https://laudatio.

ro/criza-actuala-a-educatiei/
Criza actuală a educației. Situația internațională
De
Andrei Marga

Performanțele umane – de la cele tehnologice și economice,

trecând prin cele cognitive și instituționale, la performanțe civice,
sociale și morale – depind de educație. Ele nu derivă una din alta
– civismul nu rezultă doar din cunoaștere, nici morala din
instituții sau democrația din economia de piață. Rareori ele merg
mână în mână. Fiecare depinde însă de calitatea educației.
Această dependență este în dublu sens. Refacerea rapidă a unor
societăți – cum au fost cele postbelice, ale Germaniei și Japoniei –
a ținut de nivelul de educație al populației. Rămânerea în urmă a
altor societăți are, la rândul ei, rădăcini în educație. Astăzi chiar
în țări care au parcurs la timp reforme ale educației se concep noi
reforme.
Bunăoară, actualul președinte american preconiza renunțarea la
actualul sistem cantitativist de evaluare, care a dus în impas sistemele
de educație din diferite țări, oprirea „politicii standardelor unitare”,
trecerea învățământului la „nivel local” și încurajarea competiției în
educație (vezi Donald Trump, Great Again! Wie ich Amerika retten
werde, Börsen Medien, Kulmbach, 2016, p. 69). Copiii trebuie
„educați, nu îndoctrinați”! Orizontul este ca fiecare elev și student să
se poată dezvolta conform potențialului său.
În Germania, înalți demnitari spun că „tendința actuală duce într-o
nouă catastrofă” (Julian Nida-Rümelin, Klaus Zierer, Auf dem Weg in
eine neue deutsche Bildungskatastrophe. Zwölf unangenehme
Wahrheiten, Herder, Freiburg im Breisgau, 2015, p. 147). O seamă de
competențe cruciale în viața oamenilor, „competența puterii de
judecată”, „competența deciziei”, „competența cooperării”, sunt
sacrificate de educație.
Nu ar trebui ca orientarea exclusivă a educației spre componenta
cognitivă (p. 106), pe care OECD o ia ca premisă indiscutabilă, să
hotărască. În fapt, testele și ierarhizările ce se cultivă creează
„motivații false și un ethos pedagogic periculos” (p. 73).
În Franța, actualul ministru al educației spune că „modelul francez
trebuie astăzi să facă față la puneri în cauză multiple, legate de
neliniștea în fața progresului tehnologic, riscurilor de declin economic
și de implozie a societății, pericolului de reacție fundamentalistă în
fața modernității, fără a uita blocajele inerente societății înseși, care
se exprimă cu claritate în sânul sistemului școlar” (Jean-Michel
Blanquer, L’École de demain. Propositions pour une Éducation
nationale rénovée, Odile Jacob, Paris, 2016, p. 7). Trebuie lăsate în
muzeu experiențele de sub presiunea globalizării, care au generat
veritabile „catastrofe pedagogice”. Jean-Michel Blanquer atrage
atenția asupra nevoii de „a conștientiza că științele cognitive nu sunt
busola absolută a tot ceea ce trebuie făcut în materie de educație” (p.
11). Școala însăși își asumă construcția societății în jurul idealului
unei națiuni avansate.
Iar dacă aceste țări, care au orientat educația lumii, semnalează criza,
atunci ne dăm seama cât de gravă este situația în altele, mai ales acolo
unde mimetismul este în floare, iar gândirea cu capul propriu a
abdicat.
Criza nu depinde de conștiința celui atins, care poate chiar jubila
Sub termenul „criza educației”, unii au în vedere împrejurarea că
educația nu mai formează individualitatea liberă, responsabilă și
creativă. Alții se gândesc la faptul că nu a avut loc adaptarea educației
la societatea industrializată bazată pe digitalizare și nanoștiințe. Mai
sunt unii care au în vedere adâncirea crizei morale din societate și
faptul că educația nu are răspuns. Sunt de părere că, istoricește, odată
cu deteriorarea formării individualității s-au produs și scăderea
creativității, și adâncirea crizei morale.
Termenul de criză ne vine din limbajul medical. Un organism este în
criză atunci când, din diferite cauze, resursele de care dispune nu mai
sunt suficiente pentru ai asigura supraviețuirea. Criza nu depinde de
conștiința celui atins, care poate chiar jubila.
Conform înțelegerii clasicizate, educația (Bildung) reunește, în scop,
conținut și mijloace, deopotrivă, individualitatea și valorile
