Seria “{tiin\e umanistice”

Filosofie ISSN 1811-2668

MENIREA UNIVERSITĂŢII ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Vasile ŢAPOC
Catedra Filosofie şi Antropologie

Dans cet article on parle de la mission de l’université contemporaine dans la formation des futurs scientifiques et
spécialistes. L’auteur prouve que le but de l’université est d’éduquer, y inclus par la philosophie, de véritables intellectuels,
des personnes aux idées précieuses et habilités d’émployer ces idées dans la vie quotidienne. Les universités pourraient
et devraient servir comme modèle pour le comportement social et la modification de la mentalité héritée du passé.

„Trebuie să devenim noi înşine întruchiparea schimbării

pe care o căutăm în lume”.
Mahatma Gandhi
Astăzi este binecunoscut că ştiinţa şi cultura sunt factorii decisivi ai dezvoltării societăţii şi că universita-
tea este una dintre cele mai apreciate instituţii de ştiinţă şi cultură. Numai de la universităţi se poate aştepta
ştiinţa cea mai avansată pentru nevoile economiei, îndeosebi de la ştiinţele naturii, şi o educaţie moral-
culturală de înaltă probă de la ştiinţele socioumanistice. Succesul activităţii universităţii depinde de idealul
ce o pătrunde, de spiritul ce o însufleţeşte şi de conştientizarea menirii sale.
O universitate are menirea de a contura şi promova adevăratele idealiri ale naţiunii, idealul universitar
fiind identic în esenţă cu cel naţional. Dacă „ştiinţa e putere”, iar universitatea e „aşezământ al ştiinţelor”,
atunci idealul ei devine de a aprinde nu doar farul ştiinţelor, ci şi de a lumina întreaga activitate a poporului
cu lumina ştiinţelor – atât activitatea de stăpânire a naturii prin tehnologii industrial-economice avansate, cât
şi activitatea socială prin ştiinţa socioumanistică şi cultura moral-juridică.
Ţinând cont de globalizarea vieţii noastre şi de idealul intregrării în UE, Universitatea de Stat din Moldova,
de fapt, de mulţi ani lucrează asupra racodrării procesului instructiv-educativ la standardele învăţământului
universitar european, punând accentul pe înaltul profesionalism şi cultură pe măsură. USM nu doar a fost, ci
trebuie să rămână în continuare „cetatea culturii”, în genere, şi a acelei româneşti, în special. Acesta ar trebui
să fie idealul, dar şi norma etică a activităţii fiecărui universitar. Trebuie ca, prin cultură şi ştiinţă, USM să
realizeze idealul naţional de integrare europeană, care ar deschide cale largă manifestării capacităţilor crea-
toare ale poporului nostru. Pentru a se împlini acest ideal e nevoie de o raportare a întregii activităţi universi-
tare la cele mai înalte valori morale şi ştiinţifice ale umanităţii – aşa cum ne îndeamnă Codul de etică al USM.
Numai prin sacrificiul muncii şi disciplinei de muncă putem contribui la progresul cultural-ştiinţific pe drumul
progresului şi dezvoltării generale.
Fiind firească dorinţa noastră de a duce o viaţă mai bogată şi fericită, acesta trebuie să fie efectul dez-
voltării noastre, şi nu idealul. Adevăratul ideal poate fi formulat astfel: iubirea de ţară, de neam şi de limbă
trebuie să fie singura garanţie de folosire a tuturor calităţilor noastre spre binele societăţii. Idealul este de a
ridica prin ştiinţă şi cultură, promovate de sistemul de învăţământ, la un nou nivel neamul nostru prin dezvol-
tarea tuturor calităţilor lui, astfel ca el să-şi poată ocupa locul binemeritat printre naţiunile europene şi ale
lumii. Doar aducând nota personală, originală, a propriei culturi, sistemul de învăţământ şi întreaga societate
va fi aşteptată şi primită cu respect în familia popoarelor ce fac parte din UE.
În perioada contemporană societatea trebuie să conştientizeze că de modul cum funcţionează şcoala de-
pinde viitorul poporului şi al ţării. Un popor, dacă vrea să câştige respectul altor popoare şi „...să biruiască în
lume, trebuie să se deprindă să iubească altarele acestei noi zeităţi, adică universităţile” [1].
Întronarea spiritului universitar se produce pe parcursul vieţii universitare de către anumite principii valo-
rice, ca: dăruire de sine, disciplină, comunicare sinergică, abordare serioasă a obiectivelor, valorizarea pro-
priului potenţial şi a potenţialului studenţilor. Spiritul universitar e determinat în esenţa sa de „năzuinţa de
unificare a tuturor eforturilor de cercetare şi lărgire a patrimoniului de cunoaştere a omului”, precum şi de
credinţa în valoarea suverană a strădaniei intelectuale „ca act creator şi metodă” [2]. Spiritul universitar in-
clude în sine aceea ce includea „confraternitatea universitară din Evul Mediu”: solidaritatea, angajamentul şi
responsabilitatea faţă de împlinirea năzuinţelor corpului academic şi a celor ale societăţii.

