ETICA DURABILITĂȚII EDUCAȚIONALE ȘI FILOZOFIA

„POLITICĂ” A EDUCAȚIEI

Abstract

Considerațiile formulate în această lucrare se concentrează pe conceptul de consolidare a

acelui sistem de resurse și valori care asigură sincronia dintre comportamentul individual și binele

comun. În societatea contemporană, într-un mediu sănătos, dreptul la dezvoltare ar trebui să se

bazeze atât pe o filozofie educațională temeinică și pe un factor teleologic: autonomia de judecată

precum și procesul de cunoaștere fac subiectul capabil de corelare, solidaritate, capabil să-și

recunoască competența ca o resursă valabilă pentru a concura în configurarea unei politici de

protecție socială. Ipoteza unei etici a sustenabilității este întărită de o etică a educației, care poate fi

identificată prin producerea de noi experiențe, o practică sustenabilă în care fiecare schimbare este

percepută ca un act interior, ca un act al individului, iar voinţă poate fi transformată în

responsabilitate colectivă. Se urmărește așadar extinderea eticii unei cercetări conduse în mod

democratic la domeniul instructiv și coroborarea procesului educațional promovat prin intermediul

acesteia.

Introducere

Formarea persoanei se referă la o muncă de investigație care privește

orizonturile antropologice, culturale și lingvistice în care subiectul crește, se

dezvoltă, se formează. Această lucrare analitică evidențiază modul în care scenariile

contemporane exprimă condiția puternic contradictorie a ființei: pe de o parte,

radical inovatoare, pe de altă parte, dramatice și conflictuale.

Politica educațională implică concentrarea celor mai relevante paradoxuri ale

alegerilor sistemelor guvernamentale contemporane. Necesitatea unei reflecții

politice asupra educației - abordată în diverse dezbateri europene - se situează

tocmai în această dialectică controversată, devine poate emblema ei semnificativă și

captează atenția pedagogilor și opiniei publice, ca loc în care apar ideologii contrarii.

Pagină | 1
 În fața recunoașterii pluralului și a polimorfului, conștientizarea categoriei

diversității a apărut și în educație, nu ca o reprimare a normalității, ci ca o condiție

existențială care caracterizează fiecare persoană. Opozițiile istorice dintre

normalitate și anormalitate, dintre liniar și deviat, dintre identic și diferit, s-au

prăbușit și s-a afirmat un singur ethos pozitiv, cel al pluralismului, sau acea referință

normativă care recunoaște deschiderea către varietate, multiplicitate și prefigurează

„depășirea” categoriilor de gândire universalizantă și totalizatoare, pentru a face loc

modelelor care dau glas pluralității de oameni și grupurilor și viziunilor lor legate de

lume.

Societatea mondială, care din punct de vedere global pare mai sănătoasă, mai

informată și mai eficientă din punct de vedere tehnologic, trebuie să asimileze un

decalaj tot mai mare între țările bogate și cele sărace, articulat pe probleme complexe

și pe realități ale greutății și vulnerabilității. (Cambi, 2006).

Ca educatori, interpreți ai multiplicității din perspectiva cercetării celor care se

recunosc pe drumul către celălalt, nu poate fi ignorat că, în țările în curs de

dezvoltare, ne aflăm încă în fața situației dramatice a milioane de copii de vârstă

școlară, care cresc fără educația de bază și că începutul secolului XXI prezintă o

situație inegală, cu aproape un miliard de oameni incapabili să citească o carte sau

să-și scrie semnătura, darămite să folosească un computer sau să înțeleagă un simplu

document.

Acești oameni condamnați să trăiască în cele mai disperate condiții de sărăcie,

sănătate precară, înapoiere istorico-socială, sunt „analfabeții funcționali ai lumii” al

căror număr este în continuă creștere, demonstrând că inegalitatea educațională este

încă un mijloc de legitimare a noilor forme de diviziunea socială; un fenomen

evident și răspândit la nivel planetar, dar și prezent, pe neașteptate, în prospera

lume occidentală, unde cunoașterea revine a fi principalul material pentru

construirea unui nou zid între un număr restrâns de deținători ai acestuia, cărora li

se garantează un set de competenţe minime, strict necesare pentru a intra în locuri

de muncă precare şi slab calificate.

