația este într-o criză permanentă, pe de o
parte, iar pe de altă parte, tineretul este „educat” de cu totul alţi factori decât
de instituţii specializate, iar cadrele didactice, deseori, sunt privite cu dispreţ de
autorităţi şi părinţi. În 1995, Toffler atenţiona asupra acestui posibil impas,
recomandând drept soluţie reexaminarea legăturilor dintre educaţie şi cele șase
principii ale mass-media – interactivitatea, mobilitatea, conectivitatea,
covertibilitatea, ubicuitatea şi globalizarea – care au fost foarte puţin explorate;
ignorarea acestora în raport cu paradigma educaţională ce se prefigurează
înseamnă “a-i înşela pe învăţăceii ce urmează a fi formaţi de amândouă” (A.
Toffler, 1995). De asemenea, dacă acceptăm spusă lui Hegel că istoria
progresează prin partea proastă a lucrurilor, ceea ce înseamnă că nu există
progres în urma respectării tradiţiilor şi a conformismului, o paradigmă
educaţională nouă ar trebui să ia în considerare încurajarea individului de a fi
autonom, de a problematiza, de a deveni un incomod constructiv, de a se abate
de la „programă”, de a practica o interogaţie permanentă, de a căuta soluţii
alternative şi sensuri noi. Diferența dintre obiectivele educației moderne și cea
postmodernă este excelent evidențiată de către Richard Sennett în analiza pe
care o face în ceea ce privește diferențele dintre Bill Gates și alte mari companii:
Gates nu a acumulat şi nu a adunat nimic altceva de-a lungul vieţii; şinele erau
demontate îndată ce trenul se deplasa câţiva metri înainte, urmele de paşi erau
şterse, lucrurile erau aruncate la fel de repede cum fuseseră strânse – şi uitate în
scurt timp (Bauman, 2000, pag. 118-119). “Oricine îşi începe cariera la Microsoft
nu are nici cea mai vagă idee unde şi-o va încheia. Oricine şi-o începe la Ford sau
Renault poate fi cât se poate de sigur că şi-o va încheia în acelaşi loc” (Daniel
Cohen, 1997, pag. 84).

A examina critic ceea ce poţi face, a şti ce să faci cu ceea ce ai învăţat, a-ţi
cunoaşte priorităţile sunt coordonate fundamentale ale educaţiei postmoderne,
deoarece totul, acum, stă în puterea individului. Individul este cel care trebuie
să afle ce este capabil să facă, să exploateze la maximum această capacitate şi să
aleagă scopurile cărora li se aplică cel mai bine această capacitate – adică pentru
a obţine cea mai mare satisfacţie posibilă – să înoate sau să se scufunde, să
identifice soluţii alternative pentru a minimaliza sau chiar elimina obsesia
îndoielii. Viaţa individului într-o lume de oportunităţi la tot pasul – care mai de
care mai apetisante şi mai ademenitoare, fiecare “compensând-o pe ultima şi
oferind spaţiu pentru evoluţia spre următoarea” – este o experienţă
înviorătoare. Într-o astfel de lume, puţine lucruri sunt predeterminate şi chiar
3
puţine sunt irevocabile. Puţine înfrângeri sunt definitive, puţine ghinioane sunt
ireversibile; şi totuşi, nici o victorie nu este finală. Pentru ca posibilităţile să
rămână infinite, nici uneia nu i se poate permite să se pietrifice într-o realitate
eternă. Ele trebuie să rămână lichide şi fluide şi să aibă o etichetă cu “valabil
până la”, ca nu cumva să limiteze oportunităţile rămase şi să îngheţe mugurii
aventurii viitoare (Bauman, 2000, pag. 60).

Pentru o bună supravieţuire materială, omul postmodern (omul odiseic –

omul cu multe fețe vs. omul ahileic) trebuie educat să-şi planifice el însuşi viaţa
şi conduita de viaţă, să-şi asume riscurile acestei planificări. “Individul însuşi
devine unitatea de reproducere a socialului în lume” (Beck, Ulrich, 1986, apud.
Bauman, 2000), în condiţiile instaurării formelor şi condiţiilor individualizate ale
existenţei. “«Nu există societate», afirmă Margaret Thatcher. Nu priviţi înapoi,
nici înainte; priviţi în interior, unde trebuie să vă găsiţi propria înţelepciune,
voinţă şi putere – toate instrumentele de care aveţi nevoie pentru a vă ameliora
viaţa” (Bauman, 2000, pag. 31).

De aceea, reorientarea politicii educaţionale şi culturale prin investiţii

rapide în educaţie, cultură şi cercetare este o necesitate stringentă a epocii
postmoderne. “Politicienii nu au înţeles că adevăratele active tehnologice ale
unei ţări se află în capacitatea cetăţenilor ei de a rezolva problemele complexe
ale viitorului” (Robert B. Reich,1993, pag. 181) deoarece cunoştinţele şi
capacitatea lor de a rezolva problemele viitorului, nu tehnologia şi capitalul ca şi
până acum, vor aduce bunăstare ţării lor. De aceea se impune: “clădirea şi
dezvoltarea societăţii culturale şi ştiinţifice” (s.a.), prelungirea şi nu scurtarea
procesului de învăţare; promovarea proceselor de instruire cu un spectru larg de
calificări-cheie, depăşind pe cele de “flexibilitate” sau “învăţare pe tot parcursul
vieţii” prin formarea de competenţe sociale, competenţe de lucru în echipă,
competenţe de a aplana şi negocia conflicte; deschidere către cultură şi gândire
interconexată; capacitatea de a face faţă incertitudinilor şi paradoxurilor celui
de-al Doilea Modernism (Ulrich Beck, 2003, pag. 177). Conform lui Reinhard
Kahl, citat de acelaşi autor, “învăţarea să fie corelată cu activităţi, prin care
oamenii să-şi ia viaţa în propriile mâini”. Sensul învăţării se schimbă în contextul
transcultural deoarece se simte nevoia unei transnaţionalizări a anilor de studii
(universitare) şi a ariilor curriculare (global studies). În opinia lui Ulrich Beck,
aceasta ar trebui să contribuie la înţelegerea şi înlăturarea greutăţilor în
comunicarea culturală şi a conflictelor de către cei care studiază.