5
 STUDIA UNIVERSITATIS
Revist= [tiin\ific= a Universit=\ii de Stat din Moldova, 2011, nr.4(44)

În lecţia de deschidere a anului universitar 1919-1920, intitulată Datoria vieţii noastre, rectorul Universi-
tăţii din Cluj Vasile Pârvan scria: „Noi trebuie să fim spiritul critic prin care trebuie să se lumineze naţiunea,
când în mizeria luptei vieţii şi în haosul ciocnirilor pătimaşe politice, ea (naţiunea – V.Ţ.) vede răsturnată
toată scara valorilor şi ceea ce socotea sfânt îi este arătat de luptătorii gălăgioşi şi fără conştiinţă ca murdar,
iar ceea ce i se păruse josnic îi era înfăţişat ca ideal. Noi trebuie să îi explicăm că civilizaţia materială, sin-
gură, nu e nimic mai presus ca un grajd sistematic pentru vite bine hrănite şi ţeselate, dar nici pe de parte nu
e o orânduire în care să aibă un loc şi sufleul care, în om, e idee” [3]. Sufletul universitar animat de ideea
dorului profesorilor de a se autoinstrui şi de a instrui studenţi – în aceasta constă menirea universităţii.
Universitatea e instituţia ce are misiunea de a perfecţiona prin cultură şi ştiinţă cele mai frumoase calităţi
ale unui popor şi de a înlătura, prin educaţie, trăsăturile negative. Sub acest aspect universitatea trebuie să
devină un centru de iradiere a culturii pentru întregul popor.
Problema educaţiei în cadrul universităţii urmăreşte scopul conştientizării datoriei intelectualului. Educa-
ţia intelectuală are ca ascop adaptarea personalităţii viitorului specialist la realitatea obiectivă. Ea presupune:
„Stăpânirea cunoştinţelor fundamentale, de cultură generală, valabile la nivelul fiecărui domeniu, ...cultivarea
aptitudinilor cognitive superioare..., dezvoltarea resurselor afectiv-motivaţionale ale învăţării..., dezvoltarea
creativităţii...” [4].
Misiunea universităţii este de a include în procesul educării ceea ce este mai pronunţat şi mai subiectiv în
fiinţa umană – educaţia morală. Pe lângă cunoştinţe teoretice şi exerciţii practice, educarea cuprinde dome-
niul interacţiunii studenţilor cu mediul universitar, care se prezintă ca o „cetate educativă”. Iată ce scrie pro-
fesorul Dan Rădulescu, referindu-se la perioada pătrunderii politicianismului în mediul universitar în anii '30
ai sec. XX: „...prin poziţia, competenţa şi, mai ales, rolul plin de răspundere ce-l au universitarii care îşi me-
rită rangul şi situaţia, sunt aceia care au datoria de a priveghea şi lupta pentru a preveni slăbirea, degradarea
morală şi dezorganizarea universităţilor. Din acest punct de vedere nimic nu poate fi şi nu trebuie să fie străin:
e răspunzător şi complice acel universitar care vede şi ştie o greşeală şi ticăloşie care contribuie la degradarea
unei părţi din universitate şi n-o împiedică, atunci când poate, şi nu protestează violent şi cât mai public
pentru a o combate” [5].
După cum s-a observat, roadele pe care le recoltează societatea de pe „câmpul” învăţământului în genere
şi al celui universitar îndeosebi sunt: ştiinţa, cultura, inclusiv cea filosofică, şi promotorii acestora în viaţă –
intelectualitatea.
***
Filosofia este cea mai slab protejată latură a culturii spirituale. Este mereu supusă îndoielii însăşi posibi-
litatea existenţei filosofiei. Fapt ce îi face pe intelectuali să revină mereu asupra fondării şi demonstrării ne-
cesităţii filosofiei. Aceasta în aspect spiritual. În aspect social partea cea mai fragilă a societăţii o prezintă
intelectualitatea. Ca şi prezenţa filosofiei, care stă la baza trecerii societăţii la dezvoltarea civilizaţională,
prezenţa funcţională a intelectualităţii e la fel de necesară. Dispariţia intelectualităţii ar fi echivalentă cu o
catastrofă umanitară. Deoarece filosofia şi intelectualitatea sunt funcţional interdependente, e firesc să scoa-
tem în evidenţă şi valoarea intelectualităţii pentru dezvoltarea eficientă a societăţii.
Intelectualul este acel care-i responsabil de acumularea şi îmbunătăţirea calităţii cunoştinţelor şi/sau de
păstrarea şi comunicarea valorilor spirituale perene comunităţii sociale, el fiind nemijlocit implicat în aplica-
rea acestor valori în viaţa de zi cu zi.
Solicitat, în toamna anului 2004 la Kyoto (Japonia), să vorbească despre experienţile cruciale ce i-au
orientat gândirea, filosoful clasic Jűrgen Habermas încheia amintind ce înseamnă să fii intelectual. În con-
diţiile în care posesia unei diplome confirmă, evident, calificarea persoanei pentru o profesie şi nimic mai
mult, convingerea sa este că „intelectualul trebuie să facă neîntrebat – aşadar, fără însărcinare din partea
cuiva – uz public de cunoştinţa sa profesională, de care dispune ca filosof sau scriitor, ca specialist în ştiin-
ţele sociale sau ca fizician, de exemplu...el trebuie să se exprime conştient de failibilitatea sa. El trebuie să
se limiteze la teme savante, să promoveze informaţii obiective şi argumente cât mai bune, el trebuie să se
străduiască, de asemenea, să îmbunătăţească nivelul discursiv nemulţumitor al controverselor publice... El nu
trebuie să-şi îngăduie să folosească influenţa pe care o dobândeşte prin cuvânt ca mijloc pentru dobândirea
puterii...” [6]. Drept exemplu de intelectual de înaltă ţinută morală serveşte însuşi filosoful J.Habermas,
dovadă fiind activitatea lui în această calitate.