Pagină | 2
 Problema globală de referință se concentrează așadar pe interconexiunea

dintre economie, etică și dezvoltare durabilă. Principiul binelui comun, și în acest

caz al binelui comun universal, care se potrivește cel mai bine să acționeze ca liant

între cei trei factori, necesită o declinare diferită a binomul sustenabilitate-

transformare, în angajamentul colectiv de acreditare a diverselor configurații ale

binelui comun: de fapt, dezvoltarea durabilă, considerată ca o componentă a

dezvoltării umane integrale - care se sprijină pe cei trei piloni, economic, social și de

mediu - trebuie să preocupe pe toată lumea, pentru prezent și pentru viitor.

Actualele comunități civile riscă să reducă din ce în ce mai mult calitatea

morală și materială a vieții: densificarea politicilor de exploatare – înțelese în cele

mai variate forme – atacă și compromite reînnoirea naturii și a culturii. În consecință,

angajamentul față de „ecologia umană autentică” poate evolua dacă rigiditatea

formală impusă de categoriile de gândire social/economică și etică/durabilă este

depășită și sunt explorate limitele, potențialul și concomitențele acesteia (Bauman,

2001, 2003).

Reflecțiile încredințate acestui articol se concentrează pe protecția acelui

sistem de resurse și valori care garantează posibila sincronizare a conduitei

individuale și a binelui comun. În societatea contemporană – după cum observa John

Dewey – schimbarea devine regula și nu excepția și trebuie să înveți să trăiești cu ea,

de aceea vocea intelectualului critic și non-dogmatic trebuie să se transforme într-un

instrument de abordare a problemelor, să relanseze „convorbirea” cu ceilalți, fără a

renunța niciodată la speranța unei înțelegeri între interlocutori.

Confruntarea cu o multiplicitate nereglementată generează inevitabil

manifestări de incertitudine și consternare și impune, mai ales din perspectiva

educațională, o abordare diferită a cunoașterii, o abordare bazată pe interpretarea

conținuturilor disciplinare într-o relație dinamică cu evenimentele, datele,

responsabilitățile. Dreptul la dezvoltare, într-un mediu sănătos, ar trebui să fie legat

de o filozofie educațională de bază, de un factor teleologic: autonomia în judecată și

în construirea cunoștințelor ce fac persoana capabilă de co-implicație și solidaritate,

Pagină | 3
pricepută în recunoașterea propriilor aptitudini, ca o resursă valabilă cu care să

concurezi în construirea politicilor de protecţie socială (Hickman, Spadafora, 2009).

Încrederea în responsabilitatea individuală liberă ar putea fi, așadar, o

modalitate de a orienta măsurile de precauție într-un mod mai puțin paralizant:

pauza dintre intenție și acțiunea umană, între program și rezultat, care avertizează în

prezența unor motive rezonabile de pericol, se poate traduce într-un dorința de

dialog, încărcată cu o dimensiune etică care, în mod specific, poate corespunde unei

căutări etice a sustenabilității.

Problema continuității

În ultimii douăzeci de ani, ideea de sustenabilitate a fost explorată într-un

mod articulat, generând interpretări diferite, adesea conflictuale sau chiar reductive,

iar acest proces de mediere hermeneutică s-a împletit cu o sinteză care, în idealul etic

al durabilității, include însăși ideea de sustenabilitate socială și ideea de justiție

socială, care se referă la distribuirea echitabilă a bunurilor și a poverilor între

generații, astfel încât fiecare să poată realiza condiții și spații de viață acceptabile.

Considerațiile propuse aici, cu privire la perspectiva etică și practicabilitatea

acesteia, pleacă de la examinarea presupoziției sale fondatoare, cuprinsă în sensul

etimologic de dezvoltare durabilă, și, prin urmare, investighează unele teme și

aspecte ale extinderii lingvistico-conceptuale a acestui sens la sfera socială,

economică și educațională (Tilbury, 2002).

Termenul englezesc sustainable / sustainable derivă din verbul sustain care

înseamnă a sprijini, a sprijini sau, mai precis, a preveni căderea sau scufundarea.

Sfera semantică a ceea ce este sustenabil conține în sine susținerea, întreținerea,

continuarea. Este un termen care cu greu poate fi tradus integral în limbile europene

comune: italiana sau franceză trebuie să folosească substantive diferite, în funcție de

context, prin urmare, dezvoltarea durabilă este adesea tradusă cu dezvoltare

durabilă, locuțiuni care exprimă conceptul de „continuare”(durer înseamnă a

rămâne, a continua) și nu indică cum trebuie să continue.