4
 Postulatele curentului postmodernist în educaţie solicită apropierea
individului de lumea reală cu contradicţiile şi complexitatea ei, cu disfuncţiile,
dezechilibrele ei, pentru a găsi soluţiile de contestare şi de reclădire optime
Annette Gough (2003). Consider că temerile și inhibițiile exagerate de tot felul
sunt mai dăunătoare decât asumarea riscurilor și acțiunea temerară. De aceea
sunt convins că trebuie trecut Rubicon-ul prejudecăților și a falselor reforme de
tip artizanal care nu au numic din substanța unor transformări autentice,
deoarece dincolo de el s-ar putea să ne aștepte „terra magnifica” a unor
universuri noi, poate mult mai apropiate omului, sau poate că doar acolo vom
descoperi omul căutat de toate filosofiile și religiile acestei lumi.

Caracteristicile acestor timpuri așa cum reies din cele spuse anterior
impun asumarea de către comunitate a câtorva concluzii care ar putea sta la
baza schimbării în educație:

 educaţia este problema fundamentală a unei societăţi, nu economicul,

deoarece calitatea produselor educaţionale generează calitatea societăţii,
implicit a economicului;
 depăşirea caracterului constativ al ştiinţei educaţiei prin intensificarea
cercetării şi formularea de programe care să determine „construirea
socială a realităţii” (Peter L. Berger, Thomas Luckmann, 1999) pe
coordonate ştiinţific circumscrise şi relativ stabile;
 Corelarea unitară a celor trei tipuri de educații: educație formală, non-
formală și informală;
 crearea unui echilibru între „republica interioară” (Platon, Politeia) şi
polis, echilibru dat de calitatea relaţiilor omului contemporan cu lumea în
care trăieşte şi cu el însuşi; republica interioară: esența umană +
pragmatism; clasicitate – modernitate
 construirea în individul uman a unui nucleu flexibil capabil să-l orienteze
rapid pe acesta în noile contexte sociale;

Aceste principii impun comunității educaționale opțiuni pentru un anume

tip de schimbare: o reformă care te poate păstra în paradigmă, dar care poate
produce modificări semnificative valorificând la maximum potențialul
paradigmei, sau reforma care poate opera ruperi de paradigmă impunând o
paradigmă educațională total nouă. În prima categorie vorbim de opțiuni
pentru reformă prin extensie care implică generalizarea unor experiențe sau
inovații reușite la nivel local, dar cărora li se atribuie potențe „cvasigenerale”
5
(Chiș, 2002) și reforma de inovare care accelerează schimbările începute.
Personal consider că orice model educațional are nevoie de inovare pentru (1)
valorificarea la maximum a potențialului modelului și (2) pentru reglarea tuturor
componentelor sistemului în scopul derulării unui proces armonic. Când
inovațiile devin artizanat însă, sistemul a ajuns la limite, deci trebuie înlocuit. De
aceea, reforma structurală de sistem care se fundamentează pe o filozofie
educațională nouă și pe „politici educaționale coerente” acestea fiind „premisă
a tuturor celorlalte inovații” (Chiș, 2002, p. 88) și a schimbării autentice – susțin
eu.

Dacă educația nu poate fi decât integrală după cum spunea poetul francez
René Daumal, schimbările în educație indiferent care sunt ele nu pot fi făcute
decât cu dascălii locului și pentru oamenii locului. Nici un ministru sau inspector
pe plan central sau local nu poate determina introducerea noului fără cooperare
și consens general, bazate pe o motivație obiectivă și subiectivă a cadrelor
didactice. Pasiunea (passio, -onis lat. = durere, suferință) și entuziasmul
(enthousiasmós, gr.= a fi locuit sau posedat de zei) cadrelor didactice sunt
necesare, dar nu suficiente în condițiile în care dăscălia este o crucificare care se
sustrage „jocului cu mărgelele de sticlă” (Herman Hesse); o filosofie cu fapta –
după cum ar fi spus gânditorii patristici ai primelor secole ale erei creștine.
Pasiunea dublată de restituirea demnității de dascăl sunt condiții esențiale
pentru performanțele unui sistem educațional sau a schimbării, dar și pentru
calitatea unei societăți care pune în mod real pe prim plan educația.

III. ÎNTREBĂRI FINALE

Am văzut că din antiquitate până vremea de azi oamenii recunosc mai

mult sau mai puțin efectele pozitive ale unei bune educații. De asemenea, pe
măsură ce cercetările în educație se înmulțesc, criza educației se adâncește. De
aceea ne putem întreba ( fără a fi adeptul teoriei conspirației) : CUI ÎI ÎI ESTE
FRICĂ DE EDUCAȚIE? Cum ar arăta o țară cu un popor perfect educat? Cine ar
avea de pierdut în acest caz? Își doresc guvernele lumii cu adevărat oameni
educați? Sau, cât de educați își doresc guvernele lumii să fie cei pe care îi
conduc? De ce schimbările în educație sunt atât de lente în pofida dinamicii fără
precedent a civilizației umane actuale?