6
 Seria “{tiin\e umanistice”
Filosofie ISSN 1811-2668

Concepţia lui Habermas despre intelectual demonstrează veridicitatea afirmaţiei din mottou. Aceasta şi
din cauza că noile mentalităţi apar la început doar câte una, fiind apoi preluate şi de alţi membri ai societăţii.
Să ne amintim cum au învins noile idei promovate la început de Mahatma Gandhi cu privire la principiul
non-violenţei, care a stat la baza luptei duse de India în timpul eliberării de jugul colonial. Sau de Martin
Luther King care a preluat de la M.Gandhi principiul non-violenţei, şi l-a folosit în lupta pentru recunoaşte-
rea drepturilor civile ale populaţiei de culoare în SUA. Aceste biruinţe l-au însufleţit, probabil, pe Nelson
Mandela, care a învins politica de apartheid din Africa de Sud. Ceea ce e comun pentru aceşti trei luptători,
care prin impunerea propriilor mentalităţi au învins nu doar mentalităţile adversare, ci şi marile puteri politice
ce le susţineau pe ultimele, este faptul că toţi au fost intelectuali prin excelenţă.
Iată cum caracterizează influenţa lui M.Gandhi asupra mentalităţii poporului indian un ilustru contempo-
ran al acestuia într-o lucrare editată în anul 1927 (reeditată în 1998): „S-a vorbit despre o nouă religie, care ar
fi gandhismul, despre o mişcare naţională gandhistă şi despre o revoluţie socială gandhistă. În toate acestea
sufletul, motorul principal este Mahatma Gandhi. El este nu numai şeful necontestat al mişcării naţionale din
India, ci un adevărat simbol pentru noua viaţă indiană, căci el reprezintă idealul moral, politic şi social al
unui popor, care vrea să trăiască într-un stat unitar şi independent. Poporul, care mai înainte era foarte uşor
stăpânit şi prin forţe puţin numeroase de către europeni, deoarece doctrinele religioase şi organizarea socială
din India ajutau la aceasta, devine acum, sub influenţa lui Gandhi, o naţiune greu de stăpânit....” [7]. M.Gandhi,
şi-a schimbat nu doar propria mentalitate, ci a reuşit, prin propriul exemplu, să transforme mentalitatea
compatrioţilor în aşa fel, încât slăbiciunile acestui popor au fost transformate în energii de neînvins în lupta
cu adversarii.
Soarta Europei moderne şi contemporane a fost şi rămâne a fi determinată de implicarea mai mult sau mai
puţin reuşită a intelectualilor în problemele societăţii. Acolo unde a realizat succese evidente, intelectualita-
tea le-a obţinut datorită faptului că „...s-a eliberat de robia interioară, adică şi-a asumat responsabilitatea şi a
încetat să învinuiască în toate împrejurările” [8]. Iar faptul că bolşevicii au exclus din viaţa socială intelec-
tualii veritabili, sau, cum îi numea V.Lenin, „intelectualitatea putredă” (гнилая интеллигенция), a şi deter-
minat eşecul orânduiri sociale instaurate în Rusia sovietică.