Pagină | 4
 Aceste incertitudini și limitări lingvistice sunt probabil legate de faptul că

sensul complet al durabilității presupune un nou concept de redistribuire a

resurselor umane și materiale și, prin urmare, un nou curs al științei, culturii și

tehnologiei care intervine radical în condițiile materiale și biologia viaţă. Societățile

antice nu aveau nevoie de ideea dezvoltării durabile pentru a-și exprima

comportamentul responsabil față de viitor: ideea a apărut atunci când s-a înțeles că

intervenția omului asupra naturii poate fi dezastruoasă pentru menținerea

condițiilor optime ale acesteia. Ulterior, ideea dezvoltării durabile a trecut la o

ecologie globală bazată pe dinamisme regenerative, atât culturale, cât și ecologice.

Dimensiunea etică a educației

Paradigma etică reprezintă axa regenerativă a dezvoltării durabile și a fiecărei

dimensiuni legate de aceasta. Sustenabilitatea, de fapt, este etică în cel mai înalt grad,

deoarece se referă la nevoile și alegerile imediate ale ego-ului, individual și colectiv,

și ale ființelor umane viitoare, într-un viitor îndepărtat. Însăși supraviețuirea

umanității depinde tocmai de capacitatea de a întemeia orice conduită axiologică pe

principiul inalienabil al dublului primat al umanității, ca recunoaștere și ca

apartenență.

Fiecare subiect, în individualitatea specifică a „sentimentului” său, se

constituie ca o conjuncție și o legătură cu celălalt și în această experiență originală a

unei relații inter-subiective, dincolo de conștientizarea tematică pe care o poate avea

cineva despre acesta, iese la iveală rădăcina istorică a persoanei. Experiența

persoanei și a istoricității corespunde experienței unei apartenențe vii imediate, a

unei legături eliberatoare în care se produce fiecare nouă deschidere către viitor:

ethos-ul original în care rămâne fiecare exercițiu uman de solidaritate.

Obiectivizarea este, așadar, o tehnică subtilă a gândirii de a lua în stăpânire

realitatea, de a o ține sub control și, în consecință, de a o subiectivă, în timp ce

„simțirea” respectă deschiderea unei relații de conexiune vie cu celălalt, dincolo de

Pagină | 5
orice proces asimilator, iar în acest sens este modalitatea personală și intraductibilă a

unei inerente constitutive la o lume istorică.

Recunoașterea acestor presupuneri teoretice ne permite să conturăm condițiile

pentru stabilirea acelui principiu autonom de acțiune, capabil să adopte o etică

globală pertinentă fiecărui spațiu și timp imaginabil (Durkheim, 1974; Etzioni, 1988).

Dimensiunea socio-ambientală

O cale de dezvoltare durabilă din punct de vedere material necesită a fi

urmată într-un cadru politic și social riguros. Sustenabilitatea materială pare să fie

compromisă deoarece politicile de dezvoltare nu acordă adesea atenția cuvenită

condițiilor de modificare a accesului și distribuției costurilor și beneficiilor: chiar și

cel mai circumscris concept de durabilitate a mediului implică un interes pentru

echitatea socială, pentru viitor, un interes, care în mod logic trebuie extins la echitate

în prezent. Dreptatea socială capătă sensul său deplin în temporalizarea ei, nu este

credibil că poate fi realizată succesiv pe generații dacă nu este capabilă să-i urmeze

căile, îmbinându-le cu transformarea progresivă a economiei și a societății.

Ideea rațiunii publice care a însoțit de ceva vreme acțiunea umană sub diverse

forme oferă, în modernitatea occidentală, o legătură între ideea de democrație și o

anumită componentă morală inclusă în practica ei. În practica zilnică a vieții sociale,

aceasta se traduce printr-un angajament activ al indivizilor de a se recunoaște într-

un cod comun de reguli, fără a ceda unei restrângeri a spațiului lor individual.

Aceastei concepții culturale răspândită și consolidată, i se opun alte concepții despre

viață, natură și om, care îmbină ceea ce este vital pentru persoană, cu ceea ce este

artificial, reelaborând abordarea de ansamblu a societății, eticii, dreptului, politicii și

științei.