conviețuirii, libertatea și răspunderea, integrarea în prezent și
memoria trecutului, profesia și percepția importanței ei în comunitate
(Wilhelm von Humboldt, Theorie der Bildung des Menschen, 1793).
Astăzi s-a ajuns întro asemenea situație în care educația se reduce în
fapt la un fel de ucenicie, la o formă de răspândire a cunoștințelor,
chiar de propagandă și comerț și încetează să mai fie educație.
În ce constă criza actuală a educației?
Nici educația nu este un scop în sine, cum nu sunt nici economia, nici
politica. Un indicator de criză a educației este și că azi se pune prea
puțin întrebarea: ce are educația de creat? Creează, adică, educația
inși disciplinați, care respectă valorile angajate de o societate? Sau
indivizi relativ profesionalizați, care nu se interesează decât de ei
înșiși? Sau veleitari care se strecoară, dar nu lasă mare lucru în urmă?
Sau impostori care plac regimurilor, căci pot fi instrumentalizați? Sau
forță de muncă ce se vinde, dar nu are decât interese pecuniare? Sau
oameni care pot să se descurce găsind un job indiferent de condiții?
Sau persoane competente și responsabile, în stare să-și promoveze
vederile? Sau personalități capabile să conceapă soluții de interes
obștesc și să-și asume răspunderi în societate? Fiecare putem
răspunde la aceste întrebări și întocmi un scor. Acela ne va indica
dimensiunile crizei educației.
Cunoașterea cu orizont jos produce oameni cu umanitate redusă
După multe indicii, s-a trecut în fapt la „needucație” (Unbildung)
organizată (Konrad Paul Liessmann, Theorie der Unbildung. Die
Irrtümer der Wissensgesellschaft, Piper, München, Zürich, 2006).
Aceasta creează inși în cazul bun utili, dar nu educați (gebildete). Ea
este ruptă de „năzuința la cunoaștere fondată, reflecție critică,
întâlnire cu propria tradiție și culturi străine și la o putere de judecată
ascuțită” (Konrad Paul Liessmann, Bildung als Provokation, Paul
Zsolnay, Wien, 2017). Educația nu mai produce mai mult decât
„actuala cultură media”.
Numai că situația este și mai difcilă. Chiar în societăți europene
dezvoltate, sărăcia, fie și relativă, urcă dincolo de mijlocul societății
(Reinhard Cardinal Marx, Das Kapital: Ein Plädoyer für den
Menschen, 2009). Profesionalismul european este în declin (Alan
Greenspan, The Age of Turbulence, 2003). Șomajul licențiaților și
masteranzilor capătă amploare. În unele țări, abandonul școlar
continuă. Iliterația este un fapt incontestabil. Oportunismul este mod
de viață.
Este clar că educația carentă lasă în urmă ființe în cazul bun
robotizate. Max Weber scria că odată cu expansiunea „oamenilor
moderni specializați (moderne Fachmenschentum)” (Max Weber, Die
protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus, Siebenstern,
Hamburg, 1975, p. 172), cultura va produce „specialiști fără spirit și
oameni ai plăcerilor fără inimă” pe o scară nemaiîntâlnită înainte.
Avertismentul lui Husserl de acum un secol – cunoașterea cu orizont
jos dă oameni cu umanitate redusă – este mai actual ca oricând. În
definitiv, degradarea culturală de azi este legată de lacunele educației.
Problemele acestea reapar astăzi în educația însăși. Cel mai important
pedagog de azi a arătat că „a fi recunoscut ca membru al unei profesii
nu este același lucru cu a acționa ca specialist” (Howard Gardner,
Five Minds for the Future, Harvard Business Press, 2008, p. 129).
Adaug distincția dintre „a fi absolvit ceva” și „a fi priceput în
specialitate”. Câți oameni nu poartă titluri, dar pregătirea lor este
mediocră? În epoca comerțului cu locuri de studii, fiabilitatea
diplomelor a devenit problemă.
Educația existentă pregătește insuficient pentru administrare și
autoadministrare și antrenează slaba înțelegere a societății.
Experiențele atestă că nu se ating performanțe durabile acolo unde nu
sunt decât egoism, oportunism, șiretenie.
Fără îndoială, educația a generat și persoane competente și
responsabile, în stare să-și promoveze vederile și să conceapă soluții
de interes obștesc. Numai că efectivul acestora este surclasat de
efectivul nepregătiților, semidocților, descurcăreților, veleitarilor,
impostorilor. Această disproporție sintetizează gravitatea crizei
educației actuale.