Astăzi trăim în epoca profesioniştilor cunoaşterii, în care capitalul intelectual are o importanţă majoră.
Stephen Covey, în calitatea sa de cel mai respectat expert din lume în domeniul conducerii organizaţiilor,
demonstrează că „în trecut 80% din costul de producţie reprezenta costul materialelor, iar restul de 20% era
costul resurselor intelectuale necesare la fabricarea produselor respective; astăzi această proporţie este aproa-
pe complet inversată, adică de 30% la 70%” [9]. Aceste schimbări au fost sesizate de societate prin faptul
că în prim-plan au fost scoase două momente: unul – în plan economic, când a fost luat în calcul aşa-zisul
„capital intelectual”, şi altul – în plan social, prin calificarea timpului în care trăim ca „epocă a informaţiei”.
După cum menţionează Stuart Crainer în lucrarea Secolul Managementului, „epoca informaţiei pune la mare
preţ munca intelectuală. Oamenii devin din ce în ce mai conştienţi că recrutarea, păstrarea şi perfecţionarea
oamenilor talentaţi are o importanţă crucială pentru competitivitate” [10]. În câţiva ani s-au produs schimbări
radicale în ceea ce priveşte sursele ce determină dinamica vieţii sociale. Perspectiva acestei dezvoltări a fost
prevăzută de cunoscutul economist american Peter Drucker care, cu 20 de ani în urmă, în lucrarea A conduce
cu gândul la viitor: Anii 1990 şi dincolo de ei scria: „De acum înainte cunoaşterea reprezintă cheia progresu-
lui. Lumea nu devine o mare consumatoare de muncă, de materiale sau energie, ci o mare consumatoare de
cunoştinţe” [11].
Încă de atunci se observa că progresele în domeniul inteligenţei artificiale şi al sistemelor experte furni-
zează noi căi de a concentra competenţa. Datorită tuturor acestor schimbări apăruse un nou val de interes
crescând faţă de problemele epistemologice, îndeosebi metodologice ale cunoaşterii, învăţământului, neuro-
biologiei şi alte aspecte ale preocupărilor de evoluţiile intelectuale care acţionează asupra arhitecturii cunoaş-
terii. Referindu-se la asemenea momente, Alvin Toffler le califica astfel: „...cunoaşterea se restructurează cel
puţin la fel de profund ca violenţa şi averea, însemnând că toate elementele triadei puterii sunt în revoluţie
simulantă. Şi, în fiecare zi, celelalte două surse de putere devin ele însele mai dependente de cunoaştere.
Acesta, deci, e turbulentul fundal în faţa căruia trebuie văzute ascensiunea şi decăderea civilizaţiilor şi ale na-
ţiunilor individuale şi care explică de ce majoritatea ipotezelor curente ale puterii se vor dovedi derutante” [12].
Rămâne să conştientizăm transformările profunde atât care au guvernat motivaţiile individuale, care au
dus la schimbări în societate, îndeosebi cele din domeniile politic şi economic, cât şi cele care au guvernat