Natura umană, guvernată de o amplificare a stimulilor tinde, de fapt, să

exercite hegemonie asupra naturii, sau mai bine zis să fie deopotrivă parte și stăpână

a acesteia: natura este considerată înainte de toate, combustibil pentru dezvoltarea

Pagină | 6
tehnică a bunăstării și a calității. În diminuarea valorii autentice a habitatului

natural, omul modern și-a pierdut simultan simțul propriei identități față de lume,

recunoscând în echilibrul sistemului social și în dinamismul sistemului economic,

sfârșitul fiecărei acțiuni, iar în natură un mijloc manipulabil după bunul plac pentru

a-l realiza. Dominând natura, omul ajunge să-l domine pe celălalt om, exercitând

simultan asupra lui și asupra celuilalt acea putere care produce dubla înstrăinare a

subiectului și a obiectului: a omului și a mediului.

Dezvoltarea durabilă ar trebui să salveze mediul de viață, întărind ideea unei

naturi vulnerabile, limitată în puterea sa de a se adapta la intervenția umană, dar și

să protejeze frumosul, forma și simțului proporționalității, a acelor modalități

fundamentale în care omul experimentează și interpretează deschiderea sa față de

lume. Spațiul omului se regăsește mai ales în contextul naturii: în ea se construiesc

lumile biosului și logosului și tocmai în această perspectivă trebuie să fie prezența

omului, purtătorul unui limbaj al modernizării neîntrerupte, împăcat cu patosul care

derivă din peisajul antropic/naturalist care garantează curgerea vieții și deci spațiul

capacității receptive senzoriale și psihologice (Brundtland, 1988).

Etica durabilității implică o viziune asupra naturii care poate fi dezvoltată

într-o filozofie a naturii și o pedagogie a naturii, care învață că este posibil să

supraviețuiești ca ființe fizice pe pământ, doar lăsând acțiunea individuală și politică

să fie determinată de legătura dintre viața materială, viața fizică și cea cosmologică a

întregii planete. Materialitatea și spiritualitatea umană sunt definite în sfera posibilă

și infinită în care interioritatea se hrănește cu exterioritate și invers. Trebuie să

depășim astfel, contradicția dintre punctul de vedere antropocentric și cel ecocentric

al naturii.

O alternativă viabilă poate fi găsită în adoptarea unei perspective

„antropocentrifuge”, din care individul se plasează dincolo de sine – ca într-un fel de

centrifugă spirituală – pentru a recunoaște că natura vie cu condițiile ei materiale

posedă, ca orice ființă umană, propria sa integritate, adică propria sa intangibilitate,

propria sa istorie inviolabilă (naturală). Ea poate fi distrusă ca orice altă ființă

Pagină | 7
umană, coerența cu care s-a dezvoltat poate fi încălcată în același mod în care, în

cinism și lipsă de atenție, este posibilă încălcarea integrității celeilalte persoane (Orr,

1992 , 1994).

Având în vedere această ordine a problemelor, care implică schimbări

complexe și cumulative, care operează la multiple scări și timpi în structurile

mentale și comportamentale, este evident că angajamentul educațional și de formare

nu poate fi ignorat, în conștientizarea că persoana care învață de-a lungul vieții

trebuie pusă în situația de a întrezări legături transversale între o viziune antropică și

una non-antropică asupra lumii.

Dimensiunea economico-politică

Determinarea scopurilor economice presupune elaborarea unei practici de

exploatare care să permită definirea măsurilor identificate, cu referire la cantitatea de

resurse care pot fi utilizate și distribuite în mod echitabil fără a împiedica generațiile

viitoare să acceseze aceeași cantitate și calitate. Echitatea înseamnă dreptate socială și

în această perspectivă este necesar ca cetățeanul/utilizatorul/consumatorul să fie

responsabil atât pentru influența directă pe care o au alegerile sale asupra impactului

de mediu și social (hrană, sănătate, educație, muncă, libertate), cât și pentru

presiunea, chiar indirectă, pe care aceste alegeri o exercită asupra succesului unor

piețe în detrimentul altora.

Dacă s-ar atribui o valoare economică satisfacerii nevoilor, validitatea fiecărei

nevoi individuale ar trebui mai întâi testată legal, ceea ce ar implementa o justiție

care distribuie bunurile și sarcinile după un principiu superior satisfacerii sau nu a

nevoilor individuale. Această justiție nu este altceva decât expresia eticii la nivel

social, pe care economia dezvoltării durabile ar trebui să o recunoască drept

presupoziție. La începutul secolului trecut, Max Weber propusese „etica

responsabilității”, preluată ulterior de Hans Jonas.

O etică care a luat naștere din considerațiile lui Weber asupra metodelor de

expansiune economică, în raport cu un viitor al istoriei din ce în ce mai marcat de

Pagină | 8
dominația tehnologiei și, în consecință, urgența de a gândi o etică care să răspundă

subiecții de efectele actiuni. În această direcție Weber și-a pus întrebarea cu privire la

predictibilitatea efectelor: întrucât tehnologia produce efecte imprevizibile, a cere

cercetării științifice să se oprească și să reflecte este doar o invocație, la fel cum a cere

pieței să aibă grijă de lumea săracă este o invocație. Dacă etica nu are forță, ea devine

– după cum a observat adesea Emanuele Severino – „pat-etica”, în sensul că „cere

tehnica care nu poate face ceea ce poate”, și, într-o versiune economică, cere

expansiunii să-și stăpânească forța expansivă, dacă dăunează celor mai sărace

populații. Este deci necesar să ne gândim la alte etici, pentru că cele disponibile, cele

care au fost gândite în Occident, în timpul prezent nu sunt eficiente în raportarea

dimensiunilor pe care le-au asumat tehnologia și economia (Weber, 1970; Jonas,

1993).

Schimbarea calitativă, care derivă din creșterea cantitativă a unui fenomen,

determină ceea ce filosofii numesc „eterogeneza scopurilor”, bine ilustrată de Marx,

care a observat că atunci când banii, care sunt considerati drept „mijloace” în

vederea acelor scopuri care sunt satisfacerea nevoilor și producerea de bunuri,

devine „condiția universală” pentru satisfacerea oricărei nevoi și pentru producerea

oricărui bun, atunci banii nu mai sunt un „mijloc”, ci devin „scopul”. Dacă banii

devin „condiția universală” pentru realizarea oricărui scop, ceea ce este perceput

antropologic ca scop (satisfacerea nevoilor și producerea de bunuri), devine un

mijloc de producere a mai multor bani.

Când economicul devine expresia lumii, se dezvoltă o calitate a gândirii, un

tip de raționalitate (cuvântul „rațiune” s-a născut în sfera economică, „rația” fiind

contrapartida într-un schimb: redde rationem) care este limitată: Heidegger vorbea

despre „gândirea de calcul” (Denken als Rechnen), care nu poate face decât

operațiuni cu numere, care privește avantajele și dezavantajele, profiturile și

pierderile, care se configurează exclusiv în profit.

De aici rezultă întrebarea critică dacă difuzia, într-adevăr hegemonia

economiei, desemnată exclusiv prin bani, poate constitui singura formă de gândire

Pagină | 9
în care să se educe întreaga umanitate. Pregătirea și educația omului sunt în

permanență afectate de dogmatismul unui singur sistem de gândire, ale cărui criterii

de evaluare sunt productivitatea, eficiența, calculul, sistem încurcat în utilizabilitatea

mediului care deseori reduce gândurile alternative la gânduri marginale (Bataille,

1976).

Etica sustenabilității poate reprezenta o altă gândire dacă se perfecționează pe

două ordini de considerații: prima este aceea că finalul dezvoltării durabile este

persoana umană, astfel încât pentru a fi o dezvoltare durabilă trebuie îndreptată atât

spre promovarea întreprinderii, cât și a competențelor și drepturilor esențiale ale

oamenilor într-o perspectivă intragenerațională și intergenerațională; a doua este

dată de conștientizarea că transformarea nevoilor și a profiturilor ar trebui să se

poată combina cu plăcerea căutării de noi realizări intangibile care se îmbină cu

satisfacerea unei viziuni pozitive a întreprinderii umane. Ideea contemporană de

sustenabilitate trebuie reconceptualizată ca un pluralism de culturi, apartenență și

planificare colectivă.