7
 STUDIA UNIVERSITATIS
Revist= [tiin\ific= a Universit=\ii de Stat din Moldova, 2011, nr.4(44)

motivaţiile individuale, care au determinat eficienţa în activitatea de producţie. Luate împreună, ele au con-
stituit aşa-zisa Eră Industrială [13]. Cea mai grandioasă realizare a omenirii ce s-a încheiat în mare parte în
secolul XX este tocmai desăvârşirea instaurării acestei ere. Priorităţile valorice ale acestei perioade au fost
exprimate lapidar într-un titlu de eseu şi într-o constatare făcută de Richard Rorty. Eseul poartă titlul semni-
ficativ Prioritatea democraţiei în raport cu filosofia, în care Rorty afirmă explicit: „... punem libertatea mai
presus de perfecţiune” [14]. Dat fiind faptul că filosofia nu este doar un domeniu specializat, ci şi un nivel
superior al dezvoltării culturii spirituale ce demonstrează un nivel superior al valorii acesteia, plasarea de
către Rorty a filosofiei pe planul doi valoric nu trebuie să deranjeze, cel puţin din două motive. În primul
rând, absolutizarea şi impunerea unei filosofii întregii comunităţi sociale ar transforma-o, după cum a fost
cazul aşa-zisei filosofii marxist-leniniste, în ideologie cu toate consecinţele ce decurg din ea. În al doilea
rând, faptul că pentru americanul R.Rorty libertatea (cu alte cuvinte, democraţia) avea prioritate nu doar în
faţa filosofiei, ci şi în faţa moralei şi credinţei religioase, poate fi înţeles dacă ţinem cont că doar cu peste 40
de ani în urmă democraţia era un vis pentru SUA. Realitatea era cruntă: negrii nu aveau aceleaşi drepturi nu
doar la învăţământ performant, dar nici măcar să circule în mijloace de transport împreună cu albii. În 1968
e asasinat luptătorul pentru drepturile civile ale populaţiei de culoare, preotul şi publicistul Martin Luther
King, fapt ce i-a zguduit puternic pe americani. Şi, în sfârşit, mentalitatea umanist-democratică învinge. Cum
să nu fie supraapreciată în asemenea condiţii importanţa politicului: democraţiei, libertăţii sociale ş.a. Această
supraapreciere l-a făcut pe Rorty să concluzioneze că „filosofia nu are ...nici o responsabilitate pentru bunul
mers al treburilor publice” şi că „în această privinţă, arta şi politica au luat locul filosofiei” [15].
Da, au luat locul în ultimul timp, după ce „visul” libertăţii s-a transformat, prin implicarea decisivă a
intelectualilor, în realitate. Iar mentalitatea intelectuală a fost şi rămâne ghidată de idei filosofice, morale.
Aportul intelectualilor la transformările sociale, la extreme, se manifestă prin crearea operelor eponime, care
prezintă „...produsul geniului naţional” [16], cum ar fi pentru noi opera lui Mihai Eminescu, şi prin activita-
tea „ordinară” a intelectualilor anonimi pentru posteritate. Referindu-se la rolul deosebit al intelectualităţii
anonime pentru buna funcţionare a societăţii, Michel Winock în partea finală a lucrării Secolul intelectualilor
menţionează: „Ea (intelectualitatea – V.Ţ.) trebuie să fie concepută ca o forţă anonimă, ieşind din anonimat
doar atunci când se prezintă ocazia, fără să aştepte o remunerare, ceea ce implică un anumit cod de comportare.
Paradoxul intelectualului vine din faptul că puterea de care poate el dispune îi este dată de renumele său: o
exercită în folosul unei mare mize umane care îi întăreşte reputaţia” [17]. Activitatea modestă a acestora, pe
fondul scandalurilor politice murdare, este de mare importanţă pentru societate. „... Munca de zi cu zi a inte-
lectualilor anonimi – mai cu seamă ca educatori – care mi se pare că trebuie să fie recunoscută drept adevă-
rată contraputere – continuă acelaşi autor – ... în sânul societăţii democratice. Conştiinţa civică, refuzul de a
se crede în calitate de persoană sau în calitate de grup de o altă esenţă, cooperarea activă cu dorinţa de a trăi
împreună, pe scurt – temeliile etice ale societăţii noastre imperfecte, dar perfectabile, nu sunt monopolul
unora, ci treaba tuturor” [18]. Dar şi în acest aspect intelectualii, prin modelul de integrare în viaţă, sunt
inconfundabili.
Am vorbit mai sus despre tripla funcţie a intelectualilor: obţinerea cunoştinţelor, comunicarea acestora
semenilor şi acordarea ajutorului în implementarea acestor cunoştinţe în viaţa de zi cu zi. Aceste activităţi
intelectualul, după cum relatează St. Covey [19], le exercită în conformitate cu cele 4 tipuri de inteligenţă: a
minţii, a corpului, a inimii şi a spiritului. La rândul lor, aceste inteligenţe ale intelectualului sunt motivate
de 4 tipuri de nevoi: de a învăţa, care implică inteligenţa minţii; de a trăi – implică inteligenţa corpului prin
voinţă, de a iubi – implică inteligenţa inimii prin sentimente, de a lăsa valori netrecătoare – implică inteligenţa
divină din noi. În aşa fel, după cum filosofia include nu doar un gen specific de activitate, ci şi un nivel cali-
tativ superior al oricărei activităţi spirituale, la fel şi intelectualul atinge un nivel aparte în activitatea sa. Nivel
ce denotă manifestarea integrală superioară a capacităţilor omului. Asemănarea dintre filosofie şi intelectual
se extinde şi asupra inadmisibilităţii instituţionalizării şi oficializării unei filosofii în detrimentul celorlalte.
Oficializarea unei filosofii, după cum a demonstrat aşa-zisa filozofie „marxist-leninistă”, ar transforma-o în
ideologie, cu toate consecinţele respective. Aceeaşi situaţie s-ar produce şi cu intelectualitatea: „instituţio-
nalizarea funcţiei intelectuale, iată răul cel mai mare”, susţine, pe bună dreptate, M.Winock [20]. A fi adeptul
unei sau altei filosofii, ca şi a fi adeptul unei sau altei forme a criticii societăţii noastre, este o chestie perso-
nală şi nu una organizaţională, politică. Intelectualii trebuie să propage morala fără moralism – prin cuvânt şi
exemplu propriu de angajare socială. Specificul acţiunii intelectualului este, în primul rând, de a gândi şi de a