Considerare pentru Celălalt

Scenariile existențiale actuale necesită așadar să ajungem la o înțelegere

reflexivă a complexității, să învățăm cum să plasăm propria tradiție într-o realitate

remarcabil articulată și interdependentă, cum să ne compunem pe un teren comun.

În perspectiva culturală a educației pentru dezvoltare durabilă, obiectivele și

procesele capătă o centralitate precum recunoașterea diversității (înțeleasă atât în

sens fizico-biologic, cât și în sens socio-cultural), crescând cu respect pentru valorile

fiecărui om și cu toleranță față de diferențe, disponibilitate de dialog în

recunoașterea inovațiilor; construirea de competențe care garantează oferte de

calitate, promovarea cerințelor culturale și de piață care să permită legarea securității

și flexibilității.

Se pune așadar problema sustenabilității alegerilor și acțiunilor, în fața unui

orizont etic care nu mai este doar prezent și subiectiv, ci colectiv și orientat spre

Pagină | 10
viitor: în ciuda lipsei de reciprocitate într-o comuniune concretă, poate exista o

legătură între indivizi în forma echilibrului sau capitalului propriu. Conceptul de

Altul, susținut în etica filozofică mai ales datorită gândirii lui Emmanuel Lévinas,

exprimă această conștientizare a impredictibilității a ceea ce se așteaptă, în a deveni

responsabil nu numai pentru Celălalt în prezent, ci și în planificarea celuilalt pentru a

deveni înțeles ca un viitor deschis, în care fiecare își poate decide în mod autonom

propriile scopuri și în care există condițiile pentru care scopurile pot continua să

apară. În plus, conceptul de Altul se extinde pentru a acoperi întregul biosistem care

reprezintă un străin de neînlocuit.

Întrucât existența individuală se manifestă atât ca interior compactă, pentru a

fi revelată ca unică și singulară, cât și ca fiind incompletă din exterior, pentru a fi

deschisă modificărilor și integrărilor, sensul ultim al oamenilor, locurilor și

realităților rămâne întotdeauna amânat la un nivel pluralist, unde , toată lumea și

totul eludă atribuirea finală a unei identități perfecte.

Identitatea ia forma pluriidentității, deoarece este deferită constitutiv între

trecut/moștenire și intenționalitate/diversitate. De prea multe ori, de fapt, ne bazăm

pe tendința de a interpreta diversitatea culturală doar dintr-o perspectivă

intelectuală și cognitivă care, deși evidențiază specificul distinctiv al unor idealuri,

subestimează importanța unei practici sociale articulate în rețele de comunicare

complicate, proiectate pe o pluralitate de orizonturi, uneori intersectate. În acest

sens, orice pretenție de a interpreta etica sustenabilității ca valoare universală trebuie

să se bazeze și pe presupunerea că acordarea de valoare a ceva este rezultatul unei

identități în mișcare.

Este imposibil să cunoști valoarea unei practici de viață, adevăratul sens al ei,

dacă nu se ajunge la o percepție operațională a acesteia. Simpatia intelectuală este

adesea insuficientă și se poate dovedi chiar opresivă. De fapt, empatia este calea de a

ajunge în lumea celorlalți: doar prin acest angajament față de înțelegerea

participativă, putem înțelege structura de sens a celuilalt, putem înțelege logica

intimă a acțiunilor sale și putem părăsi timpul identitate. Ceea ce, la prima vedere,

Pagină | 11
poate părea neplăcut, străin și irelevant, atunci când este înțeles corect, deschide

„timpul alterității”, relația cu celălalt include relația cu viitorul.

Sustenabilitate în lumea reală: căutarea unei noi paradigme educaționale

Întrebarea cum să se ajungă la un acord privind orientările etice pentru

dezvoltarea durabilă și dacă este sau nu posibil la nivel internațional rămâne

deschisă experimentării, deoarece se concentrează pe problema crucială a voinței de

viitor bazată pe principiul participării. De ceva vreme, organizațiile internaționale de

cercetare au adus în atenția lumii o nouă viziune a durabilității, bazată pe strânsa

corelare între problemele mediului, pacea, dezvoltarea economică și socială,

echitatea și justiția, alfabetizarea, sănătatea, invitând toate țările lumii să

implementeze un parteneriat global pentru dezvoltare durabilă, luând în considerare

diverse evaluări ale posibilităților concrete de aplicare a acestuia și, prin urmare,

diverse evaluări ale nevoilor de bunuri sau capital.

Aceste diferențe de evaluare se exprimă în formularea unor scenarii de

dezvoltare durabilă care prevăd o durabilitate foarte slabă, una slabă, una puternică

și una foarte puternică:

– dezvoltarea durabilă foarte slabă acceptă o reducere a resurselor naturale

dacă alte tipuri de „capital” (tehnologie și infrastructură), capital uman (educație și

sănătate) și capital social (instituții și cultură);

– dezvoltarea durabilă slabă presupune menținerea unei cote minime de

resurse naturale;

– o dezvoltare durabilă puternică necesită constanță între resursele naturale,

astfel încât resursele neregenerabile să fie echilibrate cu mai multe resurse

regenerabile;

– o dezvoltare durabilă foarte puternică necesită ca generațiilor viitoare să li

se garanteze aceeași calitate a fiecărui tip de capital.

Toate cele patru scenarii indică aplicarea idealului etic, dar acest ideal este

relativizat în raport cu ceea ce este considerat fezabil din punct de vedere realist.

Pagină | 12
Prin urmare, garantarea dezvoltării durabile pentru generațiile viitoare necesită un

nivel de maturitate umană și culturală și un curaj creativ comun care necesită, fără

îndoială, o interoperabilitate educațională din ce în ce mai răspândită, astfel încât

pentru fiecare om, pentru fiecare popor, să existe posibilități concrete de a genera

experiențe, de a se expune provocării performative. Acest proiect poate fi realizat din

conștientizarea că diferențele de viață, reificarea relațiilor umane, în cadrul formei

capitaliste de organizare socială, sunt un produs istoric, și deci perfectibil printr-o

modificare a structurilor obiective în care ființa umană își realizează relația cu natura

și cu ceilalți (Foster, 2001; Hesselink, 2000).

Concluzii

Adoptând perspectiva educațională, este necesar de precizat că acest concept

de dezvoltare durabilă, în raport cu educația, poate fi discutat din punct de vedere

analitic, evidențiind ambiguitățile sale, limitele, posibilele alternative conceptuale,

conținuturile comune, și în al doilea rând, că angajamentul față de sustenabilitate

este rezultatul elaborării continue și implică toate contextele de învățare posibile –

formale, non-formale, informale – și toate vârstele vieții.

Dimensiunea educațională este chemată să caute o elaborare culturală

adecvată pentru a iniția abordări inovatoare pentru un impact diferit al societăților

umane asupra echilibrului social și de mediu al planetei. În acest sens, analiza

pedagogică este purtătoarea unei Weltanschauung, care poate genera un nou tip de

om și societate. Investigația sa trece de la paradigma interpretativă a comparației la

nivel local și global, ca orizont problematic atribuit studiului formării și conduitei

omului, pentru a construi o geografie a educației care să arate modul în care

subiectul practic-perceptiv „își formează” lumea înconjurătoare, investindu-l și

pătrunzând-o cu semnificații și valori (Scheffer, 1972).

În fața tehnologiilor moderne interactive și invazive, cu externalizarea

radicală a opiniei publice, scopul practic al educației, în cel mai larg sens politic, este

de a identifica vectorul directiv al întrebărilor vremii și de a le oferi un răspuns. În

această ajustare a privirii educaționale care, refuzând să se reducă la empiric,

Pagină | 13
regresează în spatele fiecărei experiențe pentru a surprinde în ea mișcarea vieții

istorice care o străbate și o umple, pedagogia se înțelege pe sine ca o praxis istorică

concretă.

În concluzie, putem afirma faptul că ar trebui să existe persoane care se simt

pline de speranță durabilă: oameni care nu acceptă să se adapteze la o logică politică

a pieței, la o logică a audienței, dar comunică percepții adevărate, comunică intuiții

capabile să genereze proiecte inovatoare. Problema durabilității este de o importanță

teoretică și practică considerabilă: pune la îndoială locul dreptului la bunăstare în

viață și, prin urmare, sensul său specific în raport cu alte forme de experiență și

activitate pe care cineva este chemat să le promoveze. (Bonnett, 2002; Carley, 1999;

Frey, 1997, 1999).

Bibliografie

1. Bataille, G. (1976), La limite de l’utile, Paris, Editions Gallimard; tr. it. Il

limite dell’utile, (2000), Milano, Adelphi.