8
 Seria “{tiin\e umanistice”
Filosofie ISSN 1811-2668

acţiona prin el însuşi. În al doilea rând, să nu absolutizeze valoarea societăţii democratice. După cum men-
ţionează renumitul scriitor spaniol Mario Vargas Llosa, „...adevărul e că, dintre toate cele produse de istorie,
acest sistem mediocru, cu toate imperfecţiunile lui, a redus cel mai mult violenţa, a stimulat cel mai mult
progresul economic şi social şi a creat cel mai mare spaţiu de acţiune pentru libertate. E un sistem profund
imperfect, care are nevoie să fie constant criticat, ca să nu degenereze, dar nu există nici un altul asemănător,
care să se poată transforma din interior, şi în acest fapt constă superioritatea democraţiei asupra sistemelor
totalitare” [21].
În încheiere formulăm concluzia (de altfel, evidentă pentru noi – intelectualii anonimi): dacă lumea cu
mentalitatea ei de astăzi nu ne satisface, nu este suficient să o criticăm. Se mai cere să recurgem la transfor-
marea propriei mentalităţi şi la promovarea unui astfel de mod de activitate, care ar putea fi preluat şi folosit
de semenii mai puţin preocupaţi de problemele spirituale. Promovare nu doar teoretică, ci şi practică, care ar
miza pe competenţa, onestitatea şi devotamentul faţă de valorile morale, deoarece, vorba lui I.L. Caragiale:
„unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri...”. Şi această miză trebuie îndreptăţită prin
contribuţia adusă autorităţii morale şi culturale a societăţii, în care normele şi moravurile sociale ar promova
supremaţia legii, atitudinea de combatere a corupţiei şi a altor fapte nepermise de legea penală, satisfăcând
astfel nevoile de natură economică şi educativă ale populaţiei. Şi locul învăţământului universitar în atingerea
acestor obiective, prin pregătirea intelectualilor veritabili, este greu de supraapreciat.

Referinţe:
1. Idealul Universităţii moderne. - Cluj-Napoca, 1994, p.23.
2. Ibidem, p.35.
3. Ibidem, p.60.
4. Sorin Cristea. Dicţionar de pedagogie. - Chişinău – Bucureşti, 2000, p.114-116.
5. Idealul Universităţii moderne, p.38.
6. Citat după: Marga A. Filosofia lui Habermas. - Iaşi: Polirom, 2006, p.32.
7. Petre Andrei. Mişcările naţionaliste din Asia şi Mahatma Gandhi. – În: Petre Andrei. Sociologia revoluţiei. Studii
de sociologie politică. - Iaşi: Polirom, 1998, p.135-136.
8. Бердяев Н.А. Философская истина и интеллигентская правда. – În: Вехи. Интеллигенция в России: Сборник
статей 1909-1910. - Москва: Молодая Гвардия, 1991, с.42.
9. Stephen R. Covey. A 8-a treaptă a înţelepciunii. De la eficienţă la măreţie / Tr. de Radu Nicolae Trif. - Bucureşti:
ALLFA, 2006, p.254.
10. Stuart Crainer. The Management Centuri. - San Francisco: Jossey-Bass Publishers, 2000, p.207.
11. Petr F. Drucker. Managing for the Future: The 1990s and Beyond. - New York: Truman Tally Books, Dutton, 1992,
p.334.
12. Toffler Al. Powershift: Puterea în mişcare / Tr. de Mihnea Columbeanu, Filipeştii de Târg. - Prahova: Antet XX
Press, 1995, p.424.
13. A se vedea: Stephen R.Covey. Op. cit.
14. Rorty R. Prioritatea democraţiei în raport cu filosofia. – În: Rorty R. Obiectivitate, relativism şi adevăr. Eseuri
filosofice I / Tr. de Mihaela Gabulea. - Bucureşti: Univers, 2000, p.328.
15. Filosoful american Richard Rorty despre Adevăr, Dreptate şi „Stânga Culturală” în discuţie cu Jớrg Lau şi Thomas
Assheuer, în „Die Zeit” nr.30, 18 iulie 1997. – În: Rorty R. Contingenţă, ironie şi solidaritate / Tr. de Corina Sorana
Ştefanov. - Bucureşti: ALL Educaţional, 1998, p.317.
16. Bădescu I. Timp şi cultură. Trei teme de antropologie istorică. - Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1998, p.287.
17. Winock M. Secolul intelectualilor / Tr. de Gheorghe Chiriţă. - Chişinău: Cartier, 2001, p.623.
18. Ibidem.
19. Stephen R. Covey. Op. cit.
20. Winock M. Op. cit., p.623.
21. Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu. Ediţie bilingvă română-
spaniolă / Tr. şi retroversiune de Ileana Spicione. - Bucureşti: Humanitas, 2006, p.61-62.

Prezentat la 23.02.2011