2. Bauman, Z. (2001), The individualized society, Cambridge, Polity Press., tr. it.

La società individualizzata,(2002), Bologna, Il Mulino - (2003), Una nuova

condizione umana, Milano,Vita e Pensiero.

3. Bonnett, M. (2002), «Education for Sustainability as a Frame of Mind»,

Environmental Education Research, vol. 8, n. 1.

4. Brundtland, G.H. (1988), Il futuro di noi tutti. Rapporto della Commissione

mon-diale per l’ambiente e lo sviluppo, Milano, Bompiani.

5. Cambi, F. (2006), Abitare il disincanto. Una pedagogia per il postmoderno,

Torino, UTET.

6. Carley M., Spapens, P. (1999), Condividere il mondo. Equità e sviluppo

sostenibile nel ventunesimo secolo, Milano, Edizioni Ambiente.

7. Chiosso, G. (2007), I significati dell’educazione. Teorie pedagogiche e della

formazione nel Novecento, Milano, Mondadori.

Pagină | 14
8. Durkheim, E. (1925), L’éducation morale, Paris, Alcan; tr. it. L’educazione

morale, (1974), Roma, Newton Compton.

9. Etzioni, A. (1988), The moral dimension toward a new economics, New York,

The

Free Press.

10. Frank, R.H. (1988), Passions within reasons: the strategic role of the emotions,

New York, Norton.

11. Frey, B. (1997), Not just for the money, Edward Elgar Publishing,

Cheltenham; tr. it. Non solo per denaro (2005), Milano, Bruno Mondadori.

— (1999), Economics as a science of human behaviour, Boston, Kluwer

Academic

Publisher.

12. Foster, J. (2001), «Education as Sustainability», Environmental Education

Research, vol. 7, n. 2.

13. Gough, S. (2002), «Increasing the Value of the Environment: a ‘real option’

metaphor for learning», Environmental Education Research, vol. 8, n. 1.

14. Hesselink, F., Van Kempen, P., Wals, A. (Eds.) (2000), ESDebate.

International

debate on education for sustainable development, Gland, IUCN.

15. Hickman L., Spadafora G. (Eds.) (2009), «John Dewey’s Educational

Philosophy», International Perspective, Carbondale, SIUP.

16. Jonas, H. (1979), Das Prinzip Verantwortung: Versuch einer Ethik für die

technologische Zivilisation, Frankfurt/M.; tr. it. Il principio responsabilità.

Un’etica per la società tecnologica, (1993), Torino, Einaudi.

17. Orr, D. (1992), Ecological Literacy. Education and the Transition to a

Postmodern

Word, Albany, State of New York University Press.

— (1994), Earth in mind. On Education, Environment and Human Prospect,

Washington, DC, Island Press.

Pagină | 15
18. Plant, M. (1995), «The Riddle of Sustainable Development and the Role of

Environmental Education», Environmental Education Research, vol. 1, n. 3.

19. Rauch, F. (2002), «The Potential of Education for Sustainable Development

for Reforming School», Environmental Education Research, vol. 8, n. 1.

20. Reid, A. (2002), «Discussing the Possibility of Education for Sustainable

Development», Environmental Education Research, vol. 8, n. 1.

21. Robottom, I., Hart, P. (1993), Research in Environmental Education. Engaging

the Debate, Victoria, Deakin University Press.

22. Sacconi, L. (1991), Etica degli affari, Milano, Il Saggiatore.

23. Scheffler, I. (1960), The Language of Education, Springfield, Illinois; tr. it. Il

lin-

guaggio della pedagogia, (1972), Brescia, La Scuola.

24. Stables, A., Scott, W. (2002), «The Quest for Holism in Education for

Sustainable Development», Environmental Education Research, vol. 8, n. 1.

25. Sterling, J. (1996), «Education in Change», in J. Huckle, S Sterling (Eds.)

Education for Sustainability, London, Earthscan Publication Limited.

26. Tilbury, D., Stevenson, R.B., Fien, J., Schreuder, D. (2002), Education and

Sustainability: Responding to the Global Challenge, IUCN.

27. Weber, M., (1934), Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus,

Tübingen, J.C.B. Mohr; tr. it., L’etica protestante e lo spirito del capitalismo,

(1970), Firenze, Sansoni.

Pagină